Share |

Agregator de ştiri

“Undi-i Părintili Ioanichii Bălan?” – de Otilia Sava

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 10, 2015 - 1:00am

Parintele Ioanichie BalanCine nu a ajuns in cimitirul Manastirii Sihastria niciodata, trebuie sa-si treaca drumul in plan. Am ajuns intr-o dimineata de vara, cu racoare si roua, manata de cele trei cancere cu care lupta, in acelasi timp, familia mea. Am lasat manastirea in spate, dupa ce ne-am tulburat de peretii pe care scria “aici nu se manaca carne; cine va manca, va fi afurisit”, si am luat-o pieptis catre un mic deal. Eram primii vii dintr-un cimitir in care nu poti sa ramai de tot, decat daca esti sfant. La fiecare mormant ardea cate o candela, si unde iti intorceai ochii, vedeai flacarui palpaind.

Pentru ca stiam din cartile manastirii toate figurile care se nevoisera la Sihastria, am zburdat printre cruci ca sa-i salut pe toti batranii mei dragi si nepretuiti. Parintele Ioanichie Moroi, poate cel mai viteaz si smerit barbat care a calcat pamantul sfant al Sihastriei, ma privea sugubat dintr-o poza ovala. Parintele Cleopa, care am regretat mereu ca a murit inainte sa se nasca dragostea mea pentru Hristos, m-a intampinat cu barba lui alba de pe copertile de carti.

Cand ma aplecam mai bine sa citesc fetele de pe cruci, aud in spate un glas:

– “Undi-i Parintili Ioanichii Balan?

Am tresarit, de parca ma prinsese de fusta o mana ivita brusc din pamant. Era o babuta gheboasa, uscata, cu ochi spalaciti, ca doua albastrele trecute si plina de zvac. Nu m-as fi mirat sa faca roata intre doua morminte si sa se aseze langa noi in spagat. Probabil ca inlemnisem de tot si n-am reusit sa-l indic pe Ioanichie al ei, pentru ca a repetat:

– “Undi-i Paritili Ioanichii, ca am o vorba sa-i spun!

Mormântul Parintelui Ioanichie Bălan - Manastirea SihastriaAm luat-o de bratul invelit intr-un pullover negru/kaki, cum avea si bunica mea si am dus-o la crucea sub care statea cronicarul tuturor sfintilor din tintirim.

Eram prea uimita de batranica, asa ca m-am asezat pe langa ea, facandu-mi de lucru la o alta adresa.

– “Parinti Ioanichii, de-amu vin si eu la tini. Ti rog sa nu ma lasi si sa ma astepti, ca grozav mi-i di frica.” I-a mai spus ea ceva, dar era un secret spus in soapta.

Am asteptat-o sa termine si am tinut-o de brat, sa nu-mi scape:
– “Il cunoasteti pe Parintele Ioanichie?
– Da’ cum nu? Era duhovnicul meu.

Doamne, ma uitam la ea ca la un dinozaur.
– Si cum era ca duhovnic?
– Da’ cum sa fie? Era asa di buuuun. Ti lua di jos, di undi erai si ti ducea cu binisorul sus.
– Ce fel de viata ati avut?
– Grea! Am ramas vaduva la 30 de ani cu 3 copchii. Casa mea era ultima casa din sat si tari greu am muncit pentru ei. Da’ acuma nu sunt vrednica di cat di bini au ajuns.
– Si nu v-a fost greu sa-i cresteti?
– Da ci, eu i-am crescut? Dumnezau i-a crescut. Eu doar am avut grija di ei.”

Aveam un clocot de plans care urca pana sus. Imi doream din toata inima sa nu fie o baba maidaneza si sa-mi ceara la un moment dat ceva. Era prea frumos ca sa fie si adevarat si putea fi un text bun pentru cersit. Si cand ma gandeam ca ultimul mitic, babuta mea se intoarce brusc pe calcaie (v-am spus ca era sprintena foc) si-mi spune:

– “De-amu eu plec, ca sa mai prind oleaca di la slujba!”

Si ca o fetiscana cu gheb, s-a indepartat de noi intr-o secunda. Ma uitam dupa ea ca-n transa. Si parca simtindu-ma, s-a intors brusc, m-a privit in ochi (desi nu vedea sa citeasca pe cruci) si mi-a spus:

“Poati ni videm la usa raiului ….” Si s-a dus!

Am hohotit pe un mormant pana a inceput sa se umple de lume.

Sursa: Otilia Sava via Ziaristi Online

In Memoriam Părintele Ioanichie Bălan (10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț – 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria)

Foto: Cuvantul Ortodox, Cezar Suceveanu si Intamplari Savante

Cimitirul Manastirii Sihastria

Categorii: ziaristi_online

9 Februarie – Ziua lui Emanuil Gojdu. Originea şi familia marelui mecena – de Maria Berényi

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 9, 2015 - 5:00pm

Emanoil GojduOriginea şi familia lui Emanuil Gojdu (9 februarie 1802 – 3 February 1870)

de Maria Berényi

Doamna Maria Berenyi la mormantul de la Budapesta al marelui mecena Emanoil GojduMarele mecena Emanuil Gojdu este de origine macedoromână. În prima parte a secolului al XVIII-lea, cei din familia Gojdu erau negustori înstăriţi, stabiliţi în Moscopole, un centru economic şi cultural înfloritor din sudul Albaniei de astăzi.
În Moscopole, într-o biserică, lîngă uşa împărătească, exista un jilţ cu braţelele rezemate pe doi lei fioroşi, cu gurile căscate, cu limbile scoase, cu coamele înfiorate. Pe speteaza jilţului era gravat cu litere aurite, numele “G o j d u “. Este cea mai veche mărturie a existenţei acestei familii în Moscopole.
În secolul al XVIII-lea Peninsula Balcanică era răvăşită de turci. Atunci aromânii şi grecii din Macedonia s-au revărsat prin mai multe valuri spre nordul Dunării în Ungaria, Galiţia şi Polonia. Procesul de emigrare era dominant mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după distrugerea de către Ali Paşa din Ianina a oraşului Moscopole, eveniment petrecut în două rînduri, în 1769 şi 1788.
Familia Gojdu a plecat din oraşul Moscopole din Macedonia odată cu familiile Sina, Pilta, Dumba ş.a. şi s-a aşezat în Polonia. După împărţirea Poloniei între Rusia, Prusia şi Austria, aceşti macedoneni au coborît în Ungaria, împînzind toate oraşele mai de seamă ca negustori ori bancheri. Familia Gojdu în itinerarul pribegiei sale se stabileşte întîi la Miskolc, unde poposise şi familia Şaguna.
După ce biserica, clădită de obştea românilor mecedoneni la începutul aşezării lor în Miskolc, s-a învechit şi s-a stricat, în 1785 s-au apucat să-şi zidească o biserică nouă. Construcţia a durat pînă în 1806 sub conducerea arhitectului Ioan Adami. Biserica a fost zugrăvită de către Teheodosim Ianinka. În 1791 a fost sfinţit iconostasul, care e cel mai frumos şi mai mare în Europa-centrală. Avînd o înălţime de 16 m şi mai mult de 87 de icoane care au fost pictate de pictorul vienez Antoniu Kuchelmeister. Tot de acest maestru au fost zugrăvite în 1807 şi frescele interioare.
Biserica, care e una din cele mai frumoase biserici ortodoxe din Ungaria, a fost sfinţită în 1806 de episcopul din Buda Dionisios Popovici. Pe faţada bisericii ortodoxe din Miskolc în semn de amintire s-a pus o inscripţie, în greceşte, pe care scrie: “Această biserică a Sfintei Treimi s-a întemeiat în 1785 pe timpul puternicului Iosif II-lea, regele Ungariei, şi s-a isprăvit în anul 1806, pe timpul puternicului împărat Francisc al II-lea, regele Ungariei, cu cheltuiala fraţilor valahi din Macedonia”. În cazul coloniilor greceşti din imperiu, în toate privilegiile şi actele numeroaselor lor comunităţi bisericeşti era vorba de greci şi vlahi “Griechen und Walachen”, iar în inscripţia de pe biserica din Miskolc, era vorba numai şi numai de vlahi. Biserica este construită deci cu cheltuiala macedoromânilor, figurînd printre donatori şi un strămoş de al lui Emanuil Gojdu, un anume N a u m G o j d u.
La Miskolc întîlnim nume de familii ca: Grabovsky, Muciu, Şaguna, Diamandi, Roja, Boiagi, Pescariu, Ghica, Gojdu, Mocioni, etc. Aceste nume de le întîlnim şi în sînul coloniei din Pesta, fapt care dovedeşte legăturile strînse de rudenie între cele două colonii macedoromâne.

Străbunii, părinţii şi fraţii lui Emanuil Gojdu

De la Miskolc, o ramură a familiei Gojdu a trecut dincolo de Dunăre, iar alta s-a aşezat în părţile Bihorului. Din această ramură bihoreană se trage Emanuil Gojdu.

Părinţii lui Emanuil Gojdu au fost: Athanasie Popovici-Gojdu şi Ana, fiica lui Dimitrie Poynar. Athanasie era neguţător de vite. Ana s-a născut la 1779. Nu se ştie hotărît anul, cînd s-a cununat cu Athanasie Popovici Gojdu, dar se poate da cu socoteala, că la vîrsta de 18-19 ani, deci pe la 1797 sau 1798 se va fi măritat.
Căsătoria lor a fost binecuvîntată cu 6 copii: Dumitru, Emanuil, Ioan, Simion, Vasile şi Gheorghe. Dumitru se va fi născut înainte de 1800. Că era mai mare decît Emanuil, ştiu dintr-o scrisoare a lui de la 19 August, 1843, în care vorbeşte despre Emanuil ca despre un “frate mai mic” al său.
Cunoaştem însă precis ziua şi anul naşterii celui de al doilea copil, 9 februarie 1802, Oradea, care avea să devină cu timpul o binecuvîntare nu numai pentru casa părinţilor săi, ci pentru întreagă familia cea mare a neamului românesc. În matricola botezaţilor din Oradea-Marea găsim la 12 Februarie 1802 aceasta însemnare: “ Bot (ezat) şi cu Mir sau uns Prunc Manoilă. Tatăl Popovici Tanasie, Mama Ana, Naşa Kukuli Dimitreasa Malamoti. Prin Biuti Paroh.”
La 20 Aprilie 1804 s-a născut al treilea copil Ioan, despre care găsim însemnarea la fel cu deosebirea, că rolul de naşă la botez îl avea Bacicoe Kordoş Ana, iar ca preot a funcţionat Davidovici.
Al patrulea copil Simion s-a născut la 1 Septembrie 1813. Despre acesta se află în pomenita matricolă următoarea însemnare mai lămurită: “S-au născut pruncul parte bărbătească în luna Septembrie ziua 1-a anului celui mai sus. Tatăl pruncului Gojdu, sau Popovici Atanasie şi muma Poinar Anna lăcuitori în Oradea-Mare. Sau botezat şi sau uns cu sfîntul Mir prin mine preotul Zaharie Davidovici, Administrator Parohiei Prot (opopeşti) Parohialnic a sf. Besearici care se află în Oradea, în luna şi ziua cea ce s-au pus supt anul, şi s-au dat în sfîntul botez pruncului numele Simeon. Naşul lui a fost Ecaterina soţia lui Kukuli Georgie lăcuitori în V(arad) Olosi.”
La 1 ianuarie 1815 s-a născut al cincilea copil: Vasilie, pe care l-a botezat preotul Gheorghe Vasilievici capelan; iar naş i-a fost “ Kukuli jup(ăn) Malamati lăcuitoriu în Oradea-Mare”.
În sfîrşit la 25 Aprilie 1816 s-a născut copilul al şaselea Gheorghie, botezat la aceeaş lună de preotul “Teodor duhovnic” avînd ca naş pe “Ecaterina nora lui Kukuli Demeter lăcuitoriu în Olosig”.
După naşterea acestui din urmă copil, Ana soţia lui Gojdu n-a mai trăit decît 3 luni de zile. La 21 Iulie 1816 a murit şi a fost înmormîntată a doua zi în “ţentirimul de obşte”. Aceasta întîmplare tristă pentru familia lui Atanasie Gojdu şi îndeosebi pentru soartea micilor săi copilaşi, a rămas veşnicită în “Matricula reposaţilor de la anul 1811 pînă la 1827” sub numărul 417 prin următoarele cuvinte: “Roaba lui Dumnezeu Ana muerea lui j (jupînu) Popovici Atanasie locuitorului în Oradea-Mare (ispovedindu şi mai nainte păcatele sale Mie preotului Prot(opop) Teodor duhovnic parohialnic al sfintei bisearici, chram Adorm. Născătoarei care se află în Oradea-Mare, şi s-au cuminecat cu sfintele Taine) au răposat în luna iulie ziua 21, şi anul cel mai sus. Şi s-au îngropat în pămînt în luna şi ziua s-au pus supt anul, în ţentirim de obşte. Prin mine Gheorghe Vasilevici capelan.” La mormîntul tinerei mame şi soţii a fost aşezată la început o cruce de piatră roşietică purtînd o inscripţie ungurească de următorul cuprins: “Aici odihneşte Anna Poynar soţia lui Atanasie Gojdu, a murit în al 37-lea an al vieţii la 2 August 1816”.
Aceasta piatră a fost înlocuită mai tîrziu cu o cruce de marmoră sură vineţie, aşezată la mormînt de reprezentanţa “Fundaţiunei Gojdu” în semn de recunoştinţă faţă de “memoria părinţilor fericitului fundator.”
După moartea soţiei sale Ana Poynar, Atanasie Gojdu împresurat de atîţia copii nevîrstnici, de creşterea cărora nu se putea îngriji de ajuns din cauza îndeletnicirilor sale neguţătoreşti, – la un an şi două luni s-a însurat cu văduva Ana Ruscaş
Nu s-a păstrat nici un fel de însemnare, cu ajutorul căreia să putem încerca măcar reconstituirea atmosferei de viaţă intimă familială, în care îşi va fi petrecut Emanuil Gojdu anii copilăriei. Dar e firesc să admitem, că tatăl său Atanasie, absorbit de întreprinderile neguţătoriei sale, nu era în stare să dea destulă atenţiune şi problemei dificile a educaţiei copiilor săi aşa de numeroşi. Grijile gospodăriei şi ale creşterii copiilor au rămas deci în sarcina soţiei sale Ana căreia dintre toţi copiii Emanuil îi va fi pricinuit cele mai multe şi mai senine bucurii nu numai prin firea sa blîndă şi duioasă, ci şi prin eminentele rezultate ale silinţei sale la învăţătură.(…) Totuşi buna îngrijire, ce a reuşit ea să dea fiului său Emanuil, a lăsat urme în caracterul profund religios şi în faptele de milostenie săvîrşite de el în cursul vieţii. Nici în anii copilăriei, nici în cei de studiu Emanuil Gojdu nu pare a fi fost legat sufleteşte atît de intim de tatăl său Atanasie, ca de mama sa Ana, pe care o pierduse atît de timpuriu, cînd el abia împlinise vîrsta de 14 ani. Această constatare se întemeiază pe împrejurarea că el a păstrat toată viaţa cu sfinţenie amintirea mamei sale, al căreri nume îl pomenea adeseori cu înduioşare. Chiar şi în cuprinsul frumosului său testament s-a gîndit Emanuil Gojdu numai la descendenţii din familia mamei sale (Poynar) şi nu a făcut nici o amintire despre cei din familia tatălui său (Gojdu).
De aici presupunem , că la 4 Noiembrie 1869 cînd şi-a scris testamentul, nici unul dintre fraţii lui nu mai erau în viaţă. Ei vor fi murit fără urmaşi căci astfel ar fi greu de admis să nu se fi revărsat din marea lui dărnicie măcar cîteva picături şi pentru creşterea nepoţilor rămaşi de la vreunul dintre fraţii săi. Punctul amintit din testament e de următorul cuprins: “La toate ajutorările ce se dau din această fundaţiune pe lîngă egală qualificaţiune – să aibă întîietate Poynarii din Bihor, ca se trag din neamul moşului meu după mamă, Dimitrie Poynar, dacă vor rămînea credincioşi religiunei răsăritene ortodoxe.”
Mai mulţi biografi ai renumitului scriitor Gozsdu Elek, afirmă că el ar fi nepotul lui Emanuil Gojdu, fiind copilul fratelui său cel mai mare, al lui Dumitru Gojdu.
De altfel Gozsdu Elek între anii 1874-1878 a fost bursier al Fundaţiei Gojdu. În această perioadă îşi continuă studiile juridice la universitatea din Pesta. Cred că rămîn încă multe detalii de cercetat, în ceea ce priveşte relaţia de rudenie între Emanuil Gojdu şi Gozsdu Elek.

Tînărul Emanuil Gojdu şi-a petrecut copilăria în oraşul natal, împreună cu ceilalţi cinci fraţi ai săi. A început să înveţe carte la şcoala primară ortodoxă românească din Oradea, continuînd Gimnaziul Superior Premontori tot acolo. Emanuil Gojdu a urmat şcoala secundară în Oradea la liceul premonstratens şi în Pojon.
Emanuil Gojdu după absolvirea gimnaziulul îşi continuă studiile la Academia de Drept din Oradea între anii 1820-1821 şi la Academia de drept din Pojon (Bratislava) 1821-1822, unde a fost atras de faima apreciatului profesor Paul Slemnici, şi a continuat la Universitatea din Pesta. Aici, în 1824 a obţinut diploma de avocat. Și-a trăit toată viața lui în Budapesta, pînă la moartea survenită în 3 februarie 1870.

Maria Berényi, Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu, Giula, 2002

Sursa: Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Academicianul Eugen Simion prins în flagrant la “Lupta de clasă”. O tentativă de reasasinare civilă a lui Eminescu îi obligă pe eminescologi să reacţioneze. Constantin Barbu: “Inchizitorul ramolit” (I)

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 9, 2015 - 6:55am

Eugen Simion - Maladia lui EminescuPublicarea de către Eugen Simion a unei lucrări pretins de specialitate despre cauzele morţii lui Eminescu a scandalizat lumea eminescologilor. Un colocviu desfăşurat pe 15 iunie 2014 la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA) a academicianului Eugen Simion a fost transcris într-un volum lansat la Biblioteca Academiei Române pe 15 ianuarie 2015. Zi declarată a Culturii Naţionale a României, din care lipseşte însă chiar numele sărbătoritului zilei, Mihai Eminescu. Propunerea, ca şi omisiunea notabilă, i-a aparţinut aceluiaşi Eugen Simion. Eminescologul Nae Georgescu, autorul lucrării “Boala şi moartea lui Eminescu“, observa ciudăţenia în cauză chiar la prima punere în practică a Legii (“Eminescu şi cultura naţională“, Ziaristi Online, 11.01.2011). Anul acesta, la 165 de ani de la naşterea lui Eminescu, Eugen Simion s-a întrecut pe sine. De ziua lui Eminescu i-a spus de ce n-a murit. N-a murit de sifilis, ceea ce orice cercetător onest ştia de mult timp. Dl. Simion, a aflat, iată, în 2015, ceea ce medicul neuropatolog Ovidiu Vuia a certificat în 1997! Acum ştie şi el. Şi o spune ca şi cum el ar fi descoperit-o (“Medici: Eminescu a fost diagnosticat şi tratat greşit pentru sifilis, a murit intoxicat cu mercur“, Mediafax, 15.01.2015). Ce mai contează că chiar noi am publicat documentul olograf al Autopsiei lui Sutzu, care spunea acelaşi lucru cu 125 de ani în urmă? Acum a aflat Simion, acum o spune şi el. Dar preşedintele propriei fundaţii mai ştie şi că Eminescu n-a murit nici de lovitura pe care a primit-o în moalele capului. Ci musai de intoxicaţie cu mercur. Nu are nici un fel de dubiu. Dl. Simion ştie, cu aceeaşi certitudine ce nu poate deriva decât, poate, din numele ales pentru fundaţia lui, şi când şi-a încheiat Eminescu “opera majoră”. După cum şi scrie, în “Argumentul” care însoţeşte textele a 13 autori prinşi în coperţile unei lucrări îndoielnice: „El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră în cap şi nici răpus de lues.” Numai că din cuprinsul volumaşului său, intitulat „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” şi încropit într-o manieră de OUG marca Ponta, nu reiese de nicăieri cum de a dobândit dl. Simion asemenea certitudini detectivistice demne de Colombo. În schimb reiese o evidenţă. Şi anume că dl. Simion, asemenea întru totul dlui Pleşu & Manolescu & Coop, este deranjat că în ultimii ani, în urma unei campanii de presă declanşată de Asociaţia Civic Media pe 15 ianuarie 2007, tot mai mulţi români au început să afle care este adevărul despre viaţă şi moartea lui Eminescu, gazetarul naţionalist şi luptătorul pentru unirea tuturor românilor în graniţele “Daciei Mari”. Aşa că s-a gândit să pună un capac “academic” tuturor dezvaluirilor şi cercetărilor specialiştilor, care au ajuns, în sfârşit, şi la publicul larg.  Cercetători dintre care, unii, sunt veritabili eminescologi. Eminescologi care, încă din titlul plin de imaginaţie, sunt trimişi de dl. Simion într-o zonă a… imaginarului (fictiv, imaginat, ireal, închipuit, născocit, nereal, plăsmuit, scornit, fantezist). La fel i s-o fi spus şi lui Eminescu, prim-redactorului ziarului Timpul, în fatidica zi de 28 iunie 1883, când a fost arestat şi internat politic: ca suferă de “imaginaţii”. Pentru că, “nu-aşa?”, conform afirmaţiilor academicianului Eugen Simion, de la lansarea broşurii sale, aşa cum au fost citate de Mediafax, “opera lui Eminescu a fost creată până la 33 de ani, după care au urmat cei şase în care a fost bolnav”. Aţi înţeles esenţa: eminentul jurnalist – probabil primul jurnalist român deţinut politic şi internat abuziv într-o clinică psihiatrică – s-a îmbolnăvit, brusc, exact după ce a scris ultimul său editorial din Timpul: “Pentru libertatea presei“. O spune (şi) Simion, colegul lui Brucan şi Tismăneanu de la… “Lupta de clasă”. Pardon… Academia Română. Ne oprim aici. Noi suntem doar jurnalişti. Simpli jurnalişti. Dar eminescologii, suntem convinşi, îşi vor spune cuvântul cu privire la tentativa de reasasinare civilă a lui Eminescu de către Eugen Simion. O primă reacţie, pe care o reproducem, în serial, dintr-un volum proaspăt apărut, vine de la profesorul Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica şi autorul lucrării “EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României“. O reacţie dură, dar perfect justificată de imbecilităţile textului “academic” al Fundaţiei ce trăieşte numai din furtul de harismă al Academiei Române. De data asta, cineva trebuie să-i spună “Până aici!”. Profesorul Constantin Barbu o face oferind cititorilor, pe lângă o analiză la sânge a “studiului” scos de FNSR, şi despuierea de uniforma de academician a impostorului Eugen Simion. În finalul expunerii lui Constantin Barbu veţi vedea un academician gol, doar cu un tatuaj mic pe posteriorul său: o inimioară cu o seceră şi-un ciocan sub cuvintele adânc înscrise, cu roşu, pe pielea albă a academicianului:  “Ia liubliu tebia ARLUS”…

Constantin Barbu despre Eugen Simion inchizitorul ramolit vs Eminescu

Constantin Barbu

Eugen Simion,

inchizitorul ramolit

Interviu realizat de Costin Crețu

- De ce crezi că a tipărit Eugen Simion această carte în care vrea să pornească un război împotriva tuturor eminescologilor, el nefiind eminescolog?

Academicianul Eugen Simion, inchi­zitorul ramolit al eminescologiei, a tipărit cartea Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor cu dorința și voința de a falsifica iluzoriu și cu orice preț un adevăr cumplit: uciderea lui Mihai Eminescu.

Calculul lui Simion a fost acesta:

  1. a) Eugen Simion îi viclenește pe doctorii Irinel Popescu, acad. Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruț Sarafoleanu, Vladimir Beliș și pe acad. Ioan Aurel Pop (împreună cu Cecilia Cârja și Ioana Bonda) ca să stabilească moartea lui Eminescu prin intoxicare cu mercur.
  2. b) Eugen Simion prezintă diag­nosticul medical drept absența sifilisului (într-o așa-zisă consfințire de către Academia Română) și moartea lui Eminescu din cauza unui tratament eronat cu mercur. Numai că textul [Autopsiei lui] Mihail Eminescu a fost publicat de câteva decenii (chiar dacă și cu câteva zeci de greșeli de transcriere); un facsimil (fragment plus o filă, fără indicarea sursei) a fost publicat de Călin Cernăianu. Facsimilul color inedit al [Autopsiei lui] Mihail Eminescu (BAR, ms. I, 1) și transcrierea fără eroare a textului (cu stabilirea indubitabilă a autorului, doctor Suțu, care n-a semnat documentul) le-am publicat eu de patru ori până acum. Anume în Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu (vol. XXI), în Eminescu a fost ucis, în Autopsia lui M. Eminescu, în Regele și Maiorescu sau despre uciderea lui Eminescu (interviu realizat de Maria Huculici, publicat în Evenimentul zilei, 15 ianuarie 2014 și, integral, în Ziariști Online, în decembrie 2013).
  3. c) Eugen Simion vrea să-l absolve de vină pe Maiorescu (și pe Rege), criticul Junimii fiind cel care l-a internat forțat în cămașă de forță și nelegal (Art. 442 din Codul Civil nu îi permitea interdicția și internarea la Institutul Caritatea). Simion este stupefiant prin ceea ce debitează în argumentul cărții Maladia lui Eminescu, anume că Maiorescu este „legislatorul culturii române“. Nimeni nu este legislatorul unei culturi. Simion, ca și Manolescu (pe care îl consider necalificat în materie de Eminescu), se visează ca urmaș al lui Maiorescu, în linia: Maiorescu – Lovinescu – Călinescu – Manolescu / Simion. Numai că Maiorescu este răspunzător de uciderea lui Eminescu (împreună cu Regele), este și agent străin, este și plagiator român (Logica „lui“ este o sumă de texte plagiate). Mai vrei Eugen Simion să fii urmașul lui Maiorescu? Acest academician analfabet năzuia încă de pe vremea când scria în Lupta de clasă să fie critic de direcție pentru cultura română, un fel de inchizitor în 1959, și un ramolit în 2015. Suntem cu toții curioși să vedem de ce se sforța Eugen Simion să fie inchizitor critic în 1959? Iată ce scria Eugen Simion în Lupta de clasă în articolul Studii monografice despre creația unor scriitori: „Epoca dintre cele două războaie a fost o epocă agitată de intensă luptă ideologică între cele două culturi. Clasa muncitoare – în frunte cu avangarda ei marxist-leninistă, Partidul Comunist Român – a exercitat o influență din ce în ce mai puternică – directă și indirectă – în viața ideologică a țării. În același timp, curente reacționare, fasciste, întreținute de clasele exploa­tatoare, amenințau să sufoce cultura și tradițiile ei înaintate. Aceasta a constituit o perioadă zbuciumată din istoria literaturii române.“ Mai departe, inchizitorul prolet­cultist Eugen Simion îl ceartă pe G.M. Zamfirescu pentru că „n-a văzut în muncitorul revoluționar acea forță capabilă să dărâme falsa scară de valori a lumii capitaliste“. În schimb, Simion laudă „nuvelele militante, pline de patos revo­luționar, ale lui Alexandru Sahia“. Laudă, de asemenea, „meritul criticii marxiste“ ascuns în pana lui Ov.S. Crohmăliceanu (mentor, alături de stalinistul Paul Cornea, prozatorului Cărtărescu). Simion se arată convins sincer de Marx (din care nu dă nici un citat!): „în lumina esteticii marxiste, acceptarea unui primat al „psihologicului“ înseamnă o reîntoarcere fără ocolișuri la idealism“.

Eugen Simion in Lupta de Clasa despre ideologia marxist-leninista 1 - Ziaristi Online

Eugen Simion nu va putea niciodată să scrie o istorie a literaturii române pentru că a desființat-o deja în articolul din Lupta de clasă. Pentru Simion, poezia ermetică e nulă, avan­garda n-are nici o valoare, gândirismul lui Blaga ar trebui amendat fiindcă este un „curent reacționar, care a cultivat misti­cismul și diversiunea națio­nalistă“. Analfabetul poate chiar să scrie că „poeții mistici germani pe care îi imitau tradiționaliștii recurgeau la ereticii medie­vali pentru a descoperi, printr-un soi de vrăjitorie teologizată, drumul spre divi­nitate“. Nu știu cum de nu i-a fost rușine să se urce în scaunul de președinte al Academiei Române! Eugen Simion a scris de mai multe ori că a publicat de foame în Lupta de clasă dar când citești și rechizitoriile teoretice din Gazeta literară, se naște întrebarea: la cât căcat a mâncat, de ce minte că-i mai era foame?

- Ce crezi că înțelege Eugen Simion prin „zelatori, delatori, retori, oratori, limbuți, complexați, resentimentari, ne­mernici“?

– Este problema lui Eugen Simion că intră în polemică împotriva unor emi­nescologi de temut. El n-a avut curaj să polemizeze nici cu criticul minor Nicolae Manolescu, care l-a umilit numindu-l Poulidor (adică al doilea biciclist al Franței!).

Plagiatorul Manolescu (copiator din Jauss, Mihai Zamfir etc.), numindu-l pe Eugen Simion-Poulidor, adică al doilea biciclist (al Franței), recunoștea, pe cana­peaua lui Freud, că el este primul biciclist (poate chiar al Franței, că tot e el ministru UNESCO al României la Paris). Între complexați probabil a trecut-o pe Ioana Both. Între oratori, limbuți și resentimetari, pe cei de la Dilema: N. Manolescu, Andrei Pleșu, Z. Ornea, Cristian Preda etc., M. Cărtărescu. Supărat ar putea fi pe Călin Cernăian, care l-a desființat pe acade­mician în Conjurația anti-Eminescu (fără motive clare, ca să fiu obiectiv).

Numai că memoria și vârsta îi joacă feste lui Eugen Simion când scrie că Noica ar fi produs sintagma nemernicia românească.

- Eugen Simion, într-o recreație a memoriei, îi atribuie lui Noica sintagma „nemernicia românească“, deși Noica vobea despre o netrebnicie românească. Explică-mi acest lucru.

– În Jurnalul de la Păltiniș, Gabriel Liiceanu vorbește despre netrebnicia românească, cu care Noica înjura în 1973, întristat de nefacsimilarea caietelor lui Eminescu: „mama ei de ne-trebnicie românească! Cu stimă, Constantin Noica“. Atunci când un filosof genial vorbește historial despre trebnicie și netrebnicie, are în abisul minții și pe Sollen și pe chrè. Nu poți să-i ceri lui Eugen Simion să știe Kant (din care nu citează niciodată în 80 de ani de viață, nici când scrie Proza lui Eminescu, în 1964), nici greacă veche. Că greacă bizantină nu știe, și de aceea îi spun că minte că a citit de nu știu de câte ori Eminescu în întregime.

Așadar, Eugen Simion trebuie să rămână în nemernicia lui, netrebnicia rămâne pentru alții. Academicianul falsi­ficator și mincinos a vrut să pună ștampila Academiei peste minciuna bolii lui Emi­nescu. Îi era teamă că rămâne fără tăticul criticii literare românești. Și, ca bun euro­pean, fost stalinist (care cita excitat în Lupta de clasă „revolta în genunchi“ despre care vorbea „criticul sovietic Kemenov“) îl vede pe Maiorescu „ger­manofil“. S-au schimbat vremurile!

Din Vladimir Simionovici Kemenov, Eugen Simion a luat teoria celor două culturi, anume din cartea Caracteristicile a două culturi apărută la Editura Partidului Comunist Român în 1948. Răspândacul kominternist Eugen Simion era îmbibat de „cele mai grandioase idei ale timpului, ideile lui Lenin și Stalin, în imagini caracteristice ale realismului socialist“. Pare incredibil, dar Eugen Simion și-a însușit teoria celor două culturi (chiar citează sintagma), și-a însușit teoria revoluției socialiste și a realismului socialist din Kemenov și alți zmei ai epocii.

Kemenov era cofondatorul ARLUS care era subordonat ideologic VOKS-ului. VOKS este „Asociația Generală pentru Relații Culturale ale URSS cu Străinătatea“ condusă de Kameneva (sora lui Troțki), Denisov, Petrov și Vladimir Simionovici Kemenov. După informații franceze VOKS este „controlată de NKVD“, „întreține legături cu poliția politică (NKVD)“ și cu „Comitetul Central al Partidului Sovietic“. Arhiva care adă­postește conexiunile NKVD – VOKS – ARLUS se constituie în Fondul R-5283 și are 13.351 de dosare, conservate la Moscova de către GARF. Așa-zișii corifei ai criticii literare române din ultimii 50 de ani care se pretind demențiali urmași ai lui Maiorescu scriau amândoi în Lupta de clasă.

În toxica Luptă de clasă, Eugen Simion și Nicolae Manolescu scriau alături de Stalin, Dej, L. Tismăneanu, Paul Cornea, Silviu Brucan etc.. Lupta de clasă era „Organul teoretic și politic al Comi­tetului Central al Partidului Munci­toresc Român“, iar Eugen Simion publica sinistrul articol Studii monografice despre creația unor scriitori în numărul din septembrie al anului 1959 (pag. 106-118). De câțiva ani, falsificatorul Eugen Simion tot încearcă să inducă în memoria comunității științifice că marele filosof Noica l-ar fi învățat să facsimileze manuscrisele lui Eminescu! Trebuie să se știe că, în timp ce Eugen Simion făcea pe procurorul culturii române în 1959, marele filosof Noica era arestat în decembrie 1959. Are dreptate Simion să vorbească despre nemernicia româ­nească, a lui și a celorlalți tineri staliniști. Proiectul Noica – Barbu este singurul proiect autentic privitor la tipărirea ma­nuscriselor lui Eminescu în facsimil, transcrierea manuscriselor pagină cu pagină, refon­darea ediției Perpessicius, comentarea adecvată și consubstanțială, refacerea bibliotecii genialului poet.

Cum a sărit stalinistul Eugen Simion de la Lupta de clasă direct la Sorbona din Paris sunt puțini care știu. Dar știu. În timp ce în Lupta de clasă îi „înjura“ pe „fasciștii“ interbelici (Eliade, Cioran, Noica, Vulcă­nescu?), la Paris trebuie să-i fi avut ca țintă non-imaginară pe Cioran (21, Rue de l’Odéon), Eliade (4, Rue Charles Dullin). O Monica Lovinescu (baba relativă de la Paris, doar nu degeaba își dăduse doctoratul pregătitor în Eugen Lovi­nescu…), Eugen Ionescu…

(Va urma)

Sursa: Ziaristi Online

Eugen Simion in Lupta de Clasa despre ideologia marxist-leninista 2 - Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Lovitură mortală în lumea interlopă a Operei

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 8, 2015 - 11:30pm

Helga Schmidt aressted in ValenciaLa Vanguardia, El Pais, El Mundo, Opera News, France Musique:

Lovitură mortală în lumea interlopă a operei

Arestată pentru ilegalităţi financiare: Helga Schmidt, Directoarea Palatului Artelor din Valencia * Festivalul Enescu şi transparenţa * Operă şi operetă * Radio România persistă sau Elena Moşuc unde nu îi este locul * Angela Gheorghiu din nou în actualitatea internaţională

Helga Schmidt, 73 de ani, născută la Viena, şi care a pus mâna pe direcţia de la Palau de les Arts din Valencia în 2007, a fost arestată de agenţii de la Unidad de Delitos Economicos y Financiaros, practic DNA-ul spaniol. Evenimentul a avut loc la numai câteva ore după ce Ministrul Catalan al Culturii, Maria José Català, a anunţat public că aceasta şi-a pierdut toate atribuţiile din renumita instituţie valenciană.

Arestarea Helgăi Schmidt intervine odată cu revelarea manipulărilor financiare pe care le-a practicat de când a ajuns în fruntea Palatului Artelor. Conflict de interese (două salarii, unul oficial, celălalt ocult, de la Fundaţia Patrocini de les Arts, fundaţie menită să susţină teatrul, şi de la care a primit numai în 2008 şi 2009 comisioane în valoare de 508.000 Euro). La care se adaugă diurnele şi cheltuielile colosale generate de frecventele ei popasuri în cele mai fastuoase hoteluri din lume, şi care numai între 2005 şi 2011 s-au ridicat la nu mai puţin de 391.261 Euro.

Contracte artistice High Definition

El Mundo subliniază faptul că arestarea acestei Helga Schmidt coincide cu revelarea de către anchetatori a ceea ce ştia toată lumea şi nimeni n-o afirma public, şi anume apartenenţa ei la o adevărată reţea de corupţie împreună cu Zubin Mehta, Placido Domingo, Lorin Maazel sau Riccardo Chailly, cărora le semna contracte delirante, de milioane şi milioane de euro, definite de ea cu un termen preluat din tehnologia modernă care, fără să vrea, indica de la sine grosolana impostură: “Contracte artistice High Definition”!!! Contracte cuprinzând, în ochii magistraturii, şi serioasele retrocomisioane ale Helgăi Schmidt.

Profitabila carieră a acesteia n-a început în Spania, dimpotrivă ea şi-a perfecţionat metodele operative mai întâi pe la Opera din Viena, pe la Concertgebouw din Amsterdam, pe la London Symphony Orchestra şi pe la Covent Garden de la Londra, amintesc La Vanguardia, El Pais, ca şi Opera News de la New York ori France-Musique de la Paris.

À propos, de la Paris aflăm că fostul director al Conservatorului din Toulon – Provence – Méditerranée, un oarecare Philippe Lesbourguères, a fost condamnat la 18 luni închisoare şi la o amendă de 10.000 de euro pentru corupţie: călătorii gras plătite în China şi chiar în Tailanda (popas binevenit pentru un masaj erotic sau două), contra unor diplome universitare acordate la nu mai puţin de 47 de studenţi chinezi, darnici dar total necalificaţi.

Marea confrerie internaţională a manipulatorilor de fonduri prin filiera lirică şi simfonică are de ce să fie îngrijorată, sau chiar îngrozită, dacă ia amploare procesul declanşat la Valencia şi dacă acesta revelează toate tentaculele internaţionale, binecunoscute, dar abia acum puse în lumină de justiţia spaniolă.

Pe drept sau pe nedrept melomanii şi mai ales artiştii, care ştiu multe, se întreabă de ce au atâta putere aceşti Helga Schmidt, Zubin Mehta, Placido Domingo, Daniel Barenboim, sau dezinteresatul nostru fuck-totum muzical naţional şi internaţional Ioan Holender? De ce Peter Gelb e în continuare manager la Metropolitan Opera din New York deşi, sub administraţia lui, celebra instituţie a ajuns la cel mai jalnic nivel artistic la care a fost vreodată şi la semidezastrul financiar revelat de cotidianul The New York Times ?

Un imperativ moral, artistic şi legal: transparenţa, care la noi

lipseşte cu desăvârşire

Mulţi s-au întrebat, pentru a da un exemplu recent, cum de a ajuns să dirijeze la Opera din Bucureşti, în cadrul ultimului Festival Enescu, o persoană care la 48 de ani nu are în fond nicio carieră, şi anume Keri-Lynn Wilson. Oare a ajuns aici, la costuri inimaginabile, după cum se zvoneşte, doar pentru că este soţia lui Peter Gelb, Directorul amintit de la Metropolitan Opera, unde dezinteresatul Ioan Holender este, după cum se lăuda el însuşi, Consilier?

Şi, de unde până unde afirmaţia, pe cât de impertinentă pe atât de stupidă, că Festivalul Enescu e mai important decât Festivalul de la Salzburg?! Mai “important” poate, pentru unii, din perspectiva Schmidt.

Ce revelaţii, ce noi mari interpreţi a impus lumii această manifestare de când o patronează dezinteresatul Ioan Holender? Ce tânăr artist român de valoare a fost impus dirijorilor şi orchestrelor străine în trecere pe-aici cu prilejul Festivalului Enescu – şi nu fără onorarii atât de grele încât adoră să ne viziteze?

Dacă nu Ministerul Culturii, mai mult ca sigur că DNA-ul nostru naţional ar putea scoate la lumină de urgenţă, spre cunoştinţa publică, suma exactă pe care statul român o dedică acestei manifestări, precum şi sumele provenite din sponsorizări. Şi distribuirea acestora: onorariile plătite orchestrelor, dirijorilor şi instrumentiştilor străini, pentru a le compara cu cele din occident şi a elimina suspiciunile de “suveică” despre care şuşoteşte lumea atunci când e vorba de Artexim, de Oma Vision şi de relaţiile în zig-zag dintre acestea, agenţiile de impresariat din diverse ţări ale celor care găsesc la noi o excelentă “piaţă de desfacere” şi, de pildă, firma de la Viena a soţiei şi fiului dezinteresatului Ioan Holender, intitulată Hollaender – Calix International Artists.

Aşteptând aceste date, ce ne sunt datorate în numele unei elementare transparenţe, să trecem la alte capitole.

 Operă şi operetă

Mare tapaj publicitar pe tema inaugurării Teatrului de Operetă. Tăcere absolută asupra “restaurării” recente a Operei din Bucureşti.

Publicul se întreabă şi acum de ce în cea de a treia săptămână a lunii ianuarie au fost anulate nu mai puţin de cinci reprezentaţii. Speriate de atmosfera de persecuţie directorială, unele voci din teatru vorbesc totuşi de nefuncţionalitatea mai nouă a scenei “restaurate” şi, mai ales, de grava şubrezire a structurilor de susţinere a planşeului, care pune în pericol scena, personalul şi artiştii. Această “destructurare” s-a ridicat la costuri de milioane de Euro. A anchetat cineva?

Radio România persistă

sau

Elena Moşuc unde nu îi este locul

După opera fadă revelată lumii de gândirea sopranei Elena Moşuc şi transmisă universului întreg pe undele noastre naţionale, după ce am fost asiguraţi că Verdi ar aplauda-o din mormânt pe această artistă, în timp ce Maria Callas ar fi fost lovită de gelozie (tot în mormânt), iată că Elena Moşuc (care la Ateneul Român a cântat unele piese cu microfon!) s-a prezentat din nou la Bucureşti, cu modestia-i recent revelată, venind cu Norma de Bellini.

Dacă în planul gândirii estetice am putut nota că soprana şi-a îmbogăţit repertoriul inepţiilor, declarând că Maria Callas n-a înţeles Norma, dovadă cântul ei verist, în planul interpretativ şi vocal, în cazul subretei disperate Elena Moşuc, care nu ştie ce înseamnă belcanto dramatic, lucrurile au stat cam aşa: o interpretă care oscilează între neputinţa teatrală şi insuficienţa vocală. Dublate, acestea, de modestia amintită.

Comentariile delirante despre această prestaţie din publicaţia online Revista Muzicală Radio dau măsura dezastrului profesional şi moral la care a ajuns critica noastră muzicală, şi impun câteva precizări.

Astfel, suntem informaţi despre “glasul de o liricitate (sic!) pură” ce “acoperă cu profesionalism toată ţesătura personajului”, despre “culoarea melodioasă (dublu sic!) a acelui glas, despre “perfecta stăpânire a legato-ului” şi despre “pronunţarea corectă a oricărui cuvânt, indiferent de registru”.

S-o luăm de la capăt: o voce lejeră, de subretă, cum s-a scris, ca vocea Elenei Moşuc, fie ea şi de o “culoare melodioasă” (sic! din nou), cu oricâtă bunăvoinţă, nu poate acoperi un rol scris pentru soprane cu abataj dramatic, aşa cum s-a putut nota din plin în acest caz. Despre ce legato (“perfect stăpânit”) vorbim, când toate agilităţile dramatice n-au fost altceva decât sunete stridente? Şi în numele cărei competenţe vorbeşte autoarea articolului despre “pronunţarea corectă a oricărui cuvânt”, în vreme ce chiar această afirmaţie e dovada limpede că nu dispune de cunoştinţe elementare de limba italiană. Dar asta, ce mai contează. De necrezut rămâne însă faptul semnalat de criticul Giordano Cavagnino, şi anume că, după peste două decenii de când Elena Moşuc frecventează Italia, pronunţia ei tot defectuoasă a rămas.

Citind o altă cronică despre această Norma, scrisă într-o necontrolată euforie şi publicată de un cotidian bucureştean, te întrebi dacă autorul a ascultat vreodată o mare interpretare a acestei opere, dacă are auzul normal şi dacă ştie, în fond, ce înseamnă belcanto. Asta de vreme ce, atunci când o aghezmuieşte pe soprana care “a înţeles deplin” acest termen şi “a dat o lecţie impecabilă”, el ne vorbeşte despre “cultul legato-ului ce se suprapune (sic!) frazelor lungi, interminabile”, etc., etc. Ei bine, şi un începător în ale logicii şi ale muzicii îşi dă seama că legato, însemnând legat, nu poate zbura pe deasupra “frazelor lungi, interminabile”, că este linia de canto continuă, modularea sunetului, fie că e vorba de fraze lungi ori scurte. Trist, domnilor, trist.

Excelentă ţinută vocală, cu admirabile nuanţe, şi într-adevăr cu o linie demnă de belcanto : mezzosoprana Iulia Merca (Adalgisa).

Cât despre orchestră, greoaie, cu decalaje sonore flagrante, şi despre lectura banală, fără expresie, a dirijorului Tiberiu Soare, mai bine să nu mai vorbim.

Angela Gheorghiu din nou în actualitatea internaţională

Angela GheorghiuReproduceam nu de mult comentariile presei franceze privitoare la dezastruoasa (contra)performanţă a sopranei Angela Gheorghiu la Théâtre des Champes-Elysées din Paris.

Ne-a parvenit între timp articolul publicat în 5 decembrie în cotidianul The Times din Londra despre albumul acesteia, lansat cu tam-tam înainte de sărbătoarea Crăciunului şi intitulat Guardian Angel. Reproducem ca atare textul din marele ziar britanic.

«Albumul de Crăciun al Angelei Gheorghiu intitulat Guardian Angel (Îngerul Păzitor): în cazul în care soprana româncă ar fi avut un asemenea înger, ei bine el era desigur plecat la ski atunci când Gheorghiu a făcut această bizară înregistrare de eurogunoi. Care nu e nici măcar gunoi de calitate: grosolane efecte de sunet, o chitară electrică şi un cor cu rezonanţă de zombie, altoite pe tema muzicală din Pebble Mill.

În acest vacarm, Gheorghiu emite câteva gălăgii, multe din acestea aparent în limba engleză… în timp ce o Loredana Groza, pop star din România, se avântă cu vocea ei de glaspapir in I’ll Be Home for Christmas (De Crăciun voi fi acasă). Numai că albumul acesta n-are nicio legătură cu Crăciunul. Ci mai curând cu un Hallowe’en de groază» (*).

Cleopatra Pop / Ziaristi Online

Surse: http://www.operanews.com/Opera_News_Magazine/2015/1/News/Helga_Schmidt_Valencia.html

http://www.francemusique.fr/actu-musicale/la-directrice-du-palais-des-arts-de-valence-placee-en-garde-vue-77183

http://ccaa.elpais.com/ccaa/2015/01/20/valencia/1421749082_417592.html

http://cultura.elpais.com/cultura/2015/01/21/actualidad/1421827059_100699.html

http://www.luigiboschi.it/content/arrestata-helga-schmidt-del-valencia-palau-de-les-arts

http://www.thetimes.co.uk/tto/arts/music/albumreviews/article4287940.ece

The Times

Guardian Angel
Angela Gheorghiu (MediaPro, iTunes/Spotify only)

(*) Angela Gheorghiu’s Christmas album is called Guardian Angel, but if the Romanian soprano has a protecting spirit, it had gone skiing when Gheorghiu recorded this bizarre piece of Eurotrash. It’s not even good Eurotrash: clunking sound effects include an electric guitar and a chorus of what sound like zombie children patched in to the theme tune to Pebble Mill.

Out of this bedlam Gheorghiu makes several noises, many of which are apparently in English — snow “gleessens”, children “leessen” and a Romanian pop star called Loredana Groza with a voice like sandpaper pops up on I’ll Be Home for Christmas. But the festival that this album was made for was Hallowe’en.

Recenzia din The Times este disponibila aici: Neil Fisher Christmas Album Reviews – Doc

Citiţi şi: Angela Gheorghiu spulberată de presa franceză de specialitate

ELENA MOŞUC: DERIVĂ ÎN OPERA FADĂ. Preoteasă ori subretă?

VIDEO:

Más vídeos en Antena3

Categorii: ziaristi_online

Identitate = Credinţă. De ce respingem simbolul şi nu atât obiectul numit card electronic

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 8, 2015 - 11:00pm

Copii cu Icoane - Duminica OrtodoxieiŞtiinţa noologică, ocupându-se de fenomenologia şi a ritualului apartenenţei în istoria lumii, la toate culturile, observă că criteriul universal de validare a credinţei personale este declararea identităţii prin liberă consimţire. Numirea şi consimţirea la nume este gest definitoriu de apartenenţă spirituală, de comuniune, de identitatea convergentă a lumii văzute şi nevăzute a unui om.

Când ofertantul de identitate exprimă că este împotriva lui Hristos, primitorul este de acord cu „oferta” ideologică, chiar dacă nu o înţelege ca atare. Printr-o simplă semnătură creştinul devine „de acord” cu o întreagă antropologie, cosmologie, cosmogonie, sociologie, eshatologie. Desigur, fiecare din acestea sau toate subsumate ilustrează şi provin dintr-o (a)teologie.

Recensământul la care S-a supus Însuşi Domnul era făcut tot de un antihrist, Irod. Deosebirea este că Irod nu I-a dat el nume şi număr, ca, primindu-le, să Se fi declarat cu o nouă identitate, alta decât cea proprie şi unică Lui. Nu orice act administrativ este lipsit de valenţă spirituală, precum acel simplu recensământ. Vezi cazul celor trei tineri din cuptorul lui Nabucodonosor care n-au primit să se închine chipului impus tuturor din împărăţie. Sau cazul celor şapte mucenici macabei. Sau cazul celor 10.500.000 de mucenici din prigoanele romane, care au preferat să fie sfîşiaţi de fiare decât să ofere o „inofensivă” tămâie zeilor impuşi de împărat. Sau cazul sutelor de mii de mucenici care au preferat chinurile şi moartea decât să nu cinstească sfintele dogme şi sfintele icoane. Sau cazul zecilor de milioane de mucenici din secolul 20, pătimitori pentru că n-au vrut să se identifice unei ideologii potrivnice lui Hristos. Toate aceste mărturisiri erau explicite, dar la fiecare prigoană ispita lepădării de credinţă era „oferită” din ce în ce mai perfid, mai cuprinzător, mai implicit.

Declaraţiile puternicilor lumii, a celor cărora aparţine efortul globalizării şi decizia implementării unei identităţi aparent ireligioase, fără conotaţii evidente de lepădare, sunt dublate de declaraţiile aceloraşi persoane care atacă virulent dumnezeirea lui Hristos, credinţa creştină, virtuţile creştine şi popoarele ortodoxe. Iar dacă legiuitorii afirmă că primirea identităţii de acest tip implică şi exprimă primirea unei noi identităţi, anti-hristice, dacă chiar ei spun acestea, greu trebuie să le fie celor care încearcă să apere „nevinovăţia” cardurilor de identitate. Dacă chiar autorul conceptual al cardului zice că prin el devii „omul nou al Viitorului ateu”, cât de greu trebuie să fie cuiva să-l contrazică! Şi totuşi se găsesc. Se găsesc chiar clerici, clerici care să contrazică pe puternicii lumii care zic că dacă primeşti cardul subscrii la ateism. Clerici care să susţină că n-are a face identitatea cu credinţa… Clerici atei sau eterodocşi nu sunt ceva nou pe faţa pământului şi „este Cine să-i judece”, Cel ce va judeca pe fiecare dintre noi după credinţa, cuvintele şi faptele sale.

La fel cum nu cinstim lemnul icoanei, ci chipul sfânt, tot aşa nu respingem obiectul card (sau substantivul!) sau obiectul cip, ci simbolul lor.

Cinstind simbolul Crucii, cinstim întreaga învăţătură dumnezeiască. A cinsti orice obiect, persoană sau învăţătură „care nu proclamă că Hristos a venit în trup” (1 Ioan 4:3), este închinare la idoli (vezi Vechiul Testament, epistolele pauline, hotărârile dogmatice ale Sinodului 7, etc, etc).

Creştinii muncesc, plătesc taxe, respectă legile, chiar şi într-un veac când orice fărădelege primeşte ocrotire prin Drepturile Omului. Creştinul nu vrea decât să nu fie exclus din acelaşi articol de lege prin care, respectând dreptul la credinţă, ateii şi păgânii nu acceptă asocierea identităţii lor cu simboluri creştine. Dacă dreptul la credinţă se respectă numai către anti-hrişti, aceasta dovedeşte că atitudinea sobornicească a Ortodoxiei de a respinge cyborgizarea este mai mult decât întemeiată.

Aşa cum bine a subliniat Patriarhia îndemnând credincioşii „să rămână statornici în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos” (art. 3 din Hotărârea sinodală nr. 13.621), de fapt nu este nici o dispută cu privire la actele electronice; dimpotrivă, lucrul este unanim mărturisit de Părinţii purtători de Duh din ultimul veac: noua formă de lepădare implicită îndepărtează Harul şi scade puterea de pocăinţă şi de a rezista la ispitele de lepădare mai drastice care vor urma după acestea.

Fiecare e liber creat de Dumnezeu: liber să asculte de El sau nu. Mănăstirea Petru Vodă nu-şi exprimă niciodată păreri proprii diferite de ale Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. Mănăstirea Petru Vodă nu obligă pe nimeni la nimic. Doar îndeamnă la mântuire, la cunoaşterea Adevărului Hristos. Cine vrea să-şi ia identitate antihristică, Dumnezeu să-l ierte. Cine vrea să-şi respecte identitatea hristică, Dumnezeu să-l binecuvinteze.

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă via Ziaristi Online

Vedeţi şi: Ce este credinţa?

 

Categorii: ziaristi_online

FOTOGRAFII inedite cu Patriarhul Teoctist realizate de Dinu Lazar la un Targ de Carte. Exclusiv Ziaristi Online

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 7, 2015 - 11:00pm

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 1Fotograful profesionist Dinu Lazar a avut amabilitatea sa ne ofere, la 100 de ani de la nasterea Prea Fericitului Teoctist (7 Februarie 1915 – 30 Iulie 2007), o serie de fotografii realizate la un Trag de Carte la care a participat si vrednicul de pomenire Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane. Multumindu-i in mod deosebit, le prezentam mai jos, insotite de un text autobiografic al Patriarhului, publicat la ultima sa aniversare de pe pamant in revista Magazin Istoric si ziarul Ziua, si reprodus dupa Teoctist.Info:

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 3

Anii, viata si slujirea crestina

Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 2

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.

“Manastirea satului meu”

As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 4

Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.

De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.

Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.

Povestea numelui Teoctist

Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 5

As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: “Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a ramas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.

Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.

Dictatura comunista, anti-crestina

Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 6

Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut? Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.

Moldova era pustiita de navalirea sovietica

Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri “patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 7

Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.

Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: “Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”

Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda

Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 8

Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. in fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodata din mijlocul studentilor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.

Preotii, profesorii, arestati si intemnitati

Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: “Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: “Pentru ce atatea seminarii?”; “Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; “De ce atatea reviste teologice?”; “Pentru ce atatea manastiri?”; “De ce da Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 9

Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut

S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 13

Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.

Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei

Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 10

Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si stiu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie.

Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.

Duhul diabolic

Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica. Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 11

Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala. Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. “N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. “Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. “Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie.” si atunci am zis: “Aici va fi”. si nu s-a mai intamplat nimic.

Salvarea bisericilor

In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 12

Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.

Sfintii neamului romanesc

Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 14

Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inaintasi de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani. A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava!

Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.

Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.

Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Sursa: Ziaristi Online

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist - Foto Dinu Lazar pentru Ziaristi Online Ro 15

Categorii: ziaristi_online

Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul tuturor românilor. 100 de ani de la naştere

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 7, 2015 - 2:11am

PF Teoctist Foto Jurnalul National via Ziaristi Online„Toderiţă al mamei“ – Patriarhul românilor

de Nicolae Pintilie Sâmbătă, 7 februarie 2015

Puţini erau cei care auzeau o vorbă de evanghelie în limba dulce a Botoşanilor şi nu-şi dădeau seama cine este vorbitorul – Patriarhul de veşnică şi frumoasă amintire, Teoctist. Deşi plecase de mai bine de 50 de ani de pe plaiurile Moldovei şi se afla în inima Bucureştilor, sfinţia sa vorbea la fel ca în copilărie. Avea o vorbă dulce de la Tocileni, care umplea catedrala şi Reşedinţa Patriarhală.

Ne amintim cu drag de transmisiunile la televizor ale dum­nezeieştilor Liturghii de la Catedrala Patri­arhală, din anii ’90. Vorba boto­şă­neană, simplitatea predicii, fastul şi rigurozitatea slujirii liturgice, toate erau uşor de observat, chiar pentru cineva care nu era familiarizat cu des­fă­şurarea cultului liturgic al Bisericii Ortodoxe. Pentru noi, copii pe atunci, altceva ieşea în evidenţă – o bunătate ce iradia din faţă blajină. Ceva dintr-o icoană, deşi aveam să aflu peste ani că nu era uşor să fii un colaborator apropiat al Pa­triarhului – acesta fiind un om foarte exigent, aşa cum mărturisesc cei care au avut cinstea să-i fie alături.

Când zicea mama că la televizor „slujeşte Teoctistul“ eram prezent în faţa ecranului,  cre­zând că „Teoctist“ era cea mai înaltă funcţie a Bisericii. Nu înţelegeam eu foarte multe, dar era ceva biblic, liniştitor, în chipul şi vorba sa.

„Toderiţă al mamei“ – o viaţă pe calea Bisericii

Viaţa este cel mare dar a lui Dumnezeu pentru oameni. Indiferent unde vine pe lume un prunc, în palat ori în bordei, a­duce cu el bucurie şi speranţă. Paradoxal, într-o epocă în care majoritatea familiilor au unul sau doi copii, bucuria darului lui Dumnezeu se trăieşte mai intens acolo unde vine şi al treilea, al patrulea şi aşa mai departe. Sunt noţiuni pe care omul contemporan le-a cam pierdut, dar care au fost trăite deplin de către părinţii şi buni­cii noştri. Gândul la o familie numeroasă ne sperie, de cele mai multe ori. Însă, oare la ce se gândeau înaintaşii noştri?

Dumitru şi Marghioala Ară­paşu din Tocilenii Botoşanilor, în urmă cu exact o sută de ani, se bucurau de un nou dar al lui Dumnezeu – Toader, pe care l-au alintat Toderiţă. Într-o fa­milie cu zece copii a văzut lumina zilei viitorul monah, e­xarh, ar­hiereu, rector, arhiepiscop, mitropolit şi apoi Patriarh Teoc­tist. În toate funcţiile pe care le-a împlinit a purtat cu sine moştenirea credinţei primite de acasă, de la mama şi de la tata.

Anii şcolii primare, petrecuţi cu învăţătorul Gheorghe Ro­ma­nescu, căruia i-a purtat o recunoştinţă veşnică, biserica din satul natal, locurile copilăriei, toate le-a purtat cu dânsul până la mormânt. Trecut prin şcolile teologiei, prin experienţa administraţiei bisericeşti în timpul  crunt al ateismului comunist, valorile după care s-a coordonat au fost, după cum îi plăcea să mărturisească, cele învăţate de acasă: „Cum aş putea să nu-mi arunc privirile minţii la tulpina odraslei mele trupeşti, la părinţii mei, ţărani săraci şi neştiutori de carte? Amintirea lor duioasă, cu podoabe sufleteşti, cu truda lor jertfelnică de a ne creşte fără nicio vătămare pe noi, copiii, zes­trea lor de suflet, a fost po­văţuirea mea în viaţă. Monah, preot sau arhiereu, nu am în­cetat să fiu Toderiţă al mamei“.

Teoctist monahul, ierodiaconul şi ieromonahul

Viaţa curată a românului de la ţară a făcut ca Toderiţă să devină, mai târziu, Teoctist. În Duminica Tomii a anului 1928, doi tineri străbăteau colinele Botoşanilor spre Mănăstirea Vorona. Cu dorul călugăriei, copilul de la Tocileni a schimbat pentru toata viaţa „cămeşa şi iţarii“ cu hainele călugăriei. Vorona şi apoi Bistriţa Neam­ţului i-au fost casă: „Voiam să învăţ carte, iar seminarul era Cernica, aici, lângă Bucureşti. Am plecat dimineaţa, cum am putut de la Vorona şi am înnoptat la Bistriţa, la Piatra Neamţ. Era sâmbătă seara şi trebuia să înceapă vecernia. Un călu­găr m-a întrebat: ştii să baţi toaca? Şi m-am dus şi am bătut, cum învăţasem la Voro­na. Stareţului Ghenadie îi plă­cea foarte mult să audă glasul toacei. Se aşeza pe un scaun pe cerdac şi asculta, apoi mergea la slujbă. Aşa a fost şi atunci. Cine a bătut în seara asta toa­ca? Un musafir care merge la Bucureşti, au răspuns călu­gării. Păi, să-l trimiteţi un pic la mine. Şi aşa am rămas pentru ani buni la Bistriţa“.  Tot  aici a primit numele de Teoc­tist.  Peste ani, cu şăgălnicie  îşi amintea cum a ajuns să fie numit aşa: „Aş fi dorit să port în călugărie numele Teodorit. Găsisem în cronica mănăstirii Bistriţa numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah învăţat, trăitor în Hristos şi bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinţa mea stareţului Ghenadie care, primind din mâna mea foarfeca, a tăiat din părul meu zicând: Se tunde robul lui Dum­nezeu, fratele nostru Teoc­tist, monah, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Şi aşa mi-a rămas numele!“.

De la Bistriţa la Iaşi, de la Iaşi la Bucureşti, monahul şi apoi diaconul Teoctist s-a aflat pe calea Bisericii. La 4 ianuarie 1937, Mitropolitul Pimen Geor­gescu al Moldovei a aprobat hirotonia monahului Teoctist în treapta de ierodiacon. A fost hirotonit de către arhiereul Ila­rion Băcăuanul, în Biserica Pre­cista din Roman. Apoi, în anul 1940 s-a înscris la facul­tatea de teologie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1945, primind calificativul „Mag­na cum laude“. Lucrarea de licenţă a fost susţinută în cadrul Catedrei de Liturgică, sub conducerea marelui  profesor liturgist Petre Vintilescu, aşa explicându-se dragostea pen­tru slujirea frumoasă a sfinţiei sale.

Între timp, a fost transferat la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. La picioarele Sfintei Pa­ras­cheva a fost hirotonit iero­monah, de Buna Vestire a anului 1945, de către arhiereul Va­leriu Botoşăneanul.

Arhiereu al lui Hristos

Apropierea sufletească manifestată faţă de Patriarhul Iusti­nian Marina avea să schim­be viaţa părintelui Teoc­tist. La 28 februarie 1950, Înaltpreacu­viosul Arhiman­drit Teoctist Ară­paşu era ales de către Sfân­tul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în slujirea de episcop-vicar patriarhal, cu titlul de „Botoşăneanul“.  A fost hirotonit în treapta arhieriei la 5 martie 1950, în Catedrala „Sfântul Spiridon-Nou“ din Bu­cureşti, de către Patriarhul Ius­tinian, Mitropolitul Firmi­lian al Olteniei şi Episcopul Che­sarie al Dunării de Jos. So­sit în capitală, la o nouă slujire, a deţinut mai mul­te funcţii: secretar al Sfântului Sinod şi rector al institutului teologic, conducând diferite sectoare din cadrul Administraţiei Patri­arhale.

Viaţa era să îl poarte în America, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu el. În aprilie 1963, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America l-a ales în postul de Episcop de Detroit, iar Sfântul Sinod a a­pro­bat alegerea. Însă, autori­tă­ţile au împiedecat ca Arhie­piscopul Teoctist să ajungă la turma încredinţată în America şi Canada. A luat drumul Ora­dei, 1969 – decembrie 1970, a­poi a mers la Craiova până în anul 1977, când avea să se în­toarcă acasă, în Moldova.

Mitropolit al Moldovei şi Sucevei

„Toderiţă al mamei“, la 25 septembrie 1977 a fost ales în slujirea de Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. În plină epocă comunistă, Mitropolitul Teoctist a continuat o activitate ce o mai desfăşurase aici între anii 1945 -1950. Autorităţile interziceau orice mişcare în sânul Bisericii, iar Comisia Monumentelor Is­to­rice nu mai permitea conti­nuarea  lucrărilor la şantierele deja deschise. Cele mai importante monumente istorice din Iaşi erau condamnate pieirii: „«Sfinţii Trei Ierarhi», Golia, Cetăţuia şi Galata se dărâmau. Ce aveam de făcut? Am mers la autorităţile de stat, le-am spus care era situaţia şi le-am cerut ajutor. Mi s-a spus că dacă nu le cerem bani şi materiale, putem să lucrăm. Şi am lucrat cum am putut, cu mari sacrificii!“, îşi amintea patriarhul într-un interviu.

Nu numai în plan arhitectonic s-a lucrat în acea perioadă la Iaşi, ci şi pe plan cultural, teologic şi duhovnicesc. Mitropolitul Teoctist a fost şansa multor monahi şi monahii din mănăs­tirile Moldovei. Încercaţi de  către decretul 410, mulţi monahi tineri au fost trimişi la cursurile de muzeo­grafi, cu scopul de nu fi depăr­taţi de mănăstiri. În plus, pentru multe monahii scoase din mănăstiri s-a implicat să le găsească de lucru în localităţile apropiate metaniei lor. Pe plan cultural au văzut lumina tipa­rului mai multe cărţi de căpă­tâi pentru teologia româ­neas­că. „Mitropolitul Iacob Putnea­nul“ – Mănăstirea Neamţ, 1978, „Sfântul Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor orto­docşi români“ şi „Mitropolitul Dosof­tei, ctitor al limbajului liturgic românesc“  – 1980, „Dum­neze­iască Liturghie“ a Mi­tropolitului Dosoftei – 1980, acestea sunt doar câteva dintre titlurile care au fost tipărite la Iaşi. Cu toate aceste activităţi solicitante, şi-a îndreptat aten­ţia şi spre satul natal. Pe locul „bisăricii din păpuşoi“,  în anul 1984, în plin regim comunist ateu, mitropolitul a înce­put construirea unei bi­serici de zid, cu hramul „Naşte­rea Mai­cii Domnului“, în satul natal Victoria.

Buna slujire în Moldova, dar şi contextul politic şi social au făcut ca Mitropolitul Moldovei Teoctist să fie ales a fi cel de-al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Teoctist – Patriarhul românilor

Cu siguranţă, activitatea unui patriarh nu încape pe un petic de ziar, însă vom încerca să amintim câteva fapte care, din smerenia Patriarhului Teoctist, nu sunt cunoscute de foarte mulţi dintre noi. În toam­na anului 1986, Colegiul Elec­toral Bisericesc alegea în scaunul patriarhal pe Mitro­politul Moldovei Teoctist, în vârstă de 71 de ani. Poate mulţi au fost sceptici privitor la acea numire, din pricina vârstei celui ales. Însă, timpul a demonstrat că a fost persoana providenţială care a ştiut să se jertfească pe sine ca persoană istorică, în schimbul binelui întregii Biserici.

În puţinele cuvinte despre sine dintr-un interviu, Patriarhul Teoctist amintea despre greutăţile prin care a trecut pentru salvarea unor importante monumente istorice din Bucureşti: „În 1986, când Sfântul Sinod m-a chemat la slujirea patriarhală, am găsit Biserica Sfântul Spiridon Nou cu zidurile Altarului în primej­die de a se dărâma, din pricina lucrărilor de construire a metroului. Chiar în noaptea Sfintelor Paşti, zidurile s-au prăbuşit. Am simţit atunci o mare tristeţe (…) Dumnezeu m-a luminat atunci şi mi-a scos în cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer Suman, care conducea lucrările de construcţii ale căminului studen­ţilor facultăţii noastre de teologie. Cu sprijinul acestuia şi cu dăruirea familiei de arhitecţi Constantin Pavelescu, am consolidat şi refăcut aceas­tă frumoasă biserică, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictură a celebrului Gh. Tattarescu. Dacă nu se intervenea urgent şi cu curaj, n-am mai fi avut astăzi această adevărată catedrală în Bucu­reşti. Aşa s-a întâmplat la mai multe biserici ale capitalei… unde a vrut Dumnezeu!“.

Sunt printre puţinele cuvinte în care Patriarhul Teoc­tist a vorbit despre realizările sale. Modestia şi smerenia care l-au caracterizat au făcut ca multe dintre marile realizări din timpul păstoririi sale, atât în anii comunismului, cât şi după anul 1990, să le atribuie colaboratorilor săi. Şi, nu au fost puţine.

A lăsat în urmă o Biserică dinamică şi puternică, deşi el a preferat să fie condamnat de către generaţiile următoare, aducându-i-se  învinuiri, de multe ori, dincolo de realitate. A tăcut. A fost demn până la capăt. Şi-a asumat vitregia istoriei, cu gândul la tânăra Biserică care a început să înflorească după anul 1990. Ceva mai trebuie reţinut: generaţiile de ierarhi, profesori de teologie, preoţi, monahi şi monahii, inte­lectuali şi credincioşi simpli, care astăzi fac cinste Bisericii, toţi sunt rodul jertfei personale a Patriarhului Teoctist.

Dacă ar trebui să rezumăm trăsăturile fundamentale ale vieţii patriarhului, ce am putea spune? O viaţă de om într-o frază: de la Toderiţă al mamei, până la Teoctist Patriarhul, drumul a fost închinat lui Dum­nezeu şi jertfit pe altarul poporului român ortodox.

Sursa: Ziarul Lumina via Ziaristi Online

Mai multe detalii despre viaţa şi moartea Patriarhului pe

TEOCTIST.INFO


Patriarhul Teoctist la 100 de ani. La Multi Ani, in Ceruri, Sfinte Parinte! by ZiaristiOnlineTV

Categorii: ziaristi_online

Adrian Sârbu, ultimul mogul. Omul care a schilodit sufletul naţiunii, disecat de MAKE în BURSA

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 7, 2015 - 2:10am
Adrian Sârbu, ultimul mogul
de MAKE
Adrian Sarbu - Mogulul ProTv - de MakeProcurorii Parchetului General au pus ieri în mişcare acţiunea penală faţă de Adrian Sârbu, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de instigare la evaziune fiscală, spălare de bani şi instigare la delapidare şi faţă de Liana Petrovici, reprezentantul legal al trustului de presă patronat de Adrian Sârbu, dar şi acţionar în unele dintre firmele controlate de acesta, acuzată de complicitate la spălare de bani. Prejudiciul produs bugetului general consolidat al statului se cifrează la valoarea de 16.809.964 lei rezultat din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, la suma de 2.660.000 lei din săvârşirea infracţiunii de delapidare, fiind supusă spălării banilor suma de 2.893.607 lei.
Adrian Sârbu, patronul Mediafax, a fost reţinut luni seară, fiind acuzat de instigare la delapidare, evaziune fiscală şi spălare de bani. În faţa procurorilor, Adrian Sârbu nu a dat nici o declaraţie, spunându-le, arogant, că “va face declaraţii marţi la ora 14, pentru că bioritmul nu îi permite” să procedeze altfel.
La ieşirea de la Parchet, Adrian Sârbu a decis să le răspundă jurnaliştilor prezenţi, arătându-le cătuşele, să fie filmat:
“Hai să vă spun care e treaba! Acuzaţiile sunt ridicole. Totul e o fabricaţie. Mai departe, există un comunicat pe care l-am dat şi pe care îl veţi putea citi”.
Comunicatul grupului de presă susţine că dosarul “Mediafax – Adrian Sârbu” este fabricat la comanda lui “Pontaghiţă” şi a camarilei lor.
Între anii 2000-2003, ziarul BURSA a publicat zeci de articole, care au adus dovezi despre manevrele fiscale săvârşite de Adrian Sârbu, manevre tolerate de autorităţi, în regimurile politice de orice orientare.
Subiectul a fost tratat consecvent numai de BURSA, ziarul fiind izolat de restul presei, deşi organismele europene au luat în seamă situaţia semnalată de noi în privinţa subordonării mass-media faţă de stat, iar “Securities and Exchange Commission” (SEC) din Washington a declanşat o cercetare asupra afacerilor lui Ronald Lauder, pe baza a ceea ce noi am publicat la Bucureşti.
Este motivul pentru care dedicăm cazului această Ediţie Specială, marcând victoria publicaţiei noastre, după 15 ani.
Pe lângă comentariul actual de mai jos, semnat de MAKE, republicăm o mică parte din articolele sale, din perioada 2001-2003 pe subiectul Media PRO. Zecile de articole apărute în acea perioadă le regăsiţi pe site-ul ziarului BURSA, secţiunea “Dosarul Media Pro“.
Bing-bang!, pendula presei sună sfârşitul epocii mogulilor: a fost încătuşat ultimul – Adrian Sârbu.
La cumpăna dintre Iliescu şi Băsescu, mass-media se împărţise în trei imperii, integratoare de radio, televiziune şi presa scrisă, îndreptându-se către ceea ce porunceau Adrian Sârbu, Dan Voiculescu şi mai nou venitul Sorin Ovidiu Vîntu (sunt enumeraţi în ordinea inversă intrării la pârnaie – normal, ultimul venit, primul servit!).
Cei trei sunt importanţi, pentru că au schilodit presa.
Adrian Sârbu şi-a plătit ziariştii (şi vedetele) cu mii şi zeci de mii de dolari (ulterior, euro), care, de fapt, erau TVA nevărsat la Buget.
Ştiţi ce este TVA-ul, sunt bani pe care îi încasezi, dar nu sunt ai tăi, sunt ai statului şi trebuie să-i dai lui.
Media Pro nu i-a dat, i-a reţinut şi şi-a plătit cu ei ziariştii, la negru.
Între 1995 şi 2002, nu a plătit nimic la Buget, nici o taxă, nici un impozit, nici un CAS, nimic, nimic.
Datoriile au fost şterse în mod repetat.
Asta n-a fost de ajuns, în 2002 Media Pro a primit vreo 168 miliarde de lei drept “ajutor de stat”, avizat de Consiliul Concurenţei.
A stricat piaţa.
Salariile ziariştilor s-au dus în ceruri, presa plătea regeşte pe oricine făcea sluj la mogul, putea fi şi agramat, numai caracter să nu aibă (dar şi ziarişti cu personalitate s-au învăţat să facă sluj).
Ceilalţi doi “V” – Voiculescu şi Vîntu – au trebuit să facă faţă acestei concurenţe şi toţi trei au creat un standard salarial lipsit de orice legătură cu piaţa presei, ca industrie.
Disproporţia a aruncat presa într-o altă logică decât cea care îi este proprie, devenind o afacere care să justifice astfel de răsplăţi: influenţa mediatică a devenit marfă de tranzacţionat politic, primind, la schimb, toleranţă fiscală, înlesniri de infrastructură (distribuţie, difuzare, tipărire), publicitate de la instituţii de stat şi atragerea publicităţii private prin aura politică învăluind organele de presă agreate de putere.
Fisurile acestei construcţii au fost cimentate cu rapoartele vicioase de audienţe şi de circulaţie a presei, realizate de instituţii subordonate mogulilor.
Este un miracol că există şi presă care a rezistat în afara imperiilor media.
Dar, cei trei sunt importanţi, mai ales, pentru că au schilodit mintea naţiunii.
“Te uiţi şi câştigi”.
Nici nu trebuie să mai amintesc divertismentul hăhăitor, manelele, telenovelele, emisiunile primitive scăldate în panglici, revărsarea de mahalagism; este de ajuns să spun “Te uiţi şi câştigi”.
Imoralitatea acestui slogan colorează nu doar teritoriul de media al lui Sârbu, ci pe ale tuturor celor trei moguli.
Amintiţi-vă acei “natural business born”, de la Money Channel, al lui Vîntu; doi din cei şapte “natural business born” prezentaţi atunci erau ziariste atrase de Vîntu de la BURSA, sunt ziariste bune, dar nu m-am încumetat niciodată să afirm, ca el, că sunt atât de bune, încât “să te scape de faliment”.
Sforăială.
Ca dovadă, pe Vîntu nu l-au scăpat de la faliment.
Iar în privinţa Antenelor, nici nu mă încumet să fac vreo analiză a moralităţii, ar fi ca şi cum m-aş apuca să analizez ce greşeli face un crocodil într-o problemă de geometrie – că e mai mult lung, decât verde.
Nici unul dintre cei trei moguli nu a fost arestat pentru imoralitatea organelor sale de presă – presa este liberă să fie imorală – ci doar când şi-a pierdut utilitatea pentru puterea politică.
Aşa-i afacerea pe care au dezvoltat-o, nu este presă, ci instrument politic în slujba puterii şi să te întorci contra puterii nu înseamnă decât că nu eşti priceput în afacere.
Nu ţi-ai înţeles-o.
Tu, mogul, ai crezut că, în pofida a ceea ce faci, faci presă – ha, ha!
Arestarea mogulilor nu transformă presa, ea rămâne aceeaşi jalnică marfă pe taraba puterii politice.
Ziariştii se adaptează uşor, abia aşteaptă să apară noul stăpân, doar că nu va mai fi un mogul.
Uite, la Mediafax Group, probabil că noul proprietar va fi nu o persoană fizică, ci una juridică.
O bancă, deşi nu cred că ea ar vrea asta.
Dacă vreţi, vă spun şi cum se numeşte: ING.

Comentaţi la BURSA

link: Adrian Sârbu a fost arestat preventiv pentru 30 de zile

link: Minicabinetul “Media Pro”?

link: RONALD LAUDER, SUSPECTAT DE CORUPŢIE ÎN SCANDALUL “MEDIA PRO”

link: Comisia Europeană observă dependenţa PRO TV faţă de stat, ca dificultate în calea integrării

link: CME ascunde adevărul investitorilor americani

link: Coşmarul pentru “Media Pro” a început!

link: “Oricine ar fi, datoriile către stat trebuie plătite!”

link: În scandalul “Media Pro”, al treilea parlamentar care îl interpelează pe ministrul Mihai Tănăsescu

link: Pro…ştii plătesc

link: “Media Pro Internaţional datorează peste 40 de milioane de dolari Statului Român”

link: În insolvabilitate permanentizată, “Media Pro Internaţional” S.A. a primit ajutor de stat de 168 de miliarde de lei

link: Senatorul PDSR Sergiu Nicolaescu cere clarificarea situaţiei fiscale a grupului de presă “Media Pro”

link: Adrian Sârbu i-a trimis flori de înmormântare senatorului Sergiu Nicolaescu

link: Cum ministrul Mihai Tănăsescu a salvat “PRO TV” de la execuţie silită

link: PROtecţia mediului concurenţial”

link: Problema datoriilor PROTV a ajuns şi în “Financial Times”

link: “Adrian Sârbu a afirmat în mod constant că nu este dispus să plătească taxe la stat”

link: Finanţele au acordat, recent, facilităţi fiscale unor societăţi din Grupul “Media Pro”

Preluare: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Cristian Pîrvulescu vrea să federalizeze, electoral, România. Preşedintele pe viaţă al Pro Democraţia reintroduce, pe şest, tema regionalizării

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 7, 2015 - 2:00am

Mircea Toma - Cristian Pirvulescu - Victor PontaCristian Pîrvulescu, preşedintele “pe viaţă” al Pro Democraţia după ce a încălcat grosolan propriul statut al asociaţiei depăşindu-l în mandate şi pe Iliescu, vrea, mai nou, să înceapă federalizarea României prin “reforma legislaţiei electorale”. Nici un om normal nu poate înţelege cum acest personaj anost, care este autorul principal al debandadei sinistre a sistemului electoral din ţara noastră, prin care un oarecare cu trei voturi poate ajunge parlamentar în locul unui candidat cu 90.000, este în continuare agreat la masa dezbaterilor pe această temă.

Concret, în cadrul discuţiilor care au loc la Comisia parlamentară de cod electoral, miercuri, 4 februarie 2015, Pîrvulescu a propus din partea asociaţiei pe care o conduce în mod fraudulos un “proiect de reformare” a sistemului electoral care ar permite, printre altele, introducerea votului electronic prin internet şi, după un model german, “crearea unor colegii plurinominale regionale, care să poată asigura o distribuţie proporţională la nivel naţional a aleşilor”. Cităm din ştirea RRA:

“Preşedintele Pro Democraţia, Cristian Pârvulescu, este de părere că, pentru aplicarea unui astfel de sistem, este necesară renunţarea la colegiile electorale judeţene şi înfiinţarea unor colegii plurinominale regionale, care ar asigura o distribuţie proporţională la nivel naţional. Cristian Pârvulescu afirmă că în acest moment se poate ţine seamă de împărţirea colegiilor pe regiunile de dezvoltare deja existente.”

Adică regionalizarea a fost blocată tocmai din cauza tendinţelor trădătoare de federalizare mascată a României, şi tov. Pîrvulescu – acelaşi personaj care, de mână cu Tăriceanu, a bulversat România cu “sistemul uninominal” – vine acum cu un “sistem german”, ca şi cum România ar fi, pe lângă “land of choice” şi ţara landurilor din Carpaţi.

Bref. Dacă tovarăşul Pîrvulescu este acoperit, serviciul care-i ţine umbrela ar trebui să aibă grijă să nu se răstoarne în drum cu tot cu carul “societăţii civile”. Daca tovarăşul Pîrvulescu este acoperit al unui serviciu străin, ar trebui să i se pună în vedere, civilizat, să-şi ia catrafusele şi să plece acasă, la muma Rusie. Acest scurt articol este doar un semnal de avertisment. Vom reveni. (V.R.)

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Vladimir Tismăneanu, pe lista suspecţilor care îl ameninţă cu moartea pe Octav Bjoza, preşedintele AFDPR

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 7, 2015 - 12:10am

Octav Bjoza - Klaus Iohannis - Tismaneanu - Baconschi - BasescuDe aproape un an de zile, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Octav Bjoza – care deţine şi funcţia de şef al Secretariatului de Stat pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în Perioada 1945 – 1989, cu rang de subsecretar de stat – este terorizat de apeluri telefonice şi SMS-uri cu înjurături şi ameninţări cu moartea de un individ care se recomandă ca fiind un ”ofiţer revoltat”. A depus plângere la Parchetul Judecătoriei Braşov, dar dosarul său a fost închis din “lipsă de probe”, informează Gândul.

Din 9 martie 2014, când a primit prima ameninţare şi până la ora actuală, Octav Bjoza – decorat recent atât de Regele Mihai I, cât şi de preşedintele Klaus Iohannis pentru trecutul său de fost deţinut politic şi pentru activitatea la conducerea AFDPR – a ”contabilizat” 55 de SMS-uri cu înjurături şi ameninţări cu moartea, de o vulgaritate şi o violenţă extreme, la care se adaugă aproximativ 25 de apeluri telefonice cu acelaşi conţinut. O vreme le-a ignorant. ”Nu era pentru prima dată când primeam asemenea ameninţări, o mai păţisem şi prin 2006, când am demascat câteva zeci de falşi revoluţionari de-ai lui Dorin Lazăr Maior”. Dar săptămâna trecută, după ce ameninţările s-au reînteţit, dl. Bjoza a decis să facă din nou plângere, ultragiat că zecile de mesaje sunt considerate “lipsă de probă”, transmite Mediafax.

Surse din cadrul Parchetului au declarat sub condiţia anonimatului că unul dintre suspecţii principali în cazul Bjoza este politologul Vladimir Tismăneanu, care, de la Crăciun şi până acum l-a atacat visceral, împreună cu acoliţii săi, pe fostul deţinut politic, după ce Octav Bjoza a fost decorat cu “Steaua Romaniei” de preşedintele Klaus Iohannis. Octav Bjoza a intrat în colimatorul lui Tismăneanu în urmă cu circa un an, cam de când au început ameninţările, după ce preşedintele AFDPR a criticat “Raportul” Tismăneanu şi prestaţia lamentabilă a fostului preşedinte faţă de deţinuţii politic. Actualul preşedinte al României a respins atacurile lui Tismăneanu afirmând că a considerat acest act ca un minim gest reparatoriu. ”Decoraţia s-a dat preşedintelui Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, un fost deţinut, un om de mare ţinută, un om care, după părerea mea, a fost un preşedinte care a onorat Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. Nu am putut să constat şi nici cei care m-au ajutat în acest demers nu au putut să constate vreun fel de semn de întrebare, care ar plana asupra persoanei domnului Bjoza sau Asociaţiei. Acele acuzaţii nu mi se par fondate”. Iohannis a mai spus că ”întreaga discuţie a fost forţată”. ”Consider că a fost un act reparatoriu, fiindcă Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi foştii deţinuşi politici nu au fost băgaţi în seamă. De ce, nu este tema discuţiei noastre de acum, dar am considerat că este un gest care a fost necesar în România”, a mai precizat Klaus Iohannis la AdevarulLIVE, după cum este citat de Mediafax.

Campania de linşaj întreţinută şi azi de Vladimir la adresa preşedintelui AFDPR Octav Bjoza ar putea fi una dintre expresiile urii care se manifestă şi prin intermediul ameninţărilor telefonice, consideră anchetatorii. La aceasta se adaugă frustrarea că Tismăneanu nu a primit din partea fostului preşedinte pe care l-a servit, Traian Băsescu, decât Ordinului “Pentru Merit” şi nu Ordinul Naţional “Steaua României”, conferit, pe merit, lui Octav Bjoza. Cercetările continuă.

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

EPOCAL: Liiceanu a vrut să-şi otrăvească tovarăşii din GDS cu vin primit de la Virgil Măgureanu. Cristian Teodorescu: Patronul Humanitas este de o “voioasă abjecție”.

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 6, 2015 - 2:10am

Basescu si Liiceanu decorat 2014Cînd filosoful nu-și bea cucuta, ci le-o dă prietenilor

de Cristian Teodorescu

Cum ar mai fi sunat Apologia lui Socrate, dacă filosoful le-ar fi cerut prietenilor și discipolilor săi să guste ei mai întîi din cupa de cucută, ca să se convingă că-i fusese trimisă otravă, nu vreo băutură inofensivă, și de-abia după ce și-ar fi văzut prietenii dînd în primire, ar fi înghițit și el restul? Sau dacă Socrate ar fi spus Areopagului, acel tribunal al Atenei, că discipolii lui luaseră otrava în locul lui, deci îl scutiseră de pedeapsă?

Citesc într-un text de Gabriel Liiceanu, că după ce a primit în 1990 o ladă cu vin din partea lui Virgil Măgureanu, directorul SRI pe care gînditorul îl bănuia că vrea să-l otrăvească, le-a oferit sticlele cu vin presupus otrăvitor companionilor săi de la GDS. Nu i-a prevenit asupra presupunerilor sale, iar în micul banchet cu vin de la SRI, autorul Apelului către lichele, nu s-a atins de paharul său, de teamă că vinul ar fi fost otrăvit.

N-am citit pînă azi un text de o mai voioasă abjecție, decît cel al moralistului care le-a dat atîtor altora note proaste la etica personală. Să le oferi amicilor de ideal o presupusă cucută care-ți era destinată și de care tu nu te atingi seamănă cu deviza lui Rică Venturiano: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!” , dar într-o cheie sinistră. Cît despre participanții la banchet, aceștia ar trebui să-i mulțumească lui Virgil Măgureanu că n-a vrut să-l otrăvească pe Gabriel Liiceanu, așa cum și-a imaginat eseistul, crezînd nestrămutat despre sine că e buricul pămîntului pe care SRI-ul voia să-l facă să dispară.

Mai e posibil însă și altceva, în afară de faptul, oricum sinistru, că Gabriel Liiceanu voia să-i facă pe gedesiști cobaii bănuielor sale. Anume că avînd convingerea că Măgureanu i-a trimis vin otrăvit, Gabriel Liiceanu l-a dat spre degustare gedesiștilor, pentru a putea susține ulterior că el a scăpat, ca prin minune, dintr-o tentativă de asasinat cărora le-au căzut victime bunii săi confrați de ideal de la GDS.

După această voioasă  mărturisire, Gabriel Liiceanu ar trebui să facă nu unul, ci doi pași înapoi din rolul lui de moralist al neamului. Iar amicii săi de la GDS ar trebui să-l elimine din grupul lor, sub acuzația că ar fi fost gata să-i omoare, folosind bănuita otravă a altuia.

Sursa: VoxPublica via Ziaristi Online

“Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă,’„din partea domnului director’, o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic”- Gabriel Liiceanu chiar în revista “22” a GDS.

Categorii: ziaristi_online

Oamenii lui Băsescu se toarnă unul pe altul: Valeriu Turcan îl denunţă pe Bogdan Oprea pentru “şpagă mascată” într-o schemă aranjată de Elena Udrea. ÎN ATENŢIA DNA

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 6, 2015 - 2:00am

Bogdan Oprea si Traian Basescu

  • Purtătorul de cuvânt al Administrației Prezidențiale, Bogdan Oprea, a încasat anul trecut, 124.000 de lei (net), adică ceva mai mult de 28.000 de euro pentru patru articole postate pe adevarul.ro. (sursa), scria Politica Ta în iulie 2014.

“Ca de obicei, sa lucram cu materialul clientului:
4 postari, vreo 40 de comentarii cu totul, numar de accesari indisponibil, 28000 euro cash ?
Daca asta nu e spaga mascata sa nu-mi spuneti pe nume.”

Ieri, ante-purtătorul de cuvânt al lui Traian Băsescu, Valeriu Turcan, dispărut într-o zi de la Cotroceni fără explicaţii, a lămurit, pentru cunoscători, această “spagă mascată”, organizată chiar de Elena Udrea, potrivit afirmaţiilor sale, care ar trebui să intre în atenţia DNA.

Concret, Turcan a declarat că i s-a propus şi lui această schemă, înainte de a-şi da demisia din funcţia pe care o deţinea la Preşedinţie:

  • ” A fost foarte explicită (Udrea Elena n.m.) : Nu vrei tu, uite, să aranjăm cu un ziar central, să iei vreo 30 de mii de euro, scrii câteva editoriale şi ne coordonăm şi noi mai bine?” – Turcan Valeriu raspunzand Elenei Udrea (Audio A3)

“Nu stiu decat un singur individ care a reusit performanta asta.
Bogdan Oprea, ex-purtator de cuvant al lui Traian Basescu, care a incasat 124000 pentru 4 articole scrise in Adevarul. Superbi baietii astia cand incep sa se dea-n primire.
Alo, DNA ?…”, scrie Traian Mitrică de la Politica Ta.

Practic, Bogdan Oprea a incasat prin patru articole amarate din Adevarul, de doua ori mai mult decat salariul sau pe un an la Cotroceni. Ziaristi Online prezinta extrasul revelator din declaratia de avere a lui Bogdan Oprea, cel mai scump “ziarist” din Romania:

Bogdan Oprea - Purtator de cuvant al lui Basescu - 30.000 euro de la Adevarul

Categorii: ziaristi_online

Abonaţi-vă la revista Familia Ortodoxă pentru a afla cum să vă salvaţi sufletele şi copiii

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 5, 2015 - 2:00am

Familia Ortodoxa Februarie 2015

Au trecut deja opt ani din momentul în care s-a născut gândul de a avea şi noi, ortodocşii, încă un loc în care să mărturisim Adevărul, în care să ne întâlnim în acelaşi duh, la care să ne raportăm. Au fost atunci, la început, câteva luni de frământări, căci eram complet lipsiţi de mijloace materiale, şi mai ales de ştiinţa managementului unei astfel de întreprinderi, dar Dumnezeu ne-a îndemnat în taină şi ne-a binecuvântat să începem.

Am plecat aproape inconştienţi la drum, inconştienţi privind socotelile lumeşti, dar conştienţi că puterea la Dumnezeu este, Cel ce a făcut Cerul şi pământul şi fără de Care nici un fir de păr nu se mişcă în capul nostru. „Inconştienţi”, spunem, căci nu scrierea sau redactarea revistei a fost problema cea mai mare, deşi greutăţile nu au lipsit nici aici, ci lupta de a supravieţui într-o lume în care rapacitatea şi viclenia sunt la putere, susţinute de o legislaţie făcută parcă special pentru guvernarea lor. De pildă, pentru a ajunge să fim prezenţi în chioşcuri, a trebuit să riscăm să nu mai primim niciodată banii pe revistele distribuite. Am riscat şi am pierdut suficient de mult cât să fi oprit tipărirea revistei de câteva ori până acum. De asemenea, ca să ajungem în oficiile poştale din România şi Basarabia, a trebuit să ne asumăm retururi de peste 50%, uneori de 70%, în condiţiile în care revista, adesea, nu este expusă la loc vizibil, uneori chiar deloc scoasă de sub tejghea.

Acestea şi multe altele ne-au îngreunat permanent, nelăsându-ne să vedem niciodată prea departe în viitor – din punctul de vedere al proiectelor lumeşti vorbind. Am nădăjduit însă la Dumnezeu ca să mai durăm încă un an, măcar cât să ne satisfacem abonamentele plătite. Am rugat pe Dumnezeu, de asemenea, ca revista să ajungă la cât mai multă lume, deşi noi suntem tare neputincioşi să-i facem publicitate, care este necesară în zilele noastre pentru a exista în piaţă. Şi, într-adevăr, Domnul, Cel ce ne-a binecuvântat dintru început, ne-a susţinut până acum așa cum numai El ştie. A lucrat prin oameni, prin cei de aproape, dar şi prin cei de departe, care nu ne-au cunoscut niciodată altfel decât prin scris.

Vă spunem toate acestea acum, la începutul unui nou an, pentru că iarăşi simţim apăsarea unor lipsuri materiale, în condiţiile în care foarte mulţi dintre cititorii noştri nu şi-au mai reînnoit abonamentele, preferând să cumpere revista de aiurea, pe unde o găsesc. Pe noi ne îngrijorează acest lucru, căci banii pe revistele vândute se întorc din piaţă din ce în ce mai greu, dacă se mai întorc vreodată. Astfel că riscăm să rămânem fără posibilitatea de a mai achita tiparul şi chiar să nu mai putem scoate revista. Desigur, Dumnezeu este mare şi ne punem nădejdea în El, însă Domnul lucrează prin oameni, de aceea şi noi suntem nevoiţi astăzi să cerem ajutor. Vă rugăm, aşadar, să faceţi abonamente, să îndemnaţi pe cât mai mulţi să-şi facă abonamente, căci aceasta este cea mai bună modalitate de a ne ajuta – şi, până la urmă, de a ajunge la cât mai mulţi oameni. În rest, nu putem decât să vă mulţumim pentru înţelegere, pentru că sunteţi alături de noi şi ne pomeniţi ca pe unii dintre membrii familiilor dumneavoastră.

Redacţia Familiei Ortodoxe

Pentru abonare puteti vizita pagina aferenta http://www.familiaortodoxa.ro/abonare/

sau va puteti abona  platatind online aici http://www.familiaortodoxa.ro/magazin-3/abonamente/

Direcţionaţi 2% către Familia Ortodoxă
DESPRE CE E VORBA?
Codul fiscal permite oricărei persoane care are venit(uri) să direcţioneze 2% din impozitul pe venit(uri) către o organizaţie neguvernamentală. Vă rugăm să ne susţineţi direcţionând 2% din impozitul care v-a fost reţinut automat din salariu pe parcursul anului trecut.

CUM SE PROCEDEAZĂ?
1. Pentru cei care au doar venituri din salarii, trebuie completat Formularul 230, „Cerere privind destinaţia sumei reprezentând până la 2% din impozitul anual” cu datele Asociaţiei.
2. Pentru cei care au venituri şi din alte surse (activităţi independente, proprietate intelectuală, cedarea folosinţei bunurilor etc.), pe lângă Formularul 230, trebuie completat şi Formularul 200, „Declaraţie specială privind veniturile realizate”.

Vă rugăm să depuneţi personal formularul / formularele la Administraţia Financiară de care aparţineţi cu domiciliul sau să ni le trimiteţi completate, prin poştă, pe adresa redacției. Termenul limită de depunere a acestor declaraţii este 25 mai 2014 dacă depuneţi personal formularul la Administraţia Financiară de care aparţineţi sau 15 mai dacă ne trimiteţi nouă formularul. Pentru informaţii suplimentare, scrieţi-ne la adresa de e-mail: contact@familiaortodoxa.ro

Revista Familia Ortodoxă se distribuie şi în Republica Moldova. Costul este de 29 MLD.
Revista poate fi găsită în reţeaua MOLDPRESS şi la Poşta Moldovei.

Fata nevazuta a homosexualitatii - Virgiliu Gheorghe - Andrei Dirlau - Familia Ortodoxa

Nouă apariţie editorială a dr. bioetică Virgiliu Gheorghe şi Andrei Dîrlău “Faţa nevăzută a homosexualităţii”. Cartea costă 12 RON şi poate fi comandată AICI

Poştă electronică

  •  Pentru probleme legate de abonamente, semnalări de neprimire a revistei etc. vă rugam să ne ne scrieţi pe adresa: abonamente@familiaortodoxa.ro
  • Pentru probleme legate de difuzarea revistei, puncte de difuzare, colaborări pe linia difuzării etc. vă rugăm să ne scrieţi pe adresa: difuzare@familiaortodoxa.ro
  • Pentru probleme legate de redacţie, articole, comunicări, fotografii etc. vă rugăm să ne scrieţi pe adresa: redactie@familiaortodoxa.ro
  • Pentru oricare alte probleme diferite de cele prezentate mai sus vă rugăm să ne scrieţi pe adresa: contact@familiaortodoxa.ro

Adresa de corespondenţă

Str. Constantin Rădulescu Motru nr. 23, Bl. 35, Sc. 1, Ap. 2,

cod postal 040361, Sector 4, Bucureşti

Telefoane

021.312.61.38 ; 0733.319.609; 0766.500.985

Program de lucru

9:00 – 17:00

FamiliaOrtodoxa.Ro

Categorii: ziaristi_online

Adrian Sârbu a fost arestat pentru ce ştia că face orice ziarist din România. Pe când va fi inculpat însă şi pentru terorism şi crimă?

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 4, 2015 - 8:00am

agerpres-adrian-sarbu-retinut-procuroriUPDATE: Miercuri, 4 februarie, jurnalistul Victor Roncea se intreba public cand va fi inculpat Adrian Sarbu si pentru crimele la care se face complice, ca organizator principal al reprimarii salbatice de catre mineri a studentilor anticomunisti din Piata Universitatii, pe cand acesta era şef de cabinet al lui Petre Roman. Sa dea Dumnezeu sa se redeschida Dosarul Mineriadei, scria Roncea, unul dintre militantii din Piata Universitatii arestati ilegal de mineri si cadre ale FSN in 14 iunie 1990, din cadrul Facultatii de Arhitectura, unde minerii au navalit la primele ore diminetii. Joi, 5 februarie, Parchetul Inaltei Curti de Casatie si Justitie a infirmat rezolutiile de neincepere a urmaririi penale in complexul caz privind evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, reluand judecarea lui si provocand un soc in randul autorilor represiunii criminale. Iata articolul lui Victor Roncea, care a anticipat redeschiderea Dosarului Mineriadei si in care Adrian Sarbu este acuzat si de o tentativa de atentat terorist asupra manifestantilor din Piata Universitatii:

De peste doua decenii, Adrian Sarbu practica spalarea de bani si evaziunea fiscala. Orice simplu ziarist din Romania cunostea acest fapt. Daca Sarbu nu ar fi beneficiat insa de protectia tuturor guvernarilor de pana acum, ar fi putut fi arestat cand si-a inceput activitatea infractionala care avea sa-l transforme in milionar si factor de influenta al vietii politice din Romania, cat si principal agent distructiv al moralei si valorilor nationale, prin intermediul fostului sau post de televiziune, ProTv. De asemenea, daca nu ar fi beneficiat de protectia presedintilor-mafioti Iliescu, Constantinescu si Basescu, manipulatorul Sarbu ar fi putut fi arestat si inchis, de 25 de ani, si pentru tentativa de atentat terorist si complicitate la crima. Despre ce este vorba? Conform marturiilor din Dosarul Mineriade din 1990, Adrian Sarbu, pe atunci seful de cabinet al primului-ministru Petre Roman, a pus minerilor la dispozitie 20 de garnituri de tren si 11 autocare pentru a veni in Capitala. In cursul diminetii de 11 iunie 1990, Bogdan Patrascu, deputat FSN de Dambovita, secretarul Camerei deputatilor si secretar general FSN, a fost informat de Adrian Sarbu ca la Guvern s-a luat hotararea de evacuare a Pietii Universitatii si a fost solicitat pentru a-si acorda tot sprijinul necesar. Pe 11 iunie avusese loc, sub conducerea lui Ion Iliescu, o sedinta secreta cu sefii structurilor de forta in vederea “curatirii” Pietei Universitatii, in care se mai aflau protestatari in greva foamei si manifestanti anti-comunisti. La intrunirea desfasurata la Palatul Scrovistea au participat primvice-premierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de Interne, generalul Mihai Chitac, seful Inspectoratului General al Politiei, generalul Corneliu Diamandescu, generalul Vasile Ionel, consilier al lui Ion Iliescu, suspectat de apartenenta la GRU, seful SRI, Virgil Magureanu, ministrul Apararii , generalul Victor Atanasie Stanculescu, (care ulterior a decolat spre Geneva, preferand sa nu fie in tara la momentul operatiunii), s.a. In urma acestei sedinte, conform unui Raport asupra Dosarului, vazut si citat de BBC, Adrian Sarbu i-a telefonat ministrului de atunci al Transporturilor, Corneliu Burada, pentru a-i cere sa asigure transportul minerilor cat si al unor “colective ale oamenilor muncii” trimise de FSN Galati. Ministrul i-a raspuns ca e nevoie de o comanda speciala, care in cele din urma a fost facuta. Atrocitatile comise de mineri in iunie 1990 s-au soldat cu sase morti, oficial, in realitate cateva zeci, si sute de raniti si arestati ilegal, maltratati bestial. Insa pe langa faptul ca Sarbu a fost un organizator al represiunii din iunie 1990, el ar trebui cercetat si pentru propria-i tentativa de asasinare in masa printr-un act terorist, respectiv aruncarea in aer a balconului Universitatii prin plasarea unei masini-capcana incarcata cu exploziv. In parte, planul sau a fost realizat, ancheta dovedind ulterior ca autobuzele Ministerului de Interne au fost incendiate, in timpul interventiei din Piata Universitatii din 13 iunie 1990, dinspre partea ocupata de fortele de politie, alte distrugeri similare din centrul orasului si de la TVR justificand apoi pentru FSN chemarea minerilor. Ideea lui Sarbu urma sa fie pusa in practica de un cadru militar reactivat in decembrie 1989 de agentul GRU Nicolae Militaru, un anume Ilie Dragoi, supranumit “generalul rosu”, care ulterior a devenit consilier parlamentar. Portalul Ziaristi Online a publicat in premiera o informare pe aceasta tema facuta de doi generali SRI (r), Adrian Barbulescu si Aurel Rogojan, in cadrul unui interviu aparut si in revista “Vitralii”, a veteranilor serviciilor secrete romanesti. Prezentam un extras relevant:

Tentativa de atentat terorist din Piata Universitatii

13 iunie 1990 pe Calea Victoriei in fata Politiei Capitalei - Foto Emanuel Parvu

  • “Circula si versiunea unei tentative de atentat terorist in Piata Universitatii…

In primul rand, cei aflati acolo trebuia sa fie aparati de un asemenea pericol, fiindca riscul exista. Era real, perceptibil, deci manifest. Prevenirea unui atentat terorist preocupa in cel mai inalt grad Brigada Antiterorista. Cu atat mai mult cu cat unii agenti provocatori  ai G.R.U.,  numiti de generalul Militaru la comanda unitatilor fostului Departament al Securitatii Statului si chiar unii dintre colaboratorii de sorginte militara, de aceeasi factura filosovietica, atat ai presedintelui, cat si ai primului ministru, nu s-au ferit sa cocheteze cu  amenintarea terorista…

In al doilea rand,  trimisul presedintelui la conducerea unui serviciu de informatii spunea, in dupa amiaza  zilei de 18 mai 1990, referindu-se la fenomenul “Piata Universitatii”  si adresandu-se “activului de baza al serviciului“, compus  in exclusivitate de oamenii generalilor Militaru si Stanculescu:  “ (…) domnilor, daca  pegra sociala, lumpenproletariatul, care  jinduie sa se catere in fotoliile puterii , va si reusi sa ajunga acolo, nu va vad prea bine (…) . Teoreticienii puterii politice spun ca o societate ca sa functioneze optim, din cand  in cand, are nevoie sa-i fie administrate electrosocuri… teroriste”. Fara comentarii !

In al treilea rand,  foarte putina lume a dat atentie unei provocari terorist-diversioniste lansate atunci, pe care presa a preluat-o cu usurinta intr-o varianta inexacta si a lasat-o asa, “in aer”, ca probabilitate, si anume ca cineva a dorit sa sperie manifestantii si a pus in circulatie zvonul ca se va detona o bomba in Piata Universitatii. Intre releele de transmitere a zvonului au fost mentionati Adrian Sarbu (pe atunci sef de cabinet al lui Petre Roman – n.r.) si secretarul general al Guvernului Paul Jerbas…

Eu, insa, am aflat altceva. Zvonul a avut la baza un fapt real. A existat o asemenea idee, dar cineva s-a opus foarte vehement…

  • Cine a avut ideea si cine s-a opus ?

S-a opus primul adjunct al directorului S.R.I., generalul Mihai Stan.

  • Dar ideea actului criminal de la cine a venit ?

Nu stiu, banuiesc ceva, dar cel dispus sa organizeze amorsarea bombei, un autoturism care sa fie detonat, era un  general M.Ap.N, reactivat si numit de generalul Militaru sa preia comanda unei foste unitati speciale a Departamentului Securitatii  Statului, ramase intacte si in organigrama S.R.I., fiindca altfel nu se putea. I se spunea “generalul rosu”, datorita notorietatii simpatiilor sale, pentru care fusese scos din randul cadrelor active ale  Directiei de Informatii Militare. Autoturismul urma sa fie din dotarea unei unitati a S.R.I.. Explozibilul se angajase sa-l procure un colonel M.Ap.N.,  care detinea si el o functie de conducere  in S.R.I.. Atentatul urma sa fie atribuit  “extremistilor din randul manifestantilor”. Reteta este atat de cunoscuta, incat originea ei este oricui evidenta.

Generalul Mihai Stan mi-a spus ca,  daca nu ar fi avut posibilitatea sa se opuna, atentatul ar fi fost pus pe seama “elementelor fanatice  (….)”  si a preferat sa nu-si duca vorba la sfarsit. Am inteles. L-am intrebat, daca cel ce a venit cu propunerea se gandise sa faca imposibila identificarea proprietarului autoturismului. Nici vorba!

  • Cum au putut sa se gandeasca la asa ceva ?

Cu mult, cu foarte mult sange rece. La cate crime aveau deja pe constiiinta, cateva in plus nu le-o incarca prea mult.”

Victor Roncea

Integral la PREMIERA: Cum a fost la SRI in 13-15 iunie 1990. DEZVALUIRI: Oamenii lui Petre Roman si Militaru au vrut sa arunce in aer balconul Pietei Universitatii

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Agerpres si Emanuel Parvu

13 iunie 1990 in fata la MAI - Foto Emanuel Parvu

Categorii: ziaristi_online

Politica, spionajul şi mafia: de la Elena Lupescu la Elena Udrea

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 4, 2015 - 2:10am

acuvio's funny photo retouchElena “Gură de Aur” – doar emblema unui deceniu al guvernărilor cleptocratice?!

de Aurel I. Rogojan

Vreme de un deceniu, Traian Băsescu s-a folosit de o portavoce feminină pentru a-şi testa intenţiile sale şi a anticipa cele mai importante mişcări pe scena politică. Poate că, din acest motiv, portavocei i s-a spus Elena “Gură de Aur”. Nu ştim dacă utilizatorul portavocei o fi cunoscut zicala: “Poţi să scoţi ţiganca din mahala, nu poţi să scoţi mahalaua din ţigancă”.

O paralelă şi asemănările între tarele regimurilor politice ale regelui dictator Carol al II-lea şi preşedintelui jucător Băsescu nu pot rămâne neobservate.

Şi sub “carlism”, ca şi sub “băsism”, axa în jurul căreia gravita politica de la Bucureşti, ca să-l cităm pe Argetoianu, avea un pol sub centura capului statului şi celălalt în poala unei Elene. “Duduia” Elena Lupescu (Tâmpeanu, Magda Wolf, Duta Grunberg) în prima ipostază a istoriei şi Elena “Gură de Aur”, in cea de-a doua.

Ambele dudui s-au dovedit piese de mare rezistenţă. Prima în ierarhia camarilei regale, a doua în Administraţia Prezidenţială. Şi una, şi cealaltă tronau ca “regine” ale unei triade mafiote a puterii [Politică – Bani – Servicii Secrete (n.n. nu neapărat autohtone !)].

După cum relata revista “Time”, Elena Lupescu “este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea. Favorurile economice şi protecţia regală acordate de cuplul Carol al II-lea – Elena Lupescu veneau proportional cu sumele de bani încasate de la oamenii de afaceri veroşi, recomandaţi de către roşcovana Elena”.

După cum ne dezvăluie scurgerile de informaţii, adevărate bombe informaţionale teleghidate, Elena “Gură de Aur” şi-a folosit poziţia în Adminstraţia Prezidenţială în aceleaşi scopuri ca şi “Duduca”. Un serviciu de informaţii, încă neîngenuncheat de noua camarilă, a crezut că-l va proteja pe preşedinte, determinând publicarea transcriptului unei convorbiri telefonice (octombrie 2005 ), care atestă indubitabil îndeletnicirile oneroase ilicite ale şefei Cancelariei Prezidenţiale. Se vede însă că, în afara plecării ei oficiale din serviciul preşedintelui, nu s-a obţinut un alt rezultat.

Duduca a avut un „serviciu” secret privat de informaţii şi influenţare. Mijloacele prin care funcţiona acest „serviciu” erau inspirate din cele mai clasice metode informative, de la ascultarea convorbirilor telefonice la interceptarea corespondenţei. Bineînţeles că, pentru a desfăşura asemenea activităţi, „Duduia” a trebuit să-şi asigure colaborarea unor profesionişti ai spionajului.

Acestea sunt şi concluziile la care ajunge şi Raportul întocmit, la 29 iunie 1935, de către „Corpul Detectivilor” din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei („Notă referitoare la Elena Lupescu – influenţa sa asupra unor personalităţi politice”).

Una dintre concluziile raportului este că Elena Lupescu „regiza specula pe spinarea ţării”. Se face afirmaţia deosebit de gravă după care Carol, prin mijlocirea Elenei Lupescu, a devenit o „unealtă oarbă a Internaţionalei a III-a“.

Trezită din adormire, vigilenţa publică ne semnalează că Elena “Gură de Aur” a avut un traseu politic ghidonat, fiind plasată în mediile politice (PSD, PNL, PDL, PMP), infiltrată pe lângă primul demnitar al statului şi… Mai departe ar trebui să ne lumineze concluziile controlului intern, servit ca pretext de amânare a audierii conducerii interimare a SRI de către Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI. Simplul fapt al iniţiativei acestei amânări şi acceptarea ei sunt cât se poate de simptomatice în privinţa raporturilor dintre “controlor” şi “controlat”.

Printre scopurile şi “curiozităţile” Elenei Lupescu, satisfăcute cu ajutorul serviciului secret personal, erau controlul Siguranţei Generale, obţinerea de informaţii din interiorul armatei, dar mai cu seamă despre chestiunile financiare şi economice.

Despre un serviciu privat de informaţii al Elenei ”Gură de Aur” au existat palide referiri în presă, în contextul premergător campaniei prezidenţiale din anul 2009. Interesul ei pentru domeniul securităţii, rezervat Armatei şi Serviciilor, era de notorietate. Ca să-şi motiveze interesul şi precupările de informare i-a “venit” ideea unui doctorat în domeniu, cu o temă şi plan de cercetare în politica regională de securitate în arealul geostrategic al Mării Negre. Credem că nu cu acest gen de informaţii a concurat Comunitatea Naţională de Informaţii despre care, oare cu “gura aurită” (?!), a lăsat a se înţelege că-l mai şi dezinforma pe idolul şi protectorul ei, ex-preşedintele Traian Băsescu. E bine să ne aducem aminte că şi preşedintele SUA, F.D. Roosevelt, a mai fost dezinformat, în unele chestiuni, când FBI-ul a stablit că mai tânărul amant al primei doamne, Anna Eleanor Roosevelt, avea curiozităţi politice stârnite de ofiţerii spionajului sovietic din Ambasada URSS la Washington.

În perioada dictaturii carliste, apucăturile de „Mata Hari” ale metresei regale au fost dezaprobate de clasa politică. Printre cei mai puternici critici s-au aflat Alexandru Averescu şi C.I. Brătianu. Ei au avut grijă ca un pamflet care demasca spionajul practicat de Elena Lupescu să fie tipărit în Italia şi introdus în ţară prin intermediul Legaţiei acestei ţări. Elena “Gură de Aur” a fost sfătuită să se autodemaşte, fiind meticulos pregătit întreg scenariul, inclusiv “mise en scene”.

Pentru cei vizaţi de dezvăluirile de vineri seara nu a fost nimic senzaţie sau ceva neaşteptat. Monitorizată complet, cu toate mijloacele “Big Brother”, introduse în art. 14 alin (2) al Legii nr.51/1991 (modificată şi republicată în MO nr.190 din 18.03.2014), purtătoarea gurii aurite, atât de frecvent folosită de Traian Băsescu pentru adecvarea agendei publice, a ieşit doar la o repetiţie înainte de premiera oficială.

Ce nu ştiam din lista relativ bogată a matrapazlâcurilor maleficei combinaţii “politică- bani-servicii secrete”, obţinută cu “inteligenţă şi trudă jurnalistică” de către Dan Tăpălagă şi Cristian Pantazi? Câteva detalii. Din categoria “cheii de boltă”. Cum vor fi valorizate detaliile ţine, pe de o parte, de profesionalismul şi probitatea anchetatorilor, iar pe de altă parte, de presiunea opiniei publice şi probitatea care mai există în presă. Cei care puteau opri evoluţiile letale spiritului statului de drept, şi chiar mai mult şi mai rău, sunt arătaţi cu degetul de dincolo de gratii, sunt obligaţi să se abţină. Bine ar face să şi elibereze societatea de stresul prezenţei lor, de bunăvoie, din motive personale nespecifiabile.

În timpul lui Carol al II-lea, un individ cu ascendent în francmasoneria de rit Memphis era sponsorizat, cu ştiinţa regelui, ca să le denigreze pe regina Elisabeta şi regina mamă, dar să “promoveze imaginea luminoasă şi inteligentă a Elenei Lupescu”.

În zilele noastre, alţi slujitori ai aceluiaşi rit, cu ştiinţa “Marii Umbre”, varsă bani negri pentru potolirea foamei gurilor mari şi spurcate ale oficinelor de propagandă televizată şi ale institutelor de sondare şi manipulare a opiniei publice.

Cele se se întâmplă, cred artizanii spectacolului, “o să dea satisfacţie revendicărilor justiţiare ale poporului”. Dar socotelile sunt greşite, dacă nu se atacă frontal şi din rădăcini întreg raul. Elena “Gură de Aur” este doar emblema caracatiţei corupţiei care s-a consolidat şi dezvoltat în România, într-un deceniu de continuare a guvernărilor cleptocraţilor.

Stadiul în care se află lupta împotriva corupţiei, trădării şi spionajului care au carotat fundamentele economice ale statului de drept şi decredibilizat Parlamentul, Justiţia şi guvernele este doar incipient, fără ca de partea legii să se afle şi conducători ai luptei temerari, dedicaţi înălţimii cauzei.

Serviciile naţionale de informaţii nu au conducători. Competenţa managerială în alte structuri speciale este contaminată de bolile ultimului deceniu.

Oricât de voinică şi hotărâtă ne-ar fi oastea, fără anvergura comandanţilor, onestitatea şi competenţa strategilor, în faţa inamicilor dezlănţuiţi va fi doar o pradă lupilor, precum turma fără ciobani şi fără câini.

În contextul geostrategic grav şi complicat, subminarea prin scandaluri a componentelor informative ale securităţii naţionale ar însemna un pericol major, motiv ca undeva, cineva să se felicite şi să-şi râdă în barbă de cât de bine i-au ieşit socotelile.

Sursa: Cotidianul via Ziaristi Online

Funny Photo: Acuvio

Citiţi şi: Gheorghe Ştefan alias “Pinalti” – produs de succes al Casei de consultanţă politică şi PR “Săftoiu&Săftoiu”

Categorii: ziaristi_online

Românii integri = sclavi second-hand. Hotărâre de Guvern împotriva celor 1.000.000 de români care refuză cardurile de sănătate

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 4, 2015 - 2:00am

Card de sanatateRomânii integri = sclavi second-hand

Guvernul României a aprobat şi publicat deja în Monitorul Oficial al României, nr. 86 din 2 februarie 2015, o Hotărîre de Guvern pentru care se pare că graba şi stringenţa au fost atît de mari încît nici n-are număr.

În mod „democratic”, nu s-a ţinut cont de nici una din opiniile exprimate anterior sau în timpul dezbaterilor „oferite” de Ministerul Sănătăţii şi CNAS în 18 noiembrie 2010 şi în 16 ianuarie 2015. La dezbaterea din 16 ianuarie a.c. s-a promis semnarea unui protocol între CNAS şi organizaţiile prezente la dezbatere – promisiune care nici n-ar fi venit fără efortul diplomatic al Patriarhiei Române. Au trecut 12 zile, nu s-a semnat nimic, nu s-a respectat nici una din promisiunile făcute, după care Guvernul a publicat o H.G. fără număr. Cu alte cuvinte, cetăţenii statului au datoria de a purta un număr, dar actele guvernului, nu.

Nu se putea ţine seama de atitudinile ONG-urilor şi ale contribuabililor majoritari, dacă nu s-a ţinut cont nici de contractele din anii 2000 care prevedea obligaţia autorităţilor statului de a implementa cardurile exclusiv celor ce le acceptă benevol. Nu s-a ţinut cont nici de Constituţie, ale cărei articole se încalcă ca normă, fiindcă nu există un for care să apere respectarea ei. Prin urmare cu atât mai puţin s-ar putea aştepta cineva să se ţină cont de Biblie, pe care orice funcţionar public jură la investitura sa.

Nu s-a ţinut cont de faptul că un milion de contribuabili au plătit zeci de ani, iar acum sunt forţaţi să nu beneficieze de contribuţiile lor decât cu preţul vânzării conştiinţei lor – în cazul când acceptă cardul dar refuză „beneficiul” de a deveni donator, sau cu preţul vieţii lor – în cazul când acceptă cardul, prin care devin automat şi din oficiu contribuabili la banca de organe. Alternativa oferită cetăţenilor (care au muncit o viaţă, au plătit taxele la stat, au respectat legea şi au respectat spiritualitatea strămoşească) este aceasta: îţi vinzi conştiinţa, ori îţi vinzi organele. Minunată dovadă de „progres”.

Când acestea sunt alternativele sclavilor respectaţi, adică ale cetăţenilor care se vând, probabil că ar trebui să fim fericiţi de mărinimia alternativei oferite sclavilor discriminaţi, adică cetăţenilor care nu vor să se vândă: hărţuirea o dată la trei luni pentru o adeverinţă temporară. Şi ce este această metodă de discriminare şi hărţuire, decât o formă de a ţine evidenţa unui soi de beneficiari „refractari”, într-o societate sclavagistă în care integritatea morală şi civică e sancţionată prin lege?

Conform acestei H.G. fără număr, eliberarea primei adeverinţe de asigurat trebuie însoţită de declaraţia „pe propria răspundere” privind refuzul cardului de sănătate, iar dacă persoana deja a primit cardul, dar nu vrea să beneficieze de „avantajele” sale, trebuie să-l dea înapoi CNAS, împreună cu declaraţia amintită.

Sintagma „pe propria răspundere” este folosită numai şi numai atunci când ea implică, denotă, subliniază ori conştientizează un risc. Ordinul M.S. 1170 din 22 octombrie 2014 care reglementează „beneficiile” primitorului de card nu prevede în nici una din cele 12 forme de „donare”, vreo alternativă de a refuza donarea sau primirea. Toate cele 12 anexe asigură donarea cu orice chip, literalmente călcând peste cadavre, şi nici una din acele forme nu foloseşte sintagma „pe propria răspundere”, întrucât cetăţeanul este dezbrăcat de posibilitatea de a fi de-sine-răspunzător, ca într-un soi de promulgare a sclavagismului. Iar dacă acolo nu e considerat risc, când e arhicunoscut faptul că donatorul de organe MOARE prin donare (afară de donarea clasică, benevolă, a unui organ care nu pune în pericol viaţa), atunci este logic că riscul folosirii „adeverinţei de asigurat” este mai mare. Ce poate fi mai mare risc decât posibilitatea de a i se induce o comă, şi certitudinea de a fi hăcuit în comă? Iată o întrebare orwelliană.

De aceea, chiar dacă este o bucurie pentru creştini faptul că Dumnezeu ne mai îngăduie fie şi un singur ceas de viaţă (darămite trei luni cu adeverinţă de asigurat!) pentru românii contribuabili de bunăvoia lor atât, prin lege, la Stat cât şi, prin credinţă liberă, la Biserică, – H.G.-fără-număr de ieri nici într-un caz nu poate fi socotit nicidecum ca victorie a democraţiei, flagrant încălcate astfel, nici ca o speranţă pentru cei ce refuză cyborgizarea ca politică de stat. Îndemnul nostru este acelaşi ca al Sfintei Scripturi şi ca al tuturor Sfinţilor prin care a vorbit Dumnezeu oamenilor: să ne împăcăm cu Dumnezeu.

Cetăţenii integri, dacă pînă astăzi au fost nişte sclavi utili unei societăţi pe care şi-au dorit-o liberă, devin prin această Hotărîre de Guvern nişte sclavi second-hand. Statul electronic le-a restrîns cetăţenilor integri cam toate drepturile. Românii integri nu au cerut un drept în plus, ci doar respectarea Constituţiei.

Statele civilizate ale acestei lumi oferă posibilitatea propriilor cetăţeni de a beneficia de alternative de impozitare (pensii şi asigurări private, etc). Românii sclavi nu au această posibilitate. Spre diferenţă de cei ce au fost practic siliţi să fie sclavi în alte ţări, cetăţeanul român este sclav în propria ţară. Libertatea de expresie rămâne vorbă în vânt când faptele sunt împotriva voinţei majorităţii. Masca democratică e atât de contrazisă de măsurile legislative, încât oamenii pe bună dreptate se întreabă la ce mai este nevoie de atîta spectacol. „Pâine şi circ”? Spectacolul contemporan nu mai beneficiază nici de pîine, nici de circ, pentru că pîinea lipseşte, bieţii români trebuind să plece în alte ţări să aibă parte de ea, iar circul e macabru, pentru că e vorba de vieţile oamenilor.

E vremea lui scapă cine poate, a spus Părintele Adrian Făgeţeanu. Soluţii omeneşti nu există, a spus Părintele Justin Pârvu. Nu ne amăgim, aşadar, deoarece Bătrînii noştri ne-au spus dinainte că aceste vremuri vor veni. Slavă Domnului că, pentru rugăciunile lor, avem dreptul măcar la cele 3 luni de valabilitate a unei adeverinţe. Ne supunem Statului, chiar dacă devine limpede că Statul nu vrea să mai existăm; o spune chiar această H.G. fără număr din 28 ianuarie a.c.: de azi înainte românii integri vor exista doar „pe propria răspundere”, adică dreptul de a fi cetăţeni sclavi second-hand ai unei ţări pentru existenţa şi libertatea căreia au curs rîuri de sînge ale părinţilor, bunicilor şi strămoşilor noştri. Ca şi ei, credem că nu omul, ci Dumnezeu este Cel de care ţine viaţa, sănătatea şi mântuirea noastră. Ai Lui suntem, ai Lui să rămânem, în veci. Amin.

*

Imagini ale acestei Hotărîri de Guvern fără număr, la Petru-Voda.Ro

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Guvernul din puşcărie – de Ionel Cârstea. Şi o filmare din colecţia Roncea Ro cu Adriean Videanu şi “Viorică” Hrebenciuc

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 3, 2015 - 2:00am

Adriean Videanu - Viorel Hrebenciuc - PDL - foto-video Victor Roncea
Urmăresc activitatea DNA de ceva timp, cât Băsescu a fost la Cotroceni, arestările erau numai de pe partea stângă a drumului, cu puţin timp înainte ca Băsescu să lase liber scaunul de Preşedinte, DNA a lăsat să se înţeleagă că anchetele vor trece şi pe partea dreaptă. Văd că încep să se ţină de cuvânt, apar la DNA cu mandat de aducere, cu invitaţie, fel de fel de guzgani, care, numai cu puţin timp în urmă erau pilonii cinstei şi democraţiei din România.
Mă văd nevoit să-l atenţionez, pe această cale, pe domnul Cătălin Predoiu, să o lase mai moale cu formatul guvernului din umbră, mai întâi să aştepte să vadă dacă îi mai rămân colegi, posibil să îi aresteze DNA-ul pe toţi, caz în care va trebui să facă guvern de tehnocraţi. Mai există posibilitatea ca însuşi d-l Predoiu să fie arestat, ceea ce ar însemna ca opoziţia să rămână fără candidat.
Pe lângă guvernul Ţării, legitimat de votul Parlamentului, mai există obiceiul să existe guvern din umbră, format de opoziţie, guvern din exil acolo unde e cazul, iar acum mai nou, se poate forma guvernul din-lăuntru, adică guvernul din puşcărie. Avem în întreţinerea publică o grămadă de miniştrii, poliţişti, judecători, politicieni de rang înalt, toată floarea veştejită a corupţiei din România. Dacă vrea D-zeu să binecuvânteze DNA-ul, pentru a asculta cu răbdare şi interes spovedaniile tuturor guşaţilor din sferele înalte ale puterii, vom avea o clasă politică completă cu, fost preşedinte, fost prim ministru, miniştrii consilieri etc. Care vasăzică o clasă politică, paralelă cu cea de afară, dar încadrată la, aşa nu.
Mai rămâne o problemă de rezolvat, întreţinerea pe timpul executării mandatelor. Toţi aceşti guzgani care au furat din banul public, să-şi plătească întreţinerea pe timpul executării pedepsei; deasemeni să se calculeze toţi banii care au fost cheltuiţi pentru anchetarea şi judecarea lor şi să le fie imputate sumele rezultate.
În viaţa mea am considerat că un ministru, un ofiţer de armată, mai ales un general, sunt fiinţe alese ca, moral, devotament şi dragoste de Ţară. Întâmplările sporadice din ultimii 10 ani şi accentuarea lor în ultimele luni, m-au făcut să privesc cu suspiciune spre cei care au fost miniştrii şi încă nu sunt arestaţi, cât şi spre cei care sunt acum la putere.
Îmi amintesc de o invitaţie făcută de Videanu lui Hrebenciuc în noaptea alegerilor din turul 2 pentru prezidenţiale din 2009, atunci Videanu reuşise să facă numărătoarea paralelă înaintea celor de la PSD şi îl invita pe Hrebenciuc la sediul din Modrogan pentru a afla rezultatele scrutinului (video). Hrebenciuc nu s-a deplasat la Videanu, dar acum mulţumită DNA pot să poarte discuţia ce nu a avut loc atunci. Hrebenciuc, Videanu, Udrea, cât de curând şi alţii, îmi lasă un gust amar despre modul mincinos şi fraudulos în care a fost condusă Ţara. Nu vreau să fac proces de intenţie tuturor politicienilor, demnitarilor şi funcţionarilor publici, dar în fiecare zi alt mare grangur este demascat ca hoţ. Eu cum să-i cred, de unde ştiu care e hoţ, care e cinstit, ori care va rămâne cinstit până la capăt? Am să propun să facă la numirea în funcţie, jurământul cunoscut de toţi infractorii, care sună aşa :”să mor în puşcărie, dacă voi fura, ori dacă am furat”.
Nu pot spune că hoţii provin de la PMP, PDL, PNL, PSD etc., hoţi sunt în toate partidele, dacă nu există voinţă politică pentru a se face curăţenie în fiecare partid, înseamnă că flagelul este mult prea mare.
După plecarea de la Cotroceni, Băsescu a fost aşteptat la sediul PMP cu, birou, covor roşu, surle, trâmbiţe, inclusiv o blondă în prag care să îi ureze după datină, bun venit. Între timp covorul s-a uzat, trîmbiţele au tăcut, iar blonda era să-şi schimbe domiciliul. Băsescu, poate fi învinuit de multe, dar nu de faptul că nu e informat, a simţit că Udrea va face curând anticamera DNA-ului şi atunci a lăsat proiectul baltă, a preferat să se dea la fund. Nimeni nu ştie ce face, bănuiesc că îşi pregăteşte apărarea, aşteaptă să vadă care sunt piesele de pe tabla de şah şi ce mutări se dau în plic, apoi trimise cu mandat de aducere, arestare, executare.
Nici un politician care a făcut fraudă nu are somn liniştit. Procurorul şef DNA, se leapăda ca Adam de rai de cei care au căţărat-o în fruntea DNA şi bine face. Fiori pe şira spinării au toţi cei care s-au învârtit în jurul Elenei Udrea, Videanu, Hrebenciuc, Cocoş şi alţii.
D-na Koveşi, ar fi bine să-i arestaţi în ordinea alfabetică pentru a nu le creea multe emoţii, a venit litera lui, îşi pregăteşte guşa, bagajul şi vine singur la spovedit şi penitenţă.

Ionel Cârstea via Ziaristi Online

Video: Victor Roncea – Noaptea alegerilor la PDL – Adriean Videanu il suna pe “Viorica” Hrebenciuc

EXCLUSIV -Noaptea alegerilor la PDL by VictoRoncea

Categorii: ziaristi_online

Larry Watts: Revoluţia română din decembrie 1989 (II): Analiza intenţiilor sovieticilor

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 2, 2015 - 2:10am

Larry WattsConversaţie auzită la vamă (probabil la una dintre frontierele vecinilor Rusiei). Vameş: Naţionalitate? / Turist: Pусский (Rus) / Vameş: Ocupaţie? / Turist: Нет. Нет. Я только посещение! (Nu, nu, doar în vizită!)

Utilizarea acoperirii de „turist“ de către ofiţerii KGB, GRU şi armata sovietică a fost de fapt impusă de la Moscova în tot blocul sovietic în mai mult de şase ocazii între 1956 şi 1987. De câteva ori – Polonia 1956, 1980 şi 1981, România 1968 şi 1987 – acest tip de „turism“ nu a fost însoţit de niciun fel de acţiune ostilă „evident“, ca şi cum desfăşurarea s-a bazat pe o urgenţă care nu a avut loc sau pentru o operaţiune care nu a fost, în cele din urmă, autorizată.

Dar a avut Moscova suficiente motive pentru a trimite „turişti“ în România în 1989?

Evaluăriile post-mortem ale invaziilor din Ungaria din 1956 şi Cehoslovacia în 1968 făcute de serviciile secrete americane au concluzionat că motivaţia principală a Moscovei pentru intervenţia armată a fost pierderea controlului sovietic. Fie intenţionat, atunci când liderii locali au încercat să se retragă din Pactul de la Varşovia, sau neintenţionat, din cauza instabilităţii interne destul de grave. (Cehoslovacia: Problema controlului sovietic, 16/01/70)

Fostul Şef al Statului Major al Pactului de la Varşovia Anatoly Gribkov confirmă faptul că o motivaţie principală pentru invazia din 1968 a fost teama de a „pierde controlul sovietic adupra forţelor armate cehoslovace – într-adevăr, în viitor, s-ar fi putut ivi posibilitatea ca Cehoslovacia să părăsească Pactul de la Varşovia.  Ca rezultat, ar fi putut avea loc o slăbire inevitabilă a frontierelor europene ale Pactului, urmată de o revizuire a ordinii postbelice în Europa şi destrămarea sistemului est-european de securitate armată în ansamblul său. Conducerea sovietică a văzut o analogie cu încercarea Ungariei de a se retrage din Pactul de la Varşovia“. (A. I. Gribkov, Sud’ba varshavskogo dogovora: Vospominania, Dokumenty, fakty (1998): 117-118)

Şi-a făcut Moscova astfel de griji faţă de România?

Cu siguranţă că le-a avut. În 1964 Hruşciov susţinea că părăsirea alianţei însemna „exact ceea ce liderii români îşi doresc“, dar că această posibilitate ar fi „total şi dezastruos greşit“. Dimpotrivă, Hruşciov insista, că „toată situaţia din Balcani ar deveni insuportabilă“ în cazul în care România s-ar retrage din alianţă şi era „responsabilitatea partidului să oprească România să părăsească Pactul“. Ministrul Apărării sovietice Rodion Malinovsky a făcut referire la planurile de urgenţă în cazul unei tentative de retragere, subliniind faptul că asistenţa franceză va fi cu greu de ajutor românilor în rezistenţa pusă în faţa unui blitzkrieg din partea Pactului de la Varşovia“, în timp ce Hruşciov a afirmat că „dacă sunt atât de orbi încăt să încerce să se retragă din Pactul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri, nu de Gaulle, vor avea ultimul cuvânt de zis“.(J. Sejna, Vă vom îngropa (1982): 74-76)

CIA a remarcat de asemenea în 1965 că: „Cu siguranţă dovezile sugerează că Bucureşiului i-ar fi plăcut, cel puţin, să părăsească acest pact“ şi că, prin tentativa de a face asta, „le oferă singurul motiv pentru care sovieticii ar putea să folosească forţa“: „ca să-şi păstreze imperiul, nu doar în România, ci în toată Europa de est. Decizia de a nu avea o intervenţie sovietică ar fi însemnat că URSS fie a hotărât în mod intenţionat să lase imperiul să se destrame, fie că era prea slabă pentru a preveni o astfel de acţiune“.(România şi Pactul de la Varşovia, 25/06/65)

În iulie 1967 Brejnev i-a anunţat pe ceilalţi membri ai Pactului (Tito) că el a anticipat retragerea iminentă a României din alianţă. Sursele KGB au confirmat existenţa unor „astfel de nelinşti despre Europa de est ca cele existente la Centrul din Moscova când Andropov a devenit secretar general (în iunie 1967) centrat pe România“, şi că „în mod ironic, era mult mai puţină îngrijorare faţă de Cehoslovacia“ decât faţa de România la începutul anului 1968. (Document 2 in J. Hershberg, The Soviet Bloc and the Aftermath of the June 1967 War, http://www.wilsoncenter.org/publication/the-soviet-bloc-and-the-aftermath-the-june-1967-war; O. Gordievsky and C. Andrew, KGB: Inside Story (1990): 481-482)

În mod evident, Moscova a perceput aceeaşi causa incursio în România şi Cehoslovacia – o potenţială retragere din alianţă şi prăbuşirea structurii de securitate sovietică. Aşa cum ministrul Apărării Andrei Grechko i-a spus Biroului Politic sovietic în mai 1968, „Bucureştiul a luat în considerare serios retragerea din Pactul de la Varşovia“ iar dacă o face „atunci alianţa nu mai are capacitatea de a rămâne unită“. (M. Ouimet, Mărirea şi decăderea Doctrinei Brejnov în politica externă a Uniunii Sovietice (2003): 17)

De ce atunci URSS şi membrii blocului sovietic nu au invadat România mai devreme?

Mitul standard este bazat pe tautologia conform căreia România nu a fost invadată pentru că nu avea nicio importanţă strategică pentru Uniunea Sovietică, iar insignifianţa este dovedită de faptul că nu a fost invadată de sovietici. Conform Generalului Gribkov, cu toate acestea, capacitatea sovietică de a-i impune ministrului Apărării cehoslovace să-i comande armatei să nu reziste a fost un factor decisiv în hotărârea din 1968 de invazie. Gribkov a sfătuit împotriva invadării Poloniei în 1980-81 pentru că armata poloneză  era „gata de luptă şi într-un spirit patriotic“ şi astfel ar fi putut fi atrasă „într-o luptă împotriva trupelor noastre şi a altor trupe aliate“. (Gribkov (1998): 119-147)

Gribkov era la fel de sigur despre poziţia României de-a lungul acestui spectru limitat de supunerea cehoslovacă şi sfidarea poloneză anticipată. Gribkov a observat că românii au adoptat imediat „doctrina apărării întregului popor“, şi „şi-au trimis în secret“ cele mai bune trupe „aproape de frontiera cu sovieticii“, s-au pregătit pentru „distrugerea aeronavelor şi a trupelor aeriene“, le-au interzis comandanţilor sovietici ai Pactului de la Varşovia „să aterizeze pe aeroporturile din România sau să zboare deasupra teritoriului său către Bulgaria fără o permisiune în scris“, şi au ameninţat că vor doborî orice navă sovietică neautorizată. (Gribkov (1998): 75-76)

CIA a concluzionat că în afară de partidul comunist care deţinea un monopol al puterii, două condiţii interne trebuiau să fie îndeplinite înainte ca Moscova să intervină. Prima, „partidul local trebuia să fie alienat de lângă popor“ şi a doua, „conducerea locală trebuia să fie capabilă de fragmentare“. Niciuna dintre aceste condiţii nu-au împlinit în România în 1968. Ambele s-au împlinit până în decembrie 1989. (Cehoslovacia: Problema controlului sovietic (1970))

Ameninţarea României asupra intereselor sovietice nu se limita doar la posibilitatea sa de a părăsi Pactul.

Bucureştiul a provocat activ politica sovietică, „a cauzat prejudicii intereselor URSS“, şi a pus în pericol securitatea sovietică într-o arie largă de aspecte din interiorul blocului sovietic şi la nivel internaţional. Potrivit conducerii de la Kremlin, nu a existat practic nicio şansă ca România să se oprească în mod voluntar din a urmări îmbunătăţirea „relaţiilor cu principalele puteri din opoziţie, ale lumii contemporane, nu doar în domeniul politic, dar şi în domeniile economic, militar, cultural etc, diminuând în acelaşi timp o colaborare reală în interiorul Pactului de la Varşovia şi în CAER“.

Între timp, Bucureştiul a subminat politicile externe ale sovieticilor în Africa, America Latină, Asia de Sud-Est şi Asia de Sud-Vest, de exemplu, l-a „avertizat“ pe Khomeini după căderea lui Shah „să nu invite specialişi URSS în Iran“, şi a pledat pentru mişcări cu un „deschis caracter anti-sovietic“ în Republica Democrată Afganistan în primăvara lui 1979, cu săptămâni înainte ca forţele sovietice care vor conduce invazia să fie infiltrate în secret în Kabul… (Vezi Documentele sovietice 1-4 în L. Watts, Ciocnirea dintre sovietici şi români pentru istorie, identitate şi domniaţie (2012))

România a continuat să urmărească distrugerea şi „dezintegrarea“ Pactului de la Varşovia din interior, făcând lobby către alţi membri ai alianţei „să combată împreună, prin acţiuni comune, măsurile şi acţiunile URSS din CAER şi din Pactul de la Varşovia, precum şi pentru multe alte aspecte legate de mişcărea comunistă şi a muncitorilor şi soluţionarea unui şir de probleme de importanţă internaţională“. Potrivit liderilor sovietici militari, România „a prejudiciat eforturile de apărare a ţărilor participante la Pact în vreme de pace, precum şi în cazul unei agresiuni armate“. (Documente 2-4 în Watts (2012))

Până la finalul anilor 1980, campania Bucureşiului de a elimina alianţa a cauzat îngrijorări serioase în Moscova. Conform altor membri ai Pactului, România a refuzat „să permită orice consolidare a structurilor alianţei“ şi a urmărit  în schimb să provoace „slăbirea“ alianţei. De asemenea, liderii sovietici au raportat că România a dus o politică „evidentă“ de a „demonta organele de cooperare politică şi militară în Pactul de la Varşovia“.  (Romanian Proposal For Warsaw Pact Reform: Information Regarding The Romanian Proposal, 08/07/88; Evaluation of the Romanian Proposal…by the East German Minister of Defense, 08/88; Joint Memorandum of the [Hungarian] Foreign Ministry and the Ministry of National Defense on the Future of the Warsaw Treaty, 06/03/89, http://www.php.isn.ethz.ch; Doc. 3, 24/02/89 in CWIHP Bulletin 12/13 (2001): 69)

România a început de asemenea să impună o ameninţare de destabiliare la adresa securităţii sovietice.

În timpul anilor 1983-1985 KGB-ul rezident în Londra a primit multiple cereri „pentru informaţii cu privire la atitudinile occidentale în România“ pentru că Centrul KGB se credea a fi în punctul unui colaps economic care ar fi rezultat „în pierderea controlului de către regim“ şi a unei Românii „care se întoarce către Vest“. Potrivit unui raport al Miniserului de Externe sovietic din februarie 1989 cel mai probabil scenariu includea „pericolul unei schimbări decisive a ţării în direcţia occidentală (incluzând retragerea sa din Pactul de la Varşovia)“, după care „suportul material şi financiar din Vest, foarte probabil dacă ar fi avut loc schimbări adevărate, s-ar fi putut dovedi foarte eficient pentru o ţară care posedă o cantitate considerabilă de resurse naturale şi economice“. (Gordievsky and Andrew (1990): 641; Document 1, 02/89 in CWIHP Bulletin 12/13 (2001): 57-59)

După cum au evidenţiat membrii loiali ai blocului sovietic în media occidentale în iulie 1989, având în vedere că „prioritatea Moscovei este să menţină sistemul alianţelor“, „Uniunea Sovietică consideră esenţial ca România să rămână un membru al Pactului de la Varşovia“. Sentimentul de uşurare de la Kremlin a fost aproape vizibil când, în timpul revoluţiei din decembrie, autoritatea provizorie a anunţat că va respecta obligaţiile României faţă de Pact. (M. Shafir, “Matyas Szűrös’s Interview with RFE’s Romanian Service,” Radio Free Europe, 20/08/89; Background Report/127, RFER, 20/08/89; TASS, 23/12/89)

O problemă majoră cu „direcţia separată“ abordată de Bucureşti a avut un impact asupra a trei milioane de coetnici în republicile învecinate din Moldova şi Ucraina. Tactica României de a sfida Uniunea Sovietică a devenit un punct de atracţie şi un exemplu periculos de comportament independent faţă de Centrul de la Moscova. Ca rezultat, oficialii sovietici s-au plâns în mod repetat de sensibilitatea Moldovei faţă de „subersiunea“ României în timpul anilor 60, 70 şi 80, şi au luat măsuri pentru a combate această ameninţare. (Documents 23, 28, 33, 41 in E. Negru and G. Negru, „PCM şi Naţionalism (1965-1989),” Destin românesc, 16, 5-6 (2010))

Astfel, Moscova avea o serie de motive de a pregăti o intervenţie în România. Mai multe chiar decât a avut cu privire la oricare alt membru al blocului sovietic.

Dar au persistat oare aceste motive de a pregăti o intervenţie sub „noua gândire“ a lui Gorbaciov?

Până în 1988 Gorbaciov a început să semnaleze o schimbare în politica sovietică în sensul că Doctrina Brejnev nu mai era aplicabilă în Europa de Est. Puţini membri din Pact l-au crezut cu adevărat la acea vreme, în mare parte din cauza faptului că sovieticii continuau să utilizeze forţa în URSS. (Un scepticism confirmat aparent de autorizarea care a venit mai târziu de la Gorbaciov, prin care acesta permitea operaţiuni de comando împotriva mişcărilor de independenţă din Lituania, Letonia şi Azerbaidjan.)

Cu toate acestea, chiar dacă „noua gândire“ a lui Gorbaciov era aplicabilă în Europa de Est, în general, România era în continuare o zonă de interes strategic special din cauza legăturilor sale şi atracţiei majorităţii populaţiei din Republica Socialist Sovietică Moldova – o situaţie unică în blocul sovietic. Potrivit raporturilor KGB, România rămânea un centru periculos de subversiune şi un punct naţionalist de atracţie „pentru popoarele sovietice“ – adică etnici moldoveni din România şi nu numai – la sfârşitul anilor 1980. (Documentele 99, 101 şi 106 din Negru şi Negru (2010))

Merită subliniat faptul că, din 1984, şeful KGB (atunci pentru informaţii externe) Vladimir Kryuchkov a considerat lupta împotriva „centrelor de deturnare ideologică şi naţionalistă“ ca fiind ţinta principală a operaţiunilor sovietice de contrainformaţii.  (C. Andrew and V. Mitrokhin, The World Was Going Our Way: The KGB and The Battle for The Third World (2005): 243)

Potrivit CIA, revoluţia din decembrie „a consolidat“ identificarea moldovenilor cu România şi sentimentul era probabil „să crească dacă noul regim al României poate stabiliza acea ţară şi să înceapă să creeze un sistem democratic viabil“. Rezultatul proiectat nu era unul pe care Moscova să-l găsească prea reconfortant. CIA a concluzionat că „fiind etnici români“, „moldovenii se uită către Bucureşti pentru a-i ajuta în reînvierea identităţii lor naţionale îndelung suprimată. De asemenea, ei sperau să pună bazele unei eventuale uniri cu România“ (http://www.foia.cia.gov/document/national-intelligence-daily-tuesday-2-october-1990. See also Perestroyka at the Crossroads: And Intelligence Assessment, 01/03/90, http://www.foia.cia.gov/document/0000500701)

Moscova a continuat să se teamă şi să exploateze relaţia româno-moldovenească după 1989 pentru a influenţa politica externă şi de securitate a României şi pentru a-i bloca intrarea în NATO, la mult timp după ce Kremlinul a acceptat intrarea în NATO pentru Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. (J. Bugajski, Cold Peace (2004): 95-8, 103-5, 215)

La finalul anilor 1980, ameninţarea României era mai directă pe fundalul unor proteste faţă de Pactul Molotov-Ribbentrop care au crescut în republicile sovietice.

Conducerea de la Bucureşti critica Pactul din 1939 care i-a permis Uniunii Sovietice să anexeze Basarabia şi Bucovina de Nord din România de la mijlocul anilor 1960, condamnând în mod special faptul că a încurajat expansiunea lui Hitler şi a cauzat Al Doilea Război Mondial.(New York Times, 05/14/66: 4) Când Gorbaciov a încercat să justifice Pactul în decembrie 1987, Ceauşescu a denunţat din nou „acordul semnat cu Hitler“ ca fiind cel care „i-a oferit Germaniei un sprijin puternic în cursa ei spre război, pentru care omenirea a plătit un preţ foarte mare, în special Uniunea Sovietică“. (Scânteia 01/26/88) El a revenit la subiect în timpul întâlnirii despre Pactul de la Varşovia din 1989, afirmând că „a fost bine cunoscut“ că „tratatul dintre Molotov şi Ribbentrop nu a oprit agresiunea, ci, din contră, a facilitat-o“.  (Înregistrări  ale reuniunii PCC în Bucureşti: Discursul Secertarului General al Partidului Român Comunist (Nicolae Ceauşescu), 7 iulie 1989: 11-12/144-145, PHP)

În noiembrie 1989, Ceauşescu insista că acordul lui Hitler cu Stalin ar trebui să fie anulat împreună cu toate acordurile dependente, „inclusiv cele care implicau Basarabia şi Bucovina de Nord“, ce au constituit „o parte din România care a fost cedată din cauza acordului cu Hitler“. Pe 21 noiembrie 1989, în faţa unui public internaţional la cel de-al XIV-lea Congres PCR, Ceauşescu a subliniat necesitatea absolută ca să „se adopte o pozitie clară, fără echivoc, de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă “, în timp ce să se implementeze măsuri practice „pentru anularea tuturor urmărilor  acestor acorduri şi dictate“ (ANR, CC al PCR, Cancelarie, 76/1989, f. 115-116)

Indiferent de orice merit moral sau legal, un astfel de lobby avea potenţialul de a destrăma Uniunea Sovietică de la Marea Baltică la Marea Neagră; şi să destabilizeze Europa de-a lungul acestui proces. Potrivit ambasadorului israelian, aceasta era de departe mişcarea „cea mai periculoasă“ a dictatorului, a cărei gravitate s-a reflectat în răspunsul imediat al TASS „că niciun politician serios sau responsabil ar putea ridica problema frontierelor de după război, înclusiv al graniţei româno-sovietice.“ (Y. Govrin, Relaţiile israeliano-române la finalul Epocii lui Ceauşescu (2001): 114)

În contextul de atunci, existau extrem de multe motive plauzibile pentru ca URSS să intervină în România în decembrie 1989. Dar existenţa motivaţiei, indiferent cât de puternică, nu dovedeşte intenţia. O dovadă categorică a intenţiei ar necesita un document sovietic intern generat la timpul respectiv care, în mod clar, ar indica acest lucru. Chiar dacă o astfel de dovadă lipseşte, totuşi, existenţa planurilor de urgenţă pentru intervenţie cu siguranţă justifică ipotezele de intenţie în condiţiile potrivite.

Au continutat instituţiile sovietice sub conducerea lui Gorbaciov să planifice o astfel de intervenţie?

A considera fie Uniunea Sovietică, fie România nişte actori raţionali unificaţi în decembrie 1989 este exact motivul pentru care multe teorii şi ipoteze legate de revoluţia română ajung să se prăbuşească. Diferite grupuri cu agende conflictuale au lucrat în conducerile de partid şi de stat, precum şi în instituţiile lor coercitive. Multe analize asupra revoluţiei României omit cu totul faptul că Gorbaciov nu a putut să reformeze armata sovietică/GRU sau KGB în timpul celor şase ani de mandat. Relaţia sa cu instituţiile URSS de constrângere a statului a fost atât de antagonistă încât liderii lor s-au montat pentru o lovitură de stat care să-l elimine în august 1991.  (Vezi ca exemplu: Gorbachev’s Growing Confrontation with the KGB: A Coming Showdown? 01/06/88)

Eşecul lui Gorbaciov de a reforma aceste instituţii şi confruntarea reciprocă dintre ei a avut două implicaţii foarte practice. În primul rând, armata sovietică şi KGB-ul erau predispuse să acţioneze independent – şi aşa şi procedat – în această perioadă. A doua, nu exista practic nicio reconsiderare sau modificare a planurilor de urgenţă pentru a răspunde la o instabilitate serioasă în rândul membrilor Pactului sau tentative de retragere din Pact. Dacă plecarea din alianţă sau destabilizarea au constituit factori declanşatori pentru astfel de intervenţie înainte de venirea lui Gorbaciov, cel mai probabil reprezentau acelaşi lucru şi la finalul anilor 1980.

Cum poate atunci cineva să evalueze politica sovietică faţă de România? Într-adevăr, ce a fost „sovietic“ după mijlocul anului 1989, când Rusia lui Boris Yelţin era aliată cu mişcări republicane de independenţă împotriva Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov? Şi cum putem lua în calcul interesele politice contradictorii urmărite de autorităţi sovietice concurente? Cine era reprezentantul politicii „sovietice“ faţă de România în decembrie 1989? Era Gorbaciov? Armata sovietică? KGB-ul? Aceştia din urmă au fost adevăraţii responsabili pentru efectuarea politicii de securitate sovietică în străinătate.

Problemele complexe şi complicate sunt, probabil, cel mai bine abordate prin despicarea lor în fiecare parte componentă şi apoi prin urmărirea dovezilor generate de fiecare componentă, oriunde ar duce acestea. În astfel de situaţii complexe evaluarea riguroasă a dovezilor – fiabilitatea şi interpretarea ei – este de o importanţă majoră. Orice neglijenţă în abordarea dovezilor va duce garantat la confuzie mai degrabă decât la clarificare.

Larry Watts

Va urma

Prima parte: Revoluţia Română din decembrie 1989 (I): Istoria turismului sovietic

Sursa: Adevarul via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Dosarul de Securitate al Mitropolitului Anania dovedeşte că Sabi Fati şi Mirela Corlăţan au minţit cu “talent”, apud Vladimir Tismăneanu. Un cercetător CNSAS a publicat DUI-ul

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 2, 2015 - 2:05am

Bartolomeu Anania - Dosar de urmarire informativa - Securitate - CNSAS“Am colaborat cu Mirela în numeroase situaţii similare cu cazul Romoşan şi o consider o jurnalistă de o cinste ireproşabilă. Nu mai vorbesc de talentul investigativ dovedit cu asupra de măsură”, scria Vladimir Tismăneanu pe blogul său despre fosta jurnalistă Mirela Corlăţean, cea care i-a acuzat atât pe Petru Romoşan cât şi, mai ales, pe regretatul Mitropolit Bartolomeu Anania, că au colaborat cu Securitatea. Tismăneanu, care a condus o Comisie prezidenţială plină de impostori, a formulat şi un Raport în care astfel de acuze fără acoperire la adresa Bisericii Ortodoxe Române abundă cu rea voinţă.

Scriitorul Petru Romoşan a demonstrat în instanţa falsitatea acuzelor. Mitropolitul nu a mai apucat să o facă. În urmă cu patru ani, pe 31 ianuarie 2011, Înaltul Anania pleca la Domnul după o campanie de asasinare morală şi civilă bazată pe minciunile fără acoperire ale “jurnalistei de o cinste ireproşabilă” Mirela Corlăţan, de la Evenimentul Zilei. A lăsat însă, cu limbă de moarte, înscrisul că nu a colaborat cu Securitatea, „nici în detenţie, nici în libertate; nici în țară, nici în străinătate; nici cu angajament, nici fără angajament; nici cu nume conspirativ, nici cu nume propriu”.

După moartea bătrânului “Leu al Ardealului” o colegă cu “talent” similar cu Curlăţan, Sabina Fati de la România liberă, relua dezinvolt calomniile. Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Clujului avea să afirme că “referințele dnei Fati la viața bisericească trădează lipsa de informare, dacă nu chiar reaua voință, comună de fapt și altor jurnaliști care scriu în necunoștință de cauză despre aspecte ecleziale”, oferind totodată confirmarea că marele ierarh şi cărturar nu a colaborat cu Securitatea: un studiu bazat pe documentele din Dosarul Mitropolitului, realizat de cercetătorul CNSAS Ioana Diaconescu şi publicat în două numere consecutive ale revistei România Literară.

Stăpâne, stăpâne, Îți cheamă ș-un câne...

“Stăpâne, stăpâne, Îți cheamă ș-un câne…”

“Documentarul de faţă – scria Ioana Diaconescu – (care este doar o parte a studiului de caz pe care îl voi completa în viitor) este alcătuit pe baza dosarului alcătuit de Securitate pentru urmărirea informativă a părintelui Anania în anii adolescenţei, ai primei tinereţi, precum şi ai maturităţii acestuia.
Mai subliniez faptul că, din cercetarea arhivelor, nu reiese că ar exista vreun dosar de reţea (R), adică de informator al Securităţii, deschis vreodată părintelui Bartolomeu Anania.
Sper ca, odată incursiunea mea încheiată, să se poată înţelege limpede că, în baza documentelor, aşa-zisa colaborare a părintelui Anania cu Securitatea nu există. Aşa cum o fac de ani de zile de muncă în arhive, dovedesc ceea ce susţin cu precizia demonstraţiei. Adesea, ne grăbim să etichetăm acuzînd fără drept de apel, fără curiozitatea intrării, măcar pentru o zi, în arhive. Mărturisesc că fac acest efort pentru a încerca să dovedesc, pe baza documentelor, că părintele Anania nu a fost colaborator al Securităţii. Aceasta se va putea constata după ce voi fi încheiat documentarul pe care îl încep astăzi”, conchidea autoarea studiului despre ultimul fost deţinut politic din Sfântul Sinod.

Portalul Mărturisitorii.ro a preluat integral acest documentar, în materialul publicat In Memoriam, la patru ani de la plecarea la Ceruri a Mitropolitului Bartolomeu Anania. Îl puteţi citi AICI.

Rămâne întrebarea: credeţi că Tismăneanu, Corlăţan şi Fati îşi vor cere, oare, iertare, Bisericii Ortodoxe Române?

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

INTERVIU. Preşedintele Siriei, Bashar Al-Assad, sub tirul Foreign Affairs, despre state-client şi oficiali-marionete: “Să provoci războaie nu te face o mare putere”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 2, 2015 - 2:00am

Bashar Al Assad - Foreign Affairs - Ziaristi Online RoInterviu cu presedintele Siriei, Bashar Al-Assad, pentru Foreign Affairs, publicaţia Consililui pentru Relaţii Externe

Războiul din Siria intră în curând în al cincilea an, fără a se întrevedea sfârşitul lui prea curând. Pe 20 ianuarie a.c., editorul Foreign Affairs Jonathan Tepperman s-a întâlnit cu preşedintele Siriei Bashar Al-Assad la Damasc, pentru a discuta despre conflict într-un interviu în exclusivitate, pe care portalul Ziaristi Online a ales să vi-l prezinte integral:

Syria now

Întrebarea 1:

Aș vrea să încep întrebându-vă despre război. A început acum aproape patru ani și cunoașteți statisticile: peste două sute de mii de oameni uciși, un milion de răniți și peste trei milioane de sirieni au părăsit țara, conform UN. Forțele dumneavoastră de asemenea au suferit pierderi majore. Războiul nu poate dura la nesfârșit. Cum vedeți sfârșitul războiului?

Președintele Assad:

Toate războaiele, oriunde în lume au sfârșit în trecut cu o soluție politică, pentru că războiul în sine nu este soluția. Războiul este unul dintre instrumentele politicii. Așa că sfârșești cu o soluție politică. Așa vedem noi lucrurile. Așa este pe scurt.

Întrebarea 2:

Nu credeți că acest război se va încheia militar?

Președintele Assad:

Nu. Orice război se sfârșește cu o soluție politică.

Întrebarea 3:

Țara dumneavoastră este din ce în ce mai mult împărțită în trei mini-state și am putea spune: unul este controlat de guvern, unul de Statul Islamic din Iraq și Siria ISIS și altul de opoziția sunnită și kurdă. Cum veți reuni Siria?

Președintele Assad:

În primul rând imaginea aceasta nu este corectă pentru că nu se poate vorbi de mini-state fără a vorbi de oamenii care trăiesc în ele. Poporul sirian este în continuare pentru unitatea Siriei. Ei susțin în continuare guvernul. Facțiunile la care faceți referire controlează anumite zone, dar se mută dintr-un loc într-altul. Nu sunt stabile și nu au linii clare de demarcație între diversele forțe. Uneori se contopesc și se mută în altă parte. Dar principala chestiune este legată de populație. Populația sprijină statul, indiferent dacă îl sprijină politic sau nu. Vreau să spun că ei sprijină statul ca reprezentant al unității Siriei. Asta vreau să spun prin sprijinul pentru stat. Atâta vreme cât poporul sirian crede în unitate, orice guvern și orice oficial poate unifica Siria. Dacă oamenii sunt divizați în două, trei sau patru grupuri, nimeni nu poate unifica această țară. Așa vedem noi lucrurile.

Întrebarea 4:

Credeți că sunniții și kurzii încă mai cred într-o Sirie unită?

Președintele Assad:

Dacă mergeți acum la Damasc, puteți vedea toate ”culorile”, să spunem, societății noastre trăind împreună. Deci diviziunile în Siria nu sunt pe baze sectariene sau etnice, chiar în zona kurdă despre care vorbiți, avem două ”culori” diferite: avem arabi mai mulți decât kurzi, deci nu este vorba de etnicitate. Este vorba despre facțiunile care controlează militar anumite zone.

Întrebarea 5:

Acum un an atât opoziția cât și guvernele străine insistau să renunțați la putere ca o precondiție a negocierilor. Acum nu mai cer acest lucru. Diplomații urmăresc astăzi o formă de interimat în care să păstrați și dvs un rol. Chiar astăzi, New York Times a publicat un articol în care a vorbit despre susținerea Statelor Unite pentru inițiativele de pace ale Rusiei și Națiunilor Unite. Articolul se referă la ”retragerea tăcută de către Occident a solicitărilor sale ca președintele sirian să renunțe imediat la putere.” Având în vedere această modificare în atitudinea Occidentului, sunteți acum mai deschis unei soluții negociate a conflictului care să ducă la o tranziție politică?

Președintele Assad:

Încă de la început noi am fost deschiși. Ne-am angajat în dialog cu fiecare parte din Siria. Parte nu înseamnă doar partid politic, ci și curent, sau personalitate, poate fi orice entitate politică. Am modificat Constituția și suntem deschiși la orice. Dar când vrei să faci ceva, nu este vorba de vreo poziție, sau despre guvern, este vorba de sirieni. Uneori ai o majoritate care nu aparține niciunei părți. Așa că atunci când vrei să faci o schimbare, atâta vreme cât vorbești despre o problemă națională, orice sirian trebuie să aibă un cuvânt de spus. Când ai un dialog, nu este între guvern și opoziție, este între diversele părți și entități siriene. Așa privim noi dialogul. Asta în primul rând. În al doilea rând, oricare ar fi soluția pe care vrei să o iei, la final trebuie să ceri și părerea poporului prin referendum, pentru că vorbești de Constituție, de schimbarea sistemului politic. Trebuie să te întorci la poporul sirian. Astfel, angajarea într-un dialog este diferită de luarea unei decizii, care nu este luată de guvern ori opoziție.

Întrebarea 6:

Deci spuneți că nu ați agrea nici un fel de tranziție politică fără un referendum care să o sprijine?

Președintele Assad:

Exact, poporul trebuie să ia decizia, nimeni altcineva.

Întrebarea 7:

Vreți să spuneți că nu este loc de negociat?

Președintele Assad:

Nu, noi mergem în Rusia, mergem la aceste negocieri, dar mai este o întrebare: cu cine negociezi? Ca guvern, avem instituții, avem o armată, avem influență, pozitivă sau negativă, în orice sens, la orice moment. Cei cu care vom negocia pe cine reprezintă? Aceasta este întrebarea. Când vorbești de opoziție, trebuie să aibă un sens. Opoziția în general trebuie să aibă reprezentanți în administrația locală, în parlament, în instituții, trebuie să aibă pe cineva de reprezentat, o bază de reprezentare. În criza actuală, trebuie întrebat despre influența opoziției în teren, trebuie să întrebi ce au anunțat rebelii în mod public, când ei spun în mod repetat că opoziția nu ii reprezintă, atunci nu are nicio influență. Dacă vrei să ai un dialog fructuos, acesta va fi între guvern și acei rebeli. Iar acesta este un alt punct. Opoziția înseamnă ceva național, înseamnă a lucra în interesul poporului sirian. Nu poate fi opoziție dacă este marioneta Qatar-ului sau a Arabiei Saudite ori a vreunui stat occidental, inclusiv al Statelor Unite, plătită din exterior. Aceasta trebuie să fie siriană. Avem opoziție națională. Nu o exclud, nu spun că orice opoziție este ilegitimă. Dar trebuie să facem diferența între cea națională și marionete. Nu orice dialog este fructuos.

Întrebarea 8:

Asta înseamnă că nu veți dori să vă întâlniți cu forțele de opoziție care sunt susținute de alte state?

Președintele Assad:

Ne vom întâlni cu toți, nu avem condiții.

Jurnalistul Tepperman:

Nici o condiție?

Președintele Assad:

Niciuna.

Jurnalistul Tepperman:

Vă veți întâlni cu toți?

Președintele Assad:

Da, ne vom întâlni cu toți. Dar trebuie să îi întrebați pe fiecare: pe cine reprezinți? Asta vreau să spun.

Întrebarea 9:

Dacă nu mă înșel, reprezentantul ONU Staffan de Mistura este în Siria acum. Ei propun o măsură de încetare și înghețare a focului ad interim în Alep. Ați fi de acord cu asta?

Președintele Assad:

Da, bineînțeles. Am implementat asta înainte de preluarea acestei misiuni de către de Mistura. Am implementat asta în alt oraș, Homs, un alt oraș mare. Am implementat acest lucru la scală mai mică în diferite suburbii, sate, etc și a avut succes. Deci ideea este foarte bună, dar depinde de detalii. De Mistura a sosit în Siria cu teme date. Am căzut de acord asupra unora dintre acestea, iar acum așteptăm ca el să aducă un plan detaliat sau un calendar – să spunem un plan de la A la Z. Discutăm acest aspect cu adjunctul său.

Întrebarea 10:

În trecut, ați insistat ca precondiție pentru încetarea focului ca rebelii să depună armele mai întâi, ceea ce evident pentru ei a însemnat un non-început. Mai este această cerință o precondiție?

Președintele Assad:

Alegem diverse scenarii sau diverse reconcilieri. În anumite zone am permis ca aceștia să părăsească zonele locuite pentru a preveni rănirea civililor. Au părăsit aceste zone lăsând în urmă armamentul. Deprinde de ce oferă ei și ce oferim noi.

Întrebarea 11:

Nu am înțeles clar răspunsul dumneavoastră. Insistați ca ei să depună armele?

Președintele Assad:

Nu, nu. Nu asta am vrut să spun. În anumite regiuni, ei au părăsit zona cu tot cu armele lor.

Întrebarea 12:

Sunteți optimist în legătură cu discuțiile de la Moscova?

Președintele Assad:

Ce se întâmplă la Moscova nu sunt negocieri despre soluție. Sunt pregătiri pentru conferință.

Jurnalistul:

Deci, discuții despre discuții?

Președintele Assad:

Exact, despre cum să ne pregătim pentru discuții. Deci, când te pregătești să vorbești de conferință, care sunt principiile acestei conferințe? Revin în același punct. Dați-mi voie să fiu franc: unele grupuri sunt marionete, cum am spus, ale altor țări. Ele au de implementat o anumită agendă și știu că multe state, Franța de exemplu, nu au nici un interes să facă această conferință să fie un succes. Așa că le vor da ordinul să facă această conferință să eșueze. Mai sunt și unele personalități care se reprezintă doar pe sine, pe nimeni altcineva din Siria. Unii dintre ei nu au trăit niciodată în Siria și nu știu nimic despre țară. Bineînțeles, mai există și persoane care lucrează pentru interesul național. Astfel, atunci când vorbești de opoziție ca entitate, cine pe cine influențează? Aceasta este întrebarea. Nu este clar. Deci optimismul ar fi o exagerare. Nu spun că sunt pesimist, aș spune că avem speranță, în fiecare acțiune.

Întrebarea 13:

Se pare că în ultimele zile americanii au început să sprijine mai mult discuțiile de la Moscova. Inițial nu fusese așa. Ieri, secretarul de stat Kerry a spus ceva ce sugera faptul că Statele Unite speră ca discuțiile să avanseze și să fie un succes.

Președintele Assad:

Ei mereu spun lucruri, dar important este ce vor face. Știți că există neîncredere între sirieni și SUA. Așa că să așteptăm să vedem ce se va întâmpla la conferință.

Întrebarea 14:

Deci care considerați că este cea mai bună cale de a ajunge la o înțelegere între toate părțile din Siria?

Președintele Assad:

Este vorba de a lucra în mod direct cu rebelii, dar există două tipuri diferite de rebeli. Acum majoritatea este Al Qaeda, adică ISIS și Al Nusra, împreună cu alte facțiuni similare care aparțin Al Qaeda dar sunt mai mici. Acum, ce a rămas, ceea ce Obama a numit ”fantezie” – opoziția moderată. Dar nu este o opoziție, sunt rebeli. Majoritatea acestora au aderat la Al Qaeda iar unii au revenit în armată recent. În ultima săptămână mulți dintre aceștia au părăsit acele grupuri și au venit în armată.

Întrebarea 15:

Este vorba despre foști dezertori care au revenit?

Președintele Assad:

Da, au revenit în armată. Ei au spus ”nu mai vrem să luptăm”. Au mai rămas foarte puțini din aceia în grupurile teroriste. Până la urmă poți negocia cu Al Qaeda și cu ceilalți? Ei nu sunt pregătiți să negocieze, ei au propriul lor plan. Reconcilierea am început-o, iar domnul de Mistura va continua soluția practică în teren. Acesta este primul aspect. Al doilea, trebuie implementată rezoluția Consiliului de Securitate nr. 2170 referitoare la Al Nusra și ISIS, rezoluție emisă acum câteva luni și care este foarte clară în legătură cu interdicția de a oferi sprijin militar, financiar sau logistic acestor facțiuni – adică ceea ce fac Turcia, Arabia Saudită, Qatarul. Dacă această rezoluțuie nu este implementată, nu avem cum să vorbim despre o soluție reală, pentru că vor exista obstacole. Acesta este modul în care putem începe. În al treilea rând, țările occidentale ar trebui să ridice ”acoperirea” acordată așa numitei opoziții moderate. Ei știu că de fapt este vorba de Al Qaeda, ISIS și Al Nusra.

Întrebarea 16:

Ați fi pregătit să luați vreun fel de măsuri de creștere a încrederii înaintea discuțiilor? De exemplu schimb de prizonieri sau încetarea utilizării de bombe improvizate (butoi – barrel bombs), ori eliberarea de prizonieri politici pentru a construi de partea cealaltă încrederea că doriți să negociați cu bună credință?

Președintele Assad:

Nu este o relație personală. Este vorba de mecanisme. În politică nu vorbești decât de mecanisme. Nu ai nevoie să ai încredere în cineva că va face ceva. Dacă ai un mecanism clar, poți ajunge la un rezultat. Asta vor oamenii, poporul. Așa că întrebarea este: care este mecanismul pe care vrem să îl instaurăm? Asta ne duce înapoi la aceeași întrebare: cine sunt ei, pe cine reprezintă, care este influența lor, ce scop ar avea construirea de încredere cu niște oameni care nu au influență?

Jurnalistul: când două partide se întâlnesc, este deseori foarte util pentru unul dintre ele să arate celuilalt că este cu adevărat interesat să facă un progres prin pași făcuți unilateral pentru a scădea ”temperatura”, pentru a ameliora situația. Măsurile pe care le-am descris ar avea acest efect.

Președintele Assad:

Aveți ceva concret – reconcilierea. Oamenii au predat armele, noi am oferit amnistie, ei trăiesc vieți normale. Este un exemplu real. Aceasta este o măsură de încredere. Pe de altă parte, care este relația dintre opoziție și prizonieri? Niciuna. Aceia nu sunt oricum prizonierii lor. Așa că acesta un cu totul alt subiect.

Întrebarea 17:

Deci ați oferit amnistie luptătorilor?

Președintele Assad:

Bineînțeles, și am făcut-o de multe ori.

Întrebarea 18:

De câte ori, aveți o cifră?

Președintele Assad:

Nu știu o cifră precisă, dar este vorba de mii, nu sute, ci mii de militanți.

Întrebarea 19:

Și sunteți pregătit să spuneți întregii opoziții că dacă predau armele vor fi în siguranță?

Președintele Assad:

Da, am spus-o în mod public într-unul din discursurile mele.

Întrebarea 20:

Cum le puteți garanta siguranța? Pentru că au motive să nu aibă încredere în guvernul dumneavoastră.

Președintele Assad:

Nu poți, dar în final, să spunem că dacă peste 50% este un succes, atunci în aceste condiții asemena procent chiar reprezintă un succes. Deci, în acest fel se poate. Nimic nu este absolut. Trebuie să te aștepți la unele aspecte negative, dar acestea nu sunt aspecte majore.

Întrebarea 21:

Dați-mi voie să schimb puțin subiectul. Hezbollah, brigada iraniană Al-Quds și milițiile shiite antrenate de Iran joacă acum un rol semnificativ în lupta împotriva rebelilor din Siria. Având în vedere această implicare, sunteți îngrijorat de influența Iranului asupra țării? Până la urmă și Iraqul și chiar și Libanul arată că odată o forță militară străină stabilită într-o țară, poate fi foarte dificil să îi mai ceri să plece.

Președintele Assad:

Iranul este o țară importantă în această regiune și a fost influentă încă de dinainte de criză. Influența sa nu este legată de criză, ci de rolul său, poziția sa politică în general. Când vorbești despre influență, diverși factori pot determina un stat să fie influent. În Orientul Mijlociu, în regiunea noastră, există aceeași societate, aceeași ideologie, multe lucruri similare, aceleși triburi, călătorind peste frontiere. Mai mulți factori străbătând granițele. Dacă ai influență asupra unui factor, influența ta va trece peste granițe. Acest lucru este parte a naturii noastre. Nu are legătură cu conflictul. Bineînțeles, când există conflict și anarhie, o altă țară va fi mai influentă în țara ta. Dacă nu dorești să ai un stat suveran, atunci vei avea o astfel de influență. Iar acum, ca să răspund întrebării dvs, Iranul nu are nici un fel de ambiții în Siria, iar ca stat, statul Siria, noi nu vom permite vreodată altui stat să aibă influență sau suveranitate asupra noastră. Noi nu acceptăm și nici iranienii nu vor. Noi permitem cooperarea. Dar dacă permiți oricărui stat să aibă astfel de influență, de ce să nu permitem americanilor să influențeze Siria? Aceasta este problema cu americanii și Occidentul: vor să aibă influență fără cooperare.

Întrebarea 22:

Permiteți-mi să merg și mai departe puțin: săptămâna trecută un comandant al Gărzii Revoluționare Iraniene de la comanda aerospațială, Haji Zadeh, a spus într-un interviu că Liderul Suprem al Iranului a ordonat forțelor sale să construiască și să opereze fabrici de rachete în Siria. Asta sugerează că Iranul joacă un rol mai mare și că face acest lucru pe cont propriu.

Președintele Assad:

Nu, a juca un rol prin cooperare este diferit de a juca un rol prin hegemonie.

Întrebarea 23:

Deci tot ce face Iranul…?

Președintele Assad:

Bineînțeles, în deplină colaborare cu guvernul sirian și asta este valabil întotdeauna.

Întrebarea 24:

Acum Iranul este un o entitate cu care poți să ai de-a face pentru că este un stat. Dar de asemena sunt miliții care sunt actori sub-statali, deci este mai complicat. O problemă în a lucra cu aceste grupuri etse că, spre deosebire de un guvern, ele ar putea să nu vrea să coopereze și nu este mereu clar cu cine vorbești. Sunteți îngrijorat pentru abilitatea dvs de a controla aceste forțe și să le dominați, în caz de nevoie? Și, ca întrebare legată de acest subiect, Israelul a atatcat în această săptămână forțele Hezbollah-ului în Înălțimile Golan, iar israelienii sugerează că au atacat pentru că Hezbollah-ul plănuia un atac împotriva Israelului de pe teritoriile siriene. Nu subliniază acest lucru pericolul de a permite milițiilor cu agende proprii, nu neapărat aceeași cu agenda dvs, să intre în război?

Președintele Assad:

Vreți să spuneți miliții siriene, sau alte miliții în general?

Jurnalistul Tepperman:

Mă refer strict la Hezbollah și milițiile șiite Iraqiene.

Președintele Assad:

Este natural să spunem că instituțiile guvernului, ale statului să spunem, sunt garanția pentru stabilitate și ordine. Orice alt factor care ar putea juca un rol în paralel cu guvernul ar putea fi pozitiv, ar putea fi bun în anumite circumstanțe, dar va avea mereu efecte secundare, efecte secundare negative. Acesta este un lucru normal. Iar a avea miliții să sprijine guvernul este un efect secundar al războiului. Deci, ca să avem o cale, dacă întrebați orice sirian despre asta, veți primi un răspuns similar. Nimeni nu se simte mai confortabil decât dacă are de-a face cu instituții guvernamentale, inclusiv armata, poliția, etc. Dar a vorbi despre ce s-a întâmplat în Quneitra, este ceva complet diferit. Niciodată o operațiune împotriva Israelului nu a avut loc din Înălțimile Golan de la încetarea focului din 1974. Niciodată nu s-a întâmplat asta. Deci, ceea ce pretinde Israelul, că acolo a existat un plan pentru o operațiune, asta e foarte departe de realitate, doar un pretext, pentru că ei voiau să asasineze pe cineva din Hezbollah.

Întrebarea 25:

Dar Israelienii au fost foarte atenți de la începerea războiului să nu se implice decât când ar simți că interesele sale ar fi amenințate direct.

Președintele Assad:

Asta nu este adevărat, ei deja atacau Siria de doi ani, fără vreun motiv.

Jurnalistul Tepperman:

Dar în fiecare caz ei spun că este din cauza Hezbollah-ului care ar fi primit arme din Iran prin Siria.

Președintele Assad:

Ei au atacat poziții ale armatei. Ce legătură are Hezbollah-ul cu armata?

Jurnalistul Tepperman:

Acestea sunt cazuri unde armata israeliană apărea accidental.

Președintele Assad:

Acestea sunt declarații false.

Întrebarea 26:

Care credeți că este agenda Israelului?

Președintele Assad:

Ei sprijină rebelii din Siria. Este foarte clar. Pentru că de câte ori avansăm în vreun loc, ei atacă pentru a submina armata. Este foarte clar. De aceea unii din Siria glumesc: ”Cum poate să spună cineva că Al Qaeda nu deține forțe aeriene? Are forța aeriană israeliană”.

Întrebarea 27:

Să revin la întrebarea mea despre militanți, sunteți încrezător că veți putea să îi controlați când războiul se va fi sfârșit, pentru că în final orice guvern, ca să aibă deplină suveranitate, trebuie să aibă ceea ce se numește monopol al forței, iar asta e foarte greu atunci când ai aceste grupuri armate independente mișcându-se de colo-colo.

Președintele Assad:

Asta este evident, statul nu-și poate îndeplini angajamentul către societate dacă nu este singurul responsabil de ordine.

Jurnalistul Tepperman:

Dar vedeți în Irak cât de greu este, acum e foarte dificil pentru guvern să controleze aceste miliții șiite care au primit putere în timpul războiului.

Președintele Assad:

În Iraq există un motiv foarte impoartant: pentru că guvernatorul Paul Bremmer nu a creat o constituție pentru stat. El a creat una pentru facțiuni. În timp ce în Siria de ce credeți că armata a rezistat patru ani în ciuda embargo-ului, a acestui război și a zecilor de state din toată lumea care au atacat Siria și au sprijinit rebelii? Pentru că există o constituție adevărată, una reală, laică. Acesta este motivul. În Iraq, constituția este sectară. Când vorbești de o constituție sectară, de fapt nu este o constituție.

Întrebarea 28:

Dar ce veți face în legătură cu aceste miliții când războiul se va sfârși?

Președintele Assad:

Lucrurile ar trebuie să revină la normal, ca înainte de război.

Întrebarea 29:

Aveți încredere în asta?

Președintele Assad:

Da, nu avem altă opțiune. Acesta este rolul guvernului. Este evident.

Întrebarea 30:

Ce impact are scăderea prețului petrolului asupra războiului din Siria? Pentru că până la urmă cei mai apropiați doi aliați ai dvs, Iran și Rusia, sunt foarte dependenți de prețurile petrolului și au suferit pierderi uriașe în bugete în ultimele luni, odată cu scăderea prețului petrolului. Aveți îngrijorări în legătură cu capacitatea lor de a continua să vă ajute?

Președintele Assad:

Nu, pentru că nu ne dau bani, așa că acest lucru nu are efect asupra Siriei. Chiar dacă ne vor ajuta, asta ar fi sub formă de împrumuturi. Noi suntem ca orice altă țară, uneori plătim, alteori luăm împrumuturi.

Jurnalistul Tepperman:

Dar sprijinul lor militar îi costă bani și, dacă au mai puțini bani să plătească pentru propria lor armată, asta nu ar deveni o problemă?

Președintele Assad:

Nu, pentru că atunci când plătești pentru armament sau pentru orice alte bunuri nu ai o problemă.

Întrebarea 31:

Deci spuneți că tot ce luați de la iranieni sau ruși…?

Președintele Assad:

Până acum nu am observat vreo schimbare, așa încât nu pot spune ce influență există asupra lor.

Întrebarea 32:

Ați spus în interviuri anterioare că dumneavoastră și guvernul dumneavoastră ați făcut greșeli în timpul războiului. Care sunt aceste greșeli? Este ceva ce regretați?

Președintele Assad:

Fiecare guvern, fiecare persoană face greșeli, asta e ceva evident, e un dat. Dar dacă vrei să vorbești despre greșeli politice, trebuie să te întrebi ce decizii majore ai luat de la începerea crizei. Noi am luat trei decizii majore: prima, să fim deschiși dialogului. A doua, am modificat constituția și legea despre care mulți din opoziție spuneau că este cauza crizei. A treia decizie a fost să ne apărăm țara, să ne apărăm pe noi și să luptăm cu terorismul. Deci nu cred că aceste trei decizii pot fi descrise ca greșite sau greșeli. Dacă vorbești de practică, orice oficial de oriunde poate face greșeli, dar este o diferență între greșeli de practică și între greseli de gandire polictica.

Întrebarea 33:

Puteți descrie câteva dintre practicile greșite?

Președintele Assad:

Ar trebui să mă duc spre oficialii din teren, nu am nimic în minte în acest moment. Mai degrabă aș vorbi despre politici.

Întrebarea 34:

Simțiți că există vreo politică greșită pentru care sunteți responsabil?

Președintele Assad:

Am menționat deja marile decizii luate.

Jurnalistul Tepperman:

Dar spuneți că acestea nu sunt greșite.

Președintele Assad:

Să apăr țara de terorism? Dacă voiam să spun că asta este o greșeală, atunci corect ar fi să sprijinim teroriștii.

Jurnalistul Tepperman:

Mă întrebam doar dacă există ceva ce ați făcut și, uitându-vă în urmă, să vreți să fi făcut în mod diferit.

Președintele Assad:

În legătură cu aceste trei decizii principale, ele au fost corecte și am încredere în acest lucru.

Întrebarea 35:

În termeni de greșeli la nivel mai mic, există persoane de tras la răspundere, să spunem pentru abuzuri legate de drepturile omului, de utilizarea excesivă a forței, pentru țintirea nediscriminată de civili, ceva de genul acesta?

Președintele Assad:

Da, unele persoane sunt reținute pentru că au încălcat legea, iar asta se întâmplă bineînțeles în anumite circumstanțe.

Jurnalistul Tepperman:

În legătură cu tratamenmtul aplicat de aceștia civililor sau protestatarilor – la asta vă referiți?

Președintele Assad:

Da, în timplul protestelor, la începutul evenimentelor, da.

Întrebarea 36:

De când SUA și-a început campania împotriva Statului Islamic, Siria și SUA au devenit un fel ciudat de parteneri și cooperează efectiv în legătură cu acest aspect al luptei. Vedeți cumva potențial pentru creșterea cooperării cu SUA?

Președintele Assad:

Potențial există în mod cert întotdeauna, pentru că noi am vorbit și am solicitat cooperarea internațională împotriva terorismului încă de acum 30 de ani, dar acest potențial are nevoie de voință. Întrebarea noastră este câtă voință are SUA pentru a lupta cu adevărat cu terorismul în teren? Până acum, noi nu am văzut ceva concret în afară de atacurile asupra ISIS în nordul Siriei. Nu este nimic concret. Ce am văzut până acum este doar, să spunem, o ”operație estetică”, nimic real. De la începerea acestor atacuri, ISIS a câștigat și mai multe teritorii în Siria și Iraq.

Întrebarea 37:

Ce ne puteți spune despre atacurile aeriene asupra orașului Kobane? Acestea au fost eficiente în încetinirea ISIS.

Președintele Assad:

Kobane este un oraș mic, cu aproximativ 50.000 de locuitori. Sunt mai mult de trei luni de la începerea atacurilor și încă nu au terminat. Aceleași zone, ocupate de facțiuni Al Qaeda, au fost eliberate de armata siriană în mai puțin de trei săptămâni. Asta înseamnă că ei nu sunt serioși în chestiunea luptei împotriva terorismului.

Întrebarea 38:

Deci spuneți că doriți o mai mare implicare a SUA în războiul cu ISIS?

Președintele Assad:

Nu este vorba de o mai mare implicare militară, pentru că nu este vorba doar de aspectul militar, este despre politică, despre cât de mult SUA vrea să îi influențeze pe turci, pentru că, dacă teroriștii pot în această perioadă să efectueze lovituri aeriene, este pentru că turcii continuă să le trimită armament și bani. Au pus Statele Unite vreo presiune pe Turcia pentru a opri sprijinul dat Al Qaeda? Nu, nu au făcut asta. Deci nu este vorba doar de implicare militară. Asta în primul rând. Apoi, dacă vrei să vorbești de implicare militară, oficialii americai recunosc oficial că fără trupe în teren nu pot atinge nimic în mod concret. Pe ce trupe la sol se bazează?

Întrebarea 39:

Deci sugerați că ar trebui să existe trupe ale SUA în teren?

Președintele Assad:

Nu trupe ale SUA. Eu vorbesc despre pricipiu, de pricipiul militar, nu de trupele americane. Daca spui că vrei să duci un război împotriva terorismului, atunci trebuie să ai trupe în teren. Întrebarea pentru americani este: pe ce trupe vă bazați? În mod cert trebuie să fie vorba de trupele siriene. Este teritoriul nostru, țara noastră. Noi suntem responsabili. Nu cerem deloc trupe americane.

Întrebarea 40:

Deci ce ați dori să vedeți din partea SUA? Ați menționat deja mai multă presiune asupra Turciei…

Președintele Assad:

Presiune asupra Turciei, presiune asupra Arabiei Saudite, Qatarului, pentru oprirea sprijinirii rebelilor. În al doilea rând, să facă legală cooperarea cu Siria și să pornească prin a cere permisiunea guvernului nostru să facă asemenea atacuri. Ei nu au făcut acest lucru, deci este ilegal.

Întrebarea 41:

Îmi pare rău, acest punct nu îmi este foarte clar. Doriți să legalizeze…?

Președintele Assad:

Bineințeles, dacă vrei să faci orice fel de acțiune în alt stat, trebuie să ceri permisiunea acelui stat.

Întrebarea 42:

Înțeleg. Deci, o înțelegere formală între Washington și Damasc în legătură cu permisiunea pentru atacuri aeriene?

Președintele Assad:

Putem discuta formatul mai târziu, dar începi cu permisiunea. Este o înțelegere, un tratat? Aceasta este o altă chestiune.

Întrebarea 43:

Ați dori să faceți pași pentru a avea o cooperare mai ușoară cu Washington-ul?

Președintele Assad:

Cu orice țară care intenționează în mod serios în privința luptei împotriva terorismului, suntem gata să cooperăm dacă ei sunt serioși.

Întrebarea 44:

Ce pași ați fi pregătiți să faceți pentru a arăta Washington-ului că doriți să cooperați?

Președintele Assad:

Cred că ei sunt cei care trebuie să arate voința. Noi luptăm deja în teren, nu trebuie să demostrăm asta.

Întrebarea 45:

SUA antrenează deja 5000 de luptători sirieni care sunt programați să intre în Siria în luna mai. Generalul John Allen a fost foarte atent să spună că aceste trupe nu vor fi direcționate împotriva guvernului sirian, ci se vor concentra doar pe ISIS. Ce veți face când aceste trupe vor intra în țară? Le veți permite intrarea? Îi veți ataca?

Președintele Assad:

Orice trupe care nu lucrează în cooperare cu armata siriană sunt ilegale și vom lupta cu ele. Asta este foarte clar.

Întrebarea 46:

Chiar dacă asta vă pune în conflict cu SUA?

Președintele Assad:

Fără cooperarea cu trupele siriene, trupele americane sunt ilegale și sunt marionete ale altui stat, deci vom lupta cu ele ca și cu orice alte miliții ilegale care luptă împotriva armatei siriene. Dar acest lucru aduce în lumină o altă întrebare, despre aceste trupe. Obama a spus că ele sunt o fantezie. Ce se întâmplă dacă fantezia devine realitate?

Jurnalistul Tepperman:

Cred că este vorba de un fel de program de antrenament.

Președintele Assad:

Dar nu poți face extremismul să fie moderat.

Jurnalistul Tepperman:

Există totuși și unii membri moderați ai opoziției. Ei sunt tot mai slabi, dar cred că guvernul SUA încearcă cu atenție să se asigure că luptătorii pe care îi antrenează nu sunt radicali.

Președintele Assad:

Dar chestiunea este de ce opoziția moderată – dacă voi îi numiți opoziție, noi îi numim rebeli – de ce sunt tot mai slabi? Din cauza evoluției crizei siriene. A aduce 5000 de luptători din afară îi va determina pe majoritatea dintre ei să dezerteze și să se alăture ISIS și altor grupuri, adică exact ceea ce s-a întamplat în ultimul an. De aceea eu spun că acest lucru e iluzoriu. Nu cei 5000 sunt iluzorii, ci ideea în sine.

Întrebarea 47:

Unele dintre lucrurile care determină Washington-ul să fie atât de reticent să coopereze cu dumneavoastră sunt afirmațiile referitoare la serioasele abuzuri comise de guvernul dvs în legătură cu drepturile omului. Aceste afirmații nu vin doar din partea guvernului SUA, ci și din partea Comisiei UN a Drepturilor Omului și din partea Comisiei Independente de Investigații Speciale a ONU. Sunteți familiarizat cu aceste afirmații, sunt convins. Acestea includ refuzul accesului organizațiilor de ajutorare în taberele de refugiați, bombardarea fără diferențieri a țintelor civile (fără a se diferenția între civili și militari), probe constând în fotografii aduse de o persoană  „dezertor” numită Cesar, care a făcut o prezentare în fața Congresului american și care arată torturi și abuzuri teribile comise în închisorile siriene. Sunteți pregătit să acționați în privința acestor chestiuni pentru a face cooperarea cu SUA mai ușoară?

Președintele Assad:

Partea ciudată legată de această administrație este că este prima în istorie care își construiește o evaluare și decizii ulterioare prin intermediul mediilor de socializare. Noi o numim o administrație a mediilor de socializare, ceea ce nu este politică. Niciuna din aceste afirmații pe care le-ați menționat nu este concretă, toate sunt doar declaratii. Puteți aduce fotografii ale oricui și să spuneți că aceasta este tortură. Cine a făcut aceste fotografii? Cine este cine? Nimeni nu știe. Nu există nicio verificare a acestor ”probe”, sunt doar afirmații fără dovezi.

Jurnalistul Tepperman:

Dar fotografiile lui Cesar au fost văzute și de investigatorii europeni independenți.

Președintele Assad:

Nu, nu. Sunt finanțate de Qatar și spun că sunt din surse anonime. Deci nimic nu este clar sau dovedit. Nu este clar ce persoane arată imaginile. Sunt de exemplu, imagini ale unui cap lângă niște cranii. Cine a spus că acest lucru este făcut de guvern și nu de rebeli? Cine spune că victima este siriană și nu deltă naționalitate? De exemplu, niște imagini publicate la începutul crizei erau din Iraq și Yemen. În al doilea rând, Statele Unite în mod special și Occidentul, în general, nu sunt în poziția de a vorbi despre drepturile omului. Ele sunt responsabile de majoritatea crimelor din regiune, în special Statele Unite după ce au intrat în Iraq și Marea Britanie după invazia Libiei, situația din Yemen și ce s-a întâmplat în Egipt în sprijinul Fraților Musulmani și terorismul din Tunisia. Toate astea s-au întâmplat din cauza Statelor Unite. Ei au fost primii care au încălcat legea internațională și rezoluțiile Consiliului de Securitate, nu noi.

Jurnalistul Tepperman:

Acest lucru ar putea fi adevărat sau nu, dar aceastea sunt chestiuni separate și nu vă absolvă guvernul de responsabilitate.

Președintele Assad:

Nu, nu. Statele Unite au acuzat, așa că trebuie să răspund la partea asta. Nu spun că, dacă există vreun fel de încălcări ale drepturilor omului, guvernul nu este responsabil. Acesta este alt lucru. A doua parte a întrebării dvs este despre acuzații, ele rămân afirmații. Dacă vreți să vă răspund, trebuie să răspund despre ceva concret, demonstrat și verificat.

Întrebarea 48:

Sunteți pregătit să negați categoric că există tortură și abuz împotriva prizonierilor în Siria?

Președintele Assad:

Dacă există orice cale de a verifica în mod cinstit și neinfluențat aceste afirmații, bineînțeles că suntem pregătiți. Asta ar fi în interesul nostru.

Întrebarea 49:

Ce impact ar avea asupra Siriei o înțelegere SUA – Iran în domeniul nuclear?

Președintele Assad:

Niciunul, pentru că această criză nu a fost niciodată parte a negocierilor. În plus, Iranul a refuzat să facă așa ceva (să introducă chestiunea siriană în negocierile cu SUA), iar acest lucru este corect pentru că nu există nicio legătură între aceste două lucruri.

Jurnalistul Tepperman:

Dar mulți din SUA anticipează că dacă Iranul și SUA ar face o înțelegere, ar face cooperarea dintre cele două state mult mai ușoară. Oamenii se întreabă deci dacă Iranul ar putea decide să reducă sprijinul acordat Siriei ca favoare pentru guvernul SUA.

Președintele Assad:

Nu am avut niciodată vreo informație pozitivă în legătură cu așa ceva. Niciodată. Nu pot discuta ceva despre care nu am nicio informație.

Întrebarea 50:

Descrieți ce credeți dvs că este războiul din perspectiva guvernului. Analiști independenți au sugerat că guvernul dvs controlează în prezent 45-50% din teritoriul sirian.

Președintele Assad:

În primul rând, dacă vrei să descrii o arenă, nu este vorba de un război între două state, sau două armate, unde ai o incursiune și ai pierdut o parte din teritoriu pe care vrei să îl recâștigi. Nu este așa. Vorbim despre rebeli infiltrați în zone locuite de civili. Există teroriști sirieni care sprijină teroriști străini să vină și să se ascundă printre civili, lansează ceea ce numiți atacuri de gherilă. Asta este forma acestui război, de aceea nu-l poți privi ca pe un război pentru teritoriu. În al doilea rând, oriunde vrea armata siriană să meargă, a avut succes, dar armata siriană nu poate fi prezentă pe fiecare kilometru de teritoriu sirian. Este imposibil. Am avansat în ultimii doi ani. Dar dacă vreți să mă întrebați dacă ”merge bine”, vă spun că orice război este rău, pentru că mereu pierzi, mereu ai distrugere într-un război. Principala întrebare este ce am câștigat noi în acest război? Ce am câștigat în acest război este faptul că poporul sirian i-a respins pe teroriști, poporul sirian sprijină guvernul și mai mult și sprijină armata mai mult. Înainte să vorbim de câștigarea teritoriului, să vorbim despre câștigarea inimilor și minților, a sprijinului poporului sirian. Asta am câștigat. Restul e logistică, tehnică. E o chestiune de timp. Războiul evoluează într-o direcție pozitivă, dar asta nu înseamnă că nu ai pierderi la nivel național, pentru că pierzi vieți, pierzi infrastructură, războiul în sine are efecte sociale extrem de rele.

Întrebarea 51:

Credeți că în cele din urmă îi veți învinge militar pe rebeli?

Președintele Assad:

Dacă ei nu ar avea sprijin extern, aprovizionare și recrutări de noi teroriști din Siria, nu ar fi nicio problemă să îi învingem. Nici chiar astăzi nu avem o problemă din punct de vedere militar. Problema este că ei continuă să aibă această aprovizionare, în special din Turcia.

Întrebarea 52:

Deci Turcia pare a fi vecinul care vă îngrijorează cel mai mult?

Președintele Assad:

Exact, atât logistic cât și referitor la finanțarea teroristă din partea Arabiei Saudite și Qatarului, dar prin Turcia.

Întrebarea 53:

Îl blamați pe Erdogan personal? Este un om cu care ați avut cândva o relație destul de bună.

Președintele Assad:

Exact, pentru că el aparține ideologiei Fraților Musulmani, care este baza Al Qaeda, a fost prima organizație ce a promovat Islamul politic violent la începutul secolului 20. El aparține puternic acestei gândiri, este un credincios dur al acestor valori, este foarte fanatic și de aceea sprijină ISIS. El este personal responsabil pentru ce s-a întâmplat.

Întrebarea 54:

Vedeți alți potențiali parteneri în regiune? De exemplu generalul Al-Sisi în Egipt?

Președintele Assad:

Nu aș vorbi despre el personal, dar atâta vreme cât armata Egiptului și guvernul luptă împotriva acelorași teroriști ca și în Iraq, bineînțeles, putem considera aceste state ca eligibile pentru o cooperare în sensul luptei împotriva aceluiași inamic.

Întrebarea 55:

Două întrebări finale, dacă îmi este permis: vă puteți imagina un scenariu în care Siria revine la situația pe care o avea înainte de începerea luptelor, acum aproape patru ani?

Președintele Assad:

În ce sens?

Jurnalistul Tepperman:

În sensul ca Siria să fie întreagă din nou, nedivizată, să își controleze granițele, să înceapă reconstrucția, și să fie liniștită și predominant laică.

Preşedintele Assad:

Dacă priviți o hartă militară acum, armata siriană apare în fiecare colț. Nu în fiecare loc, dar în fiecare direcție – nord, sud, est, vest și între acestea. Dacă nu crezi într-o Sirie unificată, dacă nu crezi că Siria poate reveni la ce a fost înainte, nu ai avea armata acolo, ca guvern. Dacă nu crezi în ea ca popor, ai fi văzut poporul sirian izolat în enclave, în diverse ghetouri, oameni izolați pe criterii etnice sau sectare ori de identitate religioasă. Atât timp cât situația nu este asta, poporul trăiește unit, oamenii trăiesc împreună, armata e peste tot și e compusă din toate culorile societății siriene, sau așa cum o numin noi, ”tesătura siriană”. Asta însemană că noi toți credem că Siria ar trebui să revină la cum a fost. Nu avem nicio altă opțiune pentru că dacă nu revine la cum era, asta va afecta toate statele dimprejur. Este ca o țesătură unică, un domino care va avea influență și va crea efecte de la Atlantic până la Pacific.

Întrebarea 56:

Dacă ați putea transmite un mesaj președintelui Obama astăzi, care ar fi acela?

Președintele Assad:

Cred că normal este ca, dacă întrebi orice oficial din lume pentru ce lucrează, să raspunda ca lucrează pentru interesul poporului său. Iar întrebarea pe care aș adresa-o oricărui american este: ce câștigați dacă sprijiniți terorismul în țara noastră, în regiunea noastră? Ce ați câștingat din sprijinirea Frățiilor Musulmane în Egipt și în alte țări acum câțiva ani? Ce câștigați din a sprijini pe cineva ca Erdogan? Unul din oficialii din țara voastră m-a întrebat acum șapte ani în Siria, la sfârșitul unei întâlniri: cum credeți că putem rezolva problema din Afganistan? I-am spus: trebuie să fiți capabili să aveți de-a face cu oficiali care nu sunt marionete, care îți pot spune ”nu”. Deci, pentru Statele Unite, să caute doar oficiali-marionete și state-client nu înseamnă a vă servi interesele propriei voastre țări. Sunteți acum cea mai mare putere din lume, aveți multe lucruri de împărțit lumii întregi: cunoștințe, inovație, IT, cu efecte pozitive aferente. Cum puteți fi cei mai buni în aceste domenii și totuși cei mai slabi în domeniul politic? Aceasta este o contradicție. Asta cred că ar trebui să analizeze și să pună sub semnul întrebării poporul american. De ce eșuați în fiecare război? Puteți crea război, creați probleme, dar nu puteți rezolva niciuna. Douăzeci de ani de “proces de pace” în Palestina și Israel și nu puteți face nimic în această chestiune deși sunteți un stat măreț.

Întrebarea 57:

Dar în contextul Siriei, cum ar arăta o politică mai bună?

Președintele Assad:

Una care să păstreze stabilitatea în Orientul Mijlociu. Siria este inima Orientului Mijlociu. Toți știu asta. Dacă Orientul Mijlociu este bolnav, toată lumea va fi instabilă. În 1991, când a început procesul de pace, am avut multă speranță. Acum, după 20 de ani, nu mai suntem la punctul zero, suntem mult sub nivelul zero. Așadar, politica ar trebui să ajute pacea în regiune, să lupte împotriva terorismului, să promoveze laicismul, să sprijine regiunea din punct de vedere economic, să ajute dezvoltarea mentală și societatea așa cum ați făcut în țara voastră. Asta se presupune că este misiunea SUA, nu să lanseze războaie. Să provoci războaie nu te face o mare putere.

Sursa: Foreign Affairs via Ziaristi Online

?????????????

Categorii: ziaristi_online