Share |

Agregator de ştiri

VIDEO: Radu Theodoru şi Nicolae Breban despre “epoca” Patapievici: “România ca o pradă”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 8, 2015 - 4:20pm

Radu Theodoru

Radu Theodoru despre “epoca” Patapievici si Romania ca o prada de ZiaristiOnlineTV
Legendarul general Radu Theodoru (foto) şi-a lansat ieri, 7 mai, a patra ediţiei, revăzută şi adăugită, a cunoscutei sale lucrări, “România ca o pradă” (Editura Paco, Bucureşti, 2015). În cadrul lansării, Radu Theodoru s-a referit şi la mizeriile unor indivizi ca Patapievici şi ai lui (video), completându-l pe Nicolae Breban, care a expus reţeaua Soros-Patapievici-Liiceanu-Pleşu-Băsescu în conferinţa de presă de la ICR, de zilele trecute (video).


Nicolae Breban despre Plesu, Liiceanu si Patapievici la ICR de ZiaristiOnlineTV

Surse Ziaristi Online şi TVR Ştiri

The post VIDEO: Radu Theodoru şi Nicolae Breban despre “epoca” Patapievici: “România ca o pradă” appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Şeful MAE la Curţile şi Capela Gojdu. Cine e Raluca Lunculescu, noul purtător de cuvânt al MAE

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 8, 2015 - 4:00pm

2015.04.07 Bogdan Aurescu MAE la Capela Gojdu din BudapesatFoto: MAE

Vizita de lucru a ministrului afacerilor externe Bogdan Aurescu la Budapesta a inclus ca punct distinct pe agendă o întâlnire dedicată comunităţii româneşti din Ungaria. Întrevederea de joi, 7 mai, s-a desfăşurat într-un loc simbolic pentru comunitate, la Capela românească din Curţile Gojdu, transmite MAE.

Ministrul Bogdan Aurescu a apreciat în mod deosebit reîntâlnirea cu reprezentanţi ai comunităţii româneşti  din Ungaria – de această dată din poziţia de ministru al afacerilor externe – şi i-a asigurat de întregul sprijin al autorităţilor de la Bucureşti pentru păstrarea şi promovarea identităţii lor etnice, lingvistice, culturale şi religioase.

Moştenirea Gojdu este un subiect încă deschis între cele două state.

„În calitate de fost co-preşedinte al Comitetului de specialitate româno-ungar de colaborare în problemele minorităţilor naţionale ştiu cât de important este să menţineţi un dialog permanent cu autorităţile române. Vă încurajez să ne sesizaţi în continuare situaţiile problematice cu care vă confruntaţi. Numai astfel vom fi în măsura ca, împreună cu autorităţile ungare, să identificăm cele mai bune soluţii la problemele pe care le întâmpinaţi.”, a declarat şeful diplomaţiei române, potrivit MAE.

*

Raluca Lunculescu, jurnalist specializat pe teme de politică externă, a fost numită de către ministrul de resort, Bogdan Aurescu, în funcţia de purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe (MAE), luna trecută, anunţa ministerul, citat de Mediafax.

Conform sursei citate, Lunculescu are o experienţă de peste 13 ani în domeniu, începând cariera în presă din 2001, în calitate de redactor ştiri externe, şi lucrând ulterior ca şef al departamentului Ştiri Externe, reporter special şi senior editor pentru unele dintre cele mai importante televiziuni din România. Felicitări!

Journalist Raluca Lunculescu, specializing in foreign policy and having an experience of over 13 years in this field, has been appointed as spokesperson of the Foreign Affairs Ministry by minister Bogdan Aurescu, a release of the ministry informed according to Nine O’Clock.

According to this document, Lunculescu has worked as a journalist since 2014, first as foreign news editor; she then advanced to head of the Foreign News Desk, special reporter and news editor for some of Romania’s most prominent TV stations.

‘She has reported live from events on international interest, such as the ceremonies of adhesion of Romania to NATO (2004) and to the EU (2007), the visit of Pope Benedict XVI to Turkey (2006), the national funerals of Polish President Lech Kaczynski (2010), the crisis in Syria (2011), the parliamentary elections in Greece (2012), the presidential elections in the USA (2012), the ‘Revolution of Dignity’ in Ukraine (2013), the presidential elections in Ukraine (2014), the terrorist attacks in Paris (2015)”, the release mentions.

Raluca Lunculescu - noul purtator de cuvant al MAESursa: Ziaristi Online

The post Şeful MAE la Curţile şi Capela Gojdu. Cine e Raluca Lunculescu, noul purtător de cuvânt al MAE appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Când s-a încheiat Războiul? VIDEO. Corneliu Vlad: Europa ar trebui să o ţină tot într-o sărbătoare, dar…

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 8, 2015 - 9:54am

Actul Capitularii

Actul Capitularii

Europa ar trebui să o ţină tot într-o sărbătoare, dar…

Se împlinesc 70 de ani de când europenii ( bineînţeles şi euroatlanticii, şi euroasiaticii) se ciondănesc între ei (şi) dacă războiul s-a încheiat pe continent la 8 sau la 9 mai. E şi asta o parte, cea mai neimportantă poate, din marea discuţie ce se tot poartă pe tema securităţii europene, care s-a înteţit de când cu criza ucraineană. Un parlamentar canadian, Benoit Maraval remarca cu o nuanţă de umor cam amar că această criză are măcar meritul de a fi redeşteptat prin capitalele implicate interesul pentru reactualizarea măsurilor de încredere şi securitate militară, căci acest teren politico-diplomatic e cam în paragină de la o vreme. Iar riscurile la adresa securităţii sporesc. Principalii garanţi (dar şi potenţiali destabilizatori) ai păcii şi securităţii pe continent, SUA (cu sau fără aliaţii din NATO) şi Rusia, fie au început să se derobeze de reponsabilităţi în materie, unele dintre ele chiar asumate prin Tratate, fie nesocotesc tot mai evident şi chiar încalcă principii şi norme ale dreptului internaţional.
La 75 de ani de la marele război, la 40 de ani de la Actul Final de la Helsinki şi la 25 de ani de la Carta de la Paris, în loc să o ţină doar în petreceri festive de la o aniversare rotundă la alta, Europa constată cu îngrijorare cât de ineficient, de şubred şi de puţin respectat mai este constructul îndelung elaborat şi preţios denumit “securitatea şi cooperarea europeană”. Securitatea îşi pierde din credibilitatea şi consistenţa garanţiilor, cooperarea e grav afectată, iar cadrul lor instituţional, OSCE, a ajuns o cenuşăreasă a diplomaţiei multilaterale la care nu se prea mai apelează cu speranţă ori se apelează tocmai pentru a compromite un demers (prin fosta Iugoslavie, Belarus, R. Moldova, Georgia, Asia Centrală post-sovietică etc.).
Nici americanii, nici europenii, nici ruşii nu sunt mulţumiţi de ce se întâmplă cu securitatea europeană. Cei mai preocupaţi sunt, însă, foştii est-europeni (chiar dacă, acum, membri ai NATO) şi actualii est-europeni, foşti unionali sovietici – Ucraina, Georgia, R. Moldova.
Teama est-europenilor, foşti sau actuali, vine din faptul că deşi NATO i-a înglobat în arealul sau de securitate sau s-a apropiat de frontierele lor, relaţiile lor nu au devenit mai liniştitoare şi mai previzibile. Nici cu Moscova, dar, paradoxal poate, nici cu Washingtonul sau Bruxellesul.
Occidentalii au fost şocaţi de acţiunea promptă, energică şi lucrativă cu care Rusia a întors în favoarea sa balansul şovăitor al Kievului între Est şi Vest. Statele Unite şi statele europene, în formule şi proporţii diferite, au condamnat reanexarea Crimeei la Rusia şi acţiunea secesionistă din Donbass, incriminându-le ca încălcări ale principiilor relaţiilor dintre state (independenţa şi suveranitate, neamestec în treburile interne, integritate teritorială, inviolabilitatea frontierelor etc.).
Rusia a formulat, şi ea, critici aspre la adresa Occidentului, pe care ministrul de externe Serghei Lavrov le-a reamintit fără menajamente la conferinţa pentru securitate de la Munchen din februarie 2015: bombardarea Iugoslaviei (apoi şi a Irakului, Libiei etc.) de către SUA şi aliaţii lor, extinderea către Est a NATO şi noi linii de democraţie pe continent, scutul antiracheta american din Europa, renunţarea de către SUA la Tratatul privind armele convenţionale etc.
Bineînţeles, Occidentul şi Rusia se învinuiesc reciproc şi de declanşarea, iar apoi de escaladarea crizei ucrainene.
Şi tocmai într-o asemenea atmosfera ingrată, încărcată de tensiune, suspiciune şi reproşuri. revine în atenţie problematica securităţii europene. Cum era de aşteptat, polarizare netă a poziţiilor, şi aici.
Rusia reactualizează mai vechea ei propunere, de edificare a unui nou construct european de securitate (Helsinki II), care să nu fie tributar nici rigorilor războiului rece (ca Helsinki I), nici marcat de degringolada URSS (în Carta de la Paris).
Statele Unite apreciază însă că Rusia vrea de fapt să reamestece cărţile securitatii europene în avantajul ei pentru a-şi asigura o poziţie preeminentă în pe continent , care să-i dea acces la luarea deciziilor şi chiar drept de veto în problemele general-europene şi euroatlantice.
Rusia neagă asemenea intenţii şi susţine că vrea de fapt, un fel de Helsinki întărit, prin obligaţii concrete şi ferm asumate de către state, înscrise în documente angajante.
Occidentul, cel puţin pentru început, nu crede în asigurările date de Moscova.
Rusia…Occidentul… Etc.
Va reuşi oare criza ucraineană să oblige la un adevărat dialog european (plus SUA), din care să apară o nouă dinamică în actualul sistem de securitate europeană sau poate chiar o nouă construcţie de securitate europeană? Deocamdată, pentru liniştea sa geopolitică, fiecare vrea ceva, dar fiecare altceva.

Sursa: Curentul via Ziaristi Online

The post Când s-a încheiat Războiul? VIDEO. Corneliu Vlad: Europa ar trebui să o ţină tot într-o sărbătoare, dar… appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Eugen Mihaescu îl spulberă pe Andrei Pleşu: “Am scăpat de dracu’ şi am dat peste fra’su”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 7, 2015 - 1:10am

Andrei Plesude Eugen Mihăescu

Motto:

Important bărbat — bărbat serios.

Membru în toate societăţile culturale naţionale şi internaţionale… Dacă nu e încă în Academie, are să fie. E un exemplar de lux din galeria moftangiilor români şi costă scump.

Ion-Luca Caragiale, “Savantul”

Artistul-Eugen-Mihaescu-Intre-linii-Ziaristi-OnlineCum se schimbă “locatarul” de la “Cotroceni”, cum dau năvală “abonaţii” la funcţii de reprezentare. Lazăr Comănescu, Mihnea Motoc, Mihai Răzvan Ungureanu, George Maior şi alţii ca ei sunt colegi într-o gaşcă pe care Mircea Geoană ar numi-o “Indispensabilii”. Cu toţii fac parte din aceeaşi “companie”, poartă aceeaşi uniformă şi sunt conduşi de aceiaşi gradaţi. Băsescu a trimis la misiunile din străinătate ale României în special “ofiţeri”. Iohannis continuă pe aceeaşi cale, dar încearcă să dea impresia unei schimbări propunând şi intelectuali. Deocamdată, am reuşit să scăpăm de Mihai Răzvan Ungureanu, care a făcut un pas înapoi şi se mulţumeşte să stea în umbra preşedintelui. Aşteaptă acolo discret ca să uite lumea de el şi să se poată lansa în cine ştie ce “misiune”.

S-a zvonit că pentru postul de ambasador la Paris s-ar pregăti Andrei Pleşu. Chiar mă gândeam cum de stă aşa, săracu’ “fără coledz”. De mai bine de douăzeci şi cinci de ani, nu a scăpat nici o administraţie de dreapta sau de stânga fără ca domnul Pleşu să nu ocupe o funcţie de demnitar. Poate că ăsta a fost scopul lui în viaţă? De aceea a intrat în rândurile Partidului Comunist Român la frageda vârstă de 19 ani, ca să parvină? Nu cred că din convingere, pentru că, după decembrie 1989, s-a declarat un aprig duşman al comunismului. Nu are nici măcar “simpatii” de stânga. Cu o singură excepţie: Ion Iliescu. Fiindcă, oricât ar nega, Andrei Pleşu a ajuns ministrul Culturii în guvernul Consiliului Frontului Salvării Naţionale deoarece figura în agenda lui Iliescu. Oricât ar nega, eu ştiu precis că a fost vizitat de conspiratorii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu pe vremea când era în “dizgraţie”, “sechestrat” la Casa de Creaţie din Tescani cu puţin timp înainte de Marea Îmbulzeală de la sfârşitul anului 1989. În perioada 23-26 decembrie, pe când erau “vânaţi” prin Bucureşti de “terorişti”, Iliescu şi Brucan s-au ascuns acasă la arhitectul Ascanio Damian, într-o vilă de pe Strada Paris unde locuia şi locuieşte chiar Andrei Pleşu. Ce coincidenţă!

Ca ministru al Culturii, Andrei Pleşu s-a achitat de misiunea încredinţată tăind cota de hârtie destinată ziarelor Opoziţiei. În timpul primei mineriade din iunie1990, arămas la post, scriind apeluri la “uniune naţională.” Printre picături şi-a împroprietărit prietenul cu o întreprindere de stat, “Editura Politică”. Ce bine e să semnezi decrete şi să nu te ia nimeni la întrebări! Aşa a devenit Gabriel Liiceanu patronul editurii rebotezate “Humanitas” şi nu a mai avut nevoie de nici o sinecură… Importanţi reprezentanţi ai societăţii civile, membrii fondatori ai Grupului de Monolog Social, Andrei Pleşu şi prietenii lui s-au autointitulat “elite”. În ianuarie 1990, când m-am întors acasă de la New York, pentru români “elite” erau pliculeţele de cafea, primele care s-au găsit pe piaţă, înlocuind “nechezolul” ceauşist…

Din 1997, Andrei Pleşu a devenit ministru de Externe în guvernul Convenţiei Democrate. Între timp însă apucase să pună de o fundaţie, “Noua Europă”, care o ducea cam prost cu banii. Ministrul Pleşu — şi preşedintele fundaţiei în acelaşi timp — nu s-a sfiit să accepte o donaţie de vreun milion de Deutsche Mark de la Volkswagen. Asta se întâmpla prin 1999, pe când Pleşu se bucura că “Îngerii” săi din NATO bombardau Belgradul după ce au survolat România…

Când a revenit Ion Iliescu la putere, în anul 2000, Andrei Pleşu a rămas tot demnitar, secretar de stat cu rang de ministru la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Multe dosare a studiat dumnealui albind sau, dimpotrivă, aruncând oprobriul ruşinii colaborării cu poliţia politică asupra cui a dorit. Nu s-a “ocupat” însă nimeni de dosarul dumnealui deşi chiar el recunoştea candid, în scrisorile pe care i le trimitea dictatorului Nicolae Ceausescu, că “i-a spus şi tovarăşului [Vasile] Mălureanu” securistul de serviciu pe lângă uniunile de creaţie… Şi nici pe doamna Pleşu, racolată de Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii cu numele conspirativ “Maria”, nu a deranjat-o nimeni din funcţia pe care o deţinea la Institutul Cultural Român…

Apropo de ICR. După ce l-a dat afară de la Cotroceni Băsescu — pentru că intra în camere fără să bată la uşă —, Andrei Pleşu s-a întors către amicul său H.-R. Patapievici pentru un ban de la bugetul ţării. Pe vremea când eram vicepreşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului în legislatura 2004-2008, am încercat să aflu ce se întâmplă cu fondurile de care dispunea ICR pentru promovarea culturii româneşti. N-am reuşit decât să stârnesc un roi de viespi furibunde pentru că am îndrăznit să cer demisia domnului Patapievici. Exemplificam, atunci, modul în care se cheltuiesc banii de ICR cu editarea la Paris, în 2007 — de către prestigioasa “Somogy” —, a lucrării de doctorat scrise de domnul Andrei Pleşu în 1987. Cartea a costat vreo 30.000 de euro, nu a existat în librăriile din Franţa şi nici nu a fost înregistrată la BnF (Biblioteca naţională a Franţei). Probabil că a “distribuit-o” domnul Pleşu ca pe cărţile de vizită…

Cartea aceasta şi-o trece cu mândrie în CV alături de ordinele şi decoraţiile pe care le-a primit. Le colecţionează pe cele străine fiindcă sunt prestigioase, iar pe cele româneşti pentru că e pragmatic. Un prieten, care a fost martor la ceremonia decorării lui de către preşedintele Constantinescu, l-a auzit pe Andrei Pleşu întrebând ce “beneficii” îi va aduce această “onoare”. Răspunsul nu prea i-a convenit. Fiind un ipohondru, s-a cam îngălbenit când Constantinescu i-a răspuns sec: “Un loc de veci şi trei salve de puşcă la înmormântare!”. Nici cu Legiunea de Onoare nu prea are noroc. Zilele trecute se plângea că e coleg de titlu cu Sorin Oprescu. Îl numea cu dispreţ, reproşând franţujilor că “e păcat să expună deriziunii un însemn somptuos, cu peste două sute de ani de istorie în spate”. A uitat însă să-l pomenească şi pe generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă, torţionarul ceauşist, cavaler şi el al ordinului instituit de Napoleon Bonaparte! Oricât de elitist, Andrei Pleşu mărturiseşte că ar fi putut să refuze Legiunea de Onoare. “Dar cui i-ar fi folosit acest gest?” se întreabă tot dumnealui.

Theodor Pallady, un aristocrat adevărat, a refuzat-o de trei ori: “Eu nu admit nimănui să-şi permită să mă decoreze!”, îi spunea genialul pictor lui Ionel Jianu.

Andrei Pleşu acceptă decoraţiile ţării noastre, ocupă posturi de demnitar mâncând cu o poftă pantagruelică banii românilor, dar asta nu-l împiedică să-i privească de sus, dispreţuitor. Înjură băşcălios românismul cum numai minoritarii şi străinii se încumetă să o facă:

“Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă.

Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă.

În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră…”

Asta scria Pleşu în 2007, exact când păpa bani de la buget, publicându-şi cartea la Paris. Să subînţelegem însă că dumnealui e diferit, este excepţia care confirmă regula? E drept că amicul Patapievici l-a depăşit cu celebrele sale “…radiografia Plaiului Mioritic e ca a fecalei…” şi “Eminescu este scheletul din dulapul nostru”.

De câtva timp, Andrei Pleşu se plânge de proasta calitate a românilor aleşi să-l reprezinte în faţa Europei şi a lumii. Câtă dreptate are! Dar cât e de subiectiv… Îmi amintesc cum făcea tandem, prin 1996, cu prim-ministrul Victor Ciorbea. Vizual m-a şocat această pereche. Se “potrivea” cu imaginile orfanilor legaţi de calorifere, bălăbănindu-se şi izbindu-se cu capul de pereţi. Cei doi miniştri completau involuntar imaginea unei Românii populate de handicapaţi…

Andrei Pleşu a negat vehement zvonul apărut în presă: nu l-a contactat nimeni şi el va refuza să plece ambasador la Paris. (A mai fost cineva care a spus că nu a fost contactat pentru postul de ambasador la Berlin şi acum aşteaptă să fie audiat de Comisiile pentru Politică Externă ale Parlamentului…) Chiar aşa! Ambasador la Paris e o demnitate subalternă după ce ai fost ministru de Externe. Domnul Pleşu are de scris cărţi… Vrea să ne delecteze cu exprimări de genul “la curbă şinile trosnesc…”. Francezii numesc aceste jocuri de cuvinte “contrepètries”. Citez din articolul lui Pleşu de pe blogul “Adevărul”: “n-aş mai îndrăzni să scot caPUL LA lumină” sau “…lista perplexităţilor se amplifiCĂ. CĂlin Popescu Tăriceanu…”. M-am amuzat descoperind în “comunicatul” de dezminţire o greşeală pe care o fac multe persoane publice în România: politicieni, artişti, vedete de televiziune, sportivi etc. obişnuiesc să repete injuriile care li se aruncă în cap. Astfel, deşi e posibil ca textele defăimătoare să fi trecut neobservate, domnul Pleşu se face purtătorul de cuvânt al celor care “l-au înjurat”, înşirând toate “calificativele”. Citez din nou: “omul tuturor regimurilor, sinecurist lacom, pupincurist lucrativ, nesătul consumator de ecleruri, băsist nevindecabil, străin de ţară, mason, ţigan, lichea, bătrân, gras, pofticios, nulitate umflată, veşnic aspirant la titluri, putere şi privilegii”.

Integral în Cotidianul

Sursa: Ziaristi Online

The post Eugen Mihaescu îl spulberă pe Andrei Pleşu: “Am scăpat de dracu’ şi am dat peste fra’su” appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Mariana Nicolesco la Paris, la Reuniunea Extraordinară UNESCO

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 7, 2015 - 1:00am

Mariana Nicolesco la UNESCOMariana Nicolesco, onorată cu Medalia UNESCO pentru Merite Artistice, Artist UNESCO pentru Pace şi Ambasador UNESCO, a fost prezentă zilele trecute la ceremonia oficială de la Paris marcând cei 70 de ani de existenţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

La ceremonie au luat cuvântul Directorul General UNESCO, Irina Bokova, şi Secretarul General ONU, Ban Ki-moon, care – subliniind vocaţia UNESCO – a făcut un apel emoţionant la solidaritatea umană, amintind că în urma ravagiilor războiului din ţara sa natală, Coreea, în anii ‘50, în lipsa şcolilor, distruse, copiii – printre care el însuşi – învăţau sub cerul liber. Iar manualele erau toate oferite de UNESCO. “Fără acea misiune salvatoare n-aş fi fost astăzi în faţa Domniilor Voastre”, a precizat domnia sa.

La iniţiativa Directorului General Irina Bokova, manifestările Darcléecreate de Mariana Nicolesco au dobândit Înaltul Patronaj UNESCO, în semn de recunoaştere a contribuţiei acestora la patrimoniul mondial al culturii. Ediţia jubiliară 2015 a Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée, marcând 20 de ani de la crearea marilor evenimente dedicate legendarei soprane şi gloriei artei cântului – la care din 1995 încoace au luat parte peste 2200 de tinere talente din 47 de ţări -, are loc între 28 iulie şi 9 august.

Sursa: Cotidianul via Ziaristi Online

The post Mariana Nicolesco la Paris, la Reuniunea Extraordinară UNESCO appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

25 de ani de la Podul de Flori: 1.200.000 de români au trecut Prutul. FOTO şi VIDEO DOCUMENT publicate de Basarabia-Bucovina.Info

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 6, 2015 - 9:46am

Podul-de-flori-6-mai-1990-12-foto-Valeriu-Oprea-BasarabiaBucovina.Info_In 1990 are loc prima deschidere a frontierelor dintre România şi actuala Republică Moldova – “Podul de flori” de peste Prut, informează Agenţia RADOR citată de Ziaristi Online. „Podul de Flori” este denumirea a două acțiuni ce s-au derulat pe malurile râului Prut la începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea. Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-Al Doilea Război Mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte. În mod simbolic, la aceste evenimente au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri. Acest detaliu a dat numele manifestărilor respective. În cadrul primei acţiuni, care a avut loc pe 6 mai 1990, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără paşaport şi viză, la eveniment participând aproximativ 1.200.000 de oameni. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești. Al doilea „Pod de Flori” s-a desfășurat pe 16 iunie 1991, de data aceasta, locuitorii din Moldova putând să treacă fără acte hotarul în România. Portalul Basarabia-Bucovina.Info oferă următoarele imagini istorice:

Fotografii de: Codruta Dragoescu/Agerpres, Valeriu Oprea, Andrei Vartic si Valeriu Cristea.

“Prutule apă bătrână
Prutule apă română
Prutule întunecat
Mâl cu plâns amestecat

Prutule adâncă vamă
Peste Țara cea Ștefană
Tu desparți ca un dușman
Moldovean de moldovean
Grai de grai de la o mamă
Și năframă de năframă
Ud de plâns sub cer înalt
Și pe-un mal și pe cel-lalt
Și desparți de la Carpați
Până-n vale la Gălați
Brazdă lungă răzășească
De-altă brazdă românească
Și pe văi îngenunchiate
Desparți frate de alt frate
Și pe plai cu-aceeași Horă
Desparți soră de-altă soră

Și prin neguri și prin ceață
Desparți viață de-altă viață
Și pe ploaie și pe vânt
Un mormânt de alt mormânt

Că nu e hotar sau carte
Să nu se poată desparte
Prutu-i cu Siretul frate
Și cu Nistrul jumătate
Prutule care ne-mparți
Cât o să ne mai desparți
Ca să-mi văd tată și mamă
Cât o să mai trec prin vamă
Prutule cât ne mai frângi
Că și tu o să mai plângi
De atâta nedreptate de la un vecin și frate
Ieri într-o creștinătate
Azi în roșie dreptate

Măi vecine frățioare
Ai o țară cât un soare
Iar eu una cât o stea
Și ne-ai rupt și tu de ea

Frățioare măi vecine
Ce-ai avut ce ai cu mine
Că din Prutul Românesc
Ai făcut și Prut Rusesc
Iar din hora prinsă-n slove
Ai făcut două Moldove
Care vin și plâng la Prut
Că de azi le-ai despărțit
Ca să-și plângă mereu soarta
Una-n stânga mama alta-n dreapta
Și vor plânge-ntotdeauna
Că sunt două și nu una
Cât li-e neamul și moșia
Mama noastră România

Iar s-au pus strâmbi în hotare
Din Hotin până la mare
De la mare la Hotin
Între noi ai pus un spin
Cu țăpușe și mai mari
Decât cel sădit de Țari

Că azi frate ne-ai trecut
Și dincoace peste Prut
Iar din Țara cea de sus
Alte sate mi s-au dus
Cum s-a dus și-o Bucovină
Dulce-a neamului grădină
De o plâng și văile
Pe toate poticele
Prin ogrăzi și pe la stâni
Că și cânii sunt Români

Und-i Moldova mama lor
Ne-a fost nașă din popor
Cum rămâne zările
Poamele și grânele
Și toate fântânele
Care pe drumeți îi adapă
Și cu lacrimi și cu apă

Prutule râu blăstămat
Prutule întunecat
Faceteai pe veci mutat
Lângă Nistru înspumat
Să ne fie acolo hat
Cum a fost de mult de mult
Trecea lumea peste Prut
Trecea lume peste tine
Și era cu mult mai bine
Vedeai fratele și sora
Bucuria tuturora
Vedeai mamă vedeai tată
Și vatra de altă dată”

DOINA PRUTULUI – scrisa de Aglaia Florea, nascuta la 24 ianuarie 1932, in satul Darabani, inspirata de poemul scris de George Buznea în 1940.

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

The post 25 de ani de la Podul de Flori: 1.200.000 de români au trecut Prutul. FOTO şi VIDEO DOCUMENT publicate de Basarabia-Bucovina.Info appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Asociaţia Civic Media: Premiul “Mile Cărpenişan” 2015 pentru istoricul, arhivistul şi jurnalistul basarabean Alexandru Moraru. COMUNICAT de Ziua Libertăţii Presei

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 5, 2015 - 2:42pm

Alexandru Moraru si sotia sa Maria BotnaruPremiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism merge în Basarabia

Asociaţia Civic Media, organizaţie neguvernamentală cu 15 ani de activitate civică, a acordat de Ziua Libertăţii Presei, pentru a şasea oară consecutiv, Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism, distincţie fondată In Memoriam colegul nostru de presă, jurnalistul de război Mile Cărpenişan, plecat prea repede dintre noi.

Anul acesta, în colaborare cu portalul Basarabia-Bucovina.Info, Premiul “Mile Cărpenişăn” merge în Basarabia, fiind acordat istoricului, arhivistului, jurnalistului şi, nu în ultimul rând, bloggerului Alexandru Moraru, cunoscut cercetător pe tărâmul informaţiilor cu totul inedite de la Chişinău.

Dacă anii trecuţi am remarcat, premiind de 3 Mai – Ziua Libertăţii Presei –  jurnalismul de front, prin Dan Niţescu, fostul operator şi prieten al lui Mile Cărpenişan, reţinut abuziv de autorităţile de la Chişinău în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009, sau pe Cristian Botez, un veteran al majorităţii războaielor de pe glob din ultimele două decenii şi jumătate, cât şi pe jurnalistul orădean Florin Budea, care s-a luptat pentru adevăr în instanţă cu vicepreşedintele Parlamentului European Laszlo Tokes, apoi pe redutabilul analist de politică internaţională – şi nu numai – Corneliu Vlad, din vechea şcoală românească de politică externă naţională, urmat de Dan Tanasă, energicul blogger şi apărător al drepturilor românilor din Harghita şi Covasna, pentru ca anul trecut să-l recompensăm pentru întreaga sa activitate nepreţuită pe cercetătorul bucovinean Vasile Ilica, veteran de război şi “persona non grata” în Ucraina, astăzi a (re)venit rândul Basarabiei.

Alexandru Moraru in Magazin IstoricLaureatul Civic Media de anul acesta, Alexandru Moraru, reputat arhivist şi istoric basarabean dar şi jurnalist vivace, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi colaborator al portalului Ziaristi Online, se desfăşoară simultan, în numele adevărului, pe o multitudine de bloguri, cum ar fi: Secretele Istoriei, Cronicarul Înţelept, Blog de Istorie Militară, Istorici Mari şi mici, Necenzurat, Arhivus. Dar şi în reviste de profil, ca Magazin Istoric şi Historia, printre altele.

Autor al mai multor lucrări de specialitate, dintre care amintim “Racovăţ de sub Cetatea Sorocii” şi Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944” (coautor), „Basarabia antisovietica”, „Victimele terorii comuniste 1944-1954” (Premiul “Document” al Bibliotecii Naţionale a Moldovei şi Biroului de Informare al Consiliului Europei de la Chişinău), „Basarabia: Scrisori către Mareşal. Documente inedite”, ş.a., Alexandru Moraru provine dintr-o familie de intelectuali români deportaţi de organele sovietice în 1941.

Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, Alexandru Moraru, a fost profesor de istorie şi ştiinţe sociale, director al Muzeului Raional de Istorie şi Etnografie din Criuleni, colaborator ştiinţific superior în secţia Valorificare şi publicare a documentelor, apoi şef secţie Completare, arhive departamentale şi lucrări de secretariat la Arhiva Naţională a Republicii Moldova şi Şef secţie Valorificare a Documentelor la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, apoi colaborator ştiinţific (secţia Ştiinţă) la Centrul de Cultură şi Istorie Militară a Moldovei.

Îi mulţumim pentru munca sa neobosită în slujba adevărul istoric despre Basarabia şi îl felicităm din toată inima!

Asociaţia Civic Media

Basarabia-Bucovina.Info

InMemoriam-MileCarpenisan.ro

In 2010, la 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotararea sa ii omagieze trecerea pe acest pamant prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramane un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak sau Romania.

Via Ziaristi Online

Premiul Mile Carpenisan Civic Media 2015 Alexandru Moraru Basarabia

The post Asociaţia Civic Media: Premiul “Mile Cărpenişan” 2015 pentru istoricul, arhivistul şi jurnalistul basarabean Alexandru Moraru. COMUNICAT de Ziua Libertăţii Presei appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Victor Roncea: Presa moare dar, prin bloguri, nu se predă. Istoricul basarabean Alexandru Moraru primeşte Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 5, 2015 - 1:01am

Premiul Mile Carpenisan Civic Media 2015 Alexandru Moraru BasarabiaAn de an ne întrebăm din ce în ce mai nostalgici “mai există presă?”. Să fim serioşi: presa a murit în România. Ici-colo, câte un cadavru mai zvâcneşte pe masa cioclilor noştri. Vreun jurnalist mai tânăr şi ferice sau câte unul mai bătrâior care se ambiţionează şi pur şi simplu nu vrea să cedeze, mai reuşeşte să facă scăpat câte un articol. Să strecoare un sâmbure de adevăr, doar-doar o creşte ceva. Dar dacă pământu-i sterp sau, mai rău, otrăvit?!…

Presa centrală, odinioară “de partid şi de stat”, s-a tentaculizat: a devenit de partide şi de state. Nici unul român. Ordinul de la prefecturile din vest, est sau de-aiurea: politizare, manelizare, securistizare. Într-un cuvânt: tâmpire. Directivele NKVD stau ca Tablele lui Moise în seiful “frontmenilor” cu ifose care fac pe proprietari onorabili de “trusturi media”, atunci când nu înfundă puşcăriile.

Există şi excepţii, desigur, în special în zona presei de specialitate. Dar, în mare, sufletul presei este, alături de trupul gata de descompunere, pe catafalc. Încă bântuie, să zicem, prin locurile în care-i mai plăcea, pe vremuri, să colinde. Când vor trece cele 40 de zile, adio, presă, şi-un praz verde!

Iată de ce rolul blogurilor cu adevărat independente creşte semnificativ. O asemenea alegere a fost urmată de Asociaţia Civic Media (şi) anul acesta, la 15 ani de la înfiinţare, când a decis să acorde Premiul “Mile Cărpenişan” pentru curaj şi excelenţă în jurnalism, în colaborare cu Basarabia-Bucovina.Info, unui căutător al adevărului cu ani grei de încercări, experienţă şi rezultate fabuloase pe terenul revelaţiilor istorice. Un cercetător pur-sânge. Şi, pe deasupra, şi basarabean get-beget, dintr-o familie de intelectuali români deportaţi de bestiile cu chip de om care s-au numit, în trecut, sovietici. Aşadar, de două ori român!

Dacă anii trecuţi am remarcat, premiind de 3 Mai – Ziua Libertăţii Presei – jurnalismul de front, prin Dan Niţescu, fostul operator şi prieten al lui Mile Cărpenişan, reţinut abuziv de autorităţile de la Chişinău în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009, sau pe Cristian Botez, un veteran al majorităţii războaielor de pe glob din ultimele două decenii şi jumătate, cât şi pe jurnalistul orădean Florin Budea, care s-a luptat pentru adevăr în instanţă în faţă unui personaj de cavernă a istoriei ca Laszlo Tokes, apoi pe redutabilul analist de politică internaţională – şi nu numai – Corneliu Vlad, din vechea şcoală românească de politică externă naţională, urmat de Dan Tanasă, energicul blogger şi apărător al românilor din “teritoriile ocupate” Harghita şi Covasna, pentru ca anul trecut să-l recompensăm pentru întreaga sa activitate nepreţuită pe cercetătorul bucovinean Vasile Ilica, veteran de război şi “persona non grata” în Ucraina, astăzi a (re)venit rândul Basarabiei.

Alexandru Moraru si sotia sa Maria BotnaruLaureatul de anul acesta este Alexandru Moraru, reputat arhivist şi istoric basarabean dar şi jurnalist vivace, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, care se desfăşoară simultan, în numele adevărului, pe o multitudine de bloguri, dintre care amintim: Secretele Istoriei, Cronicarul Înţelept, Blog de Istorie Militară, Istorici Mari şi mici, Necenzurat, Arhivus. CV-ul domnului Alexandru Valeriu Moraru (foto, alături de soţia sa, poeta Maria Botnaru), laureatul Civic Media, îl puteţi citi AICI. Despre cărţile sale, AICI.

Îî mulţumim pentru munca sa neobosită pentru neam şi ţară şi îl felicităm din toată inima!

Presa moare dar, prin bloguri, nu se predă.

Victor Roncea

Civic Media Ro via Ziaristi Online

InMemoriam-MileCarpenisan.ro

In 2010, la 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotararea sa ii omagieze trecerea pe acest pamant prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramane un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak sau Romania.

Alexandru Moraru - Sovietizarea - Magazin Istoric


Omagiu lui Mile Carpenisan. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! de VRTV

The post Victor Roncea: Presa moare dar, prin bloguri, nu se predă. Istoricul basarabean Alexandru Moraru primeşte Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Magda Ursache: România ca rană. Pornind de la “Cozonac, Transilvania”…

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 5, 2015 - 1:00am

Cozonac Transilvania Adina Keneres CompaniaMAGDA  URSACHE:

România ca rană

„Uite, e seară

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată”

Lucian Blaga

Pentru cartea sa ca un ou încondeiat de Paşte, Adina Kenereş recurge la un artificiu inteligent: cum se vede România în ochii unei frânce, venită să-i cunoască şi să-i iubească baştina lui „Mihai al ei, românul”. România nu se vede înfiorător, dimpotrivă. Gene, de la Geneviève, constată la faţa locului că românii nu-s nici hoţi, nici nătărăi/murdari/lacomi/mârlani/xenofobi/misogini, că n-au obiceiuri barbare, că nu-s aplecaţi spre beţie, că nu-s delăsători şi leneşi den hire, cum a vrut să demonstreze Firea românilor, volumul coordonat de Daniel Barbu, convins că, adunând numai impresii negative ale trecătorilor prin ţări româneşti, ne vindecă de „complexul europeneităţii” (sic). Românimea este INIMA Europei!, strigă din Trelleborg-Suedia, într-un tulburător poem, Aurelius Şorobetea.

„Estul ăsta e o mare necunoscută pentru o occidentală ca tine”, îi spune lui Gene naratoarea, ea însăşi revenită în Bucureşti după doi ani de absenţă din viaţa gri a capitalei. Şi pentru că „de la o vreme nu ni se mai îngăduie să vorbim adevărat despre noi. Ni s-a confecţionat şi înăuntru, şi în afară, o imagine de cretini, barbari, violenţi, retardaţi”, vrea să contracareze imaginea stereotipă urâtă, să-i opună alta firească, şi cu bune, şi cu rele. Cu ochii ei „bombaţi, negri, sfredelitori”, franţuzoaica îi percepe pe orăşeni amabili şi trişti, aforistici şi secreţi. Va vedea şi va pricepe că în spaţiul sacru al familiei rurale autentice domnesc cuviinţa, cuminţenia şi măsura, că „e mult mai corect la ţară”.

Ţăranii Adinei Kenereş n-au „complexul europeneităţii”. Deţin şi ei calm şi răbdare ca englezii (satele sunt „învăţate cu greul de secole”), sunt şi ei eficienţi ca nemţii („românii se pricep la orice”, ştie Gene), sunt buni bucătari, mai buni decât francezii, nu beau mai mult decât irlandezii şi decât polonezii. N-au numai defecte la cub: sunt altruişti, ospitalitatea lor e, da, proverbială. Nu sunt refractari la învăţătură, de vreme ce crema intelectualităţii interbelice a avut origine rurală. Numai că, post-socialist, li s-a tot indus un complex de inferioritate. De ce oare? Ca să se renunţe la CV-ul etnic, ca să se pregătească dispariţia identităţii în numele globalizării, sinonim pentru neocolonializare?

Românii (predilect, ţăranii, ieri necolectivizaţi, azi neglobalizaţi) au fost declaraţi incompatibili ca europeni, şi moral, şi civic, şi cultural. O parte a elitei, acea parte care uzează cu satisfacţie de vocabula turmă pentru poporul român, desconsiderându-l, cultivă fobia de ethos, de cultură cu amprentă etnică, arătându-se sîcîită de trăsături identitare. Plaiul românesc? „Fecală”! Românaşii? Netrebnici, nihilişti, vicioşi, nebuni de nimic; cât despre ţărani, o, sunt nişte primitivi antidemocraţi! Şi nu numai istorici şi filosofi au optat pentru calea propriei denigrări, ci şi etnologi, başca sociologi. In corpore, au strâmbat din nas la homo rusticus, preferând să devină draculologi. O cercetătoare de la „Brăiloiu” şi-a făcut vânt, la o sesiune de comunicări, cu propunerea de a se renunţa la termenul de ţăran: să-l înlocuim cu fermier!

O anume şcoală istorică vrea să impună ideea că am fi un popor de periferie, care şi-ar fi inventat mitologii naţionale compensatorii pentru deficienţele lor. În notaţie patapeică, necorectată în câteva ediţii, România e un fel de vespasiană: „peste români a urinat cine a vrut”. Atacurile nedemne nu contenesc: un autor de pictocolaje, Sorin Tara, zice că „trăim într-o troacă plină de lături”. Mesajul (intello!) repetat şi răs-repetat? România este mai rea decât orice altă ţară, e altfel, adică aşa cum nu trebuie. Un fumător de iarbă necosită spune la TV că „în ţară au rămas numai putorile” de români, el fiind slav.

Neagu Djuvara crede că alogenia a salvat România. Aşa să fie? Când Petre Roman, naşul de botez al rromilor, i-a spus rabinului bolşevic că se vrea român, Chief Rabbi Moses Rosen i-a răspuns că a fi român nu-i o calitate (vezi Primejdii, încercări, miracole, Hasefer, Bucureşti, ’92).

Zice Lucian Boia că „românului nu-i pasă de celălalt”, iar H.-R.Patapievici completează tabloul sumbru: românul n-are semenitate. Adevărul e altul: nu suntem egoişti, feroci şi atroci, ba suntem prea toleranţi chiar. Citiţi cartea Adinei Kenereş, Cozonac.Transilvania. o călătorie, ed. Compania, 2015 şi veţi vedea că românii sunt şi oameni de cuvânt, au şi demnitate de sine. Etern incapabili, etern întârziaţi, defecţi în ţară defectă? Ţara au defectat-o politicienii, cei cu acces la butoane sau la butoaie cu miere, cum vreţi să le spuneţi, nu poporul. Confundând voit ţara cu guvernul, Mircea Toma vrea să ne înveţe „cum să-ţi iei România la palme.” Vi-l amintiţi pe omul politic dornic să-şi orneze vila cu oase din metropola Sarmisegetuzei? Dar pe actoraşul de telenovelă, îmbrăcat anume de 1 decembrie, în tricou cu capete de mort? El scăpase de „instinctul” numit tradiţie, iar de anul astral al României (27 martie – Chişinău, 27 noiembrie – Cernăuţi, 1 decembrie 1918 – Alba Iulia) trebuia să ne batem joc. „Baba absolută” de la parterul blocului meu bate pe geam praful dintr-un pămătuf tricolor, inconştientă; pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, steagul tricolor a fost folosit într-o piesă drept cârpă de şters pe jos. În puşcăriile comuniste nu se spălau tinetele cu stihare preoţeşti?

Am mirosit cartea Adinei Kenereş ca pe-o felie de cozonac fabulos, a cărui reţetă vrea s-o afle naratoarea de la ţărăncile din Munţii Orăştiei, pentru o revistă feminină din Paris. Prietenele ajung acolo înainte de Paşte. Autoarea a ales anume un moment al sărbătorescului: „E ca în paradis, adică e Paşte şi se fac cozonaci.” Cele 126 de pagini se alcătuiesc într-o pledoarie superbă pentru regăsirea naturalului ca salvare. Ţara are o ieşire, pământul darnic, ne asigură autoarea prin tuşa Veta: „Şi pământul, drăguţul […] lucră singur, numai să-i dai o mână de ajutor.”

Părintele Justin Pârvu i-a îmbărbătat pe românii lui: dacă ştii cine ai fost, cine eşti, vezi bine spre ce te îndrepţi. Sfântul de la Petru Vodă ştia şi spunea că Patericul a fost trăit de omul omenos al satului; satul a fost matca ortodoxiei, a mers după rostul Bisericii, cerut de Biserică: „Poporul nostru a avut o închegare frumoasă, a fost cuminte, înţelept”; „un trecut lung e un atu extraordinar, e gravat în creier, în măduvă. E un program genetic bogat şi care suportă multe, cum te-ai gândit şi tu. Pierde glorie, pierde indivizi, dar nu dispare”, pledează franţuzoaica, deşi românca e amar rezervată: „Satul e aproape mort, […] se mai ţine numai într-un fir, un fir de ideal”.

După lipsa de libertate din comunism a urmat dreptul de a blesfemia orice. Dacă glumăreli despre Auschwitz nu se fac, e o limită în toate, nici glumăreli despre Iisus n-ar fi trebuit să se facă pe scena Ateneului Tătăraşi. Studenţii de la Teologie n-au fost nici pasivi, nici docili. Au protestat tăcut, în genunchi, împotriva Evangheliştilor Alinei Mungiu. Au fost etichetaţi fundamentalişti ortodocşi rasişti.

Pe ţăranii Adinei Kenereş biserica modestă dar pe temelie trainică i-a sprijinit să nu se răzleţească. Femeia, atrage atenţia Petru Ursache în Etnosofia, spune, văzându-şi bărbatul: „Vine creştinul meu”; „Vine românul meu”; „Vine omul meu”. Aşadar om este sinonim cu creştin şi cu român.

Pentru că au luat lumină din biserică, ei, ţăranii, au ripostat tăvălugului roşu; ei, ţăranii, au dat cele mai multe jertfe în lupta de rezistenţă din munţi, nu lazării de la Rusca. Ei, ţăranii, au dus un război atroce contra „colectivei” (’49-’52); două sute de mii de ţărani au fost ucişi de kalaşnicoave; cei care i-au lichidat, în frunte cu Ceauşescu, au sărbătorit lichidarea duşmanului de clasă. I-au decimat, le-au distrus gospodăriile, cu câini cu tot. E un episod cumplit, narat de Ion Zubaşcu: copilul găseşte scheletul câinelui în lanţ, lăsat să moară de foame după ce mama i-a fost arestată: câinele chiaburului. Atâta moarte, atâta „halucinantă hemoragie”, despre care vorbea Mircea Eliade în Os Romenos, latinos do Oriente. O Golgotă peste care se instalează grătarul cu mici, aşa cum scria Paler. Trecutul se şterge cu sistemă, osemintele martirilor rămân „secretizate”. Şi mă gândesc la emisiunea lui Adrian Cioroianu, „5 minute de istorie”, pe TVR 2. Nu-i foarte puţin, când conaţionalii noştri au pe TVR 1 şi 2 o oră şi jumătate, trei zile pe săptămână? Scriitorilor naţionali, de la Eminescu şi Goga la Iorga, blamaţi ca „autohtonişti”, li se actualizează dosarele de „reacţionari”, ca-n proletcultism. Şi cât s-a râs de sintagma lui Ţuţea, „căruţa cu ţărani”, împiedicând Imperiile. Cum aşa? Ţăranii sunt rămaşi de căruţă, nu mai pot împiedica pe nimeni să le ia pământul. „Cine îşi vinde pământul săvârşeşte un sacrilegiu pentru că îşi vinde morţii din el”, avertizează Nichifor Crainic. Vinovat de sacrilegiu – debilul Emil; el a dat drept străinilor de a cumpăra pământ arabil şi păduri, cele rămase după ce „specialiştii” în despăduriri le-au ras. Şi tot guvernanţii au renovat monumente istorice din Transilvania (Gherman ortografiază toponimicul cu y) şi le-au retrocedat aşa-zişilor proprietari unguri, iar în anul Brâncoveanu (2014), ctitoriile brâncoveneşti au fost lăsate în paragină.

În cartea Adinei Kenereş se întâmplă multe, cauzate de amestecul poliţiei politice în toate ce sunt. Dar ne-a lăsat „Securiţica” vreodată cu noi şi cu ale noastre? Când un grafician se joacă desenând bani, Secu ştie; fratele româncei naratoare a fost presat să facă o serie de compromisuri cu Secu, iar relaţiile îi aduc profit în afaceri după ’90. Nu au ginerii lui Dincă-Te-Leagă imperii financiare şi tot imperiu deţine Tiberiu, nepotul lui Tudor Postelnicu? Geneviève află că iubitul ei ar fi fost plasat la Paris tot de Secu, pentru care ar fi plantat ceva microfoane: tehnică operativă de ascultare. Avem „servicii” care fac şi desfac tot, dar nu avem spitale. Boţârlanii (nume propriu secureic, devenit nume comun în eseurile lui Luca Piţu) sunt, la noi la Ieş’, orice vor: de la şefi de gardă financiară la profesori la Facultatea de Teologie; de la rectori şi prorectori la şefi de catedre şi de edituri, iar ofiţărcile, cum le spune Luca Piţu, ofimârţele, cum le spun eu, membrează în Uniunea Scriitorilor. Ca autoare de note informative şi de „traduceri”, pesemne. Mă mir că mă mai mir: DNA nu face scriitori? Nu aspiră pungaşii României la carnet USR?

Ce m-a impresionat în această Carte de Paşte (care s-ar fi putut numi, în răspăr cu De ce este România altfel, titlul lui Boia, De ce este Transilvania astfel) a fost modul cum Adina Kenereş a construit un brand de ţară. „Dacă am avea un premiu literar pentru brandul de ţară, o asemenea povestire l-ar merita cu prisosinţă”, scrie Ioan Buduca şi-l aprob, în „Cotidianul” din 6 aprilie 2015. Cozonac – Transilvania e „frunza” – brand a Adinei Kenereş.

Înarmată pentru sejurul în România cu pachete de şerveţele parfumate, kinetoterapeuta Geneviève traversează Bucureştiul cu batista la nas, ca în pasajul dintre Calea Victoriei şi Academiei, unde locuise Mihai, iubitul ei. Condusă în împrejurimile Orăştiei de prietena sa, mirosul rău e înlocuit de mirosul bun de foc de lemne şi de cozonac. Gene renunţă la „hârtia lămâioasă”. Cimbrişorul bate lămâia. Colţul de rai, picior de plai cu flori paradisiace, o surprinde pe franţuzoaică. Povestirea este scrisă cu mână de reporter (Adina Kenereş reabilitează reportajul, specie discreditată de reporterii de şantier socialistichii), cu mână de eseist, cu mână de „îngereasă”, într-un stil rafinat, nici un cuvinţel neputând fi corijat, schimbat.

Încet-încet, apare ţăranul aristos, aşa cum l-a văzut Duiliu Zamfirescu. Şi ce frumos se vede prin dioptriile Adinei Kenereş ţăranca din Munţii Orăştiei, modestă şi răbdătoare, cuminte şi cu minte. Nu-i „mică la minte” sonora Tanţa, cea „primitoare şi afectuoasă”, atentă cu oaspeţii („îşi ţine postul în timp ce-i îmbie cu mâncare de dulce pe modernii îndepărtaţi de tradiţie”; nu-i „mică la minte” nană Ană, măiastră în 4 feluri de cozonac; din aluat închinat, pentru că vine din „pâinea de ofrandă” pentru cei plecaţi; nu-i „mică la minte” tuşa Veta, cea care face un cozonac nemţesc subţire, aproape necrescut; nu-i „mică la minte” baba Sevastia, multştiutoarea care păstrează zestrea comunităţii (leacurile, reţetele vechi de mâncare, vopsitul în culori naturale) şi lasă zestrea asta cui trebuie.

Este, în Cozonac.Transilvania, sărbătorescul de altădată. Un pumn de oameni porneşte să ia lumină. Dichisiţi pentru slujbă şi sfioşi, aduc acasă lumânările aprinse, ca nişte păpădii. Lumina învinge noaptea/moartea. Comunitatea patriarhală biruie mântuitor moartea, cu moartea pre moarte călcând, cu iubirea de pământ pre moarte călcând. Pământul lor, cu ierburile de leac, ierburile de sub cruce: busuiocul sfinţind apa, arnica, plantele-minune, gălbenelele. De ce merg la export? De ce nu faceţi voi leacuri din ele? se revoltă franţuzoaica, o Jeanne d’Arc. De ce? Pentru că „România e o rană până şi pentru românii din ea, nu numai pentru cei din afară, e un loc de aur, îmbolnăvit, abandonat, cu insule în care, ici-colo, mai bat nişte inimi” (pag. 126). De ce? Pentru că şi acum cei „jefuiţi, alungaţi stau ascunşi şi tac între file de procese ridicole” (nană Ană nu-şi poate lua înapoi pământul furat de miliţienii recrutaţi dintre nevoiaşi leneşi, fără căpătâi, după ce soţul i-a fost deportat; fraţii – deportaţi şi ei). De ce? Pentru că au fost forţaţi de guvernanţi să-şi ia lumea-n cap şi au făcut-o cu curaj, dar şi cu tone de tristeţe. Plecaţi (nu fugiţi) în 4 zări, cu ştiutul curaj al disperării.

Cuvântul frică nu-l poate traduce naratoarea: „În franceză, frica e o stare psihică sau organică trecătoare, cu cauze şi rezolvări. În română, de optzeci de ani, frica e nedreptate, înjosire, umilire, renunţare, despărţire, pierdere, abandon, ruşine, căinţă, furie, sinucidere, crimă, victoria de oţel a răului asupra binelui […]. Ceva simplu în fond. Intraductibil” (pag. 55).

Numai că identitatea transilvană se dovedeşte greu de şters. Şi-i dau încă o dată dreptate lui Ioan Buduca: „este cel mai demn patriotic text literar care a apărut la noi în aceşti 25 de ani de când încercăm să redăm sănătatea sufletului nostru.” Un patriotism curat, neinflamat de clişeele „cetăţenilor pompiari”, cum le spune I.L.Caragiale.

După 10 ani de Hexagon (a plecat din România în ’87 şi s-a întors în ’97), Adina Kenereş n-a trântit uşa ca Herta Müller, nici n-a venit „să ajute” cu bani Soros, ca Pralong, acum în Parlament.

Ţăranii, deşi împuţinaţi şi epuizaţi, „nu se vor lăsa să moară şi nu se vor strica”, înţelege Gene. Din drag de ţară, Adina Kenereş îi vede biruitori, după ce au existat ca temporar învinşi, aşa cum îmi place şi mie să-i văd şi nu din optimism naiv: „mai de voie, mai de-a buşilea, rezistând în tot felul”. „Pe descurcatelea.” Ţăranul clasic, România profundă nu sunt sintagme goale.

______________________________

Text oferit cu generozitate Gogea’s Blog de Doamna Magda Ursache, pentru care exprimăm cea mai adîncă gratitudine!

Sursa: Ziaristi Online

The post Magda Ursache: România ca rană. Pornind de la “Cozonac, Transilvania”… appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

“Erou – martir”, turnător al Securităţii: Sorin Antohi. Probabil cel mai scârbos turnător din lume

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 4, 2015 - 1:10am

Sorin Antohi - Turnator al Securitatii si om de baza pentru Tismaneanu, Patapievici, UngurenauTurnător de la 19 ani. Ca elev, în ultima clasă de liceu. Mincinos cronic. Membru fondator al Grupului pentru Dialog Social. Doctor închipuit şi conducător de doctorate în fals la Universitatea lui George Soros de la Budapesta – CEU. Plantat de M.R. Ungureanu prin Lege (doar proiect, din fericire respins de Parlament) drept preşedinte al Fundaţiei-capcană Gojdu şi pus de V. Tismăneanu în capul la Comisia prezidenţială de “condamnare a comunismului”, până când s-a retras pe “caz de boală”… Beneficiar fraudulos al unor fonduri de la Institutul pentru Studii Avansate – Wissenschaftskolleg zu Berlin, obţinute ca burse post-doctorale, model preluat şi de Patapievici, la fel de fraudulos. Inventator al unor cărţi inexistente, dar pontate ca fiind apărute la Editura Polirom. Conducător al unor institute fictive. Director din partea ICR-ului lui H.R. Patapievici al unei “Şcoli de vară” la Berlin cu turnători ca el şi Andrei Corbea-Hoişie, motiv care a provocat revolta şi protestul internaţional al Hertei Muller, laureata premiului Nobel pentru literatură, alături de alţi oameni de cultură germani originari din România.

Securitatea-Sex-und-Swastika-pe-feuda-ICR-Patapievici“ICR-ul crede ca trăieşte pe o altă planetă unde nu există conceptele de demnitate personală şi de integritate morală în ştiinţă?”, a scris Herta Muller în cotidianul de mare tiraj “Frankfurter Rundscahau“, în timp ce “Financial Times – Deutschland” a publicat un articol despre activitatea ICR intitulat semnificativ “Securitate, Sex und Swastika“. Publicaţia internaţională de specialitate evoca protestele scriitorilor germani Richard Wagner si Herta Muller care acuzau “amnezia colectivă” inoculată prin “exportul de turnători” realizat de conducerea ICR prin trimiterea impostorului turnător Sorin Antohi si a informatorului Andrei Corbea Hoisie la o Şcoală de vară de la Berlin. Totodată, renumitul cotidian expert în chestiuni financiare internaţionale amintea existenţa unor fraude constatate de Curtea de Conturi a Romaniei. “Este foarte puţin cunoscut public faptul că exista un Raport al Curţii de Conturi a României care arată că există nereguli în contabilitatea ICR”, publica negru pe alb prestigiosul Financial Times.

Aceasta nu l-a împiedicat pe Antohi să devină, după reproşurile Hertei Muller, “conferenţiar” la Colegiul Noua Europă al lui Andrei Pleşu, fiind considerat într-o publicaţie a acestui ONG drept “un important savant”. Ajunge chiar şi afacerist perdat la Muzeul Literaturii Române sub Radu Călin Cristea şi “lector” în cadrul unei “Academii de Vară” organizată la Iaşi de Institutul Național al Patrimoniului condus de Alexandru Muraru, cercetat pentru furt de documente din Ministerul Justitiei şi “client” al profesorului Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS. Forţat să-şi facă o auto-delaţiune, după 17 ani de “mucles”, numai după ce ziarul Ziua şi Asociaţia Civic Media l-au avertizat pe preşedintele de atunci al României că vor dezvălui public turnătorii şi agenţii din Comisia lui Tismăneanu, în cadrul campaniei “Voci curate în presă şi societatea civilă”. Actul său de auto-turnătorie a fost considerat de un coleg de breaslă drept “un gest de onoare”. După 17 ani de la momentul 1989? Aşa onoare… A, era să uităm: în ultimii ani a fost invitat să-şi pună expertiza la lucru în cadrul unui (alt) “institut”-fantomă, pompos denumitul GeoPol, alături de un Dan Dangaciu şi… Marian Preda! Cine l-a invitat? Patronul: Cozmin Guşă. Vă spun ceva toate înşiruirile acestea de nume, de la Pleşu la Guşă? Vă dau, aşa, o direcţie spre un punct cardinal anume?

Aceastea sunt, oricum, doar câteva dintre calităţile care îl recomandă pe Sorin Antohi şi îndreptăţesc Evenimentul Zilei să-l numească “cărturar”, într-un articol “curios” publicat, discret, într-un week-end prelungit de 1 Mai 2015. Articol din care aflăm, totuşi, şi câteva informaţii. Cum ar fi că procesul înaintat în 2014 (?!) de CNSAS pentru constatarea calităţii lui Sorin Antohi de colaborator al Securităţii a ajuns la Curtea Supremă, în urma unei hotărâri ciudate a Curţii de Apel, care, potrivit EvZ, ar fi decis că “cărturarul” “este colaborator al Securității, dar a respins solicitarea CNSAS de constatare a acestui lucru”. Am citit bine? Da. Aşa scrie la gazetă. Şi mai scrie aşa:

“Pe 15 decembrie 2014, Curtea de Apel București a respins solicitarea CNSAS pentru ca Sorin Antohi – fost membru în Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România- să fie declarat colaborator al Securității. El a avut numele de cod “Valentin”- ca și colaborator și Nicodim- ca urmărit. Asta după ce dosarul său de colaborare a ajuns la CNSAS în anul 2002, dar Colegiul nu a făcut publică sentința de colaborare sau necolaborare cu poliția politică.”

Dacă faptul din urmă, reclamat de Civic Media în 2006, este confirmat în documentele instanţei, atunci avem un caz penal cât se poate de clar pentru cei care l-au acoperit pe co-fondatorul GDS Sorin Antohi, respectiv foştii membri ai Colegiului CNSAS Horia Roman Patapievici şi Andrei Pleşu, la rândul lor membri GDS, care au admis involuntar acest lucru în perioada deconspirării informatorului şi falsului doctor, pe drept cuvânt considerat “probabil cel mai scârbos turnător din lume”.

The CNSAS itself has been in violation of Law 187/1999 due to the non-disclosure of Antohi’s previous collaboration with the Securitate,” said Dan Visoiu, a Romanian-American lawyer who helped found the Romania Think Tank, a leading research and advocacy group based in Bucharest. – se scrie într-un articol documentat despre Cazul Antohi – The Proffesor of Lies.

În urmă cu ceva timp, Sarah in Romania, o comentatoare atentă a realităţilor României de azi, a revăzut Cazul “Numelui de cod Valentin”, observând cu o oarecare mirare că presa de limbă română a muşamalizat scandalul, în comparaţie cu altele similare sau chiar de mai mică importanţă.Oare de ce?

Reproducem aici atât anchetele şi analizele excepţionale în limba engleză, privind Cazul Sorin Antohi, cât şi curiosul articol din Evenimentul Zilei, în care este căinat “eroul-martir” turnător de la 19 ani:

Curiosul caz al profesorului Sorin Antohi. Judecătorii l-au declarat colaborator al Securității: “I-am turnat, uneori, cu moartea în suflet”

Curtea de Apel București a decis că Sorin Antohi -istoric al ideilor, eseist, traducător și editor român- este colaborator al Securității, dar a respins solicitarea CNSAS de constatare a acestui lucru. Asta după ce în 2006, Sorin Antohi a recunoscut colaborarea cu Securitatea. Decizia finală o va da Curtea Supremă.

Pe 15 decembrie 2014, Curtea de Apel București a respins solicitarea CNSAS pentru ca Sorin Antohi – fost membru în Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România- să fie declarat colaborator al Securității. El a avut numele de cod “Valentin”- ca și colaborator și Nicodim- ca urmărit. Asta după ce dosarul său de colaborare a ajuns la CNSAS în anul 2002, dar Colegiul nu a făcut publică sentința de colaborare sau necolaborare cu poliția politică.

Potrivit motivării sentinței, aflate în posesia Evenimentului Zilei, judecătorul arată în motivare că: “Pentru considerentele expuse, se apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art.2 lit.b din OUG nr. 24/2008, mod. şi compl. şi în consecinţă va fi admisă acţiunea formulată de CNSAS constatându-se calitatea pârâtului de „colaborator” al fostei Securităţi.”

Decizia inedită a fost contestată atât de Sorin Antohi, dar și de CNSAS, la Curtea Supremă de Justiție. Între timp, Sorin Antohi a făcut o cerere de completare a dispozitivului date de Curtea de Apel București.

“I-am turnat uneori, cu moartea în suflet, dar nu i-am trădat niciodată”

Totul începe în septembrie 2006, atunci când Sorin Antohi a încredințat ziarului „Cotidianul” un document cutremurător: o scrisoare prin care recunoaște că a colaborat cu Securitatea.

“Am informat în scris Securitatea despre unii dintre prieteni și pe unele dintre cunoștințe, fără să-i previn, fără să le-o marturisesc post festum până la scrierea acestui text, fără să-mi cer iertare, fără sa-mi asum public acest trecut nedemn și dureros. I-am turnat uneori, cu moartea în suflet, dar nu i-am trădat niciodată: nu am fost agent provocator; nu am primit misiuni de vreun fel; nu mi s-au promis și nu mi s-au creat avantaje; nici una dintre notele mele informative nu a trecut de generalități și de informațiile pe care le consideram deja cunoscute; în toată perioada am ramas ostil Securității și partidului-stat; mi s-a platit cu aceeași moneda”, Sorin Antohi.

Solicitarea CNSAS

Opt ani mai târziu, în iulie 2014, CNSAS cere Curții de Apel București să constate calitatea de colaborator al lui Sorin Antohi.

Datele sunt din sentința Curții de Apel București

  • “Aşa cum rezultă din nota raport, din 18.01.1979, consemnată la pct E aferent dosarului nr. 12698 din cuprinsul notei de constatare nr. Dl/1/1463/11.05.2009, „/…/ la data de 29.03.1976, Antohi Sorin a fost recrutat în calitate de colaborator al organului de securitate, primind numele conspirativ „Valentin” şi a fost folosit, pentru realizarea supravegherii informative la cursul post liceal de pe lângă uzina „Tehnoton”, din IAŞI. Recrutarea a avut la bază materialul compromiţător existent despre Antohi Sorin şi a fost realizată de lt. maj. V.F., de la Serviciul 1 al Inspectoratului Judeţean M.l. IAŞI. A.S. a furnizat un număr de 10 note informative, în perioada 16.04.1976-15.05.1978, toate cu conţinut general privind starea de spirit din clasă, mai puţin 2 note informative de cunoaştere a unui coleg, lucrat prin D.U.I.”.
  • “În perioada 1978 – 1979, interval de timp în care titularul şi-a efectuat stagiul militar obligatoriu la UM 02114 Ineu, fiind urmărit prin D.U.I. „Nicodim” de organele de contrainformaţii militare pentru cunoaşterea naturii relaţiilor întreţinute de acesta cu lectorul englez L. C.. în această perioadă a continuat să furnizeze informaţii Securităţii (organelor CI).”

Apărarea lui Sorin Antohi

Cărturarul a cerut respingerea solicitării CNSAS și a arătat că a fost șantajat de Securitate și că este o victimă a poliției politice.

Hotărârea Curții de Apel conține și ultimul cuvânt al acestuia:

  • În toată perioada 1976-1980 am participat la manifestări culturale considerate ca sfidând politica culturală a PCR. Am fost anchetat şi a fost avertizat de mai multe ori. A fost oprit să publice cărţile pregătite şi a fost dat afară de la conducerea reviste ieşene „Dialog”. A fost propus pentru premiul Herder, dar autorităţile au refuzat să îşi dea aprobarea. A fost un om de cultură urmărit, căruia i s-au încălcat drepturile fundamentale. În perioada contactelor cu ofiţerii de securitate, cărora era obligat să le răspundă, întrucât l-au recrutat sub ameninţarea trimiterii în închisoare, după ce îl avertizaseră că pot fi exmatriculat, nu a scris nimic care să aibă efect asupra drepturilor şi libertăţilor cuiva. Demersul CNSAS pare a-şi propune transformarea sa, cum s-a întâmplat şi în cazul altor oameni de cultură, în ţap ispăşitor. Pentru atingerea acestui scop, creează confuzii şi raţionamente menite mai curând să abată atenţia de la lipsa de relevanţă a aşa-ziselor probe.
  • Notele şi Notele de sinteză ale Securităţii sunt o dovadă edificatoare a ostilităţii cu care a fost mereu privit de către Securitate, începând din anul 1976, când a fost forţat să semneze angajamentul cu Securitatea şi până cel puţin la data de 27.12.1988, cel mai recent document în acest sens fiind Raport al Securităţii laşi către Comitetul judeţean al PCR Iaşi pe care l-a şi publicat alăturat Confesiunii mele din anul 2006.
  • Reclamantul CNSAS nu aminteşte că din anul 1982 a refuzat, explicit şi categoric, orice formă de colaborare cu securitatea, rămânând doar urmărit, filat (fotografiile de filaj, dintre care am inclus ilustrativ câteva în setul înscrisurilor depuse aferent întâmpinării, i-au fost date de CNSAS), ca obiectiv-problemă dat în sarcina informatorilor de încredere care-şi confirmaseră deja vocaţia şi eficienţa. Am fost considerat un lider periculos al Grupului de la Iaşi (vidi DUI “Cameleonii”, vidi cartea lui Luca Piţu Documentele antume ale “Grupului de la Iaşi”). Am fost interogat, reţinut, arestat, percheziţionat, bătut pe stradă de un grup rămas anonim, dar priceput în aplicarea loviturilor.
  • CNSAS nu pare a acorda vreo semnificaţie faptului că Securitatea m-a considerat “nesincer”, m-a suspectat şi m-a urmărit mereu, nu m-a recompensat niciodată. Nu am obţinut aprobarea de a pleca în 1985 la Viena ca bursier Herder, astfel cum primisem recomandare din partea laureatului Adrian Marino. Mi s-au refuzat aprobări pentru orice deplasări în străinătate, cu excepţia uneia singure în RFG, de 20 de zile, în 1988, prilejuită de schimbul dintre Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi şi Universitatea din Freiburg-im-Breisgau. Cărţile mele nu au putut apărea decât după căderea comunismului. Până atunci, i-a fost retras temporar dreptul de semnătură, chiar şi în periodice.
  • Orice demers în justiţie se circumscrie unor norme juridice stricte. Se poate întâmpla să nu existe diferenţe deontologice între o damnatio memoriae civic-politică şi o hotărâre judecătorească, dar în cazul celei de a doua şi al procesului pe care îl presupune, drepturile justiţiabilului se cer respectate mai ferm decât atunci când se încearcă ostracizarea unui individ în spaţiul civic. In niciun caz, nici chiar atunci când o persoană şi-a asumat public o culpă etico- morală, nu pot fi eludate rigorile legii.
  • Reţinându-mă de la orice speculaţii, arată că, după 12 ani de la data primei cereri formulată în 2002 de către Grupul pentru Dialog Social şi 5 ani de la Nota de constatare din 2009, la finele căreia reclamantul CNSAS a decis învestirea instanţei cu soluţionarea unei acţiuni pe care avea nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a o promova, nu la un moment dat, justificat de nu se ştie ce împrejurări, de îndată ce ar fi avut documentaţia necesară, existentă la data de 11.05.2009.
  • Votul de 5 pentru, 4 contra cu care, în cadrul şedinţei Colegiului CNSAS din data de 12 iunie 2014, s-a decis sesizarea Curţii de Apel Bucureşti cu prezenta acţiune în constatarea calităţii pârâtului de colaborator al Securităţii, lasă, de asemenea, loc multor comentarii. Crede, însă, că elocventă în cauză se poate dovedi Opinia separată faţă de Nota de constatare, exprimată de df.prof. C. T. (n.r. Corneliu Turianu), consemnată în Adresa nr.536/26.06.2014 a reclamantului CNSAS, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 293 alin.2 NCPC, solicită să i se pună în vedere reclamantului înfăţişarea înscrisului conţinând Opinia în cauză, în forma în care se află, de sine-stătătoare sau conţinută în procesul-verbal nr.41 al şedinţei Colegiului CNSAS din data de 12.06.2014.

Cum au motivat judecătorii

Curtea de Apel arată că notele informative din 24 ianuarie 1979 (dosar I 2698, vol. 3, filele 25-26) şi 04 aprilie 1979 (dosar I 2698, vol. 3, filele 30-31), întocmite şi semnate olograf cu numele conspirativ de către Sorin Antohi conţin informaţii care, coroborate cu cele existente în nota raport din 24 ianuarie 1979, “pot contura activitatea de poliţie desfăşurată în calitate de informator de către, respectiv ingerinţa în viaţa privată a celor ce au făcut obiectul delaţiunilor, cu sarcina clara trasată de a observa şi furniza informaţii privind opiniile acestora despre „politica internă şi externă promovate de România socialistă, de Partidul Comunist Român”.”

  • De asemenea, potrivit notei informative, datată 04.04.1979, întocmită şi semnată olograf cu numele conspirativ „V.” (dosar I 2698, voi. 3, fila 31) pârâtul a urmărit cetăţeanul român de naţionalitate germană cu prenumele E., fost student la Facultatea de filologie din laşi întrucât „numitul E. a avut relaţii apropiate cu cetăţeanul englez . L., despre care am mai informat. De asemenea, prin intermediul lui L., E. l-a cunoscut pe americanul Paul HIEMSTRA, a cărui prezenţă la SIBIU am semnalat-o mai sus /../’,
  • Conform notei-raport, datată 21.04.1981, întocmită dactilo şi completată olograf 2, filele 45-47): ,/…/ A întrebat direct cine dintre colegii sursei lucrează pentru securitate, făcând menţiunea şi F.B.I.-ul contactează masiv străinii. Totodată, a precizat că, după părerea lui, A.S. este informatorul securităţii, el a fost un fraier, a avut încredere în el; a întrebat informatorul dacă va avea necazuri că l-a primit în vizită, s-ar putea să fie întrebat de vizita sa, dacă a fost supravegheat, deoarece este sistem bine pus la punct a fost pus sub observaţie, să nu aibă neplăceri cu discurile care i Ie-a adus, dacă a mai avut relaţii cu B.B. C. /…/.
  • Mai mult, prin prisma informaţiilor aflate la dosar, rezultă că activitatea de poliţie desfăşurată de pârât în calitate de informator a fost efectivă, iar atitudinea aleasă cu predilecţie de lectorul englez C. L. reiese că acesta îşi dă seama că are de-a face cu un colaborator al Securităţii şi caută să se protejeze de el. Astfel, activitatea de colaborator a acestuia afectează comportamentul persoanei, întrucât lectorul englez îşi modifică comportamentul, căutând să se ascundă deoarece ştie că este într-un sistem în care este urmărit, iar cel cu care interacţionează este un intermediar sau un agent al Securităţii.

În ceea ce priveşte condiţiile prev. de art.2 lit.b din OUG nr. 24/2008 pentru colaborarea prin furnizare de informaţii trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume informaţiile furnizate Securităţii indiferent sub ce formă să se refere la activităţi sau atitudini regimului totalitar comunist, ori prin cele arătate mai sus pârâtul având numele conspirativ „Valentin” a dat informaţii semnând note informative încă de la data recrutării 1976 până în 1981, iar activitatea desfăşurată în calitate de informator a încălcat dreptul la viaţă privată a celor ce au făcut obiectul delaţiunilor, cu sarcina clasă trasată de a observa şi furniza informaţii privind opiniile acestora despre „politica internă şi externă promovate de România socialistă, de Partidul Comunist Român”.

  • Astfel, informaţiile furnizate de pârât au vizat încălcarea dreptului la viaţa privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.
  • Nu se poate reţine că furnizarea unor informaţii de asemenea natură nu a fost făcută conştient, având reprezentarea clară a faptului că relatări ca cele prezentate anterior nu rămâneau fără urmări. Altfel spus, prin furnizarea acestor informaţii, pârâtul a conştientizat că asupra persoanelor la care s-a referit în delaţiunea sa se pot lua măsuri de urmărire şi verificare (încălcarea dreptului la viaţă privată), şi, prin urmare, a vizat această consecinţă. (EvZ, 3 Mai 2015)

Pentru documentare: NOBEL PENTRU HERTA MULLER! INTERVIU AUDIO cu Herta Müller despre securistii si turnatorii promovati de ICR si Patapievici

“Normalitatea” lui Patapievici-ICR: homosexuali, porno, anticrestinism, antisemitism, antiromanism, turnatori, impostura, fraude, trafic de influenta

14 février 2013

Codename “Valentin” – Sorin Antohi, the ‘Professor of Lies’

prof-of-lies

(Photo source) Sorin Antohi is a name that chimes controversy. And a lot more besides. He had what should have been an illustrious career ahead of him, but screwed up bigtime. Born in 1957, Antohi is described by Wikipedia as a ‘Romanian historian, essayist and journalist’. He held the position of head of history at the Central European University in Budapest and was an active member of GDS (Grupului pentru Dialog Social). He was also a Securitate snitch and should be shoved in the same bag as the likes of Cornel Todea and Balaceanu-Stolnici….

There’s no scoop in this post. It’s an ‘old’ story, but one I had not heard up until now. The case of Antohi and his sordid past didn’t make much noise in the Romanian press – or at least, not as much as you’d think it would, but Truth v Ambition is a regular game in Romanian politics which these days leaves most people relatively unfazed. It is a tragedy that someone with so much promise ended up conducting both audacious fraud and profound deception that were both so supremely shameful…

So, what happened? In a 2006 open letter published in Revista 22, Antohi admitted to Cotidianul that he had collaborated with the Securitate during the 1970s and ’80s under the codename “Valentin”. That isn’t particularly shocking really, since it happened all the time. What is shocking is that this snitch went on to become a leading authority on the issue of how Romania and countries like it should deal with their turbulent histories. Antohi was also a participant in the official process by which the Romanian government declassified Securitate files and passed judgment on those who secretly served the security services. As part of a campaign called “Clean Voices” – aimed initially at identifying former Securitate agents among the country’s leading journalists – Antohi’s files came under scrutiny. He was forced to confess his secret past, and made to step down from the commission set up by President Traian Băsescu to study such cases that had happened under communism.

He also claimed that he had been persecuted, and physically abused by the same Securitate as a member of the Iasi Group of anti-communist intellectuals, which included Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Luca Piţu and others. As an informant, he claimed that he offered non-detrimental information on the political views of many of his close friends. I wonder if these ‘close’ friends saw it in the same light.

Worse still, THIS site says, ‘Antohi actively sought to make sure his own past would never become public knowledge. According to reports in the Romanian media, the government of Adrian Năstase – who, before serving as PM in 2000-2004 was a communist apparatchik, and once published an article entitled “Human Rights: A Retrograde Concept” – intervened to re-classify or destroy the Securitate files of numerous leading public figures, including Antohi. But even if these charges are not proven true, the body then in charge of vetting Securitate files, the CNSAS (National Council for Studying the Securitate’s Archives), apparently broke the law by not disclosing Antohi’s collaboration. (Legislation passed the year before Năstase’s election mandated disclosure for executives and founders of public institutions, such as the Group for Social Dialogue, which counts Antohi among its founder members.) “The CNSAS itself has been in violation of Law 187/1999 due to the non-disclosure of Antohi’s previous collaboration with the Securitate,” said Dan Visoiu, a Romanian-American lawyer who helped found the Romania Think Tank, a leading research and advocacy group based in Bucharest.

Apparently, his files disappeared for years. We are talking about someone who participated in a very high-level cover-up

But that’s not all. Wikipedia says: ‘On October 20, 2006, the Romanian press reported that representatives of the Romanian Ministry of Education discovered that Antohi never defended his doctoral thesis in the country. It appears that he failed to write his PhD thesis, and was expelled from the doctoral program of the University of Iaşi in 2000. His CV at the Central European University also listed several books that Antohi claimed were published by Polirom press, but which journalists from the Ziua de Iaşi daily were unable to locate; Antohi was unavailable for comment.’

Pants on fire… For more on that, see HERE. As for why Antohi thought he could get away with it, one answer would be his reputation as a networking genius and self-promoter, and another – his supreme arrogance.

As a consequence of these scandals, he resigned from his position in Budapest and also from the Pasts, Inc. Institute for Historical Studies. He remains an editor of the academic journal East European Politics and Societies to this day, where Vladimir Tismăneanu is chair of the editorial committee.

More scandal saw the light of day in July-August 2008 in Germany and Romania, after Antohi co-directed a Conference with the financial help of the Institute for Cultural Studies. Newspapers in both countries alleged that he had represented himself as the director of two research institutes (one in Germany and one in Romania) which did not exist. At this time the scandal was, in part, revived by Herta Müller who, in a letter to the Frankfurter Rundschau, asked how Antohi, an informer from the age of 19, and someone who had falsified his PhD., could possibly have been invited to an event at a Romanian cultural institute in Berlin. An excellent question indeed.

The Pestiside.hu editor sums Antohi’s fall up perfectly: ‘What drove him to live a life of monstrous lies – first betraying his friends as the informant “Valentin,” and then his students and colleagues as the fraudulent “Dr.” Antohi – was nothing more or less than simple ambition; the willingness to disregard inconvenient boundaries to his own advancement. (This is assuming he didn’t volunteer for Securitate snitch duty out of a sense of duty to a regime he supported.) What makes him more noteworthy than the average liar and betrayer is that he did this while allegedly dedicating his life to the search for truth.’

One of Antohi’s ‘subjects of interest’, shall we say, was Chris Lawson, a British writer/editor, TESOL teacher and published journalist who was living and working in Iasi in the ’70s. This post is principally to share his article (2006) with you, for it makes fascinating reading.

Over to Chris (and thank you for allowing me to copy/paste!):

The Securitate and me

By Vivid writer: Christopher Lawson

Posted: 30/12/2006

Vivid’s man in Iasi relates how he was implicated in the investigations that revealed Sorin Antohi’s Securitate past

Guildenstern: Our names shouted out in a certain dawn … a message … a summons … There must have been a moment, at the beginning, when we could have said no. But somehow we missed it. Well, we’ll know better next time.

Rosencrantz: We’ve done nothing wrong. We didn’t harm anyone. Did we?

Guildenstern: I can’t remember.

Guildenstern: All your life you live so close to truth it becomes a permanent blur in the corner of your eye. And when something nudges it into line it’s like being ambushed by a grotesque.

(Tom Stoppard: Rosencrantz and Guildenstern are Dead, 1967)

antoh

(Photo source: Sorin Antohi, Securitate collaborator) Since his resignation on 23 October, his name and title at his workplace have disappeared into cyberspace, although he has hardly been absent from the Romanian press over the past several weeks. I am belatedly adding to the column inches for an English-speaking audience, confident that Sorin Antohi’s cunning, calculating face will soon return to our television screens.

The former professor of history at the Soros-funded Central European University, Budapest, and founding director and principal fundraiser of Pasts Inc., the Institute of Historical Studies, resigned all his positions on 23 October when Ziarul de Iasi revealed that he had lied about a non-existent doctorate from the University of Iasi. A month before, he had published a lengthy confession in Cotidianul admitting that he had been an informer for the Securitate in his late teens and early twenties. Like more notorious figures such as Dan Voiculescu, he claimed that nobody had suffered as a result of his activities. Most shockingly, Antohi had also been a member of the CNSAS, the Council for the study of the Securitate archives (www.cnsas.ro), an independent body accountable to Parliament, until he resigned for “health reasons”.

As in all scandals from Profumo to Watergate, the cover-up rather than the case itself constitutes the real offence. The CNSAS, a commission appointed by Parliament six years ago to declassify and pass judgment on servants of the security forces, did not disclose Antohi’s collaborationist past. His records “disappeared”. An ambitious academic who became an authority on the oppressive past of his country, supposedly dedicated to the search for truth, is revealed as an opportunistic liar.

After all, he had had 16 years to come clean about his past as an informer for the communist secret police. In 1990, as a servant of the new Iliescu government, he had even presented himself as a long-time opponent of communism. The Romanian word for copper’s nark is turnator. Somehow the Zulu and Xhosa word impimpi (BrE: collaborator, scab, spy) from the apartheid era, is more expressive.

Impimpi probably lied about his doctorate when the CEU hired him simply because he thought he could get away with it. Antohi, whose learning and intelligence blazes as brightly as his less admirable qualities, had completed nearly all of the formalities required for a doctorate except the defence itself. Universal acclaim greeted his books, although checks are being made on some of the publications he listed.

I write as someone named in his confession. But in the comparatively benign 1970s, as a British lecturer, I was a mere foreigner. My name has been plastered across the Romanian press linked to bird-brained allegations. But that’s the worst that’s happened to me.

Many Romanians suffered unspeakable horrors in the years between 1948 and 1964. As far as I am concerned, it is a badge of honour to be considered “hostile” to a system which had been responsible for the deaths of at least one million people in the whole country, intellectuals, believers of various faiths, village and factory leaders, and old-established families who had created modernity in a previous era.

A further quarter of a million had perished in state institutions, thousands on grandiose construction projects. Countless family members were traumatised. Individuals were kept in a state of permanent terror or forced into exile. Hundreds of thousands of womens’ lives were ruined by Elena Ceausescu’s lunatic ban on contraception and abortion. Even if this semi-literate, vindictive woman may not specifically have forbidden sex education, her actions created several generations of young women deprived of the most basic family planning procedures, many of whom died after botched abortions.

I came to Romania to further my career as a TESOL teacher. I wanted to work at university level, and, newly qualified, knew I would make myself interesting to future employers if I survived a two-year contract in a “difficult” communist country. I chose Romania because I felt that Romanian would be easier to learn than a Slav language.

Although British Council presence in Romania dates from 1938, when Bucharest was one of the first five cities where it set up an overseas office, government-inspired xenophobia reigned in the mid-Seventies. Many Romanians simply could not understand why foreigners came to live in the Socialist Republic. In what passed for humour at that time, British lecturers were told that they had had a reputation for being homosexuals, Jews or spies, or sometimes all three. This so-called joke neatly summed up the homophobia, anti-Semitism and paranoia prevalent in that decade.

Antohi, who was then a teenager still at high school, visited my apartment one Friday evening, and then came regularly. I had a large collection of LPs, which included the complete works of Bob Dylan, kept open house at weekends, and welcomed all and sundry. Most were university students. Antohi had no business coming. I did not know him at all. One of my students introduced him as a rock music fan.

After a number of further visits, when I assumed he was practising his (very good) school English, he started provocative, rather aggressive discussions, and assumed an air of over-familiarity. His behaviour became so strange that I soon smelt a rat. This pipsqueak was too transparent in his dedublarea (BrE: duplicity) to be a good spy.

All the foreign lecturers were spied on, their telephones tapped, their letters opened, their conversations reported, their movements noted.

In this atmosphere I decided that my only recourse was to be myself. Antohi’s controller, a Securitate colonel, lived near the Zona Industriala, the location of my casa de oaspeti (BrE: guest house.) It was very convenient for Antohi to visit both places. My file says I was “unduly sympathetic” to the “co-inhabiting nationalities”, especially the Transylavanian Saxons. Well, I spoke German and found the Saxons far more westernized than the average Romanian intellectual. One young Saxon in particular, an architecture student, visited frequently.

Most entertainingly, I “reported to the Cultural Attache at the British Embassy” and “recruited Romanians” for the service of Her Majesty.

Impimpi is the only possible source for this nonsense. As the heroic veteran dissident Doina Cornea points out, informers typically exaggerate so they appear invaluable to their bosses. In fact, I wrote one annual report each year of my stay about my working conditions at the university, and what it was like to live in Iasi. These reports, entirely concerned with educational matters, did not even name names. I delivered each of the two reports by hand to the British Embassy.

My teaching scrupulously avoided politics. Female students in my classes told me within the first two weeks which students in my classes were informers. My lessons contained only non-political themes, either literary or based on humanistic psychology, an intellectually shaky approach which nevertheless encouraged students to talk about their personal lives, their hopes and dreams. With the American lecturer, I projected documentary films from our embassies on an ancient Russian projector. We ran a borrowing library for students and started an English club for secondary school teachers and pupils.

With a group of dedicated first-year students, I put on three dramatic evenings at the Casa Tineretului, as it was then called. I scoured the work of modern British dramatists to find non-political material, and lighted on Tom Stoppard. A short play A Separate Peace, which concerned a mysteriously healthy man who checked into a hospital formed the centrepiece. The would-be patient just wanted to be looked after by pretty, sympathetic nurses. A brief biography and short extracts from other Stoppard plays made up the rest of the evening.

I was just in time. That summer in London saw a performance of Every Good Boy Deserves a Favour. Andre Previn had challenged Stoppard to put on a play containing a symphony orchestra. The Czech-born playwright chose a Russian prison camp as his setting.

Antohi went on to study English at Cuza University, when he wihdrew from his work for the Securitate. Subsequently he was resident at the Universities of Michigan and Bielefeld and one of the universities in Montpelier. He wrote and published voluminously.

Central and East European, as well as Russian poets have always had a special relationship with Shakespeare’s Hamlet, the almost-definitive version of which was first performed in 1601 in the dying years of the Elizabethan police state. Sir Francis Walsingham, Elizabeth’s spymaster, had set up and run a tentacular network of secret agents from Rheims to Constantinople to prevent Catholic assassination plots against the Virgin Queen. Modern writers from the then-communist states instantly recognised and identified with Elsinore, a walled city seething with spies, and reserved especial scorn for Rosencrantz, Guildenstern and Polonius.

Antohi, described by his erstwhile colleagues as a shining light of Romanian intellectual life, may have fallen like Lucifer, although his demise hardly ranks as Shakespearean tragedy. When the Treens invade Romania from the planet Venus as the first step to world domination, he will certainly re-emerge as National Security Adviser to the Mekon. Even as a scared 19-year-old, he could have said No. Am I sympathetic to his self-induced plight? I quote the Danish prince on the fate of the attendant lords: “Why, man, they did make love to this employment. They are not near my conscience.”

Posté par Sarah in Romania Pestiside: hu: October 30th, 2006 Sorin Antohi and the Tragedy of the Post-Communist Intellectual

prof-of-lies.jpg

Sometime in the next few days or weeks, a lowly staffer or student on work-study at Central European University will likely perform a small and simple bit of administrative housekeeping that may have more meaning than some of the densest lines written by the George Soros-funded institution’s most celebrated social scientists. They will erase or modify the page on the university’s website currently found at www.ceu.hu/hist/antohi_cv.htm, which lists the CV of one Sorin Antohi, who until October 20th was, among other things, the head of CEU’s department of history.

While a familiar public figure in his native Romania, the 49-year-old Antohi was not well known to most of the members of CEU’s student body, most of whom only spend a year at the institution, and have little time or inclination to keep track of those outside their immediate area of study. But given the circumstances of Antohi’s departure, his name may end up being etched in the minds of many students who never took a class with him or even passed him in the hallway.

The immediate cause of Antohi’s exit was a line on that CV which claimed he received a Ph.D. in History from the University of Iaşi in Romania in 1995. He didn’t. Instead, according to reports in the Romanian press, in 2000, roughly two years after being tapped to head CEU’s history department, Antohi’s status as a doctoral student at Iaşi was terminated. But the story of Antohi’s fall involves far more than a simple case of bogus credentials or scholarship. (The CV also lists several publications whose authenticity can reportedly not be verified.) But what led to the discovery of this fraud was another seemingly unconnected revelation: For several years, Antohi had served as an informer for Romania’s communist-era Departamentul Securităţii Statului, better known as the Securitate.

prof-of-lies1.jpg
Personally tragic situation: Central European University rector Yehuda Elkana (bottom), who has come under fire for his decision not to aggressively distance himself from the credential-faking former professor and Securitate agent Sorin Antohi (top)

Codename “Valentin”
That a 19-year-old in the darkest hours of the Ceauşescu dictatorship would have chosen to become a snitch for the police – under the codename “Valentin” – is not particularly shocking. What is shocking is that this particular snitch went on to become a leading authority on the issue of how Romania and countries like it deal with their troubled histories. In this sense, Antohi’s case is reminiscent of the recent scandal involving the German novelist Günter Grass, who spent decades campaigning against what he saw as Germany’s inability to come to terms with its Nazi past before this year admitting that as a youth he had been a member of the Waffen-SS. Yet it is worse, because Antohi was also a participant in the official process by which the Romanian government declassified Securitate files and passed judgment on those who secretly served the security services. As part of a campaign called “Clean Voices” – aimed initially at identifying former Securitate agents among the country’s leading journalists – Antohi’s files came under scrutiny, and he was forced to confess his secret past, and forced to step down from the commission set up by President Traian Băsescu to study the country’s communist past.

More shocking still are charges that Antohi actively sought to make sure his own past would never become public knowledge. According to reports in the Romanian media, the government of Adrian Năstase – who, before serving as prime minister in 2000-2004 was a communist apparatchik, and once published an article entitled “Human Rights: A Retrograde Concept” – intervened to re-classify or destroy the Securitate files of numerous leading public figures, including Antohi. But even if these charges are not proven true, the body then in charge of vetting Securitate files – the CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, or National Council for Studying the Securitate’s Archives) – apparently broke the law by not disclosing Antohi’s collaboration. (Legislation passed the year before Năstase’s election mandated disclosure for executives and founders of public institutions, such as the Group for Social Dialogue, which counts Antohi among its founder members.) “The CNSAS itself has been in violation of Law 187/1999 due to the non-disclosure of Antohi’s previous collaboration with the Securitate,” said Dan Visoiu, a Romanian-American lawyer who helped found the Romania Think Tank, a leading research and advocacy group based in Bucharest.

Politics as Usual?
Given the prominent role that Soros, CEU’s founder and benefactor, played in supporting the dissident movements in the former Soviet bloc in the 1980s, it would seem logical that Antohi’s collaborationism would be the source of alarm or revulsion at CEU. Instead, many members of the community rallied to his defense.

According to some students and faculty members, there is a belief among many at CEU that Antohi’s “political” problem is a function of Romanian politics, which, like Hungary’s, are sharply partisan and laden with intrigue. Throughout his career, Antohi has been a thorn in the side of Romania’s nationalists, in large part because of his willingness to challenge widely-held theories in that country about the nature and importance of its ancient past. Despite CEU’s own origins, and the continuing work of other Soros-funded bodies to memorialize the ugly history of the region’s Communist dictatorships, the university’s defining political ethic is what might be called liberal internationalism, or “anti-nationalism.” And in contemporary Central Europe, such liberal internationalists have often found themselves allied with former communists against culturally conservative (and often xenophobic) nationalists. Because of this, many within the CEU community apparently believed that Antohi was simply a victim of Romania’s ongoing kulturkampf – a bruised warrior who deserved the support of his fellow partisans, rather than scorn for his real or alleged shortcomings.

But not all feel the same way.

“I’m outraged,” said one member of the CEU community who contacted this publication last week. (All of the members of the CEU faculty and student body quoted in this article have requested anonymity.) “His files disappeared for years. We are talking about someone who participated in a high-level cover-up.”

Meanwhile, a professor who has worked with Antohi said that several members of the faculty who had lived as dissidents before the political changes had been angered by Antohi’s admission, which came in the form of an open letter published in a Romanian journal a month before his resignation from CEU. Others found it unseemly that the university’s leadership – especially rector Yehuda Elkana – failed to even address the issue raised by Antohi’s confession.

prof-of-lies2.jpg
Paper trail: A screen shot of the line in Sorin Antohi’s online CV that led to his ouster (top); workers handle former Securitate files in Bucharest (bottom)

A Lie Too Far
While Antohi would likely have been able to continue his academic work largely unhindered by the revelation of his Securitate past, journalists working the story in Romania happened on another lie that would prove more devastating to his career. On the same day that the Ziarul de Iaşi revealed details of Antohi’s fictitious Ph.D. he stepped down from all of his academic posts. (In addition to his chairmanship of CEU’s history department, Antohi also headed the university’s awkwardly-titled “School of History and Interdisciplinary Historical Studies,” as well as a separate inter-disciplinary research institute called Pasts, Inc.) Reporters have also cast doubt on several publications on Antohi’s CV.

“Yes, I resigned from CEU, from all my positions,” Antohi told the Romanian daily Cotidianul after stepping down, according to the Cluj-Napoca (Kolozsvár)-based Hungarian-language newspaper A Hét. “I performed a ‘self-cleansing,’ even though nobody asked me to. What is more, valuable people never questioned the trust they had placed in me. But I want to pay, multiple times, for all my mistakes. One day I will return to public life and academic life, first with a few Romanian and English-language books, some of which I have completed. I will deal with ‘formal rehabilitation’ only after that.”

Unlike the revelation about his past as an informer, the disclosure of Antohi’s academic fraud forced a response from the administration, due to its implications for his past and present students, as well as the reputation of the university. Last Wednesday, Hungarian daily Népszabadság published a story saying that graduates who had studied under Antohi “cannot be sure that their degrees are valid.” The same day, CEU issued a press release – though to how many or which publications is unclear – confirming that the university had “regretfully accepted” Anthohi’s resignation, and downplaying the threat posed by his lack of proper credentials. “It is important to clarify that CEU academic departments have an elaborate evaluation system, and academic records do NOT depend on a single professor or instructor,” the statement said.

The following day, a second communiqué was circulated to members of the CEU community on the matter directly from Elkana:

In my previous communiqué, I confirmed that Sorin Antohi had resigned from CEU and that we had accepted his resignation. To my surprise, it seems that this statement was not understood by all as indicating unambiguously the fact that the university had appointed Sorin Antohi in good faith, trusting the file that he possessed a doctorate. Since CEU itself was misled and Sorin Antohi had admitted this, we had accepted his resignation. I found it only fair to emphasize that since his appointment at the university his record of publications, teaching and administrative involvement were of high quality, and indeed, in this personally tragic situation, many colleagues and students expressed their support for him. Let me emphasize once again that the admission of doctoral students, the accompaniment of doctoral studies, the evaluation and the formal examination of doctoral theses at CEU are never in the hands of a single professor. Accordingly, none of those students who were supervised by Sorin Antohi need to worry about any negative consequences regarding the validity of their diplomas.

Predictably, the messy circumstances of Antohi’s departure have left some members of the CEU faculty and student body both confused and angered.

“On the one hand, they talk about open society and democracy, but the way they have handled this is just outrageous,” said one source at the university, enraged both by the lack of communication from the administration, and the forgiving language used by Elkana towards Antohi.

The source also claims that the affair could conceivably lead to CEU losing its accreditation in Hungary (it is also accredited by the State of New York), as Antohi’s Ph.D. was one of a minimum of seven submitted for the two doctoral program “pillars” required by the Hungarian authorities. “I’ve talked to accreditation experts,” this person said. “And they say that one pillar is gone. [If the university were to lose its local accreditation] it would be due to negligence.”

Meanwhile, Elkana’s claim that the university believed Antohi possessed a doctorate runs counter to the admission by one faculty member that the Romanian’s lack of a Ph.D. was something of an open secret. “I’ve known for five years,” this person said.

While saying that they were at first “scandalized” by this knowledge, this person went on to explain that they did not know Antohi had actively misrepresented his credentials, for example by listing the fictitious University of Iaşi doctorate on his CV. More importantly, this person said it was not unknown for some accomplished academics in the region to lack doctorates, as the custom of requiring Ph.D.’s is something of a recent phenomenon – and that many scholars had been prevented from receiving advanced degrees because of their status as dissidents during the communist era.

But as a long-time informer of the Securitate Antohi can hardly claim to have been a dissident, and Ceauşescu had been dead for more than a decade when Antohi’s doctoral candidacy was terminated. Instead, it is likely that Antohi failed to complete his doctorate for the simple reason that he didn’t feel he needed it. “He thought he could get away with it,” said the Romanian’s former CEU colleague.

As for why Antohi thought he could get away with it, one answer would be Antohi’s reputation as a master networker and self-promoter, and his closeness to Elkana. (It should be pointed out, however, that he arrived at CEU before Elkana.) Another is his popularity with students and other faculty members, and the widespread acclaim for his work. In other words, Antohi was a good professor, except for that one audacious, tragic lie.

Or, according to some, even including that lie. For as shocking as it may seem in an academic world where credentials are paramount, some of Antohi’s students and peers are relatively unfazed that he would have lied for a decade about his basic academic qualification.

“I don’t see what the big deal is,” said one current doctoral candidate in the history program. While expressing dismay that Antohi would have lied about his credentials, this student suggested an acceptable solution would be for Antohi to be quickly given an honorary doctorate from another institution, and, after a decent interval, to return to teaching in the department, if not to its chair.

Understandably, the reaction of some faculty members who didn’t try to “get away” with not getting their doctorates has been less forgiving. Still, Antohi’s former colleague quoted above said that the response of many had been that old central European standby: black humor. “People joked about it, saying ‘If you are going to lie about having a Ph.D., why say it’s from the University of Iaşi’?”

Lesson Time
Despite what can only be described as an appalling lapse on the part of CEU’s administration – both by allowing “Dr.” Antohi to get away with his audacious fraud for so long, and in seeking to downplay the profundity of his deception – it would be wrong to single out the university as an exemplar of educational corruption.

As with so many kinds of corruption, the institutions in which it is discovered are often the ones in which it is relatively rare. Compared to Hungary’s public universities, where grade-selling and other forms of brazen corruption and dysfunction are rife, CEU is probably a model of integrity. Likewise, the moral and administrative rot in Hungary’s academic institutions is nothing compared to that found in Romania’s, where unaccountable professors openly trade cash for credits and degrees, resulting in diplomas that in the west are generally seen as worthless. According to Visoiu, “If [Antohi] was in the same situation in Romania, no one would have done anything about it.”

Meanwhile, Antohi’s fraud cannot help but reflect on the numerous other institutions and academics he has worked with over the years, from the Universities of Michigan and Bielefeld to the Université Paul Valéry-Montpellier III in France, as well as the discipline of academic history itself. Around the world, the study of history has in recent decades been infected with more than its fair share of theoretical faddism, and other things that have little to do with expanding human knowledge about the past. Exactly where Antohi’s work falls on this continuum is hard to say. But the page on the Past, Inc. website explaining the center’s “rationale” downplays traditional, empirical scholarship in favor of a “considerably larger intellectual, scholarly, and civic agenda, for which conventional boundaries of all sorts are irrelevant.”

In the end, it is this ambitious formula – the belief that “conventional boundaries of all sorts are irrelevant” – that best explains Antohi’s fall, and the seeming indifference with which many of those around him have viewed it. What drove him to live a life of monstrous lies – first betraying his friends as the informant “Valentin,” and then his students and colleagues as the fraudulent “Dr.” Antohi – was nothing more or less than simple ambition; the willingness to disregard inconvenient boundaries to his own advancement. (This is assuming he didn’t volunteer for Securitate snitch duty out of a sense of duty to a regime he supported.) What makes him more noteworthy than the average liar and betrayer is that he did this while allegedly dedicating his life to the search for truth.

Unfortunately, the seeming lack of outrage at – or even in interest in – Antohi’s case leads one to suspect that the sacrificing of truth at the alter of ambition is the convention rather than the exception in the worlds in which his ambitions found their reward. This includes not only academia, but the life of a “public intellectual,” the curious blend of politician and priest that post-Christian Europe continues to grant such outsized prominence and influence.

Institutions of higher learning – and the public intellectuals who use them as perches – do not have the power to make the word a pristine garden of knowledge and honesty. But if they are determined to advance a “larger intellectual, scholarly, and civic agendas” they must try to be places that are at least as honest and devoted to the impartial accumulation of knowledge as those institutions they hope to influence. As it stands now, even relatively functional regional universities like CEU seem to be failing this test. While in the process of defending the university, one graduate student last week conceded that at least a quarter of the social science work conducted at CEU is “pure charlatanism, meaning the people doing it know it is useless,” while another 25% is merely useless. Meanwhile, it is astonishing that a university intimately identified with the importance of open societies does not have a student newspaper capable of acting on an “open” secret like Antohi’s lack of a doctorate, or that concerned members of the community would decide to speak to the press only on the condition that they remain anonymous. One can only wonder what kind of larger intellectual, scholarly and civic dividends an institution governed by such rules of cynical careerism can pay to society.

Despite all this, it is possible to be optimistic, and even to believe that the ugly story of Sorin Antohi will end happily for all involved. For one thing, it would seem logical that CEU and the other institutions stung by Antohi’s deception will in the future apply more rather than less rigor to vetting the credentials of potential faculty, and perhaps to the quality of their (and their students’) scholarship. Likewise, students – and, in a small part, the public – may be encouraged to look past the curtain of adulation and influence that serves to cloak so much muddy thinking, poor writing, naked partisanship and personal dishonesty on the part of “public intellectuals” in countries like Hungary and Romania. If so, critical, independent thinking will be the victor. Even Antohi may benefit, as he has been finally freed from the lies that must have been a terrible burden for a man so publicly dedicated to the search for truth, no matter how ugly. Sunlight is always the best disinfectant.

As for concrete steps that can be taken to help make this happy ending happen, one might be to stop that lowly support staffer or student before they erase Antohi’s bogus CV from cyberspace, and making it the first item on every incoming student’s reading list.

[Editors Note: The above article, which was reported and written by Pestiside.hu editor and publisher Erik D’Amato, should not be taken as a definitive account of the Sorin Antohi affair. In particular, it should be noted that neither Antohi nor the administration of CEU were able to be reached for comment. Meanwhile, some of the source material used comes from Romanian-language publications whose ultimate veracity cannot be verified, and which was “double translated” from Romanian into Hungarian, and then into English. It should also be noted that the author’s spouse is currently employed by an organization affiliated with Central European University. However, all of the above is as accurate a rendering of this story as is possible given the time and resource constraints of this publication. Those wishing to read or post comments on this article of the Antohi affair should go to this thread in the forum section of Caboodle.hu. (Registration required.) Finally, this piece may be corrected or added to if new information comes to light. If so, any changes will be indicated in an addendum following this note.]

—  Sursa: Ziaristi Online

The post “Erou – martir”, turnător al Securităţii: Sorin Antohi. Probabil cel mai scârbos turnător din lume appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Cazul Andrei Pleşu – ambasadorul romilor la Paris sau Sinecurismul în semifinale – de Petru Romoşan

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 3, 2015 - 11:44pm
abu plesu

Conform surselor din serviciile publice, viitorul ambasador al romilor la Paris ar putea fi sosia lui Abu Hamza

Să ne iubim patria care-ncotro ! Sau dulce ca mierea e leul patriei, bănuţul văduvei, de fapt ! Andrei Pleşu, Emil Hurezeanu, George Cristian Maior şi Adrian Cioroianu joacă în semifinalele carierismului românesc şi ficare are şansele lui să câştige finala. Deşi nu a fost încă nominalizat oficial, doar Ion Cristoiu şi Mugur Ciuvică au răspândit ştirea, Andrei Pleşu pleacă favorit într-o asemenea competiţie. Un fel de Serena Williams fără veritabil challenger al sinecurismului băştinaş. Vom analiza totuşi în continuare şansele fiecăruia.

„Nu te întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţara ta !” – este celebra zicere a lui John F. Kennedy, împuşcat ticălos la Dallas de conaţionalii săi. Cei patru crai de la Răsărit au dat cu talent la întors faimosul îndemn, şi asta nu de ieri, de azi : nu te întreba ce poţi face tu pentru România, întreabă-te ce poate face România pentru tine ! Sau să ne iubim ţara din Capitale mari : Paris, Berlin, Washington şi Paris din nou.

Emil Hurezeanu a interpretat personal şi în folos propriu o altă zicere foarte cunoscută a lui John F. Kennedy şi vreo cincisprezece ani şi-a zis : sunt un münchenez ! (şi nu un Münchhausen, cum ar fi fost, poate, mai potrivit). A luptat de acolo cu vorbele împotriva guvernelor legale dar detestate ale ţării sale de origine, plătit fiind de contribuabilul american. Acum poate spune, graţie sibianului Klaus Iohannis, în sfârşit, ca acelaşi John F. Kennedy : „Ich bin ein Berliner !” Din generaţia noastră literară, generaţia ’80, care are deja o lungă serie de dispăruţi prematur (vezi lista de pe blogul lui Vasile Gogea), Emil Hurezeanu a fost de departe cel mai carierist. Încearcă să-l egaleze doar Mircea Cărtărescu, şi el generaţie ’80, candidatul nostru de serviciu la un premiu Nobel urmărit încrâncenat ca o Fata Morgana. În vreme ce mulţi dintre colegii săi de generaţie, de destule ori mai talentaţi şi mai substanţiali decât el, primeau repartiţii la ţară, în vreun sat uitat de Dumnezeu, Emil Hurezeanu a reuşit să-şi repartizeze prin revista Echinox din Cluj, după câteva peripeţii prin Alba şi pe la Mediaş, o bursă Herder la Viena şi un post, cel mai bun, cel mai bine plătit, obţinut de cineva din deja numita generaţie (Ana Blandiana – nota Z.O.), generaţie pe care mai mult a profitat-o decât a servit-o, de redactor la Radio Europa Liberă, la München, Republica Federală Germania. Şi asta deşi nu avea nici o pregătire cât de cât serioasă de ziarist. Cu excepţia frecventării redacţiei Echinox, redacţie care a fost nu întâmplător o foarte bună „pepinieră” de cadre, inclusiv în diplomaţie. Straniu pentru toţi comentatorii e că până în luna martie a anului curent, şi asta de peste treizeci de ani, Emil Hurezeanu nu a găsit de cuviinţă să-şi ceară înapoi umila cetăţenie română. Dar neortodoxul Klaus Iohannis nu se împiedică de asemenea detalii depăşite. Prietenii înainte de orice ! Cunoaşte oare Klaus Iohannis superbul cântec al lui Georges Brassens „Les Copains d’abord” ? Bună şi amărâta de cetăţenie română dacă îţi aduce o ambasadă la Berlin…

Andrei Pleşu este, la rândul său, în linia obişnuită. După ce a fost secretar de partid la Institutul de Istoria Artei, în Partidul Comunist, bineînţeles, în care a intrat presto la 19 ani şi de unde a fost exclus mişeleşte de Elena Ceauşescu pentru „Meditaţia transcendentală” (o formă mascată de recrutare a unui serviciu străin, cel britanic în speţă), a fost în slujba statului român de mai multe ori. Sau mai degrabă invers : statul român a fost în slujba lui Andrei Pleşu de câte ori acesta a avut nevoie de el. Ziaristul Victor Roncea a inventat o formulă pentru prietenul de-o viaţă al lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu – „profitorul tuturor regimurilor” –, formulă de la care i s-a şi tras un proces, pe care, din fericire pentru adevărul istoric şi pentru ziarist, l-a câştigat. Andrei Pleşu a fost pe rând : ministrul Culturii sub primul Ion Iliescu, imediat după Evenimente, ministru de Externe sub Emil Constantinescu, secretar de stat la CNSAS sub Ion Iliescu al treilea sau al patrulea, consilier de politică externă la Cotroceni, în 2005, sub Traian Băsescu. Ar mai fi ceva de adăugat ? Mai avem, poate, de văzut ce se va întâmpla cu batalioanele de „dilematici” şi de „adevăraţi” (de la adevărul.ro – Pravda), rămase fără îndrumările „fermecătorului” maestru. Dar deocamdată Sfinxul de la Cotroceni nu s-a exprimat, copiii de suflet ai lui Pleşu mai pot spera să-l păstreze lângă ei.

Încă tânărul carierist Adrian Cioroianu a fost deja un foarte contestat ministru de Externe. A rămas în anale gafa făcută cu regele Spaniei, Juan Carlos : „Good point, good point !” Într-o emisiune TV, ministrul Cioroianu a sugerat că România ar trebui să cumpere pământ în deşertul egiptean pentru a avea unde să-i deporteze, în batalioane disciplinare, pe cei care comit fapte asemănătoare cu cele de care se făcuse vinovat nefericitul rom Romulus Mailat în Italia. Dar lista gafelor lui Cioroianu e lungă, o poate găsi oricine cu uşurinţă pe Net – ca un făcut, mai toate gafele au o coloratură antioccidentală. La fel cum i-am cunoscut, i-am intersectat pe Emil Hurezeanu şi Andei Pleşu, l-am întâlnit şi pe subţirele (inconsistentul) profesor de istorie Adrian Cioroianu. Tânăr-tânăr, inconsistent-inconsistent, dar deja Gheorghe ! Cioroianu este, nu se prea ştie de ce, decanul Facultăţii de Istorie de la Universitate. Şi studenţii săi vor rămâne fără profesor. Nici o pagubă. Profesorul s-a dus doar la un trai mai bun. Pentru autorul acestor rânduri rămâne antologică o cafea pe care am „servit-o” împreună într-o cafenea de pe bulevardul Lascăr Catargiu, când, şocant, tânărul Cioroianu m-a invitat să mergem împreună la biroul lui Theodor Stolojan (care m-ar fi apreciat !), că ne poate face miniştri pe amândoi. A mers singur şi se vede treaba că străvechiul colaborator de la Finanţe, Theodor Stolojan, putea face miniştri !

Pe George Cristian Maior nu am avut onoarea să-l cunosc personal. Dimensiunea sa intelectuală e clară pentru toată lumea : autor de prefeţe căznite ale unor cărţi pe care uneori le şi semneaza ca autor deplin, plus interviuri binişor deraiate. E limpede însă că el iubea America încă înainte de 1989, prin tatăl său. În ceea ce-l priveşte mai avem doar o întrebare (senatorul Valer Marian i-a întocmit două fişe destul de lămuritoare, care merg până la străbunic : „Străbunicul său din partea tatălui a fost de etnie maghiară, având numele Carol Major (se citeşte Moior) şi fiind învăţător la şcoala primară din comuna Dăbâca din judeţul Cluj (întâmplător comuna mea natală). În timpul regimului de ocupaţie horthisto-fascistă a Nord-Vestului Transilvaniei, acesta s-a remarcat printr-o duritate extremă faţa de copiii români care nu ştiau să scrie şi să citească în limba maghiară, fapt firesc în condiţiile în care s-au născut după Unirea Transilvaniei cu România. Învăţătorul Major îi sancţiona inclusiv pe cei care cunoşteau cât de cât limba maghiară, dar nu se exprimau cu accentul specific. Conform unor localnici, a ajuns până acolo încât pe unii copii i-a pedepsit punându-i în jug”). Poate un fost şef de serviciu secret important, SRI, să fie trimis în străinătate, ca ambasador, adică rezident permanent, în calea tuturor riscurilor de pierdere de secrete ale ţării sale ? Sau George Maior nu a fost decât o „momâie” pusă în geam pe post de şef de serviciu secret, în fapt doar PR-ul principal al acestuia, şi deci nu deţine nici un secret al ţării sale ? Astfel, în calitatea sa mai modestă de piarist, de dragoman (interpret, traducător), poate să-şi servească ţara şi în străinătate. Şi încă într-o ţară prietenă, SUA. Cei mai răutăcioşi dintre cunoscători spun deja că, la fel ca în cazul tatălui său, nu e clar ce ţară va servi George Maior : SUA sau România ?

Prin asemenea numiri, Klaus Iohannis ne arată ce înţelege prin diplomaţie. Diplomaţii nu sunt pentru el nişte foarte buni economişti, specializaţi în comerţ, vânzători de produse româneşti peste hotare, constructori de relaţii în interesul ţării pe care o reprezintă. Sunt doar nişte personaje decorative, eventual retorice, demult preformatate. Încremenit în teoriile tinereţii sale de la începutul anilor ’90, Iohannis crede că imaginea e totul. O imagine care costă foarte mult şi nu aduce, de fapt, nimic la schimb. Imagine care ar trebui să ţină loc şi pe mai departe de viaţă economică şi chiar de realitate. Acesta pare a fi, la urma urmei, şi profilul noului preşedinte de la Bucureşti.

Petru Romoşan / Cotidianul

Sursa: Compania via Ziaristi Online

Citiţi şi: Sinecuristul Cioroianu face rotaţie de cadre cu Manolescu la UNESCO, Maior, ex-şeful SRI, merge în SUA, Hurezeanu, agentul de PR al lui Iohannis, în Germania

The post Cazul Andrei Pleşu – ambasadorul romilor la Paris sau Sinecurismul în semifinale – de Petru Romoşan appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

“PRELUDIU”: Aventurile diplomatului Bogdan Aurescu au început pe 2 mai. “A fost un contact episodic”, scrie actualul ministru de Externe al României

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 2, 2015 - 4:18pm

Bogdan Aurescu la ZIUA - Blog Roncea“Am intrat pentru prima oară în contact nemijlocit cu problema delimitării maritime cu Ucraina vineri, 2 mai 1997. A fost un contact episodic”, scrie actualul ministru de Externe al României Bogdan Aurescu, într-o postare-semnal intitulată semnificativ “Preludiul“.

“Eram referent relaţii II (ceea ce este mai puţin decât un ataşat) la Direcţia Juridică şi Tratate sau DJT, cum se chema atunci. Intrasem în minister de exact 6 luni, după ce „luasem” două concursuri succesive de admitere: unul fusese anulat din motive pe care nu le-am aflat niciodată oficial, iar în urma celui de-al doilea fusesem încadrat referent, deşi concurasem pentru un post de ataşat.  Directorul, dl. Tudor Mircea, care din păcate nu mai este printre noi, m-a chemat în biroul său şi mi-a dat ceea ce părea atunci o sarcină foarte importantă: trebuia să distribui dosarele pregătite pentru participanţii la reuniunea Consiliului Consultativ al MAE şi să „am grijă” ca nu cumva vreun participant să plece cu dosarul respectiv. Pe dosare era scris solemn ceva de genul „Confidenţial” şi îndemnul de a fi restituite după reuniune. În dosare – textul proiectului Tratatului dintre România şi Ucraina privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare (faimosul Tratat politic de bază), precum şi al Acordului Conex la acesta, încheiat prin schimb de scrisori între miniştri afacerilor externe ai celor două ţări. Sarcină de care m-am achitat împreună cu alţi colegi care chiar se ocupau de dosar. Nu bănuiam deloc atunci cât de mult urma să lucrez peste doar câţiva ani cu aceste hârtii şi cât de mult aveau să-mi influenţeze ele activitatea diplomatică.”, îşi aminteşte diplomatul Bogdan Aurescu pe blogurile dedicate faimosului proces de la Haga privind delimitarea maritimă din jurul Insulei Şerpilor.

Din păcate, procesul a privit doar spaţiul maritim nu şi teritoriul străvechi românesc cedat printr-un proces verbal de un agent NKVD numit Eduard Mezincescu (doc mai jos).

Detalii despre aventurile lui Bogdan Aurescu cu U-kraina găsiţi aici: http://culiseledelahagadetaliu.blogspot.ro/ şi http://culiseledelahaga.blogspot.ro/.

Ce bine că a putut să apară, cu sprijinul Editurii Academiei Române, o carte atât de profesionist realizată, ca Avanscena şi culisele procesului de la Haga – Memoriile unui tânăr diplomat, azi ministru de Externe al României.

Sursa: Ziaristi Online


Insula Serpilor ieri si azi. Filmare de arhiva si fotografii de ZiaristiOnlineTV

Proces Verbal Insula Serpilor Mezincescu NKVD - Ziaristi Online

The post “PRELUDIU”: Aventurile diplomatului Bogdan Aurescu au început pe 2 mai. “A fost un contact episodic”, scrie actualul ministru de Externe al României appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

NOI NU VACCINĂM! Un documentar extraordinar destinat salvării copiilor de la otravirea prin vaccinuri. VIDEO şi CARTE PDF: Dr. Christa Todea‑Gross – VACCINURILE: PREVENŢIE SAU BOALĂ

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 2, 2015 - 1:00am

Say NO to vaccinesNOI NU VACCINĂM! Documentar despre mitul și realitatea campaniilor de vaccinare

V-ati injecta de bunăvoie copilul cu una din substanțele următoare?
Otrava celulară și neurotoxina numită aluminiu?
Sau neurotoxina cancerigenă numită formaldehidă?
Sau eventual compuși organici de mercur precum Thimerosal?
Sau o grămadă de microorganisme modificate genetic și cultivate pe celule embrionare sau pe piure de țânțari?
Chiar nu vreți?
Atunci, la urmatorul rapel, cereți de la medic prospectul și întrebați medicul despre ingredientele și adjuvanții vaccinurilor!

“Protecție față de boli periculoase? Vaccinarea este considerată cea mai bună metodă de prevenție a medicinei moderne. Cu toate acestea, tot mai multe dovezi arată că relația beneficiu-risc la vaccinuri nu vorbește deloc în favoarea beneficiilor.

Din 1976, numărul de doze de vaccin administrate bebelușilor a crescut de la 6 la 34 (sau chiar 36) în primul an de viață! Paralel a explodat numărul de boli cronice la copii: reumatism, diabet, astm bronsic, cancer, dar mai ales alergii, sensibilitate mărită la infecții, precum și tulburări comportamentale.

Cauzele sunt -printre altele- adjuvanții din vaccinuri, în special compușii de aluminiu. Calculat la greutatea corporală, un vaccin pentru bebeluși conține de 23 de ori mai mult aluminiu decât un vaccin pentru adulți!

Acest film arată cum se trișează în lumea vacciniștilor, de la punerea pe piață a vaccinurilor până la admiterea vătămărilor postvaccinale.

Pentru sănătatea copiilor nu este important un carnet de vaccinare plin, ci posibilitatea de a crește și a se dezvolta intr-un mediu cât mai natural, cu alimentație sănătoasă și echilibru sufletesc.”

Un film de Michael Leitner
Producția: Daniel Trappitsch
Traducerea și subtitrarea: Felicia Popescu
Narator: Gabriel Petrescu

Acest documentar a fost sponsorizat de peste 300 părinți.
Versiunea în limba română a fost finanțată de: Asociația pentru Protecția Consumatorilor, de Lion Mentor Association (Lion Mentor Association | Facebook) precum și de mulți părinți!

Mulțumim tuturor!

Informarea corectă este crucială!

Transmite-ţi mai departe!

Surse: Dan Tanasa şi Familia Ortodoxă via Ziaristi Online

CARTE PDF: Dr. Christa Todea‑Gross – VACCINURILE PREVENŢIE SAU BOALĂ

Citiţi şi: Vaccinezi sau rationezi?

Vaccinul anti-gripal recunoscut ca fiind ineficient de către autoritățile sanitare

„Premise şi soluţii în dezvoltarea atenţiei” – interviu cu biofizicianul Virgiliu Gheorghe

Vedeţi şi:

Atentie! Pericolele Vaccinurilor – Documentar TV de ZiaristiOnlineTV

The post NOI NU VACCINĂM! Un documentar extraordinar destinat salvării copiilor de la otravirea prin vaccinuri. VIDEO şi CARTE PDF: Dr. Christa Todea‑Gross – VACCINURILE: PREVENŢIE SAU BOALĂ appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Mitropolia Ardealului intervine în scandalul homosexualilor “agresaţi” de Sfântul Apostol Pavel

Stiri de pe ziaristionline.ro - Aprilie 30, 2015 - 7:39pm

Homosexualitatea degenerare a conditiei umane

COMUNICAT DE PRESĂ

Arhiepiscopia Sibiului respinge ca nefondate şi tendenţioase acuzele aduse orei de religie şi implicit învăţăturii morale creştine de către ASUR, prin mediatizarea denaturată a unei teme esenţiale vieţii morale, prezentată elevilor clasei a X—a, dintr-un liceu braşovean.

Precizăm că educaţia religioasă a elevilor în şcoală urmăreşte promovarea şi apărarea virtuţilor creştine, pentru formarea caracterului religios moral al tinerilor. Sunt condamnate, însă, abaterile de la Legea Divină, păcatele împotriva lui Dumnezeu şi a semenului, mai ales cele care schimbă „fireasca rânduială cu cea împotriva firii”,toate fiind condamnate de Sfântul Apostol Pavel (Romani 1,18-32). Acest text biblic, considerat incriminator de către cei care ne acuză, aminteşte de mulţimea păcatelor care duc la moartea spirituală, nu numai de cele împotriva firii!

Din cele constatate, lecţia de religie încriminată face parte din tema „Virtute şi păcat”, cuprinsă în curriculumul disciplinei Religie, la clasa a X-a, iar broşura folosită ca material auxiliar şi oferită în număr foarte mic unor elevi, este cunoscută public, din anul 1995, cuprinzând materiale ale unor personalităţi laice şi bisericeşti, precum: Profesorul Univ. Dr. Ilie Bădescu(sociolog), Părintele profesor Constantin Galeriu , avocaţii Emil Popescu şi Ion Predescu, medicul primar psihiatru Rodica Năstase, Dr. Edward Fields (SUA) ş.a.

Respingem, de asemenea, acuzaţia că utilizarea acestui material a fost o acţiune împotriva unor persoane şi a drepturilor acestora şi cu atât mai mult o „incitare la violenţă” din partea unor „grupări religioase fundamentaliste”, infiltrate în şcoli!?

Mulţumim celor care au apreciat rolul educativ al orei de religie din şcoală, luând atitudine şi înţelegând că Biserica noastră, împlinind Legea morală dumnezeiască, aplică în lucrarea sa acrivie faţă de „păcatul împotriva firii” şi iconomie faţă de păcătos, pentru că nu doreşte moartea acestuia, ci să se întoarcă şi să fie viu (Ezec. 33,11).

Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Sibiului via Ziaristi Online

Info: Cine sunt cei “vrednici de moarte”? Demenţă mare între propaganiştii homosexuali: vor să-l cezureze pe Sfântul Apostol Pavel şi Epistola sa către Romani din Noul Testament

The post Mitropolia Ardealului intervine în scandalul homosexualilor “agresaţi” de Sfântul Apostol Pavel appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

A plecat la Domnul ultimul supravieţuitor al Rugului Aprins, Părintele mărturisitor Roman Braga

Stiri de pe ziaristionline.ro - Aprilie 30, 2015 - 7:12pm
parintii-sofian-boghiu-si-roman-braga-la-detroit

Parintele Sofian Bighiu si Parintele Roman Braga la Manastirea romaneasca din Detroit

Pr.Justin.Parvu_.si_.Pr_.Roman_.Braga_.la_.M-rea.Petru_.Voda_.2003.08.30Părintele Roman Braga, unul din cei mai mari duhovnici români, a murit în dimineaţa zilei de 29 aprilie (28 aprilie, în Statele Unite), la vârsta de 93 de ani. În ultimii ani era duhovnic la mănăstirea de maici Adormirea Maicii Domnului de lângă Detroit. De aici a povăţuit către Hristos mii de suflete, informează Mănăstirea Petru Vodă, oferind şi o fotografie cu Părintele Braga la Părintele Justin Pârvu. Românii din Statele Unite care doresc să meargă la înmormîntare pot afla detalii de pe pagina dedicată Părintelui Roman. Înmormântarea va avea loc vineri, 1 mai 2015. Aici puteţi găsi biografia Părintelui Braga în limba engleză.

Doamne, odihneşte cu Sfinţii sufletul adormitului robului Tău!

*

Născut în Basarabia, la Condriţa, părintele Roman îşi începe pregătirea teologică la seminariile de la Cernica, Bucureşti şi apoi Chişinău.

În 1947 a absolvit cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pentru ca un an mai târziu să se înscrie la doctorat. Apropierea de viaţa autentică creştină o începe de la vârsta de 12 ani, când a intrat pe poarta Mănăstirii Căldăruşani. Însă vocaţia sa de luptător se va concretiza în timpul facultăţii, când căuta calea pentru a înfrunta ideologia comunistă.

Îl cercetează pe Sandu Tudor la Antim, la conferinţele cu miros duhovnicesc ţinute de monahi şi intelectuali ortodocşi. Sandu Tudor este cel care îl convinge că împotriva comunismului se poate lupta numai cu armele duhovniceşti. Totodată, tânărul Braga este implicat în grupul studenţilor de la Teologie care nu puteau accepta instalarea regimului comunist în România.

Alături de alţi colegi, precum Antonie Plămădeală, Nicolae Bordaşiu sau Paul Munteanu, redactează un manifest intitulat „Fraţi creştini” în care îi îndeamnă pe români să păstreze în post sâmbăta din Săptămâna patimilor care cădea de 1 mai.

La 9 iulie 1948 este arestat, apoi condamnat la cinci ani temniţă grea. A fost trimis la Peninsula-Valea Neagră, în „brigada preoţilor”, unde a muncit timp de 582 de zile. arturiseste Parintele: „Nu ca eu am fost legionar, ca n-am facut parte din nici un grup, ca sa spun asa. Dar Parintele Bordasiu a fost. El era cautat, eu am fost acuzat ca l-am gazduit; l-am gazduit, l-am ajutat. Am fost condamnat 5 ani pentru omisiune de denunt si ajutor.”

La 27 iulie 1953 a fost eliberat. Dupa ce a iesit din prima detentie, Mitropolitul Sebastian Rusan de la Iasi l-a tuns in monahism si l-a hirotonit diacon in anul 1954. La catedrala din Iasi a facut buna misiune, mai ales cu tinerii. Insa nu le era pe plac oficialilor activitatea Parintelui Roman si cautau motive sa-l inchida din nou. Nu gaseau motive. „De condamnat, spune Parintele, trebuia sa fiu condamnat. Mi-au spus-o de la inceput. Dar nu stiau ce vina sa-mi gaseasca. Si m-au bagat pana la urma in grupul Rugului aprins.” A fost arestat si dus la Bucuresti.

parintele roman-braga-in-arest-1955Întrebat dacă duce „activitate duşmănoasă” contra regimului, părintele Roman Braga a răspuns: „Am pastrat in biblioteca mea carti cu continut dusmanos regimului actual, cum ar fi de exemplu „Destinul omenirii” de autorul P. P. Negulescu si altele. Am scris note, referate si comentarii antimaterialiste cu privire la biologia marxista si alte teme, pe care le-am discutat si cu altii ca: Plamadeala Leonida, Lungeanu Mihai si altii de care nu-mi mai reamintesc.

In toata perioada 1953-1958, in mod consecvent si cu scop dusmanos regimului democrat, am facut educatie anticomunista in randul tineretului si in special a celui studios, deoarece speram ca astfel sa-i rup de regim si de conceptiile sale si apropiindu-i de manastire, acestia nu vor mai contribui cu nimic la mentinerea si consolidarea acestui regim.

Tot in cadrul acestei activitati dusmanoase, am participat la meditatiile tinute in anul 1957, vara, de catre staretul Sandu Tudor de la Manastirea Rarau. Cu ocazia acestor meditatii, eu am stat la Manastirea Rarau opt zile, timp in care impreuna cu Sandu Tudor am facut educatie antimaterialista unui grup de trei studenti de la Facultatea de Arhitectura din Bucuresti. Unul dintre ei se numea Gheorghe Vasii, al doilea Radulescu Nicolae, iar de al treilea nu-mi mai reamintesc.

În 1958 a fost condamnat, din nou la 18 ani de închisoare şi 10 ani de degradare civică. A fost eliberat în 1964, odată cu decretul lui Ceauşescu. În total, a făcut 11 ani de închisoare.

În 1968, patriarhul Justinian îl trimite misionar în Brazilia şi apoi în Statele Unite. Despre misiunea sa în SUA, părintele spunea într-un interviu din Formula AS:

„Noi, ca orto­docşi, acolo, în Ame­rica, avem o misiune: să schim­băm direcţia cunoaşterii, pentru că Apu­sul, din care face parte şi Ame­rica, e orientat în exterior. Oc­ci­dentalii explorează universul din a­fara lor. Rostul ortodoxiei este să întoarcă atenţia omului spre sine, spunându-i că mai există o dimen­siune lăun­trică. Noi nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaş­terea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt am­prentele lui Dum­ne­zeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem înăuntrul nostru, iar această cunoaş­tere a lui Dumnezeu este o expe­rienţă perso­nală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cu­noaşte fără să te cu­noşti pe tine. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine, pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vie­ţii morale, tineretul, mai ales, nu poate suporta aventura intrării în sine şi, ca un fel de scăpare, cultivă lucrurile zgo­motoase. Vedeţi, ăsta este rolul ortodo­xiei în cultura apusea­nă. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei, şi ce?! Nu pentru asta ne-a trimis Dumnezeu acolo. Ne-a trimis acolo ca să deschi­dem porţi­le unei cu­noaş­teri adevărate, să deschidem porţile Bisericii”.

Mişcarea Rugului Aprins a fost o adunare a trăitorilor creştin-ortodocşi, la baza căreia au stat Alexandru Teodorescu( viitorul monah) şi Ivan Culighin (duhovnicul mitropolitului Kievului, eliberat de trupele germano-române în orașul Rostov), aflat în chilia sa de la Mănăstirea Antim.

Printre membrii grupării s-au aflat: Benedict Ghiuș, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru („Codin”) Mironescu, George Văsii și Șerban Mironescu, Nicoale Rădulescu și Dan Grigore Pistol, Dumitru Stăniloaie, Petroniu Tănase, Grigore Băbuş, Bartolomeu Anania, Andre Scrima, Arsenie Boca, Antonie Plămădeală, Nichifor Crainic şi mulţi alţii.

Mihai Șomănescu / ActiveNews via Ziaristi Online

Foto: Dormition of the Mother of God Orthodox Monastery

Parintele Roman Braga in SUA

The post A plecat la Domnul ultimul supravieţuitor al Rugului Aprins, Părintele mărturisitor Roman Braga appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Ambasada Iranului oferă detalii despre nava Maersk reţinută de Teheran, cu patru marinari români la bord

Stiri de pe ziaristionline.ro - Aprilie 30, 2015 - 6:51pm

Ambasada Iran Bucuresti RomaniaEMBASSY OF THE ISLAMIC REPUBLIC OF IRAN

BUCHAREST

IN NUMELE LUI DUMNEZEU, CEL ATOTPUTERNIC

COMUNICAT DE PRESA

al Ambasadei Republicii Islamice Iran la Bucureşti

referitor la nava comerciala apartinand companiei « Maersk » retinuta de autoritatile iraniene

 

Nava reținută este o navă comercială aparținând companiei navale „Maersk” din Danemarca, aflata sub pavilionul Insulelor Marshall.

Reținerea acestei nave în data de 28 aprilie 2015 s-a efectuat în baza unei hotărâri anterioare emise de tribunal, ca urmare a plângerii înaintate de către companiile iraniene față de compania mai sus-menționată care înregistrează datorii neachitate.

Reținerea navei a avut loc în apele Republicii Islamice Iran, iar nava, după reținere, a fost condusă în portul Shahid Bahonar, din Bandar Abbas.

Demersul a fost efectuat cu respectarea legislației și prevederilor Republicii Islamice Iran, si în conformitate cu regulamentele și procedurilor internaționale, și s-a desfășurat în condiții de normalitate. Nava va fi eliberată și iși va continua cursa, după ce compania Maersk isi va soluționa datoriile financiare.

Membrii echpajului navei sunt perfect sănătoși, și nu există nicio restricție cu privire la posibilitatea marinarilor de a beneficia de serviciile consulare în situații de urgență sau în caz de nevoie.

Echipajul navei este format din 24 de marinari, căpitanul acesteia fiind cetățean bulgar, iar secundul său cetățean rus. Ceilalți membri ai echipajului sunt, după cum urmează: 13 cetățeni ai Myanmar, 4 cetățeni români, 1 cetățean ucrainean, 2 cetățeni ai Marii Britanii, 2 cetățeni ai Sri Lanka, și un cetățean polonez.

Bucuresti, 30 aprilie 2015

39, Lascar Catargiu Blvd., sector 1 Bucharest – ROMANIA, tel: 021 312 04 94; fax: 021 312 04 96;

Sursa: Ziaristi Online

The post Ambasada Iranului oferă detalii despre nava Maersk reţinută de Teheran, cu patru marinari români la bord appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Sinecuristul Cioroianu face rotaţie de cadre cu Manolescu la UNESCO, Maior, ex-şeful SRI, merge în SUA, Hurezeanu, agentul de PR al lui Iohannis, în Germania

Stiri de pe ziaristionline.ro - Aprilie 30, 2015 - 6:07pm

Adrian Cioroianu Ciorapeanu la UNESCODe departe, cea mai ridicolă afacere sinecuristă din seria schimbărilor de ambasadori marca Iohannis este rotaţia de cadre dintre Manolescu, gaşperul de la UNESCO, cu Cioroianu, supranumit “Ciorăpeanu” (prietenii ştiu de ce…). No (more) comment:

Comunicat de presă
(30 aprilie 2015)

Ref.: Propuneri de rechemare/numire de ambasadori

În conformitate cu prevederile constituționale (art. 91 al. 2 din Constituția României) privind numirea/rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României şi în baza consultărilor cu Primul ministru şi cu ministrul Afacerilor Externe, Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, a aprobat următoarele propuneri de rechemare/numire de ambasadori:

a) Rechemări
•Dl. Mihnea Ioan Motoc, ambasador, Reprezentant permanent al României la Uniunea Europeană
•Dl. Iulian Buga, ambasador în SUA
•Dna Maria Ciobanu, ambasador, Şeful Misiunii României pe lângă Oficiul ONU Geneva
•Dna Silvia Davidoiu, ambasador în Republica Austria
•Dna Daniela Grigore Gîtman, ambasador în Republica Cehă
•Dl. Bogdan Mazuru, ambasador în Republica Franceză şi în Principatul Monaco
•Dl . Ion Jinga, ambasador în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
•Dl. Nicolae Manolescu Apolzan, ambasador, Delegat permanent pe lângă UNESCO
•Dna Răduţa Matache, ambasador în Regatul Suediei
•Dna Simona Miculescu, ambasador, Reprezentant permanent la ONU- New York

b) Numiri
•Dl. Mihnea Ioan Motoc, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
•Dl. Bogdan Mazuru, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Republica Austria
•Dl. Emil Hurezeanu, ambasador extraordinar şi plenipotentiar în Republica Federală Germania
•Dna Luminiţa Teodora Odobescu, ambasador, Reprezentant permanent al României la Uniunea Europeană
•Dl. Cristian George Maior, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în SUA
•Dl. Adrian Cosmin Vieriţă, Reprezentant permanent pe lângă Oficiul ONU Geneva
•Dna Carmen Liliana Podgorean, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Republica Argentina şi Republica Paraguay
•Dl. Iulian Buga, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Regatul Suediei
•Dl. Mihai Constantin Coman, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Regatul Arabiei Saudite
•Dl. Constantin Mihail Grigorie, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Republica Cehă
•Dl. Adrian Mihai Cioroianu, ambasador, Delegat permanent pe lângă UNESCO
•Dl. Ion Jinga, ambasador, Reprezentant permanent pe lângă Oficiul ONU
•Dl. Viorel Moşanu, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Belarus
•Dl. Adrian Davidoiu, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Regatul Norvegiei

În privinţa numirilor, conform reglementărilor şi cutumelor în materie, urmează solicitarea agrementului statelor/organizaţiilor aferente şi audierile în Comisiile de Politică Externă ale Parlamentului, iar apoi emiterea decretelor de numire.

Departamentul de Comunicare Publică
30 Aprilie 2015

Sursa: Presidency.ro via Ziaristi Online

The post Sinecuristul Cioroianu face rotaţie de cadre cu Manolescu la UNESCO, Maior, ex-şeful SRI, merge în SUA, Hurezeanu, agentul de PR al lui Iohannis, în Germania appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

EXCLUSIV: Falsurile din “Lista lui Dughin”. Analiza unui specialist

Stiri de pe ziaristionline.ro - Aprilie 29, 2015 - 1:10am

dughin-mailFalsul scandal creat de site-ul “in linie strâmbă” al neo-cominterniştilor Tismăneanu şi Patapievici, cu aşa-zisa “Listă a lui Dughin“, primeşte noi rigle peste unghiuţe. “În ce mă priveşte, am spus-o şi o repet: dacă aş avea ocazia, m-aş întâlni şi cu Stalin şi cu Hitler (Regele Mihai a şi făcut-o), darămite cu Dughin!”, a declarat Victor Roncea, prezent pe lista respectivă cu menţiunea “Pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus”. Materialul de mai jos ne-a parvenit de la un colaborator de-al nostru care, din motive profesionale, nu poate să-l şi semneze. Îl redăm ca atare:

Vă amintiți de lista lui Dughin? Cum a căzut presa din România victimă unui fals realizat de un ONG, cu colaborarea lui Tismăneanu

Poate vă amintiți cum în 2 decembrie 2014, în plin război propagandistic (și nu numai) între Rusia și SUA pe problema Ucrainei, site-ul În Linie Dreaptă, patronat de Vladimir Tismăneanu a publicat o așa zisă listă a lui Dughin, care conținea o serie de nume a unor agenți de influență a Rusiei în România. În câteva ore de la publicare lista, care conținea nume din întreaga lume, de la președinți, la ziariști, scriitori și iluștri necunoscuți, a fost preluată pe nemestecate de toate publicațiile mainstream din România, catalogând toate persoanele din România din listă ca agenți ai Rusiei în România.

O analiza detaliată a întregii povești scoate la iveală că lista respectivă este – de fapt – un mare fals și că nu aparține corespondeței personale a geopoliticianului Dughin. Mai mult, lista a fost creată de un ONG american – National Endowment for Democracy – adaugată corespondenței reale a lui Dughin și publicată pe o serie de site-uri finanțate din SUA, printre care www.texty.org.ua și www.inliniedreapta.net, patronat de Vladimir Tismăneanu.

Concret, temporizarea evenimentelor este următoarea:

– 27 noiembrie 2014: gruparea de hackeri ucrainieni Shaltay Boltay, asociată Anonymous, publică pe site-ul propriu un material despre Dughin și oligarhul rus Malofeev, fara a se menționa o listă cu agenți internaționali ai Rusiei. În postare se dau 2 linkuri unde e disponibilă întreaga arhivă a mailurilor personale dintre Dughin și George Gavrish, hackuită și folosită pentru realizarea materialului din postare. O sursă a arhivei furate este hostată pe http://www.fileshare.ro/e31053365

În cadrul arhivei mailul cu numele 00000304.eml datat Joi 2/20/2014 11:26 AM se gasește atașat documentul Prilozhenie_1.doc din 15 Decembrie 2013 cu textul introductiv:

Приложение №1

Страны и персоны, где есть основания для создания элитного клуба и/или группы информационного влияния по линии «Россия Сегодня»

Mailul este trimis de la adresa rossia3.ru <dugin@rossia3.ru> catre g.george.2004@yandex.ru si – in afara documentului atasat – mai contine o conversație aparent fără legătură cu lista atașată:

On 19.02.2014, at 19:38, George <g.george.2004@yandex.ru> wrote:

> Я подъеду к 21.00 и буду Вас ждать. Если получится, подходите пораньше, что бы был запас времени.

>

>> 18 февр. 2014 г., в 23:55, “rossia3.ru” <dugin@rossia3.ru> написал(а):

>>

>> завтра попозже часов в 22 там где последний раз On 18.02.2014, at

>> 23:26, George <g.george.2004@yandex.ru> wrote:

>>

>>> Мы могли в ближайшие день – два встретиться? Если Вы за городом,

>>> готов подъехать

>>

– 2 decembrie 2014: site-ul ucrainean de stiri de tip crowsourcing Texty.org.ua publica un material (autor Orest Zoh) despre mailurile hackuite de către Shaltay Boltay, mentionandu-se lista “prietenilor lui Putin” în modul urmator:

Lista se referă la un grup de persoane din Europa, cu care Dughin sau angajați ai săi din Internaționala Neagră s-au întâlnit personal. Cei menționați în listă au agreat să participe la organizarea unei aripi pro-ruse, adică agenți de facto ai Rusiei.

Articolul (http://texty.org.ua/pg/article/devrand/read/57116/) conține un link către lista respectivă, scoasă din context, găzduită pe Google Docs: https://docs.google.com/document/d/1BsQG2Ms93tmVCIN03GoUGlY3q0kLAkuom6YANa4OkJU/edit

Aici se realizează un nou fals, textul introductiv fiind modificat de cel anterior, fiind adăugat paragraful marcat în roșu:

Приложение №1

Страны и персоны, где есть основания для создания элитного клуба и/или группы информационного влияния по линии «Россия Сегодня»
Со всеми этими людьми либо АГД, либо его представители встречались лично, косвенно или прямо затрагивая возможность их участия в организационной и/или инофрмационной инициативе проросссийского толка.

Traducere:

Anexa №1
Țara și persoană, unde există motive de a crea un club de elită și / sau un grup de influență informațional prin “Russia Today”
Cu toate aceste persoane, fie DGA sau reprezentanții s-au întâlnit fie personal, fie prin intermediari și au discutat direct sau indirect perspectiva participării în organizație și/sau într-o inițiativă informală de influență pro-rusă.

La finalul articolului din Texty se menționează:

“The material was prepared with the support of National Endowment for Democracy (NED)”

NED este o organizație non-guvernamentală americană (http://en.wikipedia.org/wiki/National_Endowment_for_Democracy) fondată în 1983 finanțată de Congresul SUA din bugetul USAID, cu scopul de a promova democrația în lume. NED a fost implicată puternic în alegerile din Ucraina din 2004.

Politicianul american Ron Paul afirma despre NED că această organizație are “foarte puțin de a face cu democrația. Este o organizație care utilizează banii SUA pentru a submina de fapt democrație, pentru finanțarea partidelor politice favorizate din lume. Organizează revoluții colorate, care arata mai mult ca pagini din scrierile lui Lenin privind răsturnarea de regimuri politice decât mișcări democratice autohtone autentice”

– 2 decembrie 2014, ora 23:45:13, un material similar care citeaza articolul de pe Texty este publicat de către In Linie Dreapta, autor Anca Cernea: http://inliniedreapta.net/lista-prietenilor-rusiei-din-romania-deconspirata-de-alexander-dughin-prin-e-mail/

Articolul nu are nicio menționare la sursa directă a listei, ci doar referiri identice cu cele ale materialului Texty sau citând Texty. Adică nu s-a făcut deloc muncă jurnalistică pentru a proba afirmațiile site-ului ucrainean prin verificare directă a sursei care se află și în prezent disponibilă pe Internet.

De altfel, materialul de pe Texty a fost preluat de În Linie Dreaptă (câteva ore doar), cu toate traducerile din rusă și ucraineană fiind făcute de un traducător uman, încât tindem să credem că materialul a fost primit gata realizat în limba română de la ONG-ul american National Endownment for Democracy.

Falsurile, pe scurt:

  1. 1. Lista lui Dughin din mailul original nu are niciun context, nu are indicații că a fost realizată de Dughin, este datată 2013 și mentionata intr-un mail din 2014 și nu mai este menționată nicăieri în cele peste 718 mailuri hackuite.
  2. 2. Lista lui Dughin extrasă din mailul original, nu menționează că cei din listă (peste 100 de pesoane) ar fi agenți de influență ai Rusiei sau că s-au întâlnit cu Dughin sau apropiați ai lui. Acest lucru este afirmat doar de site-urile org.ua și www.inliniedreapta.net

In fapt, antetul listei afirma:

Țari și persoane unde există motive de a crea un club de elită și / sau un grup de influență informațional prin “Russia Today”

In Linie Dreaptă realizează un grav derapaj jurnalistic, încadrabil la calomnie, pe baza unui material falsificat cu bunăștiință. Afirmații de genul “Este foarte posibil ca lista să fi fost întocmită în urma celor două vizite făcute în România de Dughin” (uitând cu ultima vizită a fost făcut în iunie 2014, deci mult după realizarea listei), că lista ar fi una a “prietenilor Rusiei”, pune la îndoială întregul demers jurnalistic al editorilor ILD. Care au încercat să dezvăluie un adevăr, pornind de la un fals grosolan.

Sursa: Ziaristi Online

 

 

The post EXCLUSIV: Falsurile din “Lista lui Dughin”. Analiza unui specialist appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Radu Gyr, poetul închisorilor, omagiat în Piaţa Universităţii la 40 de ani de la moartea sa

Stiri de pe ziaristionline.ro - Aprilie 29, 2015 - 1:05am

RADU GYR 40 de ani de la adormire - MarturisitoriiM.O.V. ( Mişcarea Oamenilor Visători ) îi cheamă miercuri, 29 aprilie, între orele 18 și 20, la Fântâna de la Universitate, pe cei care îl cunosc și cei care acum îl descoperă pe Radu Gyr, poetul care a fost condamnat la moarte pentru o poezie – “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” – , care și astăzi își păstrează actualitatea.

„La 40 de ani de la trecerea sa în eternitate, oricare dintre noi va avea ocazia să retrăiască cu puterea imaginației felul în care Radu Gyr a privit cerul prin pătratul unei ferestre cu zăbrele, va putea să se apuce cu mâinile de gratii și să recite tare, curajos, din suflet, una dintre poeziile sale, la alegere”, spun cei de la M.O.V, după cum transmite ActiveNews.

Evenimentul este anunţat şi de Mănăstirea Petru Vodă: Miercuri, 29 Aprilie, creştinii din Bucureşti iubitori ai Sfinţilor închisorilor se vor întâlni în Piaţa Universităţii, între orele 18 şi 20, pentru a sărbători prin poezie pe marele mîngîietor al inimilor unui popor întemniţat, mărturisitorul lui Hristos, poetul Radu Gyr, de la a cărui trecere în Împărăţia cea veşnică se împlinesc 40 de ani. Veşnica lui pomenire!

Mănăstirea Părintelui Justin Pârvu mai anunţă că pomenirea a 40 de ani de la săvârşirea marelui poet Radu Gyr se va face în dimineaţa zilei de Sâmbătă, 2 Mai. Sînt aşteptaţi toţi cei ce îl iubesc pe poetul suferinţelor acestui neam greu încercat.

Mai multe detalii despre acţiunea de la Universitate, găsiţi pe pagina specială creată pe Facebook.

Sursa: Ziaristi Online

The post Radu Gyr, poetul închisorilor, omagiat în Piaţa Universităţii la 40 de ani de la moartea sa appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

Ziua Veteranilor de Război: Amintiri din tranşee

Stiri de pe ziaristionline.ro - Aprilie 29, 2015 - 1:00am

Veterani de RazboiMesaj din tranşeele amintirii

Salvaţi-i pe ai ţării eroi!

de Marian Teodorescu

În ajunul zilei veteranilor de război şi al sărbătoririi a 70 de ani de la încheierea celui de al Doilea Război Mondial, Gheorghe Olteanu şi Gheorghe Pietreanu, onorând cele două evenimente, au publicat lucrarea Amintiri din tranşee la Editura Tipoalex –Alexandria.

Titlul de ”veteran de război” are o vechime de 113 ani, fiind instituit prin Înalt Decret de regele Carol I la 29 aprilie 1902, când se împlinea un sfert de veac de la decretarea, la 29 aprilie 1877, a mobilizării pentru Războiul de Independenţă. Deşi tardivă, măsura încerca să repare o nedreptate faţă de bravii luptători români, acordându-le unele drepturi şi facilităţi. Aceeaşi dată s-a menţinut şi prin Decretul – Lege nr. 440/1945, numai că regimul de democraţie populară l-a aplicat discriminatoriu. Militarii care au luptat pe frontul de est au fost privaţi de drepturile instituite, marginalizaţi şi ostracizaţi, iar unii dintre ei au suferit ani grei de închisoare.

Legea 303/2007 a reconfirmat şi consfinţit Ziua Veteranilor de Război sărbătorită anual pe 29 aprilie. Prin osârdia generalului teleormănean Marin Dragnea, statul a restabilit drepturile ce se cuvin acestui nucleu de viteji ai ţării.

Gestul autorilor de a face cunoscute faptele de arme, înnobilate de vitejie şi curaj, prin apel direct la sursă, adică de la cei care s-au aflat în focul luptelor, se înscrie într-un demers pe cât de dificil, pe atât de patriotic şi de nobil. Dificultatea rezultă din faptul că autorii s-au aflat într-o întrecere vijelioasă cu timpul. Vremea investigaţiilor desfăşurate în localităţi aflate la mare depărtare unele de altele pe harta judeţului, oferea arşiţă, ger, ploaie şi vânt, ce trebuiau înfruntate fără ezitare, pentru că timpul material al supravieţuitorilor ultimului măcel mondial se scurta, dată fiind distanţa apreciabilă de la eveniment. Inserţia patriotică este desprinsă din dorinţa de a nu lăsa să cadă sub lespedea uitării nume de teleormăneni care au înfruntat pericolele războiului şi chiar moartea, pentru a-şi apăra patria.

Fără a se juca cu vorbele, autorii au reabilitat noţiuni ca patrie, patriotism, fapte de vitejie ş.a., căzute în desuetudine în timpul din urmă, considerate de inşi, cel puţin superficiali, dacă nu chiar iresponsabili, ca simple vorbe. Şi acelea expirate!

Purtând un dialog din care se desprinde căldura sufletească, respectul pentru oamenii care au îndurat greutăţile frontului, autorii pun în evidenţă cu migală şi răbdare vitejia fără seamăn, bărbăţia şi eroismul ostaşilor care, fără a-şi precupeţi forţele şi viaţa, au luptat pentru apărarea pământului strămoşesc.

Într-un elogios Cuvânt înainte, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, general de armată (rt.) Marin Dragnea trece în revistă varii momente de luptă şi de viaţă dintr-un vibrant curriculum colectiv al camarazilor săi veterani: uneori, totul părea încremenit în trecerea timpului, iar tu, ostaş, vrednic veteran de război, în aceste ultime clipe îţi adunai în gând chipul fiinţelor iubite şi în inimă nădejdea credinţei în Dumnezeu. Apoi, se pornea uraganul. (…) Te-ai ospă tat din mierea succesului, dar ai                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     mai şi sorbit din paharul amar al înfrângerii. Te-ai legănat în braţele norocului şi te-ai zvârcolit în strânsoarea neşansei. Ai parcurs gama întreagă a trăirilor omeneşti, de la entuziasm la dezamăgire şi de la decepţie la speranţă şi ai supravieţuit tuturor încercărilor. Ai dovedit demnitate, onestitate şi un ardent patriotism, de-a lungul întregii tale vieţi, bătrâne ostaş al Ţării! (…) Ţie brav veteran, supravieţuitor al războiului, ţi se cuvin respectul şi recunoştinţa întregii naţiuni române!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                            

Lucrarea prezintă o îmbinare de date biografice cu fapte semnificative din viaţa civilă şi militară a celor 61 de nume consemnate în nuclee narative rememorative. Autorii ignoră tentaţia de a întocmi simple fişe cu date statistice despre locuri şi fapte de arme, dând valoare literară cărţii prin descrierea ambientului [când am intrat în curte, frunzele pomilor cădeau una câte una, gutuiile aşteptau să fie culese. Mirosul de tufănele plutea în aer, iar gazda (nonagenară n.n.) săpa în grădina de legume.] în care „tăifăsuieşte” cu fiecare veteran. În acelaşi registru ambiental este                                                                                                                                                        menţionat şi colţul suvenirurilor ilustrat cu diplome, brevete şi medalii în fiecare odaie mare – odaie în care se ţine şi lada de zestre.

Deşi o mare parte dintre interlocutori au participat în aceleaşi teatre de operaţiuni, autorii le diferenţiază discursul pentru a distinge valoarea participativă a fiecăruia la respectivul eveniment. În plus, pentru a evidenţia unele momente emoţionante trăite de veterani în juneţea lor eroică, autorii le confirmă spusele cu citate din lucrări despre cel de al Doilea Război Mondial, dintr-o bibliografie de specialitate. Bunăoară, se citează faptul că la 13 aprilie 1945, mareşalul Rodion Malinovski consemna într-un ordin de front: „Armatele române luptă foarte bine şi sunt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupe, care sunt brave şi gata de orice sacrificiu”

Da, de aceea Înaltul Comandament Militar sovietic sub comanda căruia se aflau trupele române ordona împlicarea acestora în cele mai grele lupte, adesea fără susţinere directă, cum s-au petrecut lucrurile la Oarba de Mureş, care a devenit cel mai tragic moment de pe frontul de vest. „La Oarba de Mureş a fost un adevărat Katin pentru armata română. Ordinul iresponsabil de a ataca frontal şi fără sprijin de artilerie Dealul Sângeorgiu din zona Iernut, dat de comandantul rus, generalul Serghei Trofimenco, căruia i se subordona armata a 4-a română, a determinat pierderi uriaşe în rândul militarilor români.”

Momente impresionante de vitejie sunt readuse în actualitate din ascunzişurile memoriei de către bravii veterani, dar cu ce preţ se câştigau luptele când în fiecare zi făceai cunoştinţă cu moartea…când n-aveai răgazul să-i închizi ochii unui camarad căzut lângă tine…dacă nu ai patria în suflet, nimic nu ai…iată câteva din reflecţiile unora dintre personajele cărţii. La replica unui vateran: războiul este o stupiditate care nu trebuie să existe…fără a-l contrazice direct, un altul crede că oricât de urât ar fi războiul, el trebuie dus împotriva celor care vor să ne fure ţara. Am plecat la luptă cu această credinţă şi îndemnat de cuvintele patriahului Nicodim: „Noi suntem în război, fiindcă s-au năpustit asupra noastră cei mai nedrepţi vecini!”

Un vajnic veteran de război, din păcate plecat dincolo să-şi întâlnească foştii camarazi de luptă, a fost şi prietenul nostru, învăţătorul Costică Păunescu, coleg de catedră cu soţia mea, Ştefania Teodorescu, la şcoala nr. 171 de lângă parcul „Regina Maria”, care ne-a vorbit adesea despre solidaritatea şi eroismul camarazilor săi în luptele din Crimeea, despre faptul că a scăpat de la o încercuire la Feodosia, cu ajutorul unui cal, care l-a dus, pe deşelate peste o sută de kilometri în spatele frontului. Numele acestui patriot adevărat este evocat în carte de către Comănescu R. Alexandru (103 ani) – din comuna Tătărăştii de sus, satul Udupu. Acesta îşi aminteşte: (…) „trecuseră opt sute de zile de când eram în armată. Într-o zi, colonelul Dumitru Florescu, comandantul regimentului, mi-a zis: sergent Comănescu, sublocotenentul Constantin Păunescu (tatăl poetului Adrian Păunescu) te înlocuieşte. Îi predai trusa, primeşti haine noi şi fiind funcţionar de stat, eşti demobilizat. Când eram pe picior de plecare, Constantin Păunescu, de profesie învăţător, m-a întrebat: -Cum e pe aici? -Ca pe front, i-am răspuns. Interlocutorul veteranului îl întreabă: Poetul Adrian Păunescu a aflat despre întâmplarea petrecută pe front? A aflat mai târziu. A fost la mine acasă şi a notat tot ceea ce i-am spus”.

Nu pot încheia acest minunat florilegiu istoric şi deopotrivă eroic, realizat de Gheorghe Olteanu şi Gheorghe Pietreanu, fără a evoca numele unui alt veteran teleormănean, plecat într-o vizită de revedere cu foştii camarazi pe frontul subteran, colonelul Flămânzeanu Stancu (Teacu) din comuna Buzescu. Acesta, împins de neajunsuri, dar îndrăgostit de armată, a fost primit copil de trupă la numai 14 ani, în 1940, la Centrul de Instrucţie Moto-mecanizat din Bucureşti, în cadrul căruia a obţinut calificarea de mecanic auto. Se înţelege că, fiind minor, n-a fost trimis pe front, dar a contribuit la nevoile acestuia prin activitatea pe care o desfăşura într-unul din atelierele de reparaţii ale vehicolelor de război. Era mândru că în 1944, la 18 ani a participat la mai multe misiuni de luare de prizonieri germani care încercau să pătrundă în Capitală.

Am luat parte la sărbătorirea colonelului cu prilejul ieşirii sale la pensie, eveniment pe care l-am consemnat în Flacăra nr.47 din 22 noiembrie 1985, din care reproduc un fragment: „ Am trăit aproape două ore de bilanţ omenesc. Au fost rostite cuvinte calde, elogioase, la adresa bravului ostaş ce şi-a încheiat misiunea…Au fost aduse în prim plan savuroase întâmplări de juneţe. Şi toţi revin la portretul celui care le face cinste la propriu şi la figurat. Patruzeci şi cinci de ani de uniformă militară purtată cu drag de la frageda vârstă de 14 ani – fiind copil de trupă – până azi, colonelul Flămânzeanu Stancu a trecut cu demnitate prin toate gradele… Şi, deodată, spontan, glasurile profunde, reunite în tradiţionalul „Mulţi ani trăiască”, au creat solemnitatea unui cor verdian, iar undeva, parcă, o fanfară nevăzută prezenta onorul.”

Să trăiţi – salutul militar şi urarea civilă – să vă însoţească, bravi veterani ai Ţării mele!  

Articol publicat în Flacăra lui Adrian Păunescu nr. 14 din 24-30 aprilie 2015 şi online la Ziaristi Online

The post Ziua Veteranilor de Război: Amintiri din tranşee appeared first on Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online