Share |

Agregator de ştiri

Dorin Tudoran: “Deși împușcat în picior cu ditamai glonțul, dl Tismăneanu continuă să scrie”

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 19, 2014 - 10:00pm

tismaneanu_lumea_secreta-humanitas-editura-politica“De la dl Tismăneanu am aflat cu toți (grație cărții sale de memorii - Nomenklaturika vs. Nomenklatura sau lupta lui David cu Goliat) că a fost coleg de școală cu dl Nicu Ceaușescu și că, deși prieteni, cel din urmă l-a împușcat pe cel dintâi, în picior, cu un glonț.

Iată o disidență începută foarte timpuriu.

Și un miracol – deși împușcat în picior cu ditamai glonțul, dl Tismăneanu continuă să scrie.

Succes în ramură!”

Sursa: Dorin Tudoran

Categorii: ziaristi_online

Ion Cristoiu despre lovitura matroanei PMP, Elena Udrea: Traian Basescu e un cadavru politic in putrefactie, astfel ca nici apropiatii nu mai vor sa-i stea in preajma?

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 19, 2014 - 12:10am

basescu - elena-udrea-selfie pmp nastaseTraian Basescu in fata unei provocari de destin: candidatura Elenei Udrea

de Ion Cristoiu

Ma suna cineva din tara pentru a ma instiinta ca Elena Udrea pune la cale un puciulica (puci pun la cale doar barbatii politici, Elena Udrea nu poate pune la cale decat un puciulica) prin care candidatul PMP, Cristian Diaconescu va fi dat la o parte pentru ca ea, Elena Udrea, sa-i ia locul in cursa prezidentialelor.

Binevoitorul gasise de cuviinta sa stiu asta, pentru ca in mai multe randuri am atras atentia pe cristoiublog.ro asupra folosirii lui Cristian Diaconescu de catre Elena Udrea pe post de iepure. Un iepure pe care distinsa il va beli la un moment dat, pentru a-si face din pielea lui o poseta cu care sa se plimbe apoi pe Champs-Elysees.

Interlocutorul s-a apucat sa-mi aduca la cunostinta ce a facut si ce-a zis Elena Udrea in pregatirea puciului de marti.
L-am intrerupt spunandu-i ca nu ma intereseaza ce-a zis si ce a facut Elena Udrea.
Pe mine ma intereseaza ce-a zis Traian Basescu despre ce zice si ce face Elena Udrea.
Aceasta deoarece, dupa opinia mea, in aceasta incredibila marghioleala - presedintele unui partid ii da un ghiont candidatului desemnat al partidului pentru a-i lua locul - singurul lucru cu adevarat serios, cu adevarat istoric, pentru ca priveste un politician care va intra in Istorie, e pozitia lui Traian Basescu.

Si iata de ce.
Luni, 28 iulie 2014. Ziarele si televiziunile, cate n-au trecut de partea Elenei Udrea, cu deontologie cu tot, difuzeaza stirea potrivit careia  Traian Basescu a semnat pe prima pozitie de pe lista de sustinatori a candidatului PMP Cristian Diaconescu.
E punctul culminant al campaniei prin care Traian Basescu a vrut sa arate ca PMP are drept candidat pe Cristian Diaconescu.
Un candidat pe care el, Traian Basescu, l-a propus si impus PMP, partidul faurit ca replica la PDL-ul FSN-izat de administratorul de bloc, Vasile Blaga.

De ce a optat Traian Basescu pentru Cristian Diaconescu si nu pentru presedintele partidului, Elena Udrea?
Din mai multe motive, unele expuse public de Traian Basescu, altele pastrate in discretie, dar lesne de banuit:

  1. Cristian Diaconescu intruneste multe dintre conditiile socotite de Traian Basescu indispensabile pentru a fi desemnat drept succesor:
    De la cunoasterea dosarelor de politica externa in planul dedesubturilor, pana la experienta de ministru al Justitie sub PSD, experienta din care stie caile presiunii politice de tip PSD asupra Justitiei si mijloacele de contracarare;
  2. Desi Elena Udrea si-a dorit candidatura, vazuta de ea ca un nou si fericit prilej de se da in stamba prin studiourile tv, Traian Basescu a considerat – si pe drept cuvant – ca o candidatura a presedintei PMP ar fi fost o catastrofa. O catastrofa pentru PMP, pentru Traian Basescu si chiar pentru Elena Udrea.
    Pentru el, deoarece propulsarea Elenei Udrea in fruntea PMP – absolut necesara la inceputurile acestui partid necunoscut opiniei publice – i-a adus lui Traian Basescu despartirea de intelectualii de Dreapta, cei care i-au fost alaturi in toate bataliile si cei pentru a caror simpatie s-a luptat s-o obtina presedintele inca de vremea cand era un simplu candidat. Desemnarea Elenei Udrea drept succesor ar fi fost momentul in care Traian Basescu ar fi pierdut si sprijinul romanilor cat de cat intregi la minte. De zece ani, de cand e presedinte, pe seama lui Traian Basescu a fost pusa o relatie nepotrivita cu Elena Udrea. S-a creat astfel imaginea unui barbat politic dependent de o femeie in multe dintre deciziile sale. De aici pana la eticheta de barbat carpa din amor nu mai era decat un pas. Desemnarea Elenei Udrea ar fi fost acest pas. Si daca romanii trec cu vederea unui barbat politic multe slabiciuni, dependenta de un sutien nu se iarta. Fie si pentru ca romanii au experienta cumplita a femeilor care au facut politica in pat si nu la tribuna.
    Candidatura a fost socotita de Traian Basescu contraproductiva si pentru Elena Udrea. Contrar aparentelor, Elena Udrea n-a aratat prea mare lucru in politica facuta pe cont propriu. Destinul ei apare prea dependent de Traian Basescu pentru a mai sesiza si contributia personala. E drept, Elena Udrea e un personaj mediatic, o starleta a politicii romanesti, dar asta nu inseamna mare lucru pentru un politician. Dupa europarlamentare, obiectivul  major pentru Elena Udrea  trebuia sa fie consolidarea PMP si nu protapirea mediatica a propriei persoane. Elena Udrea urma sa arate adversarilor ca e un politician pe cont propriu si nu o salcie plangatoare a lui Traian Basescu prin organizarea campaniei lui Cristian Diaconescu in asa fel incat candidatul PMP sa obtina un scor foarte bun la prezidentiale.

Din cate-mi dau seama, Elena Udrea a acceptat solutia lui Traian Basescu tinand privirile intr-o parte, ca sa nu i se vada surasul smecheresc. Nu-i nimic, si-a spus ea, il accept acum, la Congres, pe Cristian Diaconescu, ca sa scap si de criticile intelectualilor pentru scorul de la euro. Il accept insa pe post de iepure. In realitate, eu sunt candidatul. Si ma voi da peste cap pentru ca pana la urma Traian Basescu sa n-aiba incotro si sa ma accepte drept candidatul PMP si, prin asta, succesorul desemnat al lui Traian Basescu.

Si Elena Udrea a trecut la lucru.
Rar am mai vazut pana acum o boicotare a candidatului unui partid de catre conducerea partidului!
In deplasarile sale prin tara, Cristian Diaconescu era tratat cu fundul de liderii locali. Televiziunile si ziarele aservite Elenei Udrea au intretinut, la ordin, imaginea unui Cristian Diaconescu fara nici o sansa, spre deosebire de Elena Udrea, infatisata drept singura in stare sa-l bata nu numai pe Victor Ponta, dar si pe Winston Churchill.

Porcaria a culminat cu boicotarea strangerii de semnaturi.
Traian Basescu a semnat public lista lui Cristian Diaconescu.
In doar doua luni, cate au trecut de la propulsarea sa in fruntea PMP, Elena Udrea a reusit sa reduca partidul la un cerc restrans de amici si amice de ceai dansant.
Impopotonati cu titlul de lideri de filiale, oamenii Elenei Udrea declara peste tot ca PMP intampina dificultati in strangerea de semnaturi pentru candidatul Cristian Diaconescu.
Elena Udrea sustine ca PMP e partidul lui Traian Basescu.
Pai cum dracu se face, distinso, ca desi Traian Basescu a semnat public lista, desi a facut numeroase declaratii in favoarea lui Cristian Diaconescu, membrii PMP refuza sa semneze lista?
Ce sa credem?
Ca Traian Basescu a ajuns de rasul curcilor in partidul pe care l-a infiintat si pe care l-a incredintat Elenei Udrea?
Ca PMP e partidul Elenei Udrea si nu al lui Traian Basescu?
Ca Traian Basescu e un cadavru politic in putrefactie, astfel ca nici apropiatii nu mai vor sa-i stea in preajma?

Traian Basescu a primit de a lungul carierei sale de politician multe lovituri.
Nici una n-a fost atat de umilitoare ca lovitura data de declaratiile publice ale liderilor PMP, in frunte cu Elena Udrea, ca membrii partidului infiintat de Traian Basescu, ai partidului pentru care presedintele a facut campanie pe fata, s-au sters la fund cu semnatura lui Traian Basescu de pe lista de sustinatori ai lui Cristian Diaconescu.

Multi s-au mirat de insistenta iesita din comun cu care Traian Basescu l-a impus opiniei publice pe Cristian Diaconescu.
Eu nu ma mir.
Cred, asa cum am mai scris, ca Traian Basescu si-a dat seama de boicotul Elenei Udrea.
Facand gesturi spectaculoase  de sprijinire a lui Cristian Diaconescu, el a vrut sa contracareze lucratura perfida a Elenei Udrea.

I-a reusit?
Fireste ca nu.
Elena Udrea  se pregateste sa-l debarce pe candidatul lui Traian Basescu.
Pe ce se bazeaza?
Pe punerea lui Traian Basescu in fata faptului implinit?
Pe santajarea lui Traian Basescu?
Sau, cumva, pe lepadarea de Traian Basescu?
Indiferent de motive, Traian Basescu se afla in fata uneia dintre cele mai grele decizii ale destinului sau de politician si chiar ale destinului sau.

Operatiunea Elenei Udrea dezvaluie un tupeu gretos.
Daca voia sa candideze, de ce n-a spus-o de la inceput?
Cum sa te folosesti de Cristian Diaconescu, nu numai un politician de prestigiu, dar si un om, un om pur si simplu, care cere sa fie tratat ca un om si nu ca un ciorap al unei dame?
Cum sa boicotezi tu, presedinta partidului, propriul candidat, pentru a putea sa te autopropui candidat?
Cum sa incuviinteze Traian Basescu o asemenea mizerie?
Daca va ceda in fata Elenei Udrea, va putea sa-si ia adio de la cariera sa de dupa incheierea mandatului si, mai ales, de la credinta noastra, a celor tot mai putini, printre care ma numar si eu, ca e un Barbat de stat si nu o carpa cu care o femeie se sterge de fard!

Sursa: cristoiublog.ro via Ziaristi Online

Cititi si:
A început Războiul celor doua Elene. Elena Băsescu se ridică la luptă contra Elenei Udrea. După ce şi-a umplut curtea lui şi a României de cai şi măgari troieni, Traian Băsescu trebuie sa aleagă: Victorie à la Priam sau à la Pirus?

Categorii: ziaristi_online

Cum să mai votezi fără să vomezi ?

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 18, 2014 - 11:55pm

udrea-basescu-plaja i love pula
Politicieni şi cerşetori

de Petru Romoşan

La începutul anilor ’90, occidentalii erau şocaţi de indiferenţa românilor la soarta copiilor abandonaţi în orfelinate. Pe drept cuvânt. Dacă nu eşti capabil să-i protejezi pe cei mai slabi, pe cei fără apărare, nici nu meriţi altceva decât un scuipat. De ani buni, locuitorii marilor oraşe vestice, de la Paris, Roma şi Madrid până la Washington şi Buenos Aires, sunt şocaţi de agresivitatea cerşetorească a romilor din România, care s-au răspândit cu zecile de mii pe toată planeta. Desigur, ies din discuţie romii care muncesc cinstit în Italia sau în Spania. Occidentalii mai puţin şcoliţi, mai simpli, adică majoritatea, confundă „români” şi „România” cu cerşetorii din metroul parizian sau de pe Champs-Elysees, ori cu cerşetorii din faţa bisericilor de pe cele două continente americane. Se înşală ? Numai în parte. Pentru că aceşti romi răspândiţi cam prea organizat prin lume sunt numai o parte a României.

Dar să fim drepţi. Cât de mare e distanţa dintre prestaţia cerşetorilor români din diferitele capitale bogate ale lumii şi prestaţia „politică” a lui Traian Băsescu, Victor Ponta, Elena Udrea, Cristian Boureanu, Ludovic Orban, Mircea Toader, Gabriela Vrânceanu Firea şi toată fauna ? Nu sunt şi aceştia din urmă, politicienii, cu cei vreo 600 (şase sute !) de parlamentari burtoşi, fălcoşi şi rotunzi, fără expresie umană, agramaţi, plus miile de consilieri, de directori, de secretari şi secretare de toate gradele până la cea mai modestă comună (7,5 % din PIB ar fi numai salariile acestora, fără să li se ştie numărul exact), tot nişte cerşetori agresivi care vor un ban pe care nu l-au muncit ? Cam câte mii, zeci de mii dintre aceştia ar trebui să treacă prin „uzina” DNA şi să ajungă în puşcărie şi cu averea confiscată extins ca să ne apucăm să gestionăm cât de cât decent, normal „sărăcia şi nevoile şi neamul” ?
Şi dacă noi, cealaltă parte, partea învechită – pentru că „omul nou” n-a reuşit să înlocuiască total „omul vechi” –, nu reuşim să ne adaptăm la acest zoo politic, amestec de puşcărie şi spital, de ce occidentalii ar trebui să se obişnuiască cu agresivitatea cotidiană a ţiganilor noştri expediaţi organizat ? Care, de altfel, nu sunt nici pe departe toţi de etnie romă… Cine i-a trimis în Guvern, în Parlament, în Consilii pe toţi anonimii penali de care se pare că nimeni şi nimic nu ne mai poate scăpa ? Oare nu tot aceia care s-au ocupat de răspândirea „patriotică” a ţiganilor în tot Occidentul, în Europa de Vest, în America de Nord şi în America de Sud ? Cine sunt cei care compun de atâta amar de vreme, de pildă, Consiliul General al Bucureştiului, cine şi cu ce scopuri i-a scos în faţă, cum sunt aleşi aceşti ipochimeni care manevrează miliarde de euro ?
Să facem şi puţină istorie. După 1948, Securitatea şi Partidul au înlocuit brutal, trimiţând sute de mii de oameni în puşcării, vechile clase „exploatatoare”, care erau legate de „Occidentul putred”. Securiştii şi comuniştii s-au mutat în casele „exploatatorilor” şi s-au pus pe făcut politică, cultură, economie totalmente controlată – o bravă lume nouă. Şi cum Securitatea şi Partidul (unic – era de-ajuns !) au fost fabricate de la zero de sovieticii ocupanţi, de ruşi, în câţiva ani, puţini, România s-a orientat spre Uniunea Sovietică (un pseudonim al Rusiei imperiale) şi, astfel, tovarăşul Ion Iliescu, fiul unui cunoscut agent sovietic în ilegalitate, preşedintele democrat de tranziţie cu trei sau patru mandate, a putut să-şi facă studiile la Moscova. Ocupanţii ruşi s-au servit din plin de minorităţi, de cea evreiască, de cea maghiară, de cea germană, de foarte numeroasa minoritate romă ca să pună şaua pe România vecină şi ortodoxă, pe care le-o cedase generos şi cinic Winston Churchill, ca să păstreze pentru Imperiul Britanic Grecia, pentru că avea muşte războinice mai vechi în cap.
Ministerul de Interne, Securitatea, Armata, dar şi Partidul au fost înţesate cu minoritari şi cu copiii cei mai săraci ai satelor. A fost şi o selecţie inversă, „pe dos”, căci aleşi au fost cei mai tâmpiţi, cei mai răi, după deja binecunoscutele directive NKVD. Lumea a fost întoarsă „revoluţionar” cu fundul în sus pentru 50 de ani, pentru 100 de ani – definitiv ? Totuşi, după Sfinţii Părinţi, răul nu e niciodată definitiv, nu e complet şi nici nu învinge până la urmă.
Iar azi ce avem ? O pletoră de oligarhi, un fel de prinţi, un fel de boieri de lume nouă, postrevoluţionară, de tranziţie, baroni regionali şi principi de Centru, interlopi sadea, prădători care-şi dispută între ei hălci ale ţării, ale Guvernului, ale Parlamentului, pe baza grămezilor, „mormanelor” de bani adunaţi prin furt, prin abuz, prin contracte cu statul, prin şantaj, prin fărădelege. Occidentalii care au venit în număr mare în România după 1989, în câteva valuri, cu cine au intrat în legătură, cu cine au făcut afaceri, pe cine au susţinut şi mai susţin încă ? S-au întâlnit cu Securitatea mai ales, pentru că Partidul a fost scos în afara legii foarte repede, lideri comunişti importanţi au fost băgaţi în închisoare la iniţiativa Securităţii, care a şi făcut Revoluţia în colaborare cu străinii după ce aceştia îi promiseseră că o vor salva, lucru care s-a şi petrecut. S-a schimbat în ultimii 10-15 ani – perioada Năstase-Băsescu – ceva ? Da, bineînţeles. Toţi banii au ajuns numai în buzunarele oligarhilor. Populaţia a sărăcit dramatic, mai ales în ultimii 5 ani.
De ceva vreme, după vechea promisiune a lui Băsescu „la ţepe în Piaţa Victoriei !”, oligarhii se împuţinează, sunt arestaţi. Dan Voiculescu, unul dintre cei mai puternici oligarhi ai României, a fost spulberat zilele trecute de o foarte severă decizie de justiţie : condamnare la 10 ani şi confiscarea extinsă a averii. Marea lui vină pare să fi fost extinderea nemăsurată a puterii media, cuprinzând şi cea mai influentă televiziune de ştiri din ultimii ani, Antena 3 – şi toate au, evident, legătură cu campania electorală în curs. Sandu Anghel, zis Bercea Mondial, un oligarh rom, cel mai bogat om din judeţul Olt (cf. procurorul Eugen Iacobescu), e condamnat pentru mulţi ani şi are aproape toată familia în puşcărie. În cazul său nu s-a pronunţat încă o confiscare extinsă a averii – o impozitare grea dar legală, cerută, de altfel, de trei ani de procurorul Iacobescu. Poate şi pentru că a împărţit-o cu politicienii înainte de a fi condamnat. Sorin Ovidiu Vântu, un alt oligarh dedulcit la proprietăţi media, e şi el pentru a doua oară după gratii, dar confiscările în cazul său sunt necunoscute. Adrian Năstase şi Relu Fenechiu, doi oligarhi ai politicii, prind mucegai în puşcărie. Avem de-a face cu un judiciarism de tip spectacol pentru săraci, circ mai mult, pentru că nu prea mai e pâine, dar proiectele economice, viziunea politică şi istorică, precum şi capacităţile practice de a le pune în aplicare lipsesc cu desăvârşire.
Şi care e distracţia principală a oligarhilor care nu sunt încă închişi, dincolo de cluburile de fotbal, de proprietăţi în Capitală, la munte şi la mare, de televiziuni proprii, de mari restaurante care le aparţin, de conturi în exotice paradisuri fiscale ? Ei bine, cel mai tare îi amuză alegerile zise democratice. E ca un fel de turnir cavaleresc de bâlci, cu televiziuni, cu agonie şi extaz online, campanii cu poze kitsch, cu ţâpurituri colorate, în care marii bandiţi ai României, interlopii, la umbră, ferit, îşi încordează muşchii financiari. Şi-şi trimit în scenă, la cerşit voturi, politicienii arondaţi, cumpăraţi, într-un chip care seamănă uluitor cu cerşitul din metrou sau de pe treptele bisericii.
Ne-am cam plictisit. Ne-am săturat de-a binelea. Mulţi dintre noi, câteva zdravene milioane, au plecat, temporar sau definitiv. Să alegi între Victor Ponta şi Elena Udrea sau între alţii ca ei, după ce i-ai îndurat pe Iliescu, pe Năstase, pe Băsescu, e totuşi prea mult. Cum să mai votezi fără să vomezi ?

Compania / Ziaristi Online

Foto: Internet

Categorii: ziaristi_online

“BASARABIA – Scrisori către MAREŞAL”, o carte-eveniment, despre Ion Antonescu, publicată la Chişinău de istoricul Alexandru Moraru, cu o postfaţă de Gheorghe Buzatu

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 17, 2014 - 7:00pm

BASARABIA - Scrisori catre Maresalul Ion Antonesc - Alexandru MoraruO carte-eveniment scrisă de domnul profesor Alexandru Moraru va apărea în curând la Chişinau şi va întregi cu siguranţă imaginea Mareşalului Ion Antonescu dintr-o perspectiva nouă: prezintă o culegere de documente inedite căutate de către istoric  în Arhivele din Chişinau, informa portalul Istoria Romanilor cu doi în urmă.

Festivalul National al iei 2014 - Alexandru Moraru si Maria Vlas BotnaruIată că istoricul basarabean Alexandru Moraru (foto dr.), cu perseverenţa sa, a reuşit, din nou, după publicarea cărţii-document: ”GARDA DE FIER ÎN BASARABIA”, să contribuie fundamental la recuperarea istoriei reale a României prin volumul său proaspăt apărut la Chişinău, “BASARABIA – Scrisori către MAREŞAL“. 190 de documente selectate de profesorul şi arhivistul Alexandru Moraru, de la rapoarte secrete ale Serviciului Special de Informaţii şi Note confidenţiale ale profesorului Gheorghe Alexianu, Guvernatorul Transnistriei, sau Constantin Gh. Voiculescu, Guvernatorul Basarabiei, la scrisorile “celor mici”, cum scrie regretatul profesor Gheorghe Buzatu, autorul prezentării volumului, oferă o imagine uniformă asupra multitudinii problemelor din Basarabia dar şi a rezolvărilor alese de Mareşalui Ion Antonescu. Iată, spre exemplu, într-o chestiune controversată, cum este cea a unor abuzuri comise împotriva bunurilor evreieşti, Mareşalul dispune ca cei care nu vor returna aceste bunuri imediat să fie împuşcaţi (vedeţi Documentul de mai jos). Intr-o chestiune similară, privind găsirea unor pietre funerare de marmură într-un transport, Mareşalul dă următoarea rezoluţie: „Este o profanare. Un act odios şi necugetat care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare. Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare de avere”. Extrem de valoroase sunt dările de seamă ale Guvernatorului Transnistriei, privind starea de fapt de după eliberare şi măsurile întreprinse de autorităţile româneşti – şi în acest sens vom publica într-un articol viitor Raportul profesorului Gheorghe Alexianu privind inspecţia asupra Odesei – cât şi conflictul perpetuu dintre români şi trupele militarilor germani, care încercau să se transforme în ocupanţi într-un teritoriu aflat sub jurisdicţie românească, în care funcţionarii români îi apărau cu demnitate pe toţi cei aflaţi între graniţele României Mari, indiferent de naţionalitatea lor.  “Cei mici” – jandarmi, bibliotecari, învăţătoare sau simpli romani -, la rândul lor, îl roagă pe Mareşalul să-i ajute în tot felul de aspecte, mai importante sau mai mărunte, Mareşalul sau soţia sa aplecându-se adeseori spre rezolvarea problemelor acestora. Din tot acest “puzzle” de documente răzbate peste decenii personalitatea Mareşalului Ion Antonescu şi greutatea covârşitore a deciziilor pe care a trebuit să le ia în condiţii în care, atunci ca şi acum, românii erau obligaţi să se ferească singuri şi de prieteni şi de duşmani, deşi şi unii şi alţii au purtat titulatura de aliaţi. Să ne amintim, unii ne-au trădat pe mână cu ungurii iar alţii ne-au abandonat în ghearele ruşiilor. Profesorul Alexandru Moraru îşi face o datorie de onoare în a prezenta, cu râvnă şi acribie, toate aceste piese care recompun atât imaginea omului şi conducătorului Ion Antonescu, deformată de comisari ideologici kominternisti şi, mai nou, “politic corecţi”, cât şi adevărul istoric pierdut şi, sperăm, în curs de ireversibilă recuperare. (V.R.)

Maresalul-Antonescu-si-Evreii - Basarabia Scrisori catre Maresal - Alexandru Moraru

Portalul Ziaristi Online publică mai jos Introducerea volumului, dedicat de autor părinţilor săi, Lidia şi Valeriu Moraru, şi care cuprinde, de asemenea, fotografii de arhivă şi doua nestemate în versuri dedicate de Maria Vlas Botnaru Mareşalului întregitor de ţară. Iată şi prezentarea făcută de marele istoric Gheorghe Buzatu lucrării profesorului Alexandru Moraru:

BASARABIA - Scrisori catre Maresalul Ion Antonesc - Alexandru Moraru - Gh Buzatu“Profesorul şi prietenul Alexandru Moraru, istoric prin formaţie şi prin vocaţie, ne transmite din Chişinău, cu bunăvoinţa-i recunoscută, un set de scrisori din vremea Războiului de Eliberare Naţională din 1941-1944 adresate de “cei mici” Mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român.

Expeditorul lucrează de-acum la un volum masiv reunind câteva sute de documente de acest gen, pe care, se înţelege, le aşteptăm cu nerăbdare şi deosebit interes.

Este de datoria mea să menţionez că, anterior, profesorul Alexandru Moraru a valorificat numeroase documente româneşti de maxima însemnătate depozitate în Arhivele din Chişinău, dintre care unele au reţinut atenţia lui Paul Goma pentru magistralu-i eseu Săptămâna Roşie (28 iunie-3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii (cea mai recentă ediţe, a 7-a, Bacău, editura Vicovia, 2010, 543 p.).

De asemenea, nu demult el a publicat la Iaşi volumele: Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia.1941-1944. Culegere de documente (Casa Editorială Demiurg, 2008), în colaborare cu profesorul Anatol Petrencu, şi Basarabia  antisovietică. Documente privind rezistenta naţională. Blestemul deportărilor şi al ”justiţiei” staliniste (Casa Edtorială Demiurg, 2009), pentru ca,  în sfârşit,  cu totul recent, să ne ofere surpriza unei masive, excelente şi actuale culegeri în mai multe tomuri – Victimele terorii comuniste din Basarabia. Rezistenţă ocupanţilor. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Documente secrete sovietice 1944-1954, I, Chişinău, Editura Iulian,2010,393 p.+anexe.

Cât priveşte documentele reunite în prezentul material, cititorul se va convinge lesne că scrisorile adresate Mareşalului Ion Antonescu, unele semnate de Gh. Alexianu sau generalul C. Gh. Voiculescu, în calitatea lor de guvernatori în funcţie ai Transnistriei şi, respectiv, ai Basarabiei, vorbesc de la sine, nemaifiind, deci, nicidecum necesar a mai fi “traduse”.

GHEORGHE BUZATU   (Din Volumul Gh.Buzatu, Marusia Cîrstea… 1940. Omagiu Profesorului Ioan Scurtu, vol.II, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, pag. 173)

INTRODUCERE

Bustul Maresalului Ion Antonescu de la Biserica Sfintii Constantin si Elena din Bucuresti Vergului Muncii ctitorita cu mama sa Elena

În Cartea de Aur a Neamului Românesc, alături de marii noştri voievozi şi ca urmaş demn al acestora, cu litere de foc şi sânge, stă scris numele eroului martir ION ANTONESCU, marele nedreptăţit al istoriei noastre, care, prin jertfa lui supremă, a încercat şi a reuşit în mare parte să înalţe poporul şi patria română la rangul de cinste şi demnitate care i se cuvine.

Născut la 2 iunie 1882 la Piteşti, în familia unui ofiţer, Ion Antonescu a fost propulsat în scurt timp, prin talentul său deosebit în arta militară, pe scara ierarhică superioară, încât la începutul Războiului Mondial din 1914-1918 era deja şef al Biroului Operaţii al Statului Major al Armatei de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan, alături de care se va distinge în cursul operaţiunilor decisive pentru libertatea şi unirea tuturor românilor[1].

Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi pentru înălţare – Aceste cuvinte ale Mareşalului Ion Antonescu, desprinse dintr-o cuvântare rostită la Radio Bucureşti la 5 noiembrie 1941, se raportează cel mai bine la situaţia României în epoca Războiului Mondial din 1939-1945[2].

În iunie-iulie 1940 România se găsea în situaţia unei ţări greu încercate de loviturile nedrepte ale istoriei. După doar 22 de ani de la Unirea cea Mare, porţiuni importante din trupul sfânt al Patriei s-au pomenit din nou sub ocupaţie străină. La sfârşitul lunii iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei, sub ameninţarea recurgerii la forţa armată din partea URSS, au fost cedate în urma notelor ultimative ale Kremlinului. Imediat după aceea, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea din nord-vest a României a fost cedată Ungariei horthyste, iar, la 6 septembrie 1940, a urmat Cadrilaterul, cu cele două judeţe din sudul Dobrogei, Durostorom şi Caliacra, ocupate de Bulgaria.

În aceste condiţii, regele Carol II îl aduce la conducerea ţării pe Ion Antonescu, singurul om capabil să-şi asume enorma răspundere de a opri ţara în alunecarea ei pe panta haosului şi de a pune ordine la hotare şi în interior. Ion Antonescu nu dorea puterea de stat, nu tindea spre funcţii şi privilegii. Chemându-l la palat, regele i-a spus: „– Antonescu, nu poţi refuza puterea.       Tu eşti un patriot. Numai ţie pot să-ţi las ţara. Te-am considerat întotdeauna ca pe singuramea rezervă. Timpul tău a sosit”. Prin Decretul nr. 3 052, generalul Ion Antonescu a fost investit cu puteri depline, iar la 8 septembrie 1940, prin Decretul nr. 3 072 se crea o nouă instituţie, acea de Conducător al Statului, investit cu puteri discreţionare, concentrând atât atributele puterii legislative, cât şi cele ale puterii executive.

În vara anului 1941, după declanşarea Războiului din Est la 22 iunie, chiar în toiul luptelor decisive ale Armatei Române şi ale aliaţilor ei împotriva bolşevismului, s-a iniţiat restabilirea administraţiei româneşti în Basarabia şi Nordul Bucovinei. La 7 iulie 1941, Ion Antonescu s-a adresat basarabenilor cu o Proclamaţie în care menţiona că datorită vitejiei ostaşilor români a fost spulberată cotropirea sălbatică a celor ce i-au ţinut în robie şi au răspândit pe pământul românesc moartea şi focul[3].

În numeroase lucrări de specialitate de până la 1989, Ion Antonescu a fost prezentat ca un necruţător dictator, responsabil de moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Ceea ce, însă, nici pe departe nu corespunde adevărului istoric. Esenţa respectivei probleme a fost atestată, de exemplu, de dr. Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956, din care reţinem:

„A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti –, am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor…El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică”[4].

Prin anii 1944-1946 şi în cursul procesului comunizării României, atitudinea lui Wilhelm Filderman şi refuzul său de a urmări linia P.C.R. l-au transformat rapid într-o ţintă a autorităţilor comuniste. Sub acest aspect, el avea să scrie în 1956: „Ataşamentul meu pentru ideile democratice şi refuzul meu de a face jocul comuniştilor a deranjat profund autorităţile de ocupaţie şi urma să fiu, asemeni altor personalităţi ale vieţii publice româneşti, victima metodelor totalitare de lichidare. Am decis atunci să părăsesc clandestin ţara”.

Un alt argument, la cele menţionate, ni-l oferă dosarul care a aparţinut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. /Biroul Militar, intitulat Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal. Limitele cronologice ale dosarului sunt: 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi acesta se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova (fond 706/Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei), fiind împărţit în trei părţi: problema, rezoluţia Mareşalului şi destinaţia materialului[5]. Oferim, în continuare, un singur exemplu din dosarul nominalizat, spre a pune în evidenţă, în contextul celor expuse, rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu:

„Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C. F. R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vândute; de către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C. F. R.

Rezoluţia Mareşalului: Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare.

Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă.

Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere.

Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie.

G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceeace eventual s-a comis. Va discuta cu mine”[6].

Comentariile sunt, netăgăduit, de prisos. Totuşi, cititorul, în temeiul acestei rezoluţii, a observat fraza: „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, ceea ce constituia o dovadă că, indiferent de naţionalitate, persoana care săvârşise vreo infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan. Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi excepţii… Dar care trebuia să fie – ne întrebăm – atitudinea autorităţilor legale româneşti din Basarabia faţă de cele şapte persoane prinse noaptea în Chişinău pe când lipeau foi volante cu caracter prosovietic şi antiromânesc? Pentru o asemenea faptă, în URSS, în cursul războiului, persoanele vinovate, chiar dacă se recrutau dintre minoritari, erau puse necondiţionat la zid şi împuşcate fără anchetă şi judecată. Pe când, în România, acestea au fost anchetate, judecate şi în consecinţă trimise în lagăre de muncă. Sau poate trebuia – după cum recomandă unii pseudo-istorici – să fie lăsate să continue agitaţia comunistă în centrul oraşului Chişinău, deoarece legile ţării nu se răsfrângeau asupra minorităţilor naţionale?! Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre speculanţii care, artificial, umflau preţurile la produsele alimentare ori le ascundeau, şoptindu-le… prieteneşte cumpărătorilor cum că: „cu ruşii era mai bine, nu”?

Dar care trebuia să fie atitudinea autorităţilor legale româneşti în Basarabia şi Transnistria faţă de haitele care spărgeau casele văduvelor şi familiilor în care bărbaţii erau plecaţi pe front şi furau tot: de la ou până la bou? Să fi fost lăsaţi componenţii haitelor să-şi facă meseria de „minoritari” ori să fie arestaţi, judecaţi şi trimişi în lagăre la muncă?

Era război. Şi încă era cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut omenirea. Iar războiul îşi avea legile lui. Este binecunoscut faptul: comunismul avea naţionalitate, iar în iunie 1940, când Chişinăul şi celelalte localităţi din Basarabia au fost ocupate de Armata Roşie, majoritatea minoritarilor a primit trupele inamice cu nespusă bucurie şi entuziasm. După 22 iunie 1941, deci după răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti până la Nistru, atitudinea populaţiei minoritare a devenit ostilă faţă de trupele şi autorităţile eliberatoare, iar, în multe cazuri, minoritarii au fost lăsaţi de sovietici cu „misiuni speciale” de spionaj şi pentru tot felul de provocări. Ceea ce desprindem dintr-un document depozitat în fondul Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, document intitulat Lista Centrului de partid, paraşutat pe teritoriul Moldovei, din care aflăm că, din nouă persoane trimise între Prut şi Nistru de către autorităţile sovietice, şase erau evrei, cu toţii membri ai P.C.R. şi, în rest, câte un rus, un ucrainean şi un „moldovean”, acesta din urmă pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care până la război îndeplinise funcţia de secretar al CR Slobozia al ULCTM. Cât despre cei dintâi şase comunişti terorişti: aceştia erau Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, cu ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre a Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, ivrit, „aruncat” cu documente false, sub pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici; Morghenştein Izrail Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – funcţia de preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi ivrit, trimis tot cu documente false, sub pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici; Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false sub pseudonimul Kvitko Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, ivrit, franceză, germană, română; Bruhis Ştrul Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din oraşul Chişinău, tot cu documente false sub pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, ivrit, română, germană; Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia limbile rusă, ivrit, franceză, română, cu documente false, cu pseudonimul Dobrovolscaia Natalia Ivanovna şi, în sfârşit, Grinman Isaac Iosifovici, cu ultimul loc de muncă în redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, beneficiar al pseudonimului Vlasov Zaharii Vasilievici[7].

Cititorul, fără îndoială, a intuit că paraşutiştii în discuţie fuseseră aduşi din URSS, iar ultimele lor locuri de muncă dispuse în 1940-1941 în R.S.S. Moldovenească. Acest lucru înseamnă că în 1941, după ce Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, unde, după o sumară pregătire, au fost „lansaţi” în Basarabia pentru a îndeplini misiuni speciale teroriste împotriva Statului Român, angajat, pe Frontul de Est, într-un război naţional, de la un capăt la altul (1941-1944).

În asemenea condiţii, care putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Credem că, în cazul dat, nu mai conta naţionalitatea infractorilor. Mai mult decât sigur că, şi în cazul dat, Conducătorul Statului a întreprins măsurile cuvenite, astfel că grupa de spionaj menţionată în parte a dispărut fără urmă chiar la marginea pădurii din apropierea satului Bravicea, raionul Orhei (doi dintre terorişti fiind prinşi de premilitarii din localitate şi transmişi organelor justiţiei)[8], unde a fost aruncată în noaptea de 24/25 septembrie 1941 dintr-un avion sovietic venit din localitatea Pokrovsk, regiunea Dnepropetrovsk, fapt confirmat, de altfel, prin scrisoarea secretă a secretarului C.C. al PC(b) din Moldova, N. Salogor, din 27 iunie 1946, adresată ministrului în exerciţiu al KGB al R.S.S.M., Mordovei[9].

Am prezentat un exemplu, din miile de cazuri atestate în documentele aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din Republica Moldova, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai minoritarilor din Basarabia la „lupta în ilegalitate” desfăşurată împotriva Statului Român. Pentru astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagărele de muncă, care nu trebuie confundate cu lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc.

Despre viaţa şi activitatea Mareşalului s-au publicat numeroase studii, monografii, volume de amintiri, albume şi culegeri de documente. Un merit deosebit în cercetarea şi restabilirea adevărului despre România în cel de-al doilea război mondial, despre rolul important a lui Ion Antonescu în viaţa social-politică şi culturală a Ţării, în alungarea bolşevismului din teritoriile ocupate de URSS şi reîntregirea Patriei,i-a revenit regretatului istoric Gh. Buzatu. Cărţile domniei sale reprezintă o contribuţie semnificativă pentru ştiinţa istorică şi pentru apropierea momentului când Mareşalul va fi reabilitat deplin, când, de pe numele lui, va fi ştearsă pecetea de „fascist” şi „antisemit”, aplicată de bolşevicii lui Stalin şi, ulterior, actualii propovăduitori kominternişti.

Condus de aceste idei nobile de restabilire a adevărului istoric şi orientându-mă la scopurile regretatului meu prieten şi mentor Gheorghe Buzatu, pe care le-a realizat în timpul vieţii cu atâta profesionalism şi perseverenţă am hotărât, să pregătesc prezentul volum de documente, care vor servi, asemenea unei cărămizi, la înălţarea postamentului întru nemurire Eroului Naţional, Marele Ion Antonescu.

Pentru moment, să observăm că există un gol, lipsesc câteva piese din întregul tabloul al activităţii Mareşalului dincolo de Prut în 1941-1944.Vin cu ideea şi dorinţa de a umple acest gol aducând în faţa cititorului documente de arhivă – incontestabile argumente ale adevărului. Este vorba de scrisori adresate Conducătorului Statului expediate de funcţionari,ostaşi şi ofiţeri, copii, mame şi bătrâni din Basarabia( dar şi din alte părţi ale Ţării), de dispoziţiile acestuia, de măsurile luate de autorităţile române în diferite situaţii, de atitudinea faţă de românii basarabeni şi transnistreni.

În prezentul volum au fost incluse copiile originale ale multor documente de arhivă din fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova ( F.706, inv.1, dosarele: 1074 (2) şi (3); 1094 (1), (2) , (3); 1115 (1) şi (2), cât şi dosarul 1277 şi altele. Aceste copii ale filelor îngălbenite de timp crează pentru cercetători o atmosferă autentică de epocă, deoarece prezenta culegere de documente cât şi volumele publicate anterior nu sunt altceva decât nişte instrumente de lucru pentru cercetători. Deşi documentele care au intrat în acest modest volum nu sunt aranjate în ordinea cronologică ci a fost respectată ordinea lor potrivit dosarelor de arhivă, acest lucru nu va ştirbi din importanţa subiectelor şi valoarea lor istorică.

Basarabeni şi Transnistrenii vedeau în persoana Mareşalului Ion Antonescu nu numai un funcţionar de stat, nu numai un Conducător al tuturor românilor, dar şi un Eliberator, Un Mare Bărbat al Neamului Românesc care i-a eliberat de ocupanţii sovietici, de kolhozurile lor, de păduchi, de mecanismul sângeros al NKVD-ului, de rusificarea forţată, de „justiţia”stalinistă, de armata roşie, care din 28 iunie 1940 până la 22 iunie 1941 militarii căreia s-au comportat mai rău decât o ceată de bandiţi şi hoţi, exterminând, umilind şi jefuind acest popor.

Am colectat documentele incluse în prezenta culegere timp de câţiva ani. Sunt incluse aproape 200 de documente, scrise în română. Din motive lesne de înţeles, pentru ca un cititor dornic să simtă mai bine epoca, am păstrat forma şi ortografia originală a documentelor. Cu regret, remarcăm, se vor întâlni şi unele greşeli ortografice, schimonosiri de nume sau localităţi, dar faptul confirmă că am respectat textul original. Este absolut necesar să precizăm, de asemenea, că mai mult de 95% dintre documentele selectate văd lumina tiparului pentru prima dată. În ansamblu, materialele se referă la diferite aspecte ale vieţii publice, cotidiene şi militare.

Înainte de-a fi fost executat, Ion Antonescu s-a adresat soţiei sale cu o scrisoare în care, printre altele, releva[10]:

„Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru; de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare!

Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre!

Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii… mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi”!

Timpul acela, poate, că a şi sosit?! Să-l punem, deci, pe Mareşal în rândul celor mai valoroşi Bărbaţi ai Neamului Românesc! Acolo unde-i este locul !

Alexandru Moraru

Note:

[1] Ion Lupu Jertfă pe altarul Patriei, în revista „Plaiuri Trotuşene”, nr. 2 din iunie 1996, p. 4.

[2] Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 5.

[3] Anatol Petrencu, România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Chişinău, Editura Epigraf, 1999, p. 58.

[4]O copie a acestui document se află în Arhiva Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei din Iaşi a Academiei Române.

[5] Dosarul integral este inclus în prezenta culegere (doc. nr. 20).

[6]Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău, fond 706, inventar 1, dosar 51, fila 17.

[7] Idem, Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a RM, fond 51, inventar 4, dosar 60.

[8] Vezi, mai jos, în culegerea de documente.

[9] Ibidem.

[10] Testamentul politic al Mareşalului Ion Antonescu, în revista ”Plaiuri Trotuşene”, nr. 2, 1996, p. 17.

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

O Biserică a Unirii la Bălţi – O iniţiativă vrednică de laudă a Basarabiei Literare şi Societăţii Scriitorilor Români din Basarabia susţinută de Ziarişti Online

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 17, 2014 - 11:00am
 Biserica Manastirii Sapanta - Peri, cel mai inalt edificiu de lemn din Europa

Un posibil model demn de urmat: Biserica Manastirii Sapanta – Peri, cel mai inalt edificiu de lemn din Europa

Donează: BISERICA UNIRII NEAMULUI

BISERICA UNIRII NEAMULUI – SPAŢIU SACRU ŞI SIMBOL NAŢIONAL

UN DAR PENTRU ETERNITATE

Iniţiativa de a ridica un complex memorial dedicat Unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă , România care a început la Bălţi în data de 3 martie 1918 aparţine Societăţii Scriitorilor Români din Basarabia şi ziarului BASARABIA LITERARĂ. Complexul memorial se va constitui din Biserica Unirii Neamului Sfântul Arhanghel Mihail, o biserică de lemn maramureşeană, şi un muzeu dedicat evenimentului care s-a produs la 3 martie 1918 în oraşul Bălţi, când Consiliul judeţean Bălţi (Zemstva), preşedinte al adunării Zemstvei, Costache Leancă, a hotărât în numele ţinutului Bălţi UNIREA cu scumpa noastră Ţară-Mamă: România, voind să împărţească cu ea frăţeşte tot norocul şi nevoile viitoare ca şi în vremurile Moldovei lui Ştefan cel Mare.

Această hotărâre nestrămutată şi sfântă au rugat să fie trimisă fără întârziere Sfatului Ţării din Chişinău, pentru ca acesta, ascultând glasul lor, să hotărască în grabă în numele întregii ţări: sfânta, mântuitoarea, mult dorita şi veşnica Unire cu ţara noastră mamă, România, în care îşi pun nădejdea, căci ca bună mamă ea va garanta frăţie deplină şi drepturile căpătate de norod prin revoluţia din 1917. Judeţul Bălţi a fost primul din Basarabia care s-a pronunţat, la 3 martie 1918, în favoarea UNIRII Basarabiei cu România. Ulterior, la 27 martie a aceluiaşi an, Basarabia s-a reunit oficial cu Ţara-mamă.

Societatea Scriitorilor Români din Basarabia dispune deja de un teren şi o casă pentru muzeu pe str. Constantin Stere 44 din or. Bălţi, dar pentru ca complexul memorial să fie realizat societatea are nevoie de o biserică maramureşeană, despre care Lucian Blaga scria că este printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular românesc. Considerate ca o realizare specifică, bisericile romaneşti fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene.

Importanţa realizării proiectului Biserica Unirii neamului Sfântul Mihail arhanghelul şi a muzeului e atât de mare pentru promovarea unităţii neamului românesc în Basarabia, încât sperăm să găsim înţelegere şi susţinere din partea TUTUROR ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI. Participaţi activ la înălţarea BISERICII UNIRII NEAMULUI de la Bălţi.

Sperăm că vor exista totuşi oameni de bine care să ne ajute. Cu puţin se adună mult, iar dacă obţinem cât de cât bani, în vară, în 2015, sperăm să avem biserica înălţată spre marea bucurie şi fericire a românilor basarabeni, dar şi a românilor de pretutindeni care n-au uitat de Basarabia şi de România Mare.

Donaţii pentru construcţia biserici i maramureşene din Bălţi se pot face în următorul cont internaţional: Contul IBAN/MD18RN000000002224701833/ Codul SWIFT RNCBMD2XXXX/ Contul bancar EURO cu nr: 2224701833/ Denumirea băncii (sucursalei) Banca Comercială Română Chişinău S.A/ Sediul băncii (adresa) R. Moldova, mun. Chişinău, str. A. Puşkin 60/2, MD-2005 pentru Societatea Scriitorilor Români din Basarabia.

Contul IBAN/MD18RN000000002224701833/ Codul SWIFT RNCBMD2XXXX/ Contul bancar USD cu nr: 2224701833/ Denumirea băncii (sucursalei) Banca Comercială Română Chişinău S.A/ Sediul băncii (adresa) R. Moldova, mun. Chişinău, str. A. Puşkin 60/2, MD-2005 pentru Societatea Scriitorilor Români din Basarabia.

Contul IBAN/MD18RN000000002224701833/Codul SWIFT RNCBMD2XXXX/ Contul bancar MDL cu nr: 2224701833/ Denumirea băncii (sucursalei) Banca Comercială Română Chişinău S.A/ Sediul băncii (adresa) R. Moldova, mun. Chişinău, str. A. Puşkin 60/2, MD-2005 pentru Societatea Scriitorilor Români din Basarabia.

MIHAI CIUBOTARU
Preşedinte
al Societăţii Scriitorilor Români
din Basarabia
Redactor-şef
BASARABIA LITERARĂ

Adresa : str. Albişoara 84/5 ap.13, MD-2005, mun. Chişinău, R. Moldova
Tel.:
Email: basarabialiterara@yahoo.com

Basarabia Literara si Ziaristi Online

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Categorii: ziaristi_online

Un adevăr istoric de netrecut: Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu NU a fost mason. Un material alcătuit în Mănăstirea Petru Vodă

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 16, 2014 - 9:51pm

Icoana-Sfintilor-Martiri-BrancoveniExistă deja o istorie a războiului tuturor duhurilor rele împotriva Bisericii, iar pe tărîm românesc, şi împotriva poporului român, unul din cele mai vechi popoare creştine din lume, al cărui creştinism este apostolic nu doar prin studii şi cercetări, ci prin însăşi viaţa pe care poporul o trăia la întîlnirea cu modernitatea, dar mai ales cu era ateismului „de partid şi de stat”.

Nici un simbol creştin şi nici un simbol naţional nu a rămas neatacat de războiul perpetuu împotriva a tot ce este autentic românesc şi autentic creştin. Printre ultimele simboluri naţionale atacate a fost cel al Sfîntului Mucenic Constantin Brîncoveanu.

Portretul voievodului Constantin Brîncoveanu (1696, Mănăstirea Sinai)

O suită de organizaţii obscure al căror scop declarat este promovarea valorilor umaniste (a se citi antropo-centrice, adică anti-creştine) şi care şi-au făcut un obicei din a recruta intelectualii şi oamenii cu bani, în special politicieni de orice speţă şi spectru, organizaţii care în orice stat autonom din lume ar fi fost identificate ca primejdioase pentru viitorul ţării respective, proliferează în bună înţelegere cu sistemul imunitar statal, iar de vreo 10 ani încoace, prin hotărîre de guvern, au devenit chiar “de utilitate publică”. E vorba de lojile masonice.

Masoneria este o modă culturală născocită, oficial, la 1717, în Anglia, şi răspîndită astăzi peste tot în lume. Un lucru mai puţin cunoscut este faptul că membrilor săi li se cere să creadă în ceva/cineva la intrarea în masonerie, iar ateii nu sînt primiţi în club. Motivul este unul simplu, dezvăluit de literatura scrisă de cei iniţiaţi: fiind o organizaţie ierarhică, accederea la o treaptă superioară se face prin apostazierea de la anumite valori ale credinţei celui iniţiat, pînă la apostazia totală şi închinarea către însuşi diavolul. În concluzie, masoneria este o organizaţie religioasă al cărui scop nedeclarat este apostazia propriilor membri şi infiltrarea, virusarea şi controlul oricăror structuri de putere din lumea contemporană. E binecunoscut că cel mai simplu de controlat sînt cei fără repere, a căror proprie apostazie nu le dă voie, prin ruşinea căderii proprii, să se poată pocăi sau să se poată întoarce vreodată la adevăr. Şi cine îţi poate dori pierzania sufletului dacă nu diavolul însuşi? Nu greşim, aşadar, dacă spunem că masoneria este o organizaţie luciferică, satanică (după înseşi cuvintele unui mare doctrinar mason, Albert Pike: „Adevărata şi pura religie filozofică este credinţa în Lucifer”).

Alte lucruri concrete despre aceste organizaţii de cartier a scris savantul român Mircea Eliade într-un articol al său din anul 1936: Mentalitatea masonică. Observaţiile şi concluziile lui Eliade sînt perfect valabile pentru ceea ce se petrece astăzi cu imensul aparat de propagandă contemporană din România şi de oriunde.

Diavolul, fiind un înger căzut, nu-şi poate revendica nici un fel de autoritate înaintea lui Dumnezeu, în afară de aceea a morţii şi a păcatului. Pentru aceea, revendicarea istorică a masoneriei, ca provenind din misterele antice şi mai ales din gnosticism, devine legitimă doar prin fapte şi preocupări, aceleaşi duhuri rele din vechime insuflîndu-i şi pe membrii ei de astăzi. Nu greşim, aşadar, dacă îi numim satanişti pe adepţii acestui cult, şi gnostici, după propria mentalitate.

O caracteristică diabolică a mentalităţii gnostice/masonice este revendicarea marilor personalităţi, de preferinţă la zeci, sute şi mii de ani distanţă de vremea în care au trăit, pentru ca aceştia să nu se poată apăra în vreun fel. Slavă Domnului, adevărul istoric le stă de cele mai multe ori împotrivă.

Un caz notoriu de confiscare de autoritate şi terfelire a creştinismului prin amestecul cu necurăţia masonică, este revendicarea de către masoni a Sfîntului Constantin Brîncoveanu, în ultimii 7-8 ani (un singur link spre exemplu, dar o simplă căutare poate scoate la iveală şi altele). Au avut loc dezbateri, simpozioane şi chiar ceremonii masonice închinate acestui simbol al Ortodoxiei româneşti, despre care s-a scris în presă şi care au primit infimă atenţie din partea celor în drept să-şi apere propriile valori, din păcate.

Am sărbătorit ieri şi astăzi 300 de ani de la moartea martirică a Sfîntului Mucenic Constantin Brîncoveanu, un alt voievod al Ortodoxiei româneşti, mucenicie de care au avut parte şi patru fii ai săi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – împreună cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu. Aceşti şase mucenici rămîn piatra de hotar a simţirii ortodoxe româneşti, pentru că şi-au dedicat întreaga viaţă slujirii lui Hristos şi Bisericii Sale şi au primit să îşi dea şi viaţa pentru această slujire. Orice român, botezat ortodox (cu atît mai mult dacă e vorba de familişti şi mai ales de oamenii politici), care nu îi are pe aceşti şase Sfinţi Mucenici ca pildă şi exemplu, nu a ajuns încă la înţelegerea deplină a scopului vieţii pe acest pămînt.

Istoria şi memoria le joacă feste celor înşelaţi de diavol. Anul săvîrşirii în Hristos al celor şase Sfinţi Mucenici este 1714, iar toate manualele de istorie masonică spun că prima lojă s-a întemeiat la Londra, în 1717, trei ani mai tîrziu. Cum ar fi putut fi sfîntul voievod membru în ceva ce nu exista nu se va explica niciodată, pentru că nici nu este cu putinţă.

Dacă s-ar putea spune despre Dimitrie Cantemir, duşman declarat al Sfîntului Constantin, că avea puternice influenţe umaniste vest-europene, nu acelaşi lucru se va putea spune vreodată despre sfîntul voievod al Ţării Româneşti.

Lupta Sf. Mucenic Constantin Brîncoveanu pentru puritatea vieţii creştine şi a Ortodoxiei (prin tipărirea a zeci de cărţi bisericeşti, de la Sfintele Scripturi pînă la cele mai simple cărţi de învăţătură, prin întemeierea de şcoli ortodoxe unde se învăţa pe textele apostolice şi patristice, prin susţinerea unei puternice campanii anti-papistaşe şi anti-calvine/lutherane în întregul Răsărit ortodox, prin ctitorirea de mănăstiri şi biserici în tot spaţiul ortodox, prin întemeierea ultimului curent artistic ortodox românesc, numit artă brîncovenească de atunci pînă astăzi) ar fi fost suficiente pentru orice om cu bun simţ pentru a înţelege că Sfîntul Mucenic Constantin Brîncoveanu era un suflet foarte fierbinte pentru Hristos şi Biserică. Apostazia (gnostică/masonică, musulmană sau de orice fel ar fi fost) îi era cu totul străină, aşa cum a şi dovedit, cu propria sa viaţă, jertfită pentru Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos.

- Prima pagină din Psaltirea grecească a Sf. Mc. Constantin Brâncoveanu, alcătuită la cererea sa expresă -

În ultimii 25 de ani de luptă sistematică împotriva istoriei şi culturii naţionale româneşti (a se citi ortodoxe), exponenţii mentalităţii masonice pescuiesc în apele tulburi ale neştiinţei şi uitării încercînd acum să confişte pe cel despre care nici măcar un elev de şcoală generală nu şi-ar fi putut permite, în urmă cu doar cîţiva ani, să creadă că a fost altceva decît un sfînt mucenic al Bisericii Ortodoxe.

Prezumţia înşelaţilor masoni este, conform părerilor lor, că un anume italian Carra (despre care nu se spune nimic, dar se afirmă că era mason), care ar fi trecut prin Galaţi la 1734, ar trebui să fie una şi aceeaşi persoană cu Anton Maria del Chiaro (care aproape sigur era trecut în lumea cealaltă la 1734). Del Chiaro nu era deloc tînăr în 1714 – anul uciderii sfîntului voievod – şi nimeni nu va putea explica vreodată cum un admirator al credinţei Sfîntului Constantin Brîncoveanu ar fi ales cîndva să apostazieze gratuit. În 1718 del Chiaro a publicat cartea cu titlul Revoluţiile Valahe. Dar nici titlul, nici conţinutul cărţii nu au absolut nici o legătură cu doctrina gnostică/masonică.

Orice scuze s-ar putea inventa, identificarea în mod voit a unui italian (despre care se afirmă că ar fi fost mason) aflat în trecere în 1734 prin Ţările Române cu secretarul sfîntului voievod, şi declararea Sfîntului Mucenic Constantin drept mason este cel puţin o obrăznicie şi un atac de neiertat la fiinţa şi valorile româneşti şi la adresa Bisericii Ortodoxe.

La fel de neruşinate sînt încercările de a-i declara masoni şi pe Leon Geuca, episcop de Huşi, pe mitropolitul Dionisie Lupu al Bucureştilor, pe episcopul Amfilohie al Hotinului şi pe episcopul Gherasim Clipa al Romanului doar pentru că ştiau italiană ori franceză, ori ambele (unii dintre ei au şi tradus şi chiar publicat cărţi de ştiinţă din aceste limbi). Era datoria lor să cunoască limbi moderne, pe lîngă cele clasice, pentru că toţi aceştia erau de neam boieresc şi studiaseră aceste limbi străine la şcolile din vremea lor.

Cel mai vechi document despre masoni păstrat în limba română este un manuscris de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti (ms. rom. 951), tradus de Gherasim Clipa în 1787; e vorba de o carte a unui abate francez pe nume Perault, numită Taina Francmasonilor şi taina mopşilor, scrisă tocmai pentru a-i vădi pe înşelaţii masoni, aşa cum însuşi traducătorul spune în prefaţă.

Alt atac la simbolurile naţionale într-o istorie masonică oficială: „După unele surse Horea si Tudor Vladimirescu au fost francmasoni.” Dar dacă erau masoni, aproape sigur nu ar fi mai fost omorîţi, unul de curtea imperială austriacă – unde ereticii masoni se infiltraseră de o bucată de vreme (un rînd mai jos aşa-zisa istorie confirmă: „în Transilvania, miscarea francmasonică a parvenit pe filieră austriacă.”) -, iar celălalt de către grecii eterişti, declaraţi masoni (şi, printre altele, autori ai unor apocrife precum „Prorocia lui Agathanghel”, „Prorocia Sfîntului Methodie al Patharelor despre sfîrşitul lumii”, „Prorocia de pe piatra de mormînt a Marelui Constantin” şi altele asemenea acestora). Dar ce facem dacă la Dumnezeu şi Horia, şi Tudor Vladimirescu sînt Sfinţi Mucenici şi merită oricînd canonizaţi? Sînt suficient de multe elemente pentru amîndoi care să confirme sfinţenia vieţii lor, după cum se poate găsi în studiile serioase ce li s-au dedicat. Se va găsi cîndva cineva care să aibă curajul canonizării lor?

În acelaşi text cu pretenţii de istorie oficială: „Premizele creării si întemeierii unei veritabile francmasonerii moderne românesti, încep la Paris în anul 1820, cînd în loja «Ateneul Străinilor» sunt initiati fiii de boieri trimisi la studii în străinătate”. Apoi urmează o listă de fii de boieri şi paşoptişti notorii. Mulţumim pentru momentul de sinceritate! Dar e o problemă chiar şi aici, anume că nici unul din cei din listă nu a ajuns student la Paris înainte de 1835. Practic acesta este anul în care s-ar putea vorbi de prima lojă românească, şi aceea nu în ţară, ci la Paris, prin mijlocirea ambasadorilor francezi de la Bucureşti şi de la Iaşi.

Dacă manuscrisul ierodiaconului Gherasim (ajuns mai apoi episcop) de la 1787, are doar menirea de a oferi mijloace de recunoaştere, aşa cum şi autorul francez al cărţii a intenţionat, un lucru e sigur: la 1793, cînd un oarecare ieromonah pe nume Agathon îl defaimă pe Sfîntul Paisie de la Neamţ, acuzîndu-l că este „farmazon”, cuvîntul acesta era în conştiinţa românească drept o ocară ruşinoasă.

În concluzie, două lucruri sînt sigure: Sfîntul Mucenic Constantin Brîncoveanu şi cei dimpreună cu el nicidecum nu au fost masoni, ci au murit pentru credinţa în Hristos la anul 1714, iar pînă la 1848 (anul întoarcerii generaţiei paşoptişte de la studii) nu există nici o informaţie vrednică de a fi luată în serios despre existenţa vreunei loji în Ţările Române. Motivul principal al eşecului primelor zeci de ani de reforme moderniste a fost acela că poporul român a fost un popor creştin ortodox în integritatea sa geografică şi temporală.

Material alcătuit în Mănăstirea Petru Vodă,

la pomenirea a 300 de ani de la săvîrşirea Sfîntului Mucenic Constantin Brîncoveanu

Bibliografie masonică:

Horia Nestorescu Bălceşti – Ordinul masic român, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993

Albert Pike – Morala şi Dogma Ritului scoţian vechi şi acceptat al francmasoneriei, ed. Herald, Bucureşti, 2004

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Ultima scrisoarea a Mareşalului Ion Antonescu către soţia sa, Maria, o scrisoare olografă din Arhiva KGB, o poză de la execuţie din Arhiva SRI şi o serie de fotografii-document cu Ion şi Maria Antonescu. FOTO/DOC

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 15, 2014 - 5:51pm

Maresalul-Ion-Antonescu-si-Doamna-Maria-Antonescu

Maresalul-Ion-Antonescu-si-sotia-Maria-ctitorii-Bisericii-Constantin-si-Elena-de-la-Vergului-MunciiÎnainte de prezenta o nouă lucrare fundamentală despre înţelegerea istorică a omului şi conducătorului Ion Antonescu – este vorba de cea mai recentă carte de studii şi documente “BASARABIA: scrisori către MAREŞAL”, de Alexandru Moraru – cu ocazia Adormirii şi Înălţării Maicii Domnului, în onoarea drept credincioasei lui soţii, Maria, publicăm ultima scrisoare către soţia sa a Mareşalului, un veritabil Testament peste veacuri, prezentăm în facsimil o scrisoare trimisă pe front soţului ei de către Maria Antotescu şi găsită de Profesorul Gh. Buzatu în Arhiva KGB, o fotografie de la execuţia Mareşalului, din Arhiva SIS/SRI precum şi o serie de fotografii inedite cu bravul cuplu care este şi ctitor al Bisericii “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de la Bariera Vergului, fosta Muncii, actualul Bulevard Basarabia spre Piaţa Edudoxiu Hrumuzachi (foto). În final, găsiţi o scurtă relatare despre calvarul şi sfârşitul unei martire a României.

Ultima scrisoare a Mareşalului Ion Antonescu, trimisă de la Jilava soţiei sale, Maria, cu o zi înainte de execuţie şi cu doua zile înainte de a împlini 64 de ani:

“Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi-n faţa Justiţiei Supreme. Aşa să stai şi tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge.

Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, maria antonescutoata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare!

Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre.

Suprema voinţă a decis altfel.

Am fost un învins, au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi.

Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.

Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti.

Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată.

Te strâng în braţele mele cu căldură. Te îmbrăţisez cu dragoste.

Nici o lacrimă!

31 Mai 1946 (Jilava)

ION”

Sursa: Trecutul la judecata istoriei: Maresalul Antonescu pro si contra - Gh. Buzatu (coordonator), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006, Pag 399 şi următoarele – Henriette Magherescu:  “Eu am consemnat « Ultimul cuvânt »”

Vedeţi şi: Mărturia preotului care i-a dat ultima împărtăşanie Mareşalului Ion Antonescu înainte de execuţie: “La Jilava, soldaţii plângeau în curtea închisorii”. DOC

Maresalul Ion Antonescu la Executie 2 iunie 1946 Jilava Arhiva SIS SRI via Ziaristi Online

INEDIT: O scrisoare din Arhivele KGB a Mariei Maresal Antonescu catre Ionica. Un cadou din partea Profesorului Gh. Buzatu pentru Doamnele Romaniei. DOC

Ion-Antonescu-si-Maria-altfel-Ziaristi-Online

Arhivele Speciale KGB Moscova, Maria Antonescu catre Ionica 1 - Prof Gh Buzatu - Ziaristi Online Ro

Vineri, 26 Septembrie 1941

 

Ionica dragă,

 

Cum aş fi dorit să ai şi tu o mulţumire, dar să fii foarte sigur că va fi bine.

Reuşite – vei avea şi aşa cum doreşti, sa fii convins.

Ma gândesc mereu la tine, cu tot sufletul meu chinuit şi trupul trudit.

Voi lupta cum am luptat şi pâna acum, să te ajut să-ţi realizezi dorinţa de a face o ţară mare şi puternică.

Nu am închis ochii toată noaptea, gândurile mă omoară.

Sper că tu eşti bine sănătos şi să-ti ajute Dumnezeu aşa cum te-a ajutat până acuma.

Te îmbraţisez cu toată dragoastea mea curată,

Rica

 

Context: La 22 septembrie 1941, după moartea într-un accident a gen. Alexandru Ioanițiu, gen. Iosif Iacobici (n. 8 decembrie 1884, Alba Iulia – d. 11 martie 1952, inchisoarea Aiud) este numit șef al Marelui Stat Major. Conducerea Ministerului de Război a fost preluată de Mareșalul Antonescu. Pe 22 septembrie, la orele 15.30, Maresalul Ion Antonescu pleaca spre Tighina cu un avion militar, unde ajunge la ora 17.15. Orasul si fortareata romaneasca de la Nistru se afla apoi sub un puternic bombardament al sovieticilor, lansat la orele 3.50 in noaptea de 25 septembrie. Joi, 25 septembrie, Maresalul Antonescu vizitează spitalul din Tighina si inspectează podul de la Varniţa, dupa care, la orele 19.00, se deplaseaza la Chisinau cu un tren special, unde va sta pana pe 27 septembrie, dupa care intreprinde o inspectie pe Frontul de Rasarit. Pe 27 septembrie, Maresalul ajunge la Cetatea Alba dupa care pleaca spre Chilia Noua, unde se imbarca pe vaporul “Kogalniceanu” pentru a ajunge pana la Ismail, duminica, ulterior participand la slujba din Catedrala orasului, sustinuta de Episcopul Policarp.
Vezi Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, Iaşi, 2011, pag 374 si urmatoarele, Editura Tipo Moldova

Doc: Arhivele Speciale ale fostului KGB via Arhiva Gheorghe Buzatu

Sursa: Ziaristi Online

Arhivele Speciale KGB Moscova, Maria Antonescu catre Ion 2 - Prof Gh Buzatu - Ziaristi Online Ro

Foto sus: Maresal Ion Antonescu, Foto de la execuţie: Serviciul Român de Informaţii şi Foto de Arhivă, mai jos, de la colegii noştri RBN Press, pe care îi felicităm

Vedeţi şi: TipoMoldova: Romanii in Arhivele Kremlinului

Ziaristi Online: Familia Tismaneanu in caietele Anei Pauker si platile facute de Komintern agentilor din Romania. DOCUMENTE

Maresal Maria-Antonescu-langa-portretul-sau-1942-5A

Maria-si-Ion-Antonescu-1942-3A

Maresal Maria-Antonescu-1942-3A

Maria-si-Ion-Antonescu-1942-2A

Maresal-Ion-Antonescu-1942-6A

Ion_Antonescu_1942_1A

Maresal-Ion-Antonescu-1942-7A

Maresal-Ion-Antonescu-1942-8A

Ion_Antonescu_1904_ofițer la Școala militară de infanterie și cavalerie (1902-1904) Grad- Sublocotenent de Roșiori

Ion Antonescu în 1904, ofițer la Școala militară de infanterie și cavalerie (1902-1904) cu gradul de Sublocotenent de Roșiori

Calvarul Mariei Antonescu

de Cezar Straton

“(…) Cu o oră înaintea execuției, Antonescu cere să-i fie aduse mama și soția. Își scoate ceasul de la mână și îl dă Mariei, spunându-i să nu-l lase niciodată să se oprească, să-și închipuie că e inima lui, care bate pentru ea… Dar femeia nu a putut păstra simbolicul obiect: i l-a smuls cu brutalitate un gardian, pe motiv că ar fi proprietate de stat, din moment ce Antoneștilor le fusese confiscată întreaga avere.

Dar calvarul Mariei începuse cu câțiva ani înainte, imediat după arestarea celui considerat de unii un criminal de război, de alții – între care și subsemnatul (Cezar Straton) – un mare patriot, ce a gestionat cât de bine s-a putut situația de criză în care se afla atunci țara. După 23 august 1944, soția mareșalului pribegește din localitate în localitate, fiind izgonită repetat, periplu tragic ce amintește cumva de fuga și deruta Ceaușeștilor. Este arestată la 14 septembrie 1944 – să fie transportată la închisoare, ca până la urmă – pe 18 mai 1945 – să fie transportată la Moscova, unde a fost încarcerată până în aprilie 1946.

Antonescu nu a știut că soția lui a fost trimisă în capitala sovietică odată cu el, fiind închisă în celula alăturată. A aflat aceasta abia la întoarcerea sa în România, în 1946. În timpul procesului soțului ei, Maria a fost internată în închisoarea militară de la Malmaison. Slăbită, deprimată, bolnavă, i se permite internarea în clinica profesorului Gh. Lupu de pe șoseaua Colentina. După externare i se stabilește domiciliu obligatoriu în casa mamei sale. Rămasă fără niciun venit, trăia mai mult din mila rudelor și vecinilor. Dar ”hărțuiala” la care o supuneau autoritățile statului stalinist era departe de a înceta.

În 1950 este iar arestată și încarcerată, până în 1955, când este deportată în Bărăgan, la Lătești, lângă Fetești. Foarte bolnavă de inimă, este internată în spitale în 1958 și 1959. În 1964, după ce suferise două infarcturi este internată la Spitalul Colțea, unde este îngrijită de un vechi prieten, profesorul Basil Teodorescu. Al treilea infarct – petrecut la 18 septembrie 1964 – îi este fatal. (…)”

Mormantul Mariei Maresal Antonescu din Cimitirul Bellu - Bucuresti

Vedeti si Un mesaj catre Romance al Mariei Maresal Antonescu:

Un mesaj catre romance al Mariei AntonescuSursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Pr. Constantin Sturzu: Asemănări între Adormirea Maicii Domnului și momentele care au precedat, respectiv au urmat morții Fiului său

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 15, 2014 - 11:55am

Maica-Domnului-icoana-din-biserica-de-lemn-de-la-Vidra-foto-Cristina-Nichitus-RonceaExistă numeroase similitudini între Adormirea Maicii Domnului și momentele care au precedat, respectiv au urmat morții Fiului său. La fel ca și Mântuitorul, Maica Domnului cunoaște când va fi ziua în care urma să părăsească lumea, înștiințată fiind de Arhanghelul Gavriil care i-a adus o ramură de finic, după cum la Bunavestire îi adusese un crin. Ca și Fiul său, Maica Domnului se retrage, când i se apropie sfârșitul, în rugăciune pe Muntele Măslinilor. Când s-a întors acasă, s-a făcut un cutremur mare, precum la moartea Domnului pământul s-a cutremurat. Așa cum Domnul Iisus a vindecat pe sluga arhiereului, căreia unul dintre ucenici îi tăiase urechea în noaptea de dinaintea răstignirii, tot așa și Maica Domnului a vindecat pe evreul care voia să răstoarne năsălia ce purta trupul său și căruia o mână îngerească îi tăiase mâinile.
Apostolul Toma, cel care nu era de față când Hristos S-a arătat, cu trupul înviat, celorlalți apostoli, nu a fost de față nici la Adormirea Maicii Domnului. Venind el în locul unde ceilalți apostoli veniseră aduși pe norii cerului pentru a-și lua rămas bun de la Născătoarea de Dumnezeu, s-a rugat să se deschidă mormântul din grădina Ghetsimani pentru a mai vedea o dată trupul celei ce era ca o mamă pentru toți ucenicii Domnului. Însă Dumnezeu îngăduise această întârziere a lui Toma pentru ca toți apostolii să se încredințeze că trupul Maicii Domnului fusese ridicat la cer de către Fiul său, pentru că nu putea să rămână pe pământ un trup ce purtase în pântece pe Însuși Fiul lui Dumnezeu.
Iată, dar, câte similitudini între evenimentele ce înconjură săvârșirea din această viață a Domnului, respectiv a Maicii Sale. Prin aceasta, Dumnezeu a vrut să arate că Fecioara Maria nu era un om oarecare, fie chiar și o culme a sfințeniei omenești. Ea este Împărăteasa cerului și a pământului întrucât este Maica celui ce este Împăratul tuturor. Ea este „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii” întrucât toate oștile îngerești își primesc slava de la Iisus Hristos, Care este Fiul său.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Cristina Nichitus Roncea / Biserica de lemn din Vidra de Jos (1712)

Categorii: ziaristi_online

La marele praznic al Adormirii Maicii Domnului. Sufletul Luminii de-a pururi începătoare – de Elena Solunca Moise

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 14, 2014 - 12:00am

El Greco-Adormirea Maicii DomnuluiLa marele praznic al Adormirii Maicii Domnului

Sufletul Luminii de-a pururi începătoare

elena-solunca-moise-publicist-si-redactor-la-revista-academicaSe uimea David: Minunat eşti Doamne! Şi, privind în juru-i, adăuga: „umplutu-s-a pământul de mărirea Ta”. Astăzi, noi, obişnuiţi să acoperim spaţiul virtual cu urmele gândurilor noastre hăituite de percepţii fugare, trăind nesăţios clipa, nu ştim ce să admirăm mai întâi: bogăţia culorilor ce-şi torc unitatea ca un dor, atât de numeroasele gusturi tocmai bune pentru fiecare sau suavitatea miresmelor tăinuitoare de rosturi ce-şi aşteaptă tâlcuirea? Până şi postul pare alintul unei mame îndelung iubitoare iar rugăciunea se înfiripă înălţând azurul în aşteptarea binecuvântării. Pe toate le aflăm înţelept rostuite în marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, numită de popor Sf. Marie Mare şi străjuind a împlinire anul bisericesc, după ce vom face cuvenita pomenire a tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinţei. Ca smerită pecete, în ultima zi a lunii august, ne vom închina aşezării brâului Maicii Fecioare în mormântul rămas gol, cum gol a rămas şi mormântul Fiului ei şi Dumnezeului nostru. Numele sărbătorii trimite la începutul anului bisericesc, când cinstim naşterea Maicii Domnului, Sf. Marie mică, întreg anul rotunjindu-se sub acoperământul rugăciunilor Fecioarei care a pus temei sfinţirii rostind către îngerul binevestitor al întrupării Domnului: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Cu inimă plină de recunoştinţă smerită o lăudăm pe Maica Domnului ca „Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu) pentru că, învaţă Sf. Grigorie de Nazianz, „Maica este Templul lui Hristos, iar Hristos este Templu al Cuvântului lui Dumnezeu…care s-a smerit sălăşluindu-se în pântecele ei; şi cinstind astfel, pe jumătate seminţia noastră, iar pe cealaltă, păstrând-o neatinsă pe fecioară.” Prin neprihănirea ei, Domnul s-a făcut una cu firea noastră ca şi noi să ne putem face una cu firea Sa dumnezeiască. Spunem cum nu se poate mai simplu şi cald ca o respiraţie de veşnicie: Maica Domnului şi câteodată o chemăm mai aproape ca într-o şoaptă: Măicuţă Sfântă. O facem cu sfială pentru că ne dă suflarea vieţii care nu se sfârşeşte în moarte ci, prin ea, ne deschide calea spre Domnul. Dacă Eva e maică trupească, Maria e Maică duhovnicească, de la Eva moştenind viaţa pământească, de la Sfânta Fecioară primind dar viaţa de dincolo de moarte. Creştin prin vocaţie, cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, poporul nostru nu vorbea de moarte, ci spunea cum nu se poate mai firesc că „a plecat la Domnul”. Dar Măicuţa noastră Preasfântă, plecând la Fiul ei şi Dumnezeul nostru, rămâne cu noi, cum mângâietor o spunem în troparul praznicului.” Întru naştere fecioria ai păzit, / Întru adormire lumea nu ai părăsit”. Făcându-se „căuş al clipei în care s-a sălăşluit veşnicia”, Maică a Domnului şi Măicuţa noastră îndelung milostivă ne e mijlocitor grabnic către Cel ce a făcut cerul şi pământul cu înţelepciunea Sa. Noi, truditorii ai vremelniciei, suntem „fii ai lacrimilor ei” din clipa în care, răstignit pe cruce, Iisus îi spune arătând spre Sf. Ap. Ioan: „Femeie, iată fiul tău!” iar „ucenicului iubit”, „Iată mama ta!”. Prin acest Apostol al iubirii aflăm cuvintele de-pururi vecuitoare ale Mântuitorului: „Şi Le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.” La rândul său, Sf. Ioan gură de aur scrie că icoana Sf. Fecioare cu Pruncul este imaginea binecuvântării omului de către Dumnezeu, „treapta ultimă a comuniunii dintre Dumnezeu şi om”, unind fecioria cu naşterea într-o taină de nepătruns pentru mintea noastră neputincioasă dar de care ne putem apropia, prin credinţă, a împărtăşire. Iar dacă e cum spune Pascal că Hristos e răstignit până la sfârşitul veacurilor, parcă îl auzim cum se roagă fără încetare: „Părinte, iată-le lor că nu ştiu ce fac.” Lângă cruce, Maica Sfântă plânge şi cu lacrimile sale ne curăţeşte de răul şi necazul.

Cum bine ştim, după Răstignirea, Învierea, Înălţarea şi coborârea Sf. Duh, Sf. Fecioară Născătoare de Dumnezeu a rămas în grija Sf. Ap. Ioan şi despre adormirea ei întru Domnul nu aflăm referire în Evanghelii. Întru totul semnificativ şi pilduitor aflăm multe în tradiţia care consacră rostul îndumnezeitor al celor ce mărturisesc ca dintr-o singură inimă şi într-un singur glas: „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat”. Îşi petrecea zilele la Ierusalim, preumblându-şi paşii sfinţitori pe urmele Fiului ei, cu deosebire la Bethlehem, Golgota, Muntele măslinilor. A plecat din cetate odată spre Antiohia când a mers la Sf. Ignatie Teoforul şi, altădată, în Cipru de l-a întâlnit pe Lazăr, cel înviat a patra zi era episcop al insulei. Nespus de drag îi era Muntele Athos, căruia i-a dăruit binecuvântarea sa, apoi a mai rămas o vreme la Efes căci se pornise o mare prigoană împotriva creştinilor. Postul şi rugăciunea îi călăuzeau viaţa şi hrăneau dorinţa fierbinte ca Fiul ei să vină şi s-o ia cu El. Dar, ştim, toate se împlinesc la ceasul voirii celei bune a Domnului. Atunci, Arhanghelul Gabriel i-a vestit că peste trei zile Mântuitorul o va chema la El, spunându-i ca odinioară: „Nu te teme!” , adăugând de această dată că se cuvine a se bucura de vreme ce va merge „viaţa cea nemuritoare.” Spre deplină adeverire i-a dăruit un ram de finic din rai care a însoţit-o pe calea sa cea pământească şi în care Sf. Maxim Mărturisitorul a văzut un semn al „biruinţei asupra patimilor, sărăciei şi morţii”. Cea care e numită şi „uşă a mântuirii” s-a urcat cu pioşenie pe Muntele Măslinilor şi, după obiceiul binecuvântat, s-a rugat, apoi a luat drumul spre casă pentru a se pregăti de marea călătorie spre capătul timpului ce-i fusese dat. Au înconjurat-o toţi cei apropiaţi, întristaţi de plecarea Celei Preacurate, dar blânda Maică i-a mângâiat arătându-le pe îndelete că mai de folos este să se mute la Fiul ei, la ceruri, spre a acoperi cu milostivire întreaga lume. Venit-au pe nori apostoli de pe unde plecaseră să propovăduiască Evanghelia, au ajuns şi înţelepţiţii ierarhi şi Sf. Dionisie Areopagitul şi Timotei şi Ierotei. Între ei, şi Ap. Pavel, cu bucurie că, deşi nu i-a fost dat să-l vadă pe Hristos, i-a fost dăruit s-o vadă pe Maica Sa. Şi iar pilduitor, Preacurata Maică a cerut iertare de la toţi, s-a rugat apoi, cum a făcut-o şi Fiul său, pentru sine şi pentru lume, după care şi-a dat neprihănitul suflet în mâinile Celui Unul născut al său. Tot tradiţia spune că atunci s-au făcut vindecări miraculoase de cele mai felurite boli.

Purtând binecuvântata povară a trupului Maicii Domnului, apostolii au plecat spre Grădina Ghetsimani, unde în glasul cetelor îngereşti, trupul celei numite „izvor al darului şi al nemuririi”, a fost aşezat alături de drepţii săi părinţi, Ioachim şi Ana. Cum creştinii începuseră să fie prigoniţi, mai marii vremii au pus pe unul dintre ei să-şi facă loc printre cei ce o însoţeau pe Maica Sfântă anume pentru a profana sicriul celei neprihănite. Mâinile i-au fost însă retezate şi, disperat, s-a rugat să fie vindecat iar ruga i-a fost împlinită, adeverind odată mai mult sfinţenia Maicii Domnului. Dumnezeu a rânduit ca Sf. Ap. Toma să ajungă la Ierusalim abia la trei zile după ce Maica Sfântă a plecat la Domnul. Dorind să-şi ia rămas bun, împreună cu ceilalţi apostoli au descoperit mormântul în care au aflat doar giulgiurile, încredinţându-i pe toţi că trupul s-a înălţat la cer. O altă tradiţie spune că în drum spre Ierusalim, acest „geamăn” al nostru a văzut-o însuşi pe Maica Preasfântă urcând la ceruri şi lăsând să-i cadă omoforul. Când a ajuns la mormânt şi l-au deschis l-au găsit gol. Dar oare cum putea maica Vieţii nesfârşite să rămână în pământul gazdă a vremelniciei pe care, cum spunem în rugăciunea împărătească a sfinţit numele Tatălui cum sfinţit este în ceruri. Spre neuitare, în fiecare an, pe 31 august, ca o plecăciune de despărţirea de anul bisericesc,cinstim aşezarea sfântului omofor în raclă. Şi, cine ştie, dacă nu într-o cuvioasă aducere aminte a Adormirii preasfinte, străbunii noştri se rugau pentru cel plecat spre lumea de dincolo zicând: „să-i fie ţărâna uşoară”, curăţată de greutatea amară a rătăcirilor vieţii.

Prin Maica Sfântă inima Domnului şi inima omului au bătut şi bat laolaltă

Cultul sfintei Fecioare s-a răspândit în timp, începând din Egipt şi continuat în toată lumea creştină, teologia răsăriteană închinându-se cu asupra de măsură   Fecioriei Maria ca Născătoare de Dumnezeu, „culme a sfinţeniei”. Făcându-se deopotrivă Împărăteasă a cerului şi pământului, Maica Domnului este şi chipul Bisericii acoperită de harul divin şi, prin aceasta,  izvor de binecuvântare pentru toţi creştinii, până acolo încât se spune că „nu există ortodoxie fără Maica Domnului”. E plinirea cuvintelor rostite odinioară: ”iată de cum mă vor ferici toate neamurile”.

Cu temei ne-am putea întreba mai ales astăzi când cuvintele sleite de sens se rostogolesc de-a valma în zădărnicia informaţională, când consumismul îşi arată chipul cel adevărat al deşertăciunii, despre ce fericire este vorba? Şi, mai înainte: Ce este fericirea? Cum poate fi fericit omul crucificat între suferinţă şi bucurie? Proorocul David spune cu limpezime din întâiul Psalm că fericit este cel „care nu a umblat în sfatul necredincioşilor şi pe scaunul păcătoşilor n-a şezut. Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea lui va cugeta ziua şi noaptea”. Între tâlcurile acestor cuvinte descifrăm icoana Maicii Domnului ca îndreptătoare înţeleaptă a vieţii şi bucurie împlinită odată cu asumarea suferinţei. Sf. Grigorie de Nyssa lămureşte: „Fericit cu adevărat este numai Dumnezeu. Căci, dincolo de ceea ce presupunem noi că este Dumnezeu, fericirea înseamnă viaţă curată, binele negrăit şi neînţeles, frumuseţea de nedescris, seninătatea mulţumirii prin sine, înţelepciunea şi puterea Sa; lumina adevărată, izvorul a toată bunătatea,stăpânirea care covârşeşte totul; Singurul vrednic de a fi iubit; Cel ce mereu este Acelaşi; veselia cea neîncetată; bucuria cea veşnică; Cel despre care nimic nu se poate spune după merit, chiar dacă am putea spune toate câte se pot spune. Căci înţelegerea nu poate cuprinde pe Cel ce este. Chiar de am putea înţelege câte ceva din cele mai înalte despre El, nu putem spune nici un cuvânt din ceea ce înţelege” Atunci, cum să cuprindem fericirea Maicii Preacurate? Trecând prin mulţime, Iisus a auzit o voce zicând că fericit este pântecul care te-a născut şi sânii care L-au hrănit. Mântuitorul nu a contrazis-o doar că a precizat spre necontenită aducere aminte că fericit este cel care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl lucrează; adică tocmai ceea ce a făcut Maica Sa din clipa în care îngerul Gabriel i-a vestit întruparea Fiului lui Dumnezeu. Primind a lucra cuvântul divin, înveşmântând în fapte ziditoare voia lui Dumnezeu, Maica Sfântă primeşte puterea de a-l lucra spre plinirea desăvârşirii pentru care se face tainică pildă şi nebiruită rugăciune.

Poporul nostru a avut, de când se ştie, o evlavie cu totul specială pentru Maica Domnului, pe care o simte nespus de apropiată, bucuroasă a fi folositoare celui care o cheamă în ajutor. Este ca o rudenie dincolo de orice ar putea cuprinde rostirea cum citim în Acatistul Rugului Aprins a lui Sandu Tudor, că numai prin ea „inima omului cu inima Domnului au bătut şi bat laolaltă”.

O adevărată sărbătoare naţională

Pentru toate acestea şi pentru încă multe altele, pentru ajutorul statornic pe care ni-l dă chiar dacă noi nu recunoaştem, sau, din neatenţie, îl tăgăduim, praznicul Adormirii Maicii Domnului este o adevărată sărbătoare naţională a celor care se recunosc ca trăitori în această grădină a milostiviri sale. Ajută-ne Maică să fim şi vrednicii ei lucrători. De aceea de mare folos ne este, cu osebire, să o ascultăm cu smerenie de fiii, străduindu-ne ca gândurile, cuvintele şi faptele noastre unite să înalţe imn de recunoştinţă: „Bucură-te mireasă pururea fecioară!” De la Maica Sfântă să luăm aminte spre neuitare că nu omul este pentru timp, ci timpul un dar preţios spre lucrarea nepregetată îndumnezeirii. Vremurile sunt potrivnice, povara lor uneori ne doboară, slăbiciunile se înmulţesc, îndoielile macină credinţa şi ucid speranţa în orizontul întunecat al urii şi minciunii. Să le recunoaştem, dar să nu ne temem: Maica Domnului este alături şi cu iubirea lui Dumnezeu aşteaptă să-i cerem ajutorul ca ruga să ne fie spre împreuna lucrare a voii celei bune a lui Dumnezeu, chiar dacă puterile sunt slabe. Deci să ne ridicăm privirile de la cele ale clipei spre zorile vieţii veşnice în chipul Maicii Domnului şi Maicii noastre. Aşa e cum spunea Max Picard, trăim într-o lume a fugii de Dumnezeu şi suntem cuprinşi de frică acolo unde, după vorba psalmistului, frică nu e. Cu genunchii inimii plecaţi a mulţumire, te rugăm Măicuţă Preasfântă ne ajută a înţelege spre lucrare că dacă frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, iubirea de Dumnezeu este desăvârşirea ei, pe care prin tine şi împreună cu tine o putem ajunge. Cu tine să ne recunoaştem robi ai lui Dumnezeu şi să-ţi urmăm sfatul mântuitor pe care l-ai dat celor de la nunta din Cana Galileei, când Hristos a transformat apa pocăinţei în vinul care ne aminteşte de jertfa Sa pentru noi: Tot ce vă spune El, faceţi! Ajungând la capătul puţinei noastre înţelegeri, văzând cum cuvintele rămân mereu în urma Sfinţiei sale, îngenunchem smerit a rugăciune în zori de zi şi în prag de seară şi iar până la răsăritul soarelui: Maică Sfântă avem nevoie de mântuire pentru că au slăbit puterile noastre; robi ai nevredniciei noastre, avem nevoie de izbăvire. Miluieşte-ne.

Urmând pământului din care suntem făcuţi, să ne împodobim sufletul dăruit de Dumnezeu cu roade vrednice de iubirea Sa de oameni ca să ne putem împărtăşi cu cele alese ale sărbătorii închinate Maicii Sfinte, care din „roabă a Domnului” s-a făcut Născătoare de Dumnezeu, „mântuirea cea de obşte a creştinilor”. Tristeţea despărţirii se preface în bucuria Învierii sub semnul nebiruit al Cucii prin care dobândim bucuria iertării ce urmează pocăinţei nefăţarnice în chipul smereniei din care izvorăsc bogat toate virtuţile creştineşti. Nebănuit de aproape ne este clipă de clipă Maica şi Fecioara născătoare de Dumnezeu, dar să nu uităm nicicum şi nicicând, că deplinătatea răsare ca lumină bogat roditoare când şi noi ne străduim a-i fi aproape prin ascultare vrednic lucrătoare. E timpul prielnic ca într-o singură inimă şi într-un singur glas, închinându-ne Sfintei şi Nedespărţite Treimi, cu vrednicie să cântăm ca un mereu reînnoit început bun: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, care întru adormirea ta nu ne laşi pe noi!”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Icoana: El Greco, 1565–1566

Categorii: ziaristi_online

Chipul mitropolitului Visarion Puiu în romanul lui Virgil Gheorghiu “Dieu a Paris”. 50 de ani de la plecarea la Domnul a ierarhului ortodox condamnat la moarte de bolşevici. STUDIU/VIDEO

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 13, 2014 - 4:33pm

Virgil Gheorghiu - Dumnezeu la Paris despre Visarion PuiuChipul mitropolitului Visarion Puiu în romanul Dieu a Paris

Pr. drd. Ioan Neculoiu

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba-Iulia

În numărul 2 (februarie 2011) al revistei Valori perene (http://visarionpuiu.centerblog.net/) anunţam că mi-am propus să descifrez şi să prezint un roman cu cheie istorică al preotului-scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, apărut în 1980 la Paris, la editura Plon, intitulat Dieu a Paris (Dumnezeu la Paris).

Pr Virgil Gheorghiu - Dieu a Paris coperta si Mitropolitul Visraion Puiu in FrantaLa finalul articolului, consideram că în romanul La Cravache, Constantin Virgil Gheorghiu zugrăvise în mod deosebit chipul şi lucrarea duhovnicească a isihastului monah Visarion, care credem că este nimeni altul decât mitropolitul Visarion Puiu, pe care Gheorghiu îl cunoscuse negreşit în tinereţe, în Moldova natală, în perioada lui de şcoală militară de la Chişinău şi Cernăuţi, în Transnistria ca reporter de război şi mai apoi în exilul lor comun, în Paris. Tot în acest roman este conturată şi figura criminalului cu sânge rece Marcel Rosseti–Fanoti. Subiectul „criminalului” nu este necunoscut în opera lui Constantin Virgil Gheorghiu, dacă este să ne amintim numai romanul Le Grand Exterminateur (tradus în româneşte sub titlul Marele exterminator şi marele Sinod Ortodox, Editura Agaton, Făgăraş, 2009), în care omul este prezentat într-o formă de decadenţă maximă: aceea de criminal al Aproapelui său, dar şi de schimbător al eshatologiei prin falsificarea Raiului celest în Raiul colectiv. O asemenea acuitate în prezentarea omului ca criminal este întâlnită în puţine romane ale lui Constantin Virgil Gheorghiu. Însă în Dieu a Paris se reia ideea lichidării indezirabililor anticomunişti, ucişi în cazul de faţă de exterminatorul Baxan (de ce nu Hasan sau chiar Carlos Şacalul în varianta mioritico-securisto-dâmboviţeană?) şi a metodei de exterminare comuniste (oameni şantajabili precum Stan Ritza, agenţi dubli precum fraţii Pussetti, falşi patrioţi precum „colonelul” Costel Marfa), asezonate din plin de planurile diabolice ale avocaţilor diavolului şi ai Securităţii statului (Baxan, generalul Horodinka) şi de comportarea execrabilă şi inumană a unor compatrioţi din exilul românesc francez.

Mai poate fi asemănată vehemenţa sa împotriva exterminării Semenului uman şi cu romanul Dieu ne reçoit que le Dimanche (Dumnezeu nu primeşte decât Duminica), apărut în 1975 la Paris şi care este o mărturisire a faptelor creştine pe care le-a săvârşit principesa Ileana a României, devenită între timp monahia Alexandra, folosită ca leit-motiv caracteriologic în roman.

Subiectul în sine este, de fapt, o continuare a temei „criminalului” sau a dezavuării crimei ca mijloc de eliminare (inacceptabil pentru poetul şi creştinul Constantin Virgil Gheorghiu), o continuitate în denunţarea atrocităţilor din război suferite de militarii şi de aviatorii români. Lor le dedicase un omagiu post-mortem în volumul de poezie Ceasul de rugăciune. Tot el constatase crimele, omorurile comise de armata bolşevică şi de soviete împotriva populaţiei nevinovate a Basarabiei, în reportajul de război Ard malurile Nistrului, descriind şi mutanţii umani şi criminalii de război bolşevici în reportajul de război Am luptat în Crimeea.

Culminase în planul personal, al suferinţelor sale şi ale soţiei, cu romanul Ora 25, amintind chinurile din lagărele de concentrare prin care au trecut.

Vom mai întâlni şi alte diverse chipuri de criminali în romanele lui Constantin Virgil Gheorghiu: criminalul nevinovat din Nemuritorii de la Agapia, închipuitul criminal şi ocnaş Maximilian Perahim din romanul omonim, victimă a unui sistem necruţător care-l prigonea pentru greşelile luptătorului sindicalist şi tată al său Spartacus Perahim…

Dacă subiectul nu este unul cu totul nou, nici numele proprii nu sunt necunoscute, precum este Visarion. Dar în romanul Dieu a Paris datele biografice nu numai că sugerează persoana mitropolitui Visarion, ci sunt consemnate ca atare, sau se face aluzie la ele vorbindu-se de episcopul Theodot.

Romanul are ca subiect compromiterea, prin mijloace specifice înscenătorilor şi linşatorilor comunişti, a episcopului Theodot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris (mitropolitul Visarion Puiu şi episcopul Teofil Ionescu). De acest lucru se va ocupa specialistul regimului comunist de la Bucureşti, temutul „mare exterminator” Haralamb Baxan, supranumit „călăul fără secure”. Odată cu dispariţia episcopului Theodot, care reprezenta sufletul exilului românesc, biserica trece în proprietatea statului comunist.

Mitropolitul-Visarion-Puiu-Basarabia-Bucovina.Info_-532x1024Despre acest episod gasim câteva informaţii aluzive în site-ul oficial al Mitropoliei Române cu sediul la Nurnberg; astfel www.mitropolia-ro.de, într-o scurtă istorie a eparhiei intitulată Noua emigraţie după cel de-Al Doilea Război Mondial, arată următoarele:
„În iunie 1958, la o vârstă înaintată şi din cauza unor intrigi, de care cercurile comuniste se pare că n-au fost străine, mitropolitul Visarion se retrage din viaţa activă bisericească, după ce anterior fusese îndepărtat din capitala Austriei (se uitase oare sau nu se cunostea îndepărtarea din Bucovina? -n.n.), în urma unor intrigi ale exilului român. I se fixează domiciliul în Tirol, la Kitzbuhl, neavând dreptul să părăsească localitatea sau să poarte corespondenţă. Comunişti din ţară, veniţi la putere (oare numai ei singuri? – n.n.), îl judecă în lipsă şi îl condamnă în 20 februarie 1946 la moarte printr-o sentinţă a Tribunalului Poporului. Conform uzanţelor timpului şi în baza art. 84 Apostolic şi can. 4 al Sin. 4 Ecumenic, Biserica îl cateriseşte pentru acţiuni sediţioase împotriva Statului Român.” (L’Eglisse Orthodoxe Roumaine de Paris, Jean-Paul Besse, Ed. D.U.C., Paris, 1994, p. 113.)

Chipul adevărat ce rezultă din roman în comparaţie cu citatul de mai sus, extrem de ambiguu în rostirea unor adevăruri, conturează mult mai bine activitatea sa. Trebuie să spunem că sunt folosite la formarea chipului caracteriologic elemente biografice ale celor doi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Paris, mitropolitul Visarion Puiu şi episcopul Teofil Ionescu, dar şi elemente autobiografice ale autorului.

Aflăm astfel despre fizionomia eroului principal cu numele episcopului Theodot ,,că are părul şi barba albe, dar nu arată vârsta lui. El este foarte înalt, slab, viguros, contrar formelor ascetice ale chipului său. Fragilitatea sa nu este decât aparentă.
– El este un montaniard, spuse Baxan”.

Locul naşterii sale este la „Pometia, în districtul Neamţului”, despre care ne vorbesc în lucrările lor literare atât Ion Creangă în Amintiri din copilarie, Titus Livius sau poetul Virgil, celebrul exilat din Sciţia Minor. Despre activitatea sa bisericească vom afla disparat diverse elemente de-a lungul romanului, dar ele vor fi reluate şi mărturisite de însuşi episcopul Theodot, atunci când răspunde Consiliului Arhidiecezan care îl anchetează:

„– Am 79 de ani. Din copilăria mea am trăit aproape de Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică. Şi voi mă întrebaţi acum, la sfârşitul vieţii mele, dacă sunt pe cale a vinde Biserica? Voi mă întrebaţi dacă sunt în stare să-L vând pe Dumnezeu? Ce diavol a fost în stare să vă ispitescă în gândul vostru cu această aberaţie?”

Elemente ale devenirii sale în cariera eclesială vom întâlni şi în discuţia lui Baxan cu fanarioţii lipsiţi total de scrupule, fraţii Pussetti (poate chiar Rosetti – având vârsta între 50 si 60 de ani – mari donatori ai Bisericii din Paris, chemaţi la ordine de criminalul comunist venit la Paris). Ei vor răspunde:

„– Cum se numeşte episcopul?
– Theodot (în greceşte, Theos = Dumnezeu şi dotos = darul). Este un ţăran din Pometia, din Nordul Moldovei. A fost călugăr la Mănăstirea Neamţ. Pentru că avea o voce frumoasă, a fost hirotonit diacon şi numit titular la Arhiepiscopia din Iaşi, apoi la Patriarhia din Bucureşti şi în sfârşit a fost trimis ca diacon la Paris. Avansarea sa a ţinut numai de darurile sale de cântăreţ. Pentru că el cânta admirabil.
– Este un om credincios?, întreabă Baxan.
– El are credinţa ţăranilor. O credinţă de nezdruncinat, amestecată cu superstiţii.
– Dar o credinţă care a rezistat la toate încercările.”

Cu toate darurile sale avea un defect, extrem de neplăcut. Nu asculta de noul regim instalat de tancurile bolşevice la Bucureşti şi, atunci când „conducătoarea-supremă” a Bisericii din Paris, Ana Pauker, „fiica rabinului din Bucureşti”, prezentă la Conferinţa de pace de la Paris, va cere oficierea unui Te Deum pentru noul regim instaurat cu forţa la Bucureşti în fatidica zi de 23 August 1944, va refuza. Autorul intervine cu un amănunt foarte important, un loc cheie unde este pomenit literar numele Vissarion. Va consemna: „conducătorul diocezei a fost la vremea aceia mitropolitul Vissarion. Era un moldovean, născut la Paşcani.”

Drept răsplată, Theodot „fusese arestat şi bătut. Era uşor. Ministrul de Interne francez fusese un bun tovarăş al Anei Pauker şi secretarul general al Partidului Comunist Francez. Şeful poliţiei franceze fusese, de fapt, celebrul încătuşător (vreo aluzie la celebrul securist Ion TeLeagă–Dincă, în roman Horo-Dinkă) Iosif Ioaanovici, vărul Anei Pauker, născut el însuşi în România. Arhiepiepiscopul Vissarion nu s-a supus. A fost alungat din Paris. Nu mai avea dreptul să se apropie de biserica din Paris la mai puţin de 100 de kilometri. A murit la Vielles-Maisons, în Aisne, la 10 august 1964.”

Şi asta nu fusese totul. Împotriva unor neascultători ca el, anticomunişti incurabili, deveniţi indezirabili si exterminabili pentru comunişti şi slugile lor, se vor trimite comandouri sau criminali, precum Haralamb Baxan, „călăul fără secure”, cu vechi stagii în domeniu şi multe victime celebre. El devenise cunoscut „pentru că poseda secretul omorârii cu mâna goală şi la distanţă”, pentru că avea acelaşi efect ca şi copacul-omonim Baxan, care avea umbra otrăvitoare. Avusese la 23 August 1944 cam 30 de ani. Lista victimelor sale celebre era compusă din „doi preşedinţi ai Republicii Române, Gheorghiu-Dej şi Groza. Tot el fusese cel care a ucis, fără să lase urme, pe Grigorie Preoteasa, şeful istoric al PCR, Anna Pauker, patriarhul Nicodim, mitropolitul Moldovei, Irineu (Mihălcescu, strămoşul meu – n.n.) şi mulţi alţii”.

Pentru recuperarea proprietăţilor, adică a Bisericii Române din Paris, PCR dusese campanii asidue cu ajutorul socialiştior francezi, făcându-se mai multe oferte, însă toate eşuate. Astfel fusese propus un schimb de proprietate cu clădirea ce adăpostea Institutul Francez din Bucureşti, un schimb al antrenorului Covaci, fost antrenor la Ajax, schimb acceptat de guvernul francez, dar eşuat din cauza scandalului de presă ce a urmat. Totuşi, un „tovarăş socialist, deputatul-primar al Marsiliei, a cerut Parlamentului predarea Bisericii Române din Paris […] Cererea sa este consemnată în Jurnalul Oficial numărul 5434 din 19 octombrie 1973.”

A urmat un apel al Ambasadei Române la Liga contra rasismului şi antisemitismului, deorece exilaţii, fiind anticomunişti, erau consideraţi fascişti. Exilaţii au câştigat şi procesul şi daune materiale.

Constantin Virgil Gheorghiu de Dominique Guebey via Basarabia-Bucovina.Info

Constantin Virgil Gheorghiu de Dominique Guebey via Basarabia-Bucovina.Info

Ca soluţii salvatoare se întrevedeau, pe de o parte, aşteptarea unui nou guvern francez marxist, care să le satisfacă cererile sau, mai plauzibil, exterminarea episcopului Theodot.

Bazându-se pe experienţa unui călău profesionist, precum Haralamb Baxan, şicanele orchestrate cu abilitate diabolică de el, cu concursul şi profitând de carenţele umane ale componenţilor Consiliului Arhidiecezan (persoane uşor de identificat prin coroborarea indiciilor literare cu elementele oferite de Jean-Paul Besse în a sa Istorie a Bisericii din Jean de Beauvais), doi dintre apărătorii credinţei şi ai libertăţii sunt şicanaţi, îndepărtaţi, în final omorâţi (sau ajutaţi să moară prin tratamente inumane sau injectii letale cu supradoze, ca in cazul mitropolitului Visarion Puiu, Irineu Mihălcescu sau, mai nou, cazul Tanacu), iar Biserica ulterior închisă şi trecută sub alte jurisdicţii străine.
Conchidem că în romanul La Cravache Constantin Virgil Gheorghiu (foto sus) zugrăvise în mod deosebit chipul şi lucrarea duhovnicească a isihastului monah Visarion, într-un mod criptat, dar culminează în romanul Dieu a Paris, oferind multe date biografice care ne îndreptăţesc să afirmăm că este vorba de chipul său măcar în parte, dăruind astfel un „recviem literar” foştilor ierarhi, mitropolitul Visarion Puiu şi episcopul Teofil Ionescu, dispăruţi forţat, dar şi „ajutaţi”, din viaţă şi din Paris.

Sperăm nu numai ca rămăşitele lor pământeşti să se întoarcă în locurile natale (şi de ce nu, şi cele ale strămoşului nostru Irineu Mihălcescu de la Agapia, în necropola mitropoliţilor din Iaşi), dar şi restabilirea adevărului istoric care să fie predat neciopârţit viitorilor teologi.

Comunicare prezentată la cea de-a XVII conferinţă a asociaţiei Mitropolit Visarion Puiu, Roman, 26 februarie 2013, şi publicată în revista Curtea de la Argeş condusă de academicianul George Păun -http://www.curteadelaarges.ro/V_5_42.php, editia mai 2014, şi în variantă electronica la Ziaristi Online, la 50 de ani de la plecarea la Domnul, in exil, a Parintelui Mitropolit, un brav şi martiric slujitor al Bisericii Ortodoxe Române în nordul Bucovinei şi în Transnistria

Cititi si: Basarabia-Bucovina.InfoUltimele gânduri, de întoarcere acasă, ale Mitropolitului Visarion Puiu (27 februarie 1879 – 10 august 1964). 50 de ani de la trecerea la Domnul a misionarului ortodox din Bucovina, Transnistria şi Europa Occidentală

Urmăriţi şi conferinţa Opera Preotului Romancier Constantin Virgil Gheorghiu

Categorii: ziaristi_online

Grid Modorcea: Axis mundi într-o nouă istorie a lumii

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 13, 2014 - 4:30pm

Dl Grid Modorcea la aniversarea a 70 de ani la UCIN foto Victor Roncea - Ziaristi OnlineAxis mundi într-o nouă istorie a lumii

Mereu am urmărit cu atenție ce face omul, omul ales, omul de geniu, fiindcă de el depinde încotro se îndreaptă lumea. Și cel mai viu domeniu, unde geniul este evident, îl constituie arta, cultura, în primul rând arta plastică. Urmărind cu atenție evoluția acestui fenomen, am constatat că istoria culturii se află la un capăt al evoluției sale. Odată cu pop-art a început o nouă istorie pe bază de comerț. Lucrări fără valoare estetică, precum cele ale lui Andy Warhol și ale epigonilor săi, au în schimb valoare comercială, ajungând în topul vânzărilor, peste lucrările clasice, ale artiștilor Renașterii, de pildă, luați până mai ieri ca etalon.

La fel, un scriitor nu mai contează, poate să fie genial, dar dacă nu are un agent, nu se vinde, fiindcă nu se publică. Așadar, ce nu se vinde, ce nu garantează succesul, nu se publică. Și cine face socoteala, cine stabilește care se vinde și care nu? Comerciantul, via agentul, el e mai important ca artistul, ca scriitorul. Și această practică a devenit dominantă, a luat-o razna de tot.

Dar tot artistul rămâne să readucă lucrurile pe făgașul normal, dacă mai știm ce înseamnă normal. Fiindcă tendința actuală este de a rupe definitiv cu tradiția, de a considera că istoria omenirii are un nou curs, că ea, așa cum o știm din cărțile de istorie, și-a trăit traiul, că a rămas o pagină de muzeu. Un muzeu de antichități care nu mai pot fi înviate, actualizate, fiindcă acest efort nu-și mai are rost, nu merită să mai fie făcut. Dovadă că tot ceea ce însemna în trecutul apropiat efortul de a construi în spiritul tradiției, de a face punți cu moștenirea spirituală, de a înainta prin legături cu rădăcinile, a dispărut, fiindcă tot efortul savanților s-a concentrat spre tehnologia de vârf, care va fi motorul civilizației de mâine, o civilizație care stă cu privirea spre cosmos.

Cel puțin aici, în America, această realitate nouă este palpabilă la fiecare pas, tot ce se construiește, se orientează spre marele necunoscut. Nu m-am mirat când am citit că un grup de elevi români din Brașov au câștigat un concurs NASA, concepând un oraș spațial, iar alții din Constanța au uimit NASA cu proiectul unei așezări umane construite pe lună. Determinați probabil de politica înfundăturilor făcută de părinții lor, acești copii au căutat o soluție de evadare. Bravo, elevi! Americanii au însă tradiție. Studiul cerului și al adâncurilor este primordial. Mereu suntem anunțați că s-a descoperit un alt pământ, că omenirea se îndreaptă spre o viață intergalactică, mijlocită de zboruri cosmice, în căutare de noi forme de viață.

Și omul viitorului, omul cosmic, are nevoie de artă, dar nu de arta tradițională, de arta de muzeu, ci de o artă pe bază de tehnologie înaintată, care sensibilizează omul acestei noi lumi. Artistul viitorului nu mai are nici o legătură cu artistul trecutului. Nu va mai exista un Picasso, care să deseneze ca Rubens sau Cranach. Nu vor mai exista racorduri cu arta vechilor perioade istorice. Omenirea se îndreaptă spre o înțelegere nouă a omului și a universului. Va descoperi o nouă artă, noi sporturi, noi relații de cunoaștere și de iubire.

Oare așa va fi? Natura nu-și va spune oare cuvântul, natura din om, instinctul artistic, care e făcut să nu-și părăsească datum-ul existențial? Și ce se va întâmpla cu condiția de zoon politikon? Vor lăsa războinicii lumii omul în pace? Vor dispărea Putinii și Bășineii? Eu sper că da. Cred că și în viitorul acestei noi lumi neasemuite, arta, artistul vor avea un cuvânt fundamental de spus. De aceea, e bine ca toate evaziunile să se facă în funcție de acest reper primordial, arta, care ar trebui să rămână axis mundi, pecetea pământeană cu care omul va călători în univers.

Grid Modorcea

Corespondență de la New York

Categorii: ziaristi_online

INEDIT. Şeful SRI, George Maior, despre Spionajul în vremea lui Constantin Brâncoveanu. EXCLUSIV Q Magazine

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 13, 2014 - 12:10am
Constantin Brancoveanu - Ziaristi Onlinede Q Magazine

2014 – Anul Brâncoveanu. Se împlinesc 300 de ani de când domnul Ţării Românești a fost decapitat la Constantinopol, împreună cu fiii săi și stolnicul Ianache Văcărescu, pentru că a refuzat să renunțe la credința lui creștină şi să treacă la mahomedanism. În misiunea noastră permanentă de promovare a valorilor, Q Magazine, împreună cu thegroup, a realizat cu acest prilej, într-o ediție limitată, albumul „Constantin Brâncoveanu – simbol românesc”, în care am strâns mărturia mai multor personalităţi despre valorile brâncovenești. Mitropolitul Iosif, Acad. Prof. Dr. Ioan-Aurel Pop, Ambasadorul George Maior, Acad. Prof. Dr. Răzvan Theodorescu şi Dr. Conf. Ariadna Zeck au analizat domnia, personalitatea, influenţa şi moștenirea lui Constantin Brâncoveanu până în zilele noastre. Pentru că a fost mai rar abordată, am ales pentru cititorii Q Magazine perspectiva diplomației şi a spionajului din vremea lui Brâncoveanu, scrisă de directorul Serviciului Român de Informații,  Ambasadorul George Cristian Maior.

George Maior: Spionajul în vremea lui Constantin Brâncoveanu

de Ambasador George Cristian Maior

Seful SRI George-Maior-si-Larry-Watts-foto-Cristina-Nichitus-RonceaCeea ce impresionează la Constantin Brâncoveanu, dincolo de dimensiunea cultural-artistică şi cea religioasă, este durata domniei sale. A fost unul dintre cei mai longevivi conducători ai Ţării Româneşti, domnind neîntrerupt vreme de peste 25 de ani. De la Basarab I şi Mircea cel Bătrân şi până la Mica Unire, doar Matei Basarab se apropie de această cifră, iar performanţa lui Brâncoveanu este cu atât mai apreciabilă cu cât contextul în care a domnit a fost unul extrem de complicat, dominat de incertitudine, într-o perioadă în care, pe plan intern, ţara era divizată de conflictele dintre facţiunile boiereşti, iar la nivelul continentului aveau loc prefaceri de ordin geopolitic de o magnitudine deosebită.

Au fost aşadar peste 25 de ani de stabilitate în care, citându-l pe marele Iorga, „Brâncoveanu a izbutit să păstreze nu numai Ţara Românească, ci întreaga noastră naţiune, ca trup politic, cu suflet românesc, timp de mai bine [de] un sfert de veac” . Desigur, noţiunea de statalitate trebuie înţeleasă raportându-ne la specificul secolului al XVII-lea, adică luând în consideraţie factori precum legătura intrinsecă dintre familia domnească şi stat sau vasalitatea faţă de otomani.

Privind retrospectiv, la trei secole de la martiriul lui Brâncoveanu, stabilitatea şi substanţa proiectului politic brâncovenesc nu par un produs al întâmplării, ci mai degrabă sunt direct determinate de calităţile domnului muntean. Rari sunt oamenii politici şi de stat care pot avea atât înţelegerea strategică necesară pentru articularea unei viziuni pe termen lung, pe de o parte, cât şi capacitatea practică de a lua deciziile tactice imediate pentru construcţia acesteia, pe de altă parte. Brâncoveanu a făcut dovada ambelor calităţi, devenind ceea ce în accepţiunea contemporană am numi un lider strategic, unul dintre cei care au întreţinut „miracolul poporului român”, pentru a-l parafraza pe istoricul Brătianu. Gândirea şi acţiunea sa strategică au gravitat în jurul ideii de supravieţuire a Munteniei, în condiţiile unor mutaţii strategice care făceau ca arhitectura de putere europeană să stea sub semnul incertitudinii: după eşecul asediului Vienei (1683), Imperiul Otoman intră
într-un declin accentuat şi de înfrângerile de la Mohács (1687) şi Zenta (1697); Rusia, după victoria de la Poltava (1709), devine un important actor european, mai ales în chestiunea orientală; Austria, blocată în vest de Franţa şi în nord de apariţia Prusiei, se orientează şi ea mai ales către Răsărit, favorizată şi de victoriile obţinute împotriva turcilor; Polonia (mai precis Uniunea polono-lituaniană) a cunoscut un regres considerabil, frământată atât de răscoale interne, dintre care se remarcă acelea ale cazacilor, cât şi de relaţii conflictuale cu vecinii săi („Potopul” suedez, apariţia Prusiei, ascensiunea Rusiei lui Petru cel Mare, ameninţarea tătară), dar cu toate acestea nu a abdicat de la interesele sale în spaţiul dunărean şi nord-pontic.

Rolul politicii externe în perioada lui Brâncoveanu

Unul dintre pilonii pe care şi-a clădit proiectul a fost cel al politicii externe. A nu se înţelege că dimensiunea internă nu prezintă relevanţă din acest punct de vedere; din contră, Brâncoveanu a sesizat că, fără un fundament domestic solid, domnia sa, implicit Ţara Românească, ar fi rămas în voia curentului evenimentelor continentale sau, mai precis, ar fi depins exclusiv de intenţiile şi ambiţiile marilor puteri. A fost şi motivul pentru care a încercat prin eforturile sale politice, dintre care se detaşează relaţia cu Cantacuzinii, de care era şi legat pe linie maternă, dar şi de natură socio-economică şi cultural-religioasă, să creeze o entitate statală unitară, coerentă din punct de vedere al acţiunii externe. De altfel, ruptura de familia Cantacuzinilor a fost unul dintre factorii decisivi de ordin politic care i-au adus sfârşitul atât de tragic.

Orientarea şi realizarea politicii externe reprezintă însă coordonatele pe care se concentrează studiul de faţă, cu atât mai mult cu cât, dintr-o perspectivă realistă a contextului internaţional de la acea vreme, supravieţuirea unei puteri precum Ţara Românească era indisolubil legată de relaţia cu marile puteri de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Diplomaţia munteană sub Brâncoveanu, modul în care acesta a înţeles şi a condus afacerile externe, a fost un instrument strategic primordial pentru existenţa Ţării Româneşti. „Strategia de supravieţuire”, aşa cum o numeşte Mircea Maliţa, s-a concentrat pe menţinerea unui echilibru strategic între interesele marilor puteri continentale şi regionale. Misiunea a fost cu atât mai dificilă cu cât relaţiile de putere din Europa traversau, la acea vreme, o etapă de dezechilibrări şi reechilibrări în care se rescria ecuaţia de putere continentală. După cum spunea Bismarck, „evenimentele sunt mai puternice decât planurile oamenilor” şi „omul nu poate crea curentul evenimentelor, el poate doar să plutească împreună cu el şi să vâslească”. Din această perspectivă, Brâncoveanu a fost un navigator priceput care, cu o minte limpede şi o mână precisă, a reuşit să-şi cârmuiască ţara vreme de aproape 26 de ani în ape extrem de tulburi şi pe o vreme furtunoasă.

O precizare merită subliniată: la răscrucea secolelor XVII-XVIII, diplomaţia era inseparabilă de ceea ce astăzi numim „intelligence”. Distincţia dintre cele două domenii este una modernă, serviciile de informaţii moderne apărând de-abia către mijlocul secolului al XIX-lea. Până la crearea unor instituţii permanente specializate în culegerea şi analiza informaţiilor, sistemul diplomatic era atât cel care gestiona negocierea relaţiilor externe, cât şi cel care răspundea nevoii de cunoaştere a statelor.  Imperiul bizantin, Italia renascentistă, Anglia elisabetană sunt exemple elocvente pentru modul în care diplomaţia şi „intelligence”-ul, indisolubil legate, erau parte integrantă a artei guvernării statului („statecraft”). Puţine demarcaţii puteau fi trasate, la acel moment, între agenţi şi reprezentanţi oficiali, între metode „acoperite” şi „descoperite”, între secret şi public.

Utilizarea termenului modern de „intelligence” trebuie însă tratată cu rezerve: instituţiile diplomatice de atunci nu erau serviciile de informaţii de astăzi, dar împrumutau măsuri specifice, clandestine sau „acoperite”, din arsenalul acestora şi jucau rolul pe care îl are „intelligence”-ul contemporan – acela de a susţine cu informaţii actul politic. Aşadar, era vorba mai degrabă de un fel de „proto-intelligence”, în sensul în care elemente ale „intelligence”-ului din zilele noastre erau prezente în activitatea diplomatică a vremii.

mogosoaia-1025

 

Moştenirea bizantină la Brâncoveanu

Impactul civilizaţiei bizantine asupra răsăritului Europei a avut efecte profunde şi de durată. Este vorba despre un proces de „aculturaţie”, aşa cum l-a definit Obolensky, care se traduce prin preluarea şi adaptarea modelului cultural, politic şi religios bizantin de către populaţiile de dincolo de frontierele nordice ale Bizanţului, şi care s-a manifestat inclusiv în planul politicii externe, ca înţelegere a relaţiilor interstatale şi mai ales ca metodă. Nicolae Iorga a fost şi mai explicit prin celebra sintagmă „Bizance après Byzance”  care sintetizează fără echivoc ideea continuării „vieţii bizantine” în spaţiul românesc.

Analizarea politicii externe brâncoveneşti relevă câteva similitudini frapante cu diplomaţia bizantină, iar modul în care Luttwak caracterizează abilitatea acesteia din urmă de „a genera putere disproporţionată pornind de la înjghebarea unei oarecare forţe militare, dar combinând-o cu arta persuasiunii, ghidată de cunoştinţe superioare”  poate fi neîndoielnic folosit şi în cazul lui Brâncoveanu. Este vorba despre o orientare strategică ce favorizează mai degrabă utilizarea diplomaţiei şi a „intelligence”-ului decât a instrumentului militar – conflictul armat – şi care necesită un simţ acut de înţelegere a fenomenelor de pe scena internaţională şi o capacitate extraordinară de adaptabilitate strategică. Examinând conduita bizantinilor în plan extern, este evidentă înclinaţia Imperiului „de a se baza mai puţin pe forţa militară şi mai mult pe alte forme de persuasiune – recrutarea aliaţilor, descurajarea duşmanilor şi împingerea potenţialilor adversari să se lupte între ei” . Pare că este o descriere fidelă a comportamentului Ţării Româneşti în perioada lui Brâncoveanu: politica prudentă, aparent inconsecventă, dar de fapt flexibilă, prin care domnul a căutat să se situeze permanent în centrul jocurilor de interese şi de putere ale habsburgilor, otomanilor, polonilor, ulterior şi ale ruşilor, preocupat fiind de păstrarea unui echilibru strategic, în aşa fel încât niciuna dintre puteri să nu devină dominantă în regiune, dar nici să nu permită celorlalte să-şi extindă influenţa prin controlarea principatelor dunărene. Ca şi bizantinii, deşi într-un alt context şi operând cu alte proporţii, Brâncoveanu a dat dovadă de o uimitoare capacitate de adaptare strategică, în condiţiile unor „inamici mult mai puternici şi ale unei geografii mai puţin favorabile”.

Cheia înţelegerii supravieţuirii Ţării Româneşti stă aşadar într-o adaptare continuă, prin balansare şi/sau aliniere faţă de interesele actorilor majori din regiune. Este un principiu care poate fi extins pentru a descrie comportamentul românilor în mai multe episoade ale istoriei lor şi pentru a cărui personificare Brâncoveanu a fost exponenţial. Fără îndoială, această conduită poate atrage etichete şi clişee negative, după cum „bizantin” a ajuns să fie sinonim, în percepţia publicului, cu metode deloc măgulitoare  –  „intrigă, complot şi mită”, dar care nu fac deloc notă discordantă cu metodele utilizate de alte puteri europene.

Mai mult, preluând câteva lecţii de „grand strategy” de la Imperiul Bizantin, sintetic exprimate de Luttwak, pot fi identificate aceleaşi asemănări cu politica externă munteană sub Brâncoveanu:

Evitarea războiului, dar continuarea pregătirilor militare. În mai bine de 25 de ani de domnie, Brâncoveanu a intervenit o singură dată militar (bătălia de la Zărneşti), dar a fost constant preocupat de forţa militară de care dispunea. Mai mult, trupele muntene au fost menţinute la un nivel ridicat de mobilizare, executând manevre, dar fără a se implica în conflict, în mai multe episoade: răscoala curuţilor în teatrul transilvănean şi conflictul ruso-turc care a culminat cu bătălia de la Stănileşti (1711).

Cunoaşterea adversarului, atât la nivel de intenţii, cât şi de acţiuni politice sau mişcări militare. Cancelaria domnească, condusă de stolnicul Constantin Cantacuzino, a funcţionat ca un veritabil serviciu diplomatic şi de „intelligence” al Ţării Româneşti, întreţinând relaţii (în acelaşi timp monitorizând), nemijlocit sau prin intermediari, cu majoritatea marilor Curţi ale vremii (Londra, Paris, Viena, Constantinopol, Moscova şi apoi Sankt Petersburg, Varşovia), dar şi cu alte puteri de rang mai mic din proximitatea geografică (celelalte două formaţiuni statale româneşti, hanatele tătarilor, cazaci, slavii de sud etc.).

Politica de alianţe. Diplomat abil, Brâncoveanu a pendulat constant între Viena şi Constantinopol, mai apoi şi Moscova, respectiv Sankt Petersburg, jonglând deopotrivă cu interesele polonezilor, tătarilor, cazacilor, dar şi ale altor mari puteri europene ale căror jocuri afectau balanţa de putere continentală. Totodată, era la curent cu poziţionările acestora în alte conflicte din afara regiunii, aşadar dincolo de cel al Ligii Sfinte împotriva otomanilor – Războiul dintre Franţa şi Liga de la Augsburg, Marele război nordic, Războiul pentru succesiunea spaniolă – ceea ce-i conferea o fină abilitate de înţelegere a intereselor acestor actori, precum şi o mai mare mobilitate strategică.

Subversiunea. Plecând de la principiul evitării războiului, unul dintre instrumentele folosite cu precădere de diplomaţia munteană în vremea lui Brâncoveanu a fost cel financiar, constând în împrumuturi şi mite oferite înalţilor oficiali şi conducătorilor militari străini. În percepţia acestora, resursele băneşti de care dispunea domnul muntean păreau nelimitate, de unde şi supranumele căpătat de acesta – „Prinţul aurului” („Altîn-bey”). Generozitatea şi etalarea conştientă a opulenţei au contribuit şi ele la acest renume şi pot fi încadrate în ceea ce Neumann numea „sublima diplomaţie”, un alt tip de putere „soft” a vremii.

Brancoveanu - Del Chiaro

„Proto-intelligence” în epoca Brâncoveanu

Format şi educat de unchii săi Cantacuzini (stolnicul Constantin şi domnul Şerban), Brâncoveanu a înţeles de-a lungul parcursului său prin dregătoriile Ţării Româneşti importanţa cunoaşterii intenţiilor, a  acţiunilor probabile şi a capacităţilor militare de care dispuneau actorii din regiune. A fost şi motivul pentru care, la momentul instalării ca domn, a construit din cancelaria domnească un veritabil centru de „diplomaţie secretă”.

De la Curtea Veche au fost constituite, dirijate şi exploatate veritabile reţele informative, în terminologia modernă, agenturi pe teritoriile din vecinătate în care erau recrutaţi deopotrivă oficiali civili şi militari, preoţi, negustori.  Ramificaţiile acestor agenţi diplomatici se întindeau până în Rusia, Austria şi Ungaria, Transilvania, Imperiul Otoman, Veneţia şi Polonia. De asemenea, erau prelucrate şi informaţii din surse deschise, în principal jurnale austriece şi italiene, dar şi aşa-numitele avisi volanti (tipărituri ce anunţau rezultatele ciocnirilor militare) din Italia, Franţa şi Austria.

De asemenea, pentru procesarea multitudinii de informaţii, de ordin politic, religios, militar şi socio-economic, a fost consolidat şi un corp de tălmaci pentru limbile germană, italiană, maghiară, rusă, turcă, polonă şi altele. De altfel, chiar Brâncoveanu era un bun cunoscător de greacă şi turcă.

Corespondenţa diplomatică era o altă sursă importantă de informaţii, iar secretarul stolnicului Constantin Cantacuzino era expert în despecetluirea şi resigilarea scrisorilor interceptate. Totodată, erau luate măsuri contrainformative pentru protejarea propriului flux de scrisori, dintre care se desprinde utilizarea cifrului (şi schimbarea cheii în câteva rânduri în care a fost suspectată descifrarea acestuia). Imperativul acestor măsuri de protecţie era dat şi de nivelul înalt la care purtau corespondenţa domnul Brâncoveanu şi stolnicul Cantacuzino: Ludovic al XIV-lea al Franţei, Iosif I al Austriei, Petru cel Mare al Rusiei, regele August al II-lea al Poloniei, sultanul Ahmed al II-lea, Francisc Rákóczi al Transilvaniei, patriarhul Hrisant al Ierusalimului, consulul britanic de la Constantinopol (William Paget). Istoricul Paul Cernovodeanu a identificat nu mai puţin de 282 de scrisori transmise de Brâncoveanu, din care 170 pe teme politice.

Toate aceste date converg către o singură concluzie: nu doar că Brâncoveanu îşi extinsese şi aprofundase nivelul de cunoaştere cu privire la evoluţiile regionale şi chiar continentale, dar efectiv transformase Bucureştiul într-un centru diplomatic şi informativ de mare interes pentru capitalele marilor puteri europene. Pur şi simplu, Brâncoveanu juca
într-o altă ligă, deşi resursele militare şi economice, adică aspectele „hard” ale puterii, de care dispunea Ţara Românească nu-l îndreptăţeau să facă acest lucru. Este vorba aici despre valorificarea unor alte resurse, de tip „smart power” în terminologia de astăzi, datorită cărora, vreme de-un sfert de veac, este îndeplinit principalul obiectiv extern – supravieţuirea – prin păstrarea unui echilibru care să asigure măcar statu quo-ul în regiune.

Este posibil ca Brâncoveanu să fi cochetat şi cu alte obiective secundare, dar altfel importante pentru istoriografia românească: unirea cu celelalte entităţi statale româneşti, respectiv independenţa totală faţă de otomani. Din tratativele şi negocierile cu austriecii şi ruşii, reiese interesul său faţă de soarta transilvănenilor (mai ales din punct de vedere confesional), respectiv a moldovenilor. Deşi era poate prematur de luat în discuţie identitatea naţională, erau evidente similitudinile de limbă, port, datini cu românii din celelalte principate, motive suficiente pentru o apropiere faţă de aceştia, mai ales după momentul 1600. Brâncoveanu a intuit însă, datorită cunoaşterii fundamentate pe efortul său diplomatic şi de „intelligence”, că schimbarea statutului politic al principatelor, inclusiv al Ţării Româneşti, nu ar fi fost de durată. Dincolo de efectul amplificator şi transformator al diplomaţiei şi „intelligence”-ului pentru puterea politico-militară, aceasta din urmă rămânea chintesenţa relaţiilor internaţionale de la acea vreme, iar Ţara Românească (sau toate ţările româneşti laolaltă) nu avea puterea necesară de a-şi urmări aceste idealuri. Prin faptul că nu s-a implicat total în lupta pentru autonomie a transilvănenilor, că a refuzat oferta de unificare a domniilor munteană şi moldoveană, că a rămas în expectativă din punct de vedere militar în timpul războiului ruso-turc din 1710-1711, Brâncoveanu a făcut dovada unui nivel prudent de ambiţie. Descătuşat de emoţii, inclusiv de cele religioase, pe care de altfel le-a demonstrat cu prisosinţă la momentul sfârşitului său tragic, a preferat calculul strategic rece care, în percepţia sa, îi arăta că este de preferat menţinerea echilibrului de putere. Or, schimbarea de statut a Ţării Româneşti, fie prin unire, fie prin obţinerea independenţei, ar fi condus exact la modificarea acestui echilibru. A optat pentru certitudinea unui regim, cu toate dificultăţile sale, în detrimentul unei situaţii pe care o anticipa ca având efecte dezastruoase (schimbarea „jugului” otoman cu cel austriac), pe baza cunoaşterii pe care o avea cu privire la ce se întâmpla sub ocârmuirea habsburgică. La Stănileşti, a prevăzut de asemenea că declinul otoman nu era atât de accelerat pe cât se credea şi că ascensiunea Rusiei, implicit şi amestecul ei în chestiunea principatelor, avea să se manifeste pe un orizont de timp mai larg. Istoria urma să-i dea dreptate.

Sfârşitul avea să-i vină după mai bine de 25 de ani, un record pentru domnii Ţării Româneşti din acele veacuri, din cauza unor factori circumstanţiali dificil de controlat în plan extern, dar şi din cauza eşecului maşinăriei diplomatico-informative la construcţia căreia a contribuit consistent. Ruptura cu Cantacuzinii a dereglat ireversibil aparatul de cunoaştere brâncovenesc, chiar l-a dirijat împotriva lui Brâncoveanu. De fapt, ignorarea semnalelor primite cu privire la iminenta mazilire ar putea face chiar obiectul unor studii asupra eşecurilor de „intelligence”.

Constantin Brâncoveanu a fost un ultim prinţ bizantin, un ultim lider strategic al epocii pre-fanariote, însă în acelaşi timp a fost un vizionar şi un precursor al evenimentelor care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aveau să ducă la unirea Ţării Româneşti cu Moldova, respectiv la dobândirea independenţei, aşa cum o relevă planurile politico-militare pe care i le-a propus ţarului Petru cel Mare.

Sursa: Q Magazine via Ziaristi Online

Cititi si Dr. Tiberiu Tanase: Primele structuri informative româneşti

Categorii: ziaristi_online

Veteran de Război de 100 de ani, premiat de Fundaţia Mareşal Alexandru Averescu. FOTO/INFO

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 12, 2014 - 4:15pm

Veteran de Razboi Nicolae Ionita - Fundatia Averescu - Ziaristi OnlineMaiorul (rtr.) Nicolae Ioniţă sărbătorit la centenar

Veteran de Razboi Nicolae Ionita - Fundatia Maresal Averescu - Ziaristi OnlineMaiorul (rtr.) Nicolae Ioniţă din comuna Mihăileşti judeţul Buzău, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost sărbătorit, la centenar, de către militarii garnizoanei Buzău, printr-o activititate organizată de Fundaţia “Mareşal Alexandru Averescu”.

Nicolae Ioniţă s-a născut la 9 august 1914, în satul Boldeşti, într-o familie de ţărani. În anul 1936 a fost încorporat în Regimentul 5 Jandarmi din Mizil, iar în 1941 a fost mobilizat, luptând în Basarabia, unde, la Chişinău şi Balta, are “privilegiul” să-i dea onorul mareşalului Ion Antonescu. După 23 August 1944, asigură ordinea în Bucureşti, iar după război, se stabileşte în Mihăileşti unde lucrează ca tehnician în agricultură. După 1989 îl cunoaşte pe Corneliu Coposu.

În semn de respect şi preţuire, veteranului de război i-au fost oferite diplome, flori şi cadouri din partea conducerii Ministerului Apărării Naţionale, Diviziei 2 Infanterie “Getica”, Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Buzău, Primăriei Mihăileşti, Fundaţiei “Mareşal Alexandru Averescu”, filialelor buzoiene ale Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război şi Cultul Eroilor.

De asemenea, prin grija Fundaţiei “Mareşal Alexandru Averescu”, maiorul (rtr.) Nicolae Ioniţă va primi un aparat auditiv.

În discursul său, generalul de brigadă Lucian Foca, preşedintele fundaţiei, l-a felicitat pe maiorul (rtr.) Nicolae Ioniţă pentru tot ce a făcut pentru ţară şi i-a urat sănătate şi cât mai multe aniversări.

Sărbătoritul, profund emoţionat, după ce a povestit căteva amintiri din război, a urat celor prezenţi, sănătate, fericire şi să ajungă toţi la vârsta sa.

Şi prin această activitate, Fundaţia “Mareşal Alexandru Averescu”, cinsteşte memoria eroilor în viaţă, veteranii de război.

Locotenent-colonel Romeo FERARU

Fundatia Averescu via Ziaristi Online

Veteran de Razboi Nicolae Ionita premiat de Fundatia Averescu - Ziaristi Online

Veteran de Razboi Nicolae Ionita - Averescu - Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Larry Watts contestă analizele lui George Friedman, fondatorul Stratfor: Românii nu sunt trădători. Ungaria are relaţii cu Rusia, nu România

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 11, 2014 - 5:00am
orban_viktor-horthy miklos-george friedman

George Friedman de la Stratfor (dreapta, la Hotnews) ii considera pe Miklos Horthy si Viktor Orban niste conducatori luminati

Expertul american independent Larry Watts contesta ultimele aprecieri despre Romania ale analistului de origine maghiara George Friedman. Conform Wikipedia, George Friedman, la fel ca si George Soros, provine dintr-o familie de supravietuitori ai holocaustului care a reusit sa emigreze din Ungaria comunista. Friedman a fost preocupat de filosofia politica a marxismului si, la fel ca si Vladimir Tismaneanu, de Scoala de la Frankfurt. Fondatorul Stratfor – o agentie americana privata de informatii care incearca sa se substituie institutiilor oficiale de intelligence ale SUA sugerand prin interpusi ca ar reprezenta o interfata a acestora -, considera recent ca Romania ar putea oricand sa tradeze America si NATO pentru o noua alianta in regiune, eventual cu Rusia. Dimpotriva, Larry Watts considera ca romanii nu sunt o natiune care sa-si tradeze aliantele, ca relatia sau presupusa inclinatie a Romaniei spre Rusia este ca si inexistenta si ca analistul de la Stratfor a cazut intr-o capcana etnica si actioneaza sub influenta originilor sale maghiare. “Abordarea lui, că Horthy şi Orban au făcut lucrurile pe care le-au făcut doar forţaţi de împrejurări, [este eronata]“, declara Watts despre Friedman, care, intr-o lunga poveste despre tara lui de origine afirma ca Orban si Horthy se aseamana in dragostea lor pentru poporul maghiar, considerand de asemenea ca dictatorul “vizionar”, care a provocat mii de crime in masa, trupele sale ucigand salbatic evrei si romani in Ardealul ocupat, de fapt… “a salvat numerosi evrei”. Analiza lui Friedman a fost criticata de observatori ai vietii ungare drept o “fara de speranta istorie inexacta“. Romania este “o ţară considerată inamică de partea cu care el e înrudit. Aşa că [românii] devin şi inamicii lui”, afirma Watts despre fondatorul Stratfor. Afirmatiile lui Friedman l-au facut si pe cunoscutul comentator de politica internationala Corneliu Vlad sa se intrebe, cu o ironie fina, care ar fi solutia pentru Romania: “CSI? Organizaţia Statelor de la Shanghai? Că în BRICS sau în Uniunea Africană încă nu avem şanse”…

„Ca naţiune, românii au aşteptări modeste şi aşteptări temperate de trecutul lor”, scria în 2010 Friedman după încheierea unei vizite în România, indreptandu-se spre romanii din Basarabia pe care ii cataloga drept “natiune moldoveneasca“. Anul trecut, politologul de la Stratfor a fost prezent din nou in Romania, unde a sustinut o conferinta la Banca Nationala a Romaniei, in prezenta premierului Victor Ponta, in care si-a pregatit terenul pentru asertiunile ulterioare. Desi a fost criticat elegant chiar de seful SRI, George Maior, politologul companiei Stratfor a bifat si o intalnire cu presedintele Traian Basescu. Vizita in Romania a sefului de la Stratfor a fost aranjata, a se citi sponsorizata, de aceiasi organizatori ai vizitei lui Gorbaciov la Bucuresti, care s-a constituit intr-un fel de reuniune de familie dintre Ion Iliescu si fostul lider al URSS. Este vorba de Thiess Holding condus de Adrian Thiess, actionarul publicatiei online Puterea si fost consilier al lui Ion Iliescu, Sorin Oprescu si Dan Diaconescu, si Media Consulta International (site suspendat), o agentie de publicitate care ii apartine lui Mihai Craiu, fost director general al trustului Intact creat de Dan Voiculescu si sponsor al blogului Reporter Virtual, asociat cu Sorin Ovidiu Vantu intr-o firma de “barter”, in prezent PR-ist al lui Viorel Catarama “pentru presedintie”. Organizatorii au obtinut pentru vizita presedintelui Stratford sponsorizari de la Unicredit Tiriac Bank si Eximbank. “Am plecat din Romania confuz. Romanii par sa creada ca solutia este sa fie parte a Europei, o putere slaba inconjurata de altele mai mari”, declara Friedman la plecarea din aceasta vizita, conform unui articol Hotnews eliminat de pe site-ul in cauza. Se pare ca asa a si ramas: confuz! (VR/ZO)

Istoricul american Larry Watts: România, o forţă de echilibru în zonă, în contextul crizei din Ucraina

Larry Watts - Extorting Peace - Romania si sfarsitul Razboiului Rece - IBR - Ziaristi Online 10 - 13.06.2014

de

Prezent la Bucureşti pentru a-şi lansa cea mai recentă carte despre România (Video Aici), istoricul american Larry Watts a acordat un interviu în exclusivitate ziarului „Adevărul”, în care a vorbit despre perioada în care era urmărit de Securitate, despre prejudecăţile unor analişti faţă de România şi despre rolul jucat de Bucureşti în contextul crizei din Ucraina.

Larry Watts a lansat volumul Extorting Peace: Romania, The Clash Within The Warsaw Pact And The End Of The Cold War, tradus în limba română cu titlul Cei dintai vor fi cei din urma. Romania si sfarsitul Razboiului Rece. Istoricul american este specializat ca sovietolog, călătorind de mai multe ori în România înainte de 1989, fiind astfel urmărit de Securitate.

„În cartea “Securitatea și intelectualii în România anilor ’80“, de dr. Liviu Țăranu” ( Video de la lansare Aici) apar documente din dosarul meu de urmărire. E foarte interesant. Ei ştiau foarte multe despre ce am făcut şi aveau dubii că am venit pentru cercetare, credeau că am venit pentru informaţii. Chiar unul dintre cei care m-au supravegheat a plecat în Statele Unite mai târziu, cam în 1989 sau în 1990 şi a cerut azil acolo. Da, am fost sub supraveghere, dar contact cu identificare – nu. Era evident. A fost evident că apartamentul meu a fost percheziţionat, îmi luau lucruri care apoi reapăreau în apartament, de exemplu nişte documente despre Radio Europa Liberă au reapărut după vreo săptămână”, îşi aminteşte istoricul american.

Larry Watts lucrează în prezent la mai multe cărţi despre România, printre care una despre rolul de mediator asumat de România în războiul din Vietnam, una despre Securitate după 1989, iar alta despre România şi terorism.

În ceea ce priveşte avertismentul trimis de George Friedman, fondatorul Stratfor, cu privire la “pericolul ca România să schimbe în orice moment alianţele, iar asta din cauza unei „predispoziţii” favorabile Rusiei”, Watts consideră că analiza este complet eronată.

„Mi se pare că abordarea această este total greşită, dar înţeleg capcana în care a căzut Friedman. În primul rând, este foarte dificil să fii obiectiv când eşti înrudit cu o zonă sau cu oamenii care sunt analizaţi. El a făcut două studii – primul despre Ungaria, al doilea despre România. Această înrudire a lui cu Ungaria cauzează o prezumţie de bunăvoinţă, când eşti înrudit cu ei [ungurii] automat crezi că fac lucruri bune din intenţii bune.  Aşa că abordarea lui, că Horthy şi Orban au făcut lucrurile pe care le-au făcut doar forţaţi de împrejurări, [este eronata]. Iar când analizează România, Friedman nu doar că nu este înrudit cu această ţară, ci este vorba despre o ţară considerată inamică de partea cu care el e înrudit. Aşa că [românii] devin şi inamicii lui. El merge numai pe o interpretare dispoziţională: „românii sunt predispuşi”, „românii au intenţia”. Este una dintre cele mai comune capcane pe parte de analiză, iar el a căzut aproape total în ea. Partea română nu a avut  aproape deloc [legaturi stranse] cu URSS sau cu Rusia, în schimb Ungaria are aceste legături. Trebuie doar să ne uităm la aranjamentele şi discuţiile dintre Budapesta şi Moscova.”, afirma Watts.

În plus, subliniază Watts, asupra României nu planează umbra niciunei alianţe îndoielnice. „România a avut întotdeauna o mare problemă cu Rusia, şi a dorit mereu un aliat puternic. Până la intrarea în NATO, România n-a fost în nicio alianţă, a avut nişte înţelegeri de cvasi-alianţe, dar acum e prima dată. Trebuie subliniat că, în orice caz, SUA nu abandonează Articolul 5 din Tratatul de Apărare, iar România nu va abandona NATO cât timp are astfel de garanţii de securitate”, spune istoricul american.

România nu mai are nimic de dovedit în faţa NATO. Cei 24 de soldaţi români care au murit în Irak şi în Afganistan şi cei 125 care au fost răniţi au dat deja o dovadă de sânge care nu va fi uitată. Criza din Ucraina a arătat încă o dată fermitatea României faţă de NATO şi viceversa, consideră Watts, însă rolul pe care-l joacă Bucureştiul în contextul crizei ucrainene ar putea fi mult mai important.

„România a fost o forţă de echilibru în zonă, n-a exagerat lucrurile, n-a exacerbat situaţia. Dar mi se pare că poate face mai mult, dar n-a fost în stare şi n-a fost lăsată din cauza unor dubii care au rămas după 1989. România are o abordare politică foarte constructivă în zonă. Ei vor să conlucreze în zonă, România a fost una dintre cele trei ţări care au ajutat cel mai mult Ucraina, alături de Lituania şi Polonia, în drumul de integrare în UE. Din această cauză, România a fost unul dintre cei care au suferit de pe urma schimbărilor radicale. Sper că România va putea să joace rolul de care este capabilă în regiune”, afirma Watts.

În ceea ce priveşte potenţialele ameninţări informaţionale sau de securitate pentru România, Watts spune că este normal să asistăm la o mobilizare impresionantă de ofiţeri de informaţii în Ucraina.

„Însă este clar că nu trebuie să fie tensiuni militare în ceea ce priveşte România. Cu toate lucrurile spuse de Rogozin, de Jirinovski şi de alte minţi foarte “luminate”, nu poate fi vorba despre tensiuni militare. Ei [ruşii] merg pe linie de intimidare, merg pe dezinformare, dar asta nu este ceva nou. Aceasta a fost o problemă începând cel puţin din secolul al XIX-lea. Partea română a învăţat să facă faţă presiunilor Rusiei, chiar dacă este dificil, iar speranţa este că, în cadrul NATO, această problemă să poate fi abordată mult mai direct”, a conchis Watts.

Sursa: Adevărul via Ziaristi Online

Citiţi şi Larry Watts explică de ce a fost împuşcat Ceauşescu, într-o conferinţă extraordinară de la Institutul Bancar Român. FOTO/VIDEO Ziaristi Online

Revista CIA “Studies in Intelligence” despre lucrările lui Larry Watts “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” şi “Cei dintâi vor fi cei din urmă”: un studiu meticulos şi o istorie corectă, precisă, echilibrată și convingătoare

Vizionaţi lansarea de la Institutul Bancar Român (de la minutul 40):

Categorii: ziaristi_online

Personalitatea marelui duhovnic Arsenie Papacioc omagiată impresionant la 100 de ani de la naştere. FOTO/ VIDEO

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 11, 2014 - 12:00am

Parintele Arsenie Papacioc de Cristina Nichitus Roncea

Simpozion P Arsenie Papacioc 100 - Parohia Sf Mucenita FilofteiaCasa de Cultură din Constanța a fost, ieri, gazda unui simpozion dedicat părintelui Arsenie Papacioc (foto), cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea acestuia (15 august 1914). Personalitatea marelui duhovnic a fost evocată chiar de Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, alături de care s-au aflat şi protosinghelul Ieronim Gheorghiță, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria Techirghiol, și ieromonahul Ilarion Dan, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Cruce. Marele duhovnic al Dobrogei și al ortodoxiei românești a fost sărbătorit și elogiat de cei care i-au fost aproape pe pământul cuprins între Dunăre și mare. De asemenea, în cadrul evenimentului a fost lansat şi un volum de evocări și fotografii, intitulat „Părintele Arsenie Papacioc – 1914-2014 – o sută de ani de la naștere”.

Sala de spectacole a fost neîncăpătoare pentru sutele de oameni care au venit să îi aducă un omagiu marelui duhovnic al ținutului binecuvântat dintre Dunăre și Mare. „Este un moment omagial. Evenimentul de astăzi se adresează nu doar preoților, ieromonahilor, ci tuturor credincioșilor care au venit să îl caute pe părintele Arsenie“, a declarat Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, pentru cotidianul ZIUA de Constanța.

Manifestarea cultural-spirituală a fost organizată de  Mănăstirea Sfânta Maria Techirghiol, împreună cu Arhiepiscopia Tomisului, şi însufleţită de cântecele religioase interpretate magistral de Corala „Armonia“ a Arhiepiscopiei Tomisului.

“Nimeni nu se putea ascunde de părintele Arsenie”

IPS Teodosie si un desen de Parintele Arsenie Papacioc  - 100 de ani - Foto Dobrogea Ortodoxa 2014„Părintele Arsenie Papacioc a trăit într-o asemenea sinceritate faţă de el însuși și față de oameni și într-o iubire atât de mare pentru Dumnezeu, încât este uimitor echilibrul pe care l-a exprimat în cuvinte și în atâtea pilde. A fost o mare personalitate, care s-a apropiat cu adevărat de spiritul oamenilor, iar celor pe care i-a primit le-a trimis cuvinte adevărate – ca niște săgeți în sufletele lor. Nimeni nu se putea ascunde de părintele Arsenie. Avea o privire care sfredelea și o putere atât de mare de a captiva, încât intra în dialog cu sufletul oricărui om. De aceea l-au căutat de la oameni de știință, până la politicieni sau oamenii cei mai simpli; nimeni nu a aflat de la el decât un adevăr puternic, scânteietor, care i-a pus pe gânduri pe cei nehotărâți, pe cei cu dublă gândire, astfel încât părintele Arsenie trebuie să ne rămână ca un reper în viața noastră, acum și tot timpul“, a spus ÎPS Teodosie.

Parintele Arsenie Papacioc - Sunt gata sa morConsiderat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei, părintele Arsenie Papacioc s-a născut în comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, la 13 august 1914, plecând la Domnul în anul 2011, pe data de 11 iulie. Numele civil al lui Arsenie a fost Anghel. În 1976, a devenit duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol. Părintele Papacioc a trecut prin închisorile comuniste alături de alte mari feţe monahale. A fost arestat și condamnat sub regimul mareșalului Ion Antonescu, în 1941, pentru apartenența la Mișcarea Legionară. S-a călugărit în 1946, după eliberare, și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din București până în 1949. Între 1949 şi 1950, a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951, a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț. Între 1952 şi 1958, a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958, a fost arestat din nou, deoarece făcea parte din grupul „Rugul Aprins“. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost grațiat, în 1964, de la închisoarea Aiud.

Sursa: Ziua de Constanta via Ziaristi Online

Foto: Cristina Nichitus Roncea, Parohia Sfânta Muceniță Filofteia Constanța şi Dobrogea Ortodoxa

Iata si invitatia primita de portalul Ziaristi Online

Invitație

100 de ani de la nașterea Părintelui Arsenie

Părintele Arsenie Papacioc – 1914-2014 – o sută de ani de la naștere - Volum Comemorativ BasilicaDacă ar fi trăit, pe 15 august, Părintele Arsenie Papacioc ar fi împlinit 100 de ani. Marele duhovnic al Dobrogei și al ortodoxiei românești va fi sărbătorit și elogiat de cei care i-au fost aproape pe pământul cuprins între Dunăre și Mare. Avem deosebita plăcere să vă invităm duminică, 10 august 2014, de la orele 18.00, la Casa de Cultură din Constanța unde va avea loc simpozionul dedicat împlinirii a 100 de ani de la nașterea părintelui Arsenie Papacioc.

În cadrul evenimentului va fi lansat volumul de evocări și fotografii: „Părintele Arsenie Papacioc – 1914-2014 – o sută de ani de la naștere”. Personalitatea părintelui Arsenie va fi evocată de către I.P.S. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, de părintele Andrei Tudor, starețul Mănăstirii Dervent, părintele Ieronim Gheorghiță, duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol și de părintele Ilarion Dan, duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Cruce”.

La eveniment va participa și Corala „Armonia”, a Arhiepiscopiei Tomisului, cu un concert de piese religioase.

Manifestarea cultural-spirituală este organizată de către Patriarhia Română, prin Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol, împreună cu Arhiepiscopia Tomisului.

Biroul de Comunicare

Categorii: ziaristi_online

Religia și actele politice – de Alexandra Nadane

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 10, 2014 - 11:30pm

Alexandra Nadanede Alexandra Nadane (foto)

Dacă până acum eram obișnuiți să auzim în campaniile electorale promisiuni, măriri, planuri de dezvoltare sau strategii pe următorii patru ani, anul 2014 aduce cu sine o mică excepție de la regulă, candidații la alegerile prezidențiale având, pe lângă polemicile de ordin politic, și un schimb de replici pe tema identității religioase.

Fiind vizată în mod deosebit Biserica Ortodoxă Română, Patriarhia a dat un comunicat scurt și clar, reiterând ceea ce s-a transmis de mai multe ori de-al lungul anilor, anume neimplicarea partinică în lupta politică, dar și colaborarea dintre Biserică și orice altă instituție atunci când se urmărește realizarea binelui public.

În timp ce unii vor folosi acest prilej pentru a cere încă o dată eliminara oricărei prezențe a Bisericii din viața publică, cred că scurtul text al Patriarhiei a adus exact distincția necesară. Religia nu trebuie folosită în interes personal, dar cultele au datoria de a participa la bunul mers al comunității din care fac parte. De exemplu, pacea, buna conviețuire a oamenilor, bunătatea, cinstea, sprijinul aproapelui sunt doar câteva dintre valorile promovate de creștinism, valori ce pot fi folosite în realizarea interesului public.

Iată două exemple de bună folosire a religiei în spațiul politicii:

Știrea recentă despre apelul Președintei Liberiei, Ellen Johnson Sirleaf, la trei zile de post și rugăciune pentru lupta împotriva virusului Ebola este un exemplu de folosire a unor elemente religioase pentru realizarea binelui public.

„Le cer tuturor liberienilor să țină trei zile naționale de post și rugăciune pentru a-i cere lui Dumnezeu să aibă milă de noi, să ne ierte greșelile și să ne apere țara, Liberia, în momentul în care noi luptăm împotriva febrei Ebola”, a declarat Ellen Johnson Sirleaf într-un comunicat citat de Agerpress.

Cele trei zile de post s-au încheiat cu trei ore de rugăciune „pentru familiile îndurerate ale celor care și-au pierdut viața, pentru persoanele în carantină, pentru medicii și voluntarii care își riscă viața în ajutorarea persoanelor bolnave, precum și pentru refacerea morală și spirituală a țării”, se arată în același comunicat.

Un gest asemănător are loc la mii de kilometri distanță, în Irak. Dalia Al Aqidi, prezentatoare de știri la televiziunea irakiană, a declarat în timp ce prezenta știrile „Suntem toți creștini!” și a anunțat că va purta la gât o cruciuliță în timpul emisiunilor de știri, în semn de solidaritate cu creștinii irakieni, care sunt supuși unor tratamente inumane din cauza orientării religioase. Într-o țară majoritar musulmană, un astfel de gest reflectă mult curaj din partea persoanei care îl face, deoarece reprezintă, simultan, un posibil mod de a-ți semna condamnarea la moarte.

Chiar dacă nu este om politic, demersul său a vizat, pe de-o parte, spațiul politic irakian, iar de cealaltă, pe oamenii politici din străinătate. Este în interesul Irakului să oprească dezbinarea țării și este interesul Irakului să dea semnale altor țări, tuturor țărilor, că este un partener viabil de dialog. Folosind un element religios, Dalia Al Aqidi, musulmană de credință, a dat un astfel de semnal: „Pluralismul religios este o realitate a Irakului, leagăn al civilizației, științei și culturii. Cine mai poate beneficia de istorie și civilizație dacă revenim la obscurantism? Creștinii sunt oameni ai acestei țări, și noi nu putem progresa fără ei sau în absența unei părți din Irak” a declarat prezentatoarea într-un interviu acordat ziarului libanez Al-Nahar.

Să sperăm că atât candidații, cât și alegătorii au înțeles mesajul din spatele comunicatului Patriarhiei Române și doresc astfel să contribuie în funcție de propriile puteri la realizarea, de această dată, a unei armonii nu personale, ci publice, prin apelul la un set de valori adânc înrădăcinat în sistemul intern al fiecărui stat.

Sursa: Gen90 via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Voiculescu – Crescent, 10 ani cu executare

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 8, 2014 - 3:00pm

acuvio's funny photo retouch

Dan Voiculescu condamnat definitiv de Curtea de Apel la 10 ani de inchisoare cu executare. SENTINTA COMPLETA

Judecatorii Curtii de Apel Bucuresti, Bogdan si Mihalcea, au anuntat sentinta executorie in dosarul privind privatizarea Institutului de Cercetari Alimentare (ICA).
Dan Voiculescu condamnat, in prima instanta, de Tribunalul Bucuresti, la 5 ani de inchisoare cu executare pentru care procurorii cerusera 10 ani de inchisoare cu executare, a fost condamnat la   10  ani inchisoare cu executare
STORY in dezvoltare.
Dan Voiculescu – zece ani de inchisoare cu executare
Popa Corneliu a fost condamnat la 8 ani de inchisoare
Sandu Jean Catalin a fost condamnat la 6 ani de inchisoare
Gheorghe Mencinicopschi a primit 8 ani de inchisoare
Sorin Pantis a fost condamnat la 7 ani de inchisoare
Nicolae Savulescu, 6 ani de inchisoare
Gheorghe Sin, 4 ani de inchisoare cu suspendare, perioada de supraveghere 6 ani
Constantin Baciu, 4 ani de inchisoare cu suspendare, perioada de supraveghere 6 ani
Petre Alexandru, 3 ani de inchisoare cu suspendare, perioada de supraveghere 4 ani
Marinescu Grigore, 3 ani de inchisoare cu suspendare, perioada de supraveghere 4 ani
Flavius Adrian Pop, 5 ani cu executare
Vica Ene, 3 ani de inchisoare cu suspendare, perioada de supraveghere 4 ani
Instanta a dispus confiscarea a cate 2,9 milioane de lei de la Camelia si Corina Voiculescu, fiicele mogulului, reprezentand contravaloarea donatiilor in actiuni ale ICA facute de Dan Voiculescu. Totodata, lui Voiculescu i se confisca un teren si un imobil in Baneasa. De asemenea, conturile lui Dan Voiculescu sint blocate pentru a se recupera prejudiciul. I-a fost pusa sub sechestru casa din Bulevardul Kiseleff

Sursa: Politica Ta

Foto: Funny Photos

Via: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Aurel Rogojan: Ce va declanşa al treilea şi ultimul război mondial. ANALIZĂ

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 7, 2014 - 10:00pm
WW IIIGeopolitica la îndemâna nesăbuiţilor: Insecuritatea globală ca premisă a viitorului şi ultimului război mondial de Aurel I. Rogojan

Evenimentele internaţionale, din ce în ce mai grave, mai dinamice şi cu o rată de imprevizibilitate tot mai accentuată, vin parcă să confirme nu doar studiile viitorologilor, bazate pe descifrarea tendinţelor acţiunilor liderilor mondiali (statali şi nonstatali), ci şi predicţiile biblice asupra sfârşitului acestei lumi pământene şi naşterea alteia.

În ultimul deceniu au început să se manifeste agresiv consecinţele dezechilibrului centrelor de putere, a căror stabilitate a fost asigurată de regula ”distrugerii reciproce garantate”. Consecinţe al căror impact nu a fost suficient şi înţelept anticipat.

După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, omenirea a trecut prin mai multe momente de criză, care puteau să declanşeze o nouă conflagraţie globală (două crize ale Berlinului – în 1948 şi 1961; două teste nucleare realizate de URSS în 1949 – bomba atomică şi în 1953 – bomba cu hidrogen; războiul Coreii în 1953; criza Suezului din 1956-1957; criza rachetelor sovietice din Cuba – 1962; două alerte false de atac nuclear – în 1979 în sistemul NORAD, al apărării SUA, şi în 1983 în sistemul de apărare al URSS).

Toate acestea nu au generat, însă, efecte pe termen atât de lung, ca “Revoluţia Islamică din Iran”, din 1979, când Saddam Hussein i-a succedat şahului detronat, ca garant al intereselor americane în Regiunea Golfului Persic. Urmarea importantă a fost războiul dintre Irak şi Iran, din 1980 şi până în 1988, în care SUA s-au implicat efectiv, din 1986. Apoi, cu nesemnificative întreruperi, angajamentele militare de război ale SUA în Orientul Mijlociu s-au permanentizat, deschizând o nouă piaţă profitabilă complexului militar-industrial. Adică salvatorului economiei americane.

Scoaterea blocului politico-militar al Moscovei din marea confruntare mondială a “ideologiilor ireductibile” a permis SUA să acţioneze fără concurenţă, rezerve ori constrângeri, pe întreg teatrul operaţiunilor conflictuale. Dar nu pentru a fi soluţionate. Dimpotrivă, focarele tensiunilor majore cu potenţial de războaie locale şi regionale au crescut exponenţial. A avut loc şi prima angajare în operaţiuni de război din istoria NATO, soldată cu apariţia statului Kosovo, ca expresie a noului imperialism american. Imperialismul bazelor militare.

Noua destabilizare a lumii a început pe linia de demarcaţie dintre islamism şi democraţiile occidentale, în subsidiar şi între acestea şi ortodoxism (semnificativ cazurile Iugoslaviei şi Ucrainei).

Consecinţa vizibilă este apariţia unui nou concept, numai bun pentru viitoarele proiecţii împotriva principiilor “geopoliticii naturale”, acela al statelor eşuate: Afganistan, Pakistan, Irak, Libia, Egipt, Siria…

Să ne amintim de “primăvara arabă” şi, în acest context, de cazul aparte al Libiei.

Care au fost forţele dezlănţuite asupra lui Gaddafi şi a poporului libian?

Mereu şi mereu am auzit de poporul inocent în lupta cu tiranul cel rău.

Cine este acest popor “nevinovat”, cine sunt aceşti “rebeli”, aşa cum au fost numiţi ei în mass-media internaţională?

Este vorba de patru forţe interne principale, toate infiltrate şi împuternicite de mandatari externi:

1. Triburile monarhiste Harabi şi Obeidat din coridorul Benghazi – Darna – Tobruk. În timpul luptei împotriva colonialismului italian, aceste triburi au servit în zonă interesele britanice. Drept recompensă, unul din liderii lor a fost urcat pe tronul Libiei, sub numele de regele Idris I. Acest rege a fost îndepărtat de Gaddafi în anul 1969!

2. Al Qaeda. Organizaţia Al Qaeda a fost înfiinţată în anii 1981-1982, în timpul războiului din Afganistan, de către Robert Gates, Secretarul de Stat al Apărării american de până în iulie 2011, pe vremea aceea adjunct al şefului CIA. Scopul a fost acela de a crea o armă în lupta cu URSS. De atunci, Al Qaeda a fost folosită pentru a declanşa războaie în diferite ţări, sub pretextul de a lupta împotriva Al Qaeda (Serbia, Afganistan) sau de a ajuta Al Qaeda (deghizată acum sub numele de “rebeli” în Libia). Deşi înfiinţată de CIA în Afganistan, Al Qaeda care a luptat în Libia este de origine locală, pentru că regiunea Darna este cea care a furnizat cel mai mare număr de membri din istoria acestei organizaţii. Astfel, putem chiar spune că Al Qaeda este libiană.

3. Frontul Naţional de Salvare Libian, condus de Khalifa Hifter, agent CIA.

4. Mişcarea rebelilor conduşi de Nuri Mesmari, aflat cândva în anturajul lui Gaddafi. Acesta a fugit în octombrie 2010 din Libia la Paris, fiind urmărit în ţară pentru deturnare de fonduri. În Franţa a primit consultanţa serviciilor speciale de acţiune externă ale Franţei, interesate de căderea regimului de la Tripoli.

Forţele externe:

1. Este cunoscut ce a făcut NATO. Bilanţul: cca. 60.000 de victime, majoritatea din rândul civililor.

2. Cel mai mare duşman al poporului libian, care a lovit în lumea întreagă, mai periculos şi mai distructiv decât bombele, a fost atacul prin agresiunile psihologice de imagine. Prin intermediul caselor de “presstituţie”, războiul psihologic a fost câştigat din start. Poporul libian nu a avut nicio şansă în faţa opiniei publice internaţionale manipulate.

Despre Ceauşescu s-a spus cândva că avea toaleta cu accesorii de aur, iar în decembrie 1989 că otrăvise fântânile. Despre Saddam Hussein s-a zis că oamenii lui scoteau copiii kuwaitieni din incubatoare şi îi lăsa să moară. Despre Gaddafi s-a spus că a dat viagra soldaţilor şi că îi îndemna să violeze sau că îşi omoară propriii supuşi (pe care, de altfel, i-a făcut anterior cei mai educaţi şi mai bogaţi oameni din Africa).

Jurnalişti, oameni politici, istorici şi alţii despre care nu a auzit nimeni, adesea pe cheltuială proprie şi riscând totul, au călătorit în această perioadă în zona conflictului ca să afle adevărul, ca să aibă ce spune celorlalţi şi ca să scrie istoria. Au trebuit să intre în Libia din Egipt sau din Tunisia, pe uscat, căci căile aeriene şi navale fuseseră blocate. Acolo au găsit o lume cu totul diferită de ceea ce portretizase mass-media. În pofida ceea ce ştiau, Tripoli nu era ocupat, poporul nu era în teroare, majoritatea covârşitoare îl susţinea pe Gaddafi, nu aveau loc violuri în masă, copiii mergeau liniştiţi la şcoală…

Dimpotrivă, au văzut şi au filmat de exemplu demonstraţia de la 1 iulie din Piaţa Verde din Tripoli (a auzit cineva de această demonstraţie?), unde erau în jur de 1 milion de oameni, în nici un caz câteva mii, aşa cum s-a spus – adică aproape toată populaţia oraşului.

În prezent, Libia este în haos violent. Grupările islamiste, respectiv ‘Consiliul Shura al Revoluţionarilor din Benghazi’, o alianţă a grupărilor islamiste şi jihadiste, au anunţat într-un comunicat că au preluat controlul asupra cartierului generalal forţelor speciale, iar ambasadele SUA, Franţei, Marii Britanii, Poloniei, Bulgariei şi altele care mai existau s-au închis. Potrivit Washingtonului, în Libia au apărut “noi grupări teroriste”.

Războaiele civile şi dramele umanitare sunt, deocamdată, singurul efect de durată al “primăverii arabe”, care a devenit o lungă iarnă a lumii islamice.

Prin 2004, preşedintele G.W. Bush a fost informat de CIA despre un posibil “Stat Islamic al Irakului şi Levantului”. Azi, “Statul Islamic al Irakului şi Levantului” controlează zone importante din Irak şi Siria, existând indicii că nu se va opri aici.

Islamicii extemişti din nord-vestul Chinei recidivează (a câta oară?!), ultimele atentate soldându-se cu ample violenţe stradale şi multe zeci de morţi. Să luăm aminte că din acea parte de lume informaţiile ajung greu şi fragmentate…

Corsetul Islamic al Rusiei se strânge din nou, în timp ce la vest Vladimir Putin vorbeste despre un “nou front”. Vladimir Ştoli, profesor la Academia rusă de Economie Naţională şi Administrare Publică, este de părere că tensiunea din rândul comunităţii internaţionale privind evenimentele din Ucraina nu reprezintă o escaladare a Războiului Rece, ci este vorba despre începutul celui de-Al Treilea Război Mondial.

Agitaţiile Coreii de Nord şi alte evenimente din Extremul Orient au determinat Japonia să-şi reinterpreteze Constituţia, în sensul reactivării militare a naţiunii de la „soare răsare”.

Departe de a fi închisă lista cu mult prea numeroasele fapte, semne şi semnale că lumea se pregăteşte pentru ceva foarte grav.

În a sa “Scurtă istorie a viitorului”, Jacques Attali rezuma că în următorii 15 ani hiperimperiul global, bazat pe privatizare, va face implozie, deoarece este numai un scop fără structură.

Al doilea val a viitorului ar fi “hiperconflictul”. Un război atroce, o catastrofă umanitară religioasă, etnică, a separatismului extrem, care va dura vreo 30 de ani. Dacă sabateenii prezic corect (ei şi lucrează ca să li se împlinească predicţiile), cca. 90 la sută din omenire ar dispărea în viitorul război de 30 de ani… Nu credităm asemenea prognoze, căci nu pot fi rezultatul unor minţi sănătoase. Dar, atenţie, mişcarea şi acţiunea sabateenilor reprezintă o realitate.

Al treilea val al viitorului ar fi cel al “hiperdemocraţiei”, în care ceea ce a mai rămas din omenire va accepta “democraţia totală”, un fel de comunism cu stat global.

Luăm ca certă doar realitatea că tot mai mulţi nesăbuiţi au acces la decizii cu consecinţe economice şi geopolitice care pot distruge omenirea şi transforma Terra într-un pustiu impropriu vieţii.

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Dan Tomozei: Klaus Werner Iohannis, singurul cinstit din orașul cu arestați și sinucigași

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 6, 2014 - 11:01pm

Iohannis decorat de Basescude Dan Tomozei

Protectorii: Năstase, Tăriceanu, Băsescu, Boc * Mici confruntări politice * Iohannis, mereu de unul singur * Afaceri în Capitala Culturală Europeană 2007 * Beneficiarul presei aservite * Pasiuni: imobiliare și mașini * Calitate umană * Punct și de la capăt! 

După 25 de ani de libertate, românul continuă să gândească în umbra liderului-tătuc, salvator, dacă se poate cu ceva rude „sus”, cum era identificată Germania înainte de 1990.
Reacțiile și numărul de vizualizări ale textului “Pentru că trebuie să știm adevărul despre onestul și bunul primar Kalus Werner Iohannis, prim-vicepreședintele PNL”, m-au făcut să înțeleg mai bine modul simplist în care gândește românul, un european care se raportează la o realitate imediată, niciodată complexă și profundă. În extrem de puține situații românul caută să înțeleagă realitatea, manifestând o simpatie curioasă cu cel care poate fi identificat în poziția de agresor. Simpatia se naște din lipsa de repere reale, de modestie a românilor. Așa se ajunge în situația frecventă în care personalitățile publice românești nu sunt nici pe departe și valori umane.

Politica nu este făcută pentru cei slabi sau insuficient pregătiți să calce pe cadavre (fie la propriu, fie …). Aici, Klaus Werner Iohannis este calificat, diplomele de merit fiind emise de PDSR, PSD, PNL, PD, PDL, UDMR, grupări politice care, la Sibiu, au făcut afaceri de sute de milioane de euro, în mandatele de primar ale actualului lider liberal, începând cu anul 2002. A fost momentul în care, la Sibiu, fostul premier Adrian Năstase era așteptat cu umilință, pe holurile Cercului Militar Sibiu, de prezidențiabilul de azi Iohannis. Tot atunci, era lansată legenda „micului Titulescu”, evenimentul pentru care tot PDSR-ul venise la Sibiu unde se desfășura congresul tineretului social-democrat. Anul 2002 a fost momentul în care Iohannis a ieșit din izolarea politică și administrativă. Un an mai târziu, avea să se anunțe participarea Sibiului la proiectul „Capitală Culturală Europeană”, unde micul oraș devenea partener al Luxembourgului, iar de aici începe saga bugetar-administrativă.

Protectorii: Năstase, Tăriceanu, Băsescu, Boc

Din 2003 până în 2008, succesiv, guvernările Năstase, Tăriceanu, Boc, cu buna știință a președintelui Traian Băsescu, au tocat în centrul Sibiului peste 100 de milioane euro de la bugetul central, la care s-au adăugat alte zeci de milioane de euro din bugetul local și sponsorizări. Primarul Iohannis asigura accesul la buget firmelor protejate de partidele aflate la guvernare, el primind dreptul de decizie totală în administrația politică locală. Așa s-a ajuns ca, rând pe rând, în funcție de toanele de moment, Iohannis să dispună demiterea viceprimarilor PD, PDL, PSD sau PNL, fără ca liderii politici de la București să reacționeze. În fond, Iohannis avea protecția și moneda de schimb în relația cu șefii politici ai „președințeilor” locali de organizații sibiene.

Mărunte confruntări politice

În istoria de 14 ani, primarul Iohannis a avut parte de doar două excepții pe relația politică locală, excepții care s-au comportat normal și au intrat frontal în luptă. Primul, fostul vice-primar PD – Gheorghe Tuluc. Acesta a fost și primul executat din funcție, câtă vreme era evident faptul că în primul mandat, Iohannis nu se ridica la pretențiile Sibiului. Prin trădări, în cârdășie, PD și PDSR, au determinat, în toamna anului 2002, demisia lui Tuluc, singurul lider politic la acel moment capabil să câștige o confruntare în fața lui Iohannis. Al doilea, a fost Dr. Theodor Ancuța, inițiatorul și fostul președinte al Bursei din Sibiu, un om care în campania electorală din alegerile locale 2004 și-a anunțat candidatura împotriva lui Iohannis. Au fost făcut pregătirile de campanie, afișele … însă, de la București, liderii Partidului Umanist Româna – actualul Partid Consevator, au decis că nu vor avea candidat la Sibiu. La fel ca și Tuluc, Dr. Theodor Ancuța era singurul care îi putea pune probleme primarului Iohannis.

Iohannis, mereu de unul singur

Schema candidaților sau absența lor în bătălia locală pentru Primăria Sibiu a fost permanent o chestiune de negociere la București. Când ești prim-ministru al unui PNL aflat la guvernare și în 2008 refuzi să intri în lupta pentru Primăria Sibiu … vorbim de o trădare electorală care confirmă afacerile menționate mai înainte. Așa a procedat premierul Tăriceanu, cel care a manageriat, prin intermediul liberalilor din Ministerul Culturii de la acea vreme, proiectul Capitalei Culturale Europene.

Lista afacerilor este lungă. Cei interesați pot avea o discuție simplă cu oricare dintre foștii sau actualii lideri de filiale. Ridicolul situației politice este cimentat de același necombatant PNL Sibiu care, prin deputatul Mircea Cazan, a ajuns acum să îl propună pe Iohannis la președinția partidului. Asta chiar dacă Iohannis este unul dintre cei mai noi membri PNL, singurul care s-a bucurat de atât de multe derogări de la statul, chiar mai multe decât Theodor Stolojan. Vorbim de derogarea de vechime, pentru funcția de conducere, la numai trei zile de la intrarea în PNL, derogarea pentru înființarea poziției de prim-vicepreședinte (funcția dispărută acum), apoi derogarea de a candida la funcția de lider al partidului. Sunt chestiuni interne ale liberalilor care pot fi explicate simultan cu trecerea de la dreapta, la stânga politici europene.

Afaceri în Capitala Culturală Europeană 2007

Cooperativa economico-politică dezvoltată de primarul Klaus Iohannis la Sibiu, ajunsă la apogeu în perioada de dinainte și din timpul Capitalei Culturale Europene (CCE) 2007, nu a fost nici astăzi lămurită. Este posibil să nu fie lămurită niciodată pentru că, așa cum am arătat, PSD, PNL, PDL și UDMR sunt la fel de implicate în afacere. Iată doar două exemple din zecile consemnate la acea vreme, apărute numai în Jurnalul Național și Ziua, publicații care nu au avut calitatea de partener al CCE 2007. Presa centrală şi locală devenite partener media, prin contract, au asumat şi erau obligate să nu aducă atingere imaginii evenimentului. Iată cum s-a tăcut la toate nivelurile.

În absența unei săli polivalente pentru spectacole, Iohannis a propus și toți decidenții au fost de acord, să fie cumpărat un cort la mâna a doua, pentru care s-a cheltuit peste un milion de euro. Cortul, o ridicolă rușine pentru pretenția de capitală culturală, adus prin intermediari privați din Germania, a fost inițial închiriat, pentru ca, ulterior, să fie donat Casei de Cultură a Municipiului Sibiu din subordinea Primăriei Sibiu.
Un alt exemplu. Prețurile de reconstrucție, restaurare și amenajare a zonei centrale și a Gării, singurile intrate în afacerea CCE 2007, au înregistrat creșteri uimitoare, însă, câtă vreme banii intrau în firme protejate și preluate politic, de la un mandat guvernamental, la altul. Vorbim de zeci de milioane de euro.

Beneficiarul presei aservite

Cum a ajuns Klaus Iohannis să fie „imbatabil” la Sibiu, să nu mai aibă practic niciun contra-candidat, poate fi explicat și prin tăcerea și coabitarea plină de compromis a presei, nu doar locale. Când patronii de presă derulează afaceri cu Primăria, nu mai trebuie explicat de ce sibiectele privind conflictul de interese, preluarea abuzivă de imobile, transferul de proprietate, declarațiile de avere și interese, nu au ajuns timp de 14 ani teme de dezbatere la Sibiu.

O altă soluție, practicată în multe județe din România, este reprezentată de atribuirea de locuințe sociale jurnaliștilor. Nimic ilegal, însă de aici s-a născut o relație de coabitare periculoasă pentru adevărul și normalitatea din societatea sibiană. Este explicația pentru care, până la arestarea lui Ilie Carabulea, ulterior a prim-procurorului Florin Apostu, orașul condus de Iohannis nu a intrat în lumina reflectoarelor, sub spectul ilegalităților.

Sunt nevoit să revin din nou la Partidul Conservator, cel care prin Antena 1 Sibiu, a reprezentat o platformă de promovare discreționară a primarului Iohannis. Când un post local TV ajunge să atace și să bruieze campania electorală și activitatea partidului condus de propriul patron național, în condițiile politicii românești, avem o singură explicație: libertatea presei în fața dependeței patronului de bunăvoința primarului. Vasile Presecan, cel care a deținut până de curând franciza Antena 1 Sibiu, ajunsese să fie singurul deținător de chioșcuri private pe domeniul public din Sibiu (peste 100), în condițiile în care toți proprietarii de magazine, chioșcuri, tarabe etc. nu au fost la fel de norocoși. Autorizațiile de funcționare ale celor din urmă nu au mai fost înoite de Primăria Sibiu. Din studioul Antena 1 Sibiu, Iohannis replica celor care îi contestau deciziile și răscoleau în afacerile imobiliare, sistemul întrebărilor servite fiind cunoscut în zona politică și media locale.

Pasiuni: imobiliare și mașini

Cred totuși, că primarul Klaus Iohannis, nu doar înainte de a emite pretenții prezidențiale, ci mai ales înainte de a ajunge președinte al Partidului Național Liberal, ar trebui să explice cum a ajuns în posesia a cinci imobile în zona centrală a Sibiului, exclusiv din salariu de primar și cel al soției, profesor de liceu.

Faptul că în două dintre cazuri: Nicolae Bălcescu și Grl. Magheru, instanțele de judecată au declarat ilegale și au anulat contractele încheiate de primarul Iohannis, nu mai trebuie insistat. Cu toate acestea, Agenția Națională de Integritate s-ar putea sesiza câtă vreme, cel puțin până în anul 2010, în declarațiile de avere și interese nu apăreau chiriile percepute băncilor și firmelor aflate în spațiile preluate ilegal. Documentele aflate azi pe saitul Primăriei Sibiu, au menționate chiriile percepute de pe urma imobilelor în posesia cărora a intrat, succesiv, odată cu mandatele de primar.

O explicație valabilă, până la proba financiară declarată public, privind intrarea în posesia imobilelor, este dată de combinația Primăria Sibiu – Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) – Serviciul Public pentru Administrarea Fondului Locativ aflat în Proprietatea Municipiului Sibiu. Șef peste toate trei a fost și este Klaus Iohannis (renunțarea la funcția de lider FDGR din prezent nu schimbă situația). FDGR și Biserica Evanghelică, din care face parte Iohannis, au făcut un ritual din solictările adresate Primăriei și în instanță (dacă era cazul) pentru retrocedarea unor imobile aflate la Sibiu. În numeroase situații, cererile aveau la bază documente false, cu falși moșternitori. Odată ce imobilele intrau în posesia bisericii sau a FDGR, erau vândute, uneori la prețuri ridicole, între beneficiari găsindu-se și primarului Iohannis.

Chiar și în aceste condiții, din neatenție, imobilele achiziționate până în 2008, nu puteau fi justificate în raport preț – veniturile declarate ale familiei Iohannis. Doar dacă, domnul și doamna Iohannis aveau un nivel ZERO al cheltuielilor de întreținere, hrană, concediu etc. Dar, este sigur că nu a fost așa, câtă vreme Iohannis are destinații preferate de vacanță peste Oceanul Atlantic.

În categoria cheltuielilor nu am inclus mașinile. Iohannis a sărit din Dacia 1300, cu care a intrat în Primărie (anul 2000), în limuzine de lux, furnizate prin contracte încheiate între reprezentanțele firmelor germane în România și Primăria Sibiu. Klaus Iohannis semna la primitor și beneficiar, fiind singurul îndreptățit să le utilizeze. Afacerea mașinilor este cunoscută perfect de demisionarul Crin Antonescu, cel care, în campania prezidențială din 2009, a beneficiat, pe același sistem, de o limuzină de lux și șofer. La solicitările formulate în instanță, Primăria Sibiu a fost nevoită să pună la dispoziție documentele contractuale, fiind demonstrat conflictul de interese al primarului de Sibiu care, în poziție de autoritate publică, nu are dreptul de a primi cadouri, fie ele și intermediate, mascate în acte sub titulatura Municipiul Sibiu, reprezentat de Klaus Iohannis. În declarațiile prezentate de Primăria Sibiu, se afirma că Iohannis beneficiază de limuzinele de lux ca urmare a faptului că este “imaginea pe plan local” a brandurilor BMW, în condițiile în care, la acea vreme, era de notorietate faptul că Gheorghe Hagi era imaginea brandului la nivel național.

Calitate umană

Calitatea umană a liderului interimar și prezidențiabilului PNL, poate fi ușor devoalată de familiile care, timp de 10 până la 15 ani, s-au judecat pentru a apăra un drept. Vorbim de locatarii imobilelor din străzile Magheru și Bălcescu, oameni care pentru mulți ani au trăit sub amenințările și presiunile trimișilor lui Iohannis. Din fericire, aceștia au repurtat un succes nesperat în instanță și pot vorbi despre omul care aspiră la prima poziție în România.

Ilie Carabulea - Claus IohannisÎnțelegând că riscă să piardă procesele, după ce în repetate rânduri a declarat că nu va permite deschiderea de mall-uri în centrul Sibiului, primarul Iohannis a acceptat și a acordat dreptul de construcție a unui astfel de stabiliment, în fostul Cinematograf Pacea, care avea acces prin curtea imobilelor în litigiu. A fost o altă formă de șicanare și exasperare a locatarilor. Beneficiar … același Ilie Carabulea (foto stânga), arestat, cel care controlează și cel mai important ziar din Sibiu, Tribuna, cu ajutorul căruia a asigura protecția celor care i-au facilitat afacerile.

Un ultim argument pentru ceea ce înseamnă interesul pentru oameni. În cei peste 14 ani de administrare a Sibiului, primarul Klaus Iohannis nu a organizat o oră de audiențe. Solicitat să ofere explicații, acesta informat prin Biroul de presă că a pasat responsabilitatea celor doi viceprimari. Situația este puțin cunoscută chiar și la Sibiu. Este firesc. Numărul celor care au probleme la Primărie este infinit mai mic decât masa electorală ținută într-o falsă realitate, care acordă pe bandă rulantă mandate unui om care nu are contact cu proproiul electorat. Totuși, această realitate a fost și este cunoscută de reprezentanții politici locali, în repetate rânduri umiliți în ședințele de Consiliu Local Sibiu de reacțiile și atitudinea primarului Iohannis. Însă, așa cum am arătat, politicianul local este un subiect minor pe relația de dialog intermediată de zecile de milioane de euro jucate, prin intermediul bugetului municipiului Sibiu, de un primar și liderii naționali politici sau guvernamentali.

Punct și de la capăt!

Înainte de a încheia seria argumentelor pentru care am considerat și voi considera că primarul Sibiului nu merită calitatea de lider al unui partid istoric, nicidecum calitatea de candidat la președinția României, repet o chestiune de ordin social: presa românească trebuie să își facă datoria, nu doar jocurile politice. Personal, dincolo de sfidarea reciprocă nedisimulată, nu am avut confruntări sau traiectorii comune cu Iohannis, nici măcar în ceea ce privește orientările de ordin privat, exprimate de o mare parte dintre apropiații acestuia.

Totuși, cel puțin pentru a aspira la o minimă recuperare a necesarului statut de decență publică, Klaus Werner Iohannis trebuie să ofere răspunsuri publice, măcar temelor enumerate aici, acestea fiind mult mai multe. Până atunci, personal, subiectul Klaus Werner Iohannis este unul închis, chiar dacă românii vor ajunge sau nu să aibă un președinte pe acest model.

Este curios cum în orașul în care au înflorit afacerile de tip mafiot, România își găsește speranța și posibilul candidat la președinție și lider al PNL. Cei mai bogați și influenți oameni ai orașului au ajuns fie în pușcărie, fie pe lumea cealaltă, multe dintre afaceri fiind derulate alături de Primăria Sibiu. Viața este perfidă când pune întrebări doar unora și niciodată la timp.

Dan Tomozei via Ziaristi Online

REFERINȚE >>>
Pentru că trebuie să știm adevărul despre onestul și bunul primar Kalus Werner Iohannis, prim-vicepreședintele PNL
COMENTARIU | Când nimeni nu te vrea … în Guvern

COMENTARIU | Cât contează un om în România: Iohannis vs. Omul de rând
COMENTARIU | Prematura îndepărtare de mase

COMENTARIU | Resuscitarea ostaticului Iohannis

Categorii: ziaristi_online

Mariana Nicolesco: «S-a încheiat cu brio ediţia Master Class 2014»

Stiri de pe ziaristionline.ro - August 6, 2014 - 10:00pm
Mariana Nicolesco la Concursul Hariclea Darclee Braila 2014

Master Class Mariana Nicolesco 2014

  • Maraton liric de aproape şase ore
  • Zeci de participanţi de valoare
  • Omagiu lui Darclée, Herlea, Gluck, Jommelli, Meyerbeer
  • Pregătirea ediţiei jubiliare 2015

«Marea bucurie pe care ne-a adus-o ediţia din acest an a Cursurilor de Măiestrie Artistică din cadrul Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée a fost aceea de a constata că ni s-au alăturat nenumărate voci noi, multe foarte frumoase şi bine pregătite, talente conştiente de faptul că drumul spre performanţele excepţionale nu este niciodată facil şi e întotdeauna exaltant.

Progresele făcute de noi în această săptămână ne asigură perspectiva unei excepţionale ediţii 2015 a Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée, ediţie jubiliară marcând 20 de ani de când am creat această formidabilă instituţie care azi e recunoscută ca parte a patrimoniului mondial al culturii şi se bucură de Înaltul Patronaj UNESCO.

Am onorat sâmbătă 2 august memoria Haricleei Darclée la 75 de ani de la trecerea sa în eternitate, ascultând şi cele două cântece româneşti cântate de ea, singura mărturie sonoră a unei voci şi a unei personalităţi care avea să domine lumea lirică timp de 25 de ani. Şi am salutat memoria minunatului bariton Nicolae Herlea, plecat la cele veşnice în acest an şi care a fost dintotdeauna alături de mine şi de tinerii noştri prieteni veniţi de pretutindeni să-şi asume experienţa marilor tradiţii ale artei cântului. Nu am păstrat un moment de reculegere, cum se obişnuieşte, ci toată audienţa din sala vechiului teatru în care a debutat Darclée, în picioare, a ovaţionat numele lui Nicolae Herlea şi cântul său în Il Barbiere di Siviglia de Rossini.

Dr. Stephan Poen a conferenţiat despre cele două personalităţi şi despre creaţia lui Gluck şi Jommelli la 300 de ani de la naşterea acestor mari compozitori şi despre Meyerbeer la 150 de ani de când s-a stins. Conferinţa a fost acompaniată de proiecţiile video ale interpretărilor mele pe scenele lumii ale unor capodopere ale artei lirice: Alceste de Gluck, Fetonte de Jommelli, Gli amori di Teolinda de Meyerbeer şi Tosca de Puccini, după care a urmat un Recital al tinerilor artişti în care au strălucit sopranele Silvia Micu, Alida Barbu şi Aida Pavăl, mezzosopranele Maria Popa şi Emanuela Pascu, tenorii Ionuţ Hotea şi Adrian Dumitru, acompaniaţi la pian de Ioana Maxim şi de Peter Kolcsar.

Tot ei au acompaniat duminică 3 august zecile de participanţi care s-au întrecut unii pe alţii în bravură în cadrul Concertului maraton Master Class, care a durat aproape şase ore, timp în care am condus în scenă marea noastră bătălie pentru perfecţiune, spre încântarea publicului, reluând fiecare imprecizie sau eroare, până la apropierea de desăvârşire».

Sursa: Ziaristi Online

Master Class Mariana Nicolesco Braila 2014

Master Class Mariana Nicolesco 2014

 

Categorii: ziaristi_online