Share |

Agregator de ştiri

Mihai Tociu isi explica actiunea de protest “Euro-musca”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 23, 2014 - 12:45am

Mihai Tociu si Musca lui Vadim Tudor„Euro-Musca”, sau: Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu EU, atunci cine?

…unde EU este fiecare dintre cei care se regăsesc în aceste idei.

Un şir nesfârşit de proteste, mitinguri, demonstraţii, marşuri, occupy-uri, graffiti-uri, voturi albe, flash-moburi, petiţii on-line însoţeşte de ani de zile viaţa politică din România… şi totuşi, nimic nu se schimbă. Am participat la multe dintre ele, cu tot sufletul şi cu toată energia, în speranţa că vocea mea se va face auzită, că vor fi şi alţii alături de mine, că vom fi atât de mulţi încât politicienii vor ţine seama de noi, şi am ajuns la o singură concluzie: nu există amăgire mai mare decât să îţi exprimi nemulţumirea fără să vii cu o alternativă.

Oamenii care se zbat să arate public că lucrurile nu merg bine cred că fac ceva bun pentru societate, însă, în realitate, toate formele de protest au un singur mare beneficiar: politicienii! Protestatarii în cele din urmă obosesc şi se întorc la casele lor, îngheţaţi sau arşi de soare, mai mult sau mai puţin bătuţi de jandarmi, mai mult sau mai puţin amendaţi, fără să îşi dea seama că, de fapt, toată zbaterea lor este folosită de politicieni pentru a-şi justifica legitimitatea. În cel mai fericit caz, protestatarii mai obţin o întârziere de câteva luni a unor decizii politice controversate, dar de schimbat nici nu poate fi vorba. Explicaţia politicienilor e simplă şi logică: da, au fost unii care s-au opus, dar… au fost doar câteva sute, sau mii, sau zeci de mii, dar totuşi nereprezentativi pentru cei 19 milioane de locuitori… le-am oferit ocazia să se manifeste, ba chiar au făcut-o peste limitele legii, i-am ascultat, vom analiza, vom face o comisie şi nimeni nu ne poate reproşa că nu respectăm regulile şi principiile democraţiei.

Un teatru evident, ba chiar o mascaradă grotească, dacă îi privim REZULTATELE la nivel de ţară: clasa politică se suprapune cu lumea interlopă, dezindustrializarea, emigrarea masivă, prăbuşirea demografică, înstrăinarea pământului, schimbarea istoriei oficiale, menţinerea teritoriilor româneşti smulse de Uniunea Sovietică sub controlul Rusiei, pericolul federalizării, confuzia internaţională între români şi ţigani, condiţia de cerşetor în Uniunea Europeană.

Deja a început să se vorbească deschis că a apărut riscul real ca România să dispară ca stat şi românii ca naţiune autohtonă, şi toate acestea în timp de pace şi de aşa-zisă prosperitate economică.

Şi, în tot acest timp, imensa majoritate a românilor îşi manifestă exasperarea doar la nivel de discuţii ocazionale, cei care au o pregătire şi o viziune politică se limitează la analize în grupul lor de cunoştinţe, un număr mai redus se manifestă pe internet cu articole pe bloguri sau pe facebook, iar un nucleu de militanţi se iroseşte în acţiuni în justiţie, în speranţa că măcar Legea mai funcţionează.

Ocazional, când politicienii iau decizii antinaţionale strigătoare la cer, cu toţii răbufnim în proteste de stradă, dar care sunt repede deturnate de maşina de propagandă a partidelor politice sau de organizaţiile aşa zisei societăţi civile. La final, avem impresia că am făcut „ce am putut”, dar contextul şi posibilităţile ne-au fost potrivnice.

Oare aşa să fie? Nu cumva doar ne-am amăgit că facem ceva? Ideea că politicienii ţin cont de un protest, mai mic sau chiar masiv, şi îşi reconsideră deciziile, nu a fost dovedită în atâţia ani că este cel puţin naivă? În concluzie, scandările de tipul „Jos cutare” şi „Opriţi ceva” sunt de o inutilitate monumentală dacă nu sunt însoţite de instrumente care să îi facă pe politicieni să se teamă dacă nu le îndeplinesc.

Am ajuns astfel la cheia problemei: dacă nimic din ce se întâmplă în stradă sau pe internet nu-i sperie, ce anume îi face pe politicienii actuali din România să se teamă? Care este coşmarul lor? DNA, ANI, Justiţia? Dacă DA, cum se face că aceşti oameni rezistă de 25 de ani şi tot nu se opresc din furat? Pentru că toate aceste instituţii ale statului aşa zis „de drept” sunt doar nişte instrumente ale politicienilor, pe care le folosesc pentru a le da la gioale celor dintre ei care mişcă în front. Luptele lor intestine sunt apoi prezentate ca triumfuri ale Justiţiei, dar viteza de melc cu care cei câţiva ghinionişti au ajuns la puşcărie e încă o dovadă că au făcut-o mai mult pentru a face rating la ziare şi televiziuni şi pentru a ne arunca nouă praf în ochi. Încă nu am auzit să-i fie confiscată vreunuia averea, ca să nu se mai poată lăfăi după cele câteva luni petrecute după gratii, el şi toate neamurile lui, pentru următoarele 10 generaţii.

Deci, ce anume îi sperie pe politicienii actuali? Următoarele alegeri? Faptul că riscă să nu mai fie aleşi? Atunci cum se face că aceiaşi oameni sunt aleşi în permanenţă, sub nume de partide, sigle şi culori diferite? Ba chiar şi-au băgat şi nevestele, şi chiar şi copiii în politică, şi uite că şi aceştia sunt aleşi. Deja s-au format cupluri de politicieni la cel mai înalt nivel al statului, pe sistemul Elena şi Nicolae Ceauşescu. Chiar şi Nicuşor Ceauşescu şi-a găsit un echivalent „democratic” prin mezina preşedintelui Băsescu.

Rămâne, totuşi, o mare nelămurire: dacă alegerile reprezintă modul în care este înlăturat un politician, cum se face că cei care pierd alegerile primesc în continuare posturi guvernamentale şi o duc bine şi în perioadele în care sunt „în opoziţie”? Cum este posibil ca oameni care au fost înlăturaţi de electorat pentru cât de hoţi şi de mincinoşi au fost, să fie aleşi din nou peste 4 sau 8 ani, aceiaşi, de parcă nu ar exista alţi politicieni în ţara asta?

Nu mai este niciun secret că schimbările dintre partide la conducerea ţării reprezintă un joc de scenă bine regizat, menit să creeze aşa zisa alternanţă la putere şi aparenţa de Democraţie. Politicienii ştiu că cel mai simplu mod de a dezamorsa nemulţumirile populare este să dea impresia că „cei răi” sunt daţi jos şi locul le este luat de „alţii noi”. Dar de ce să rişte să lase pe Altcineva nou să ia locul celor de la Putere, atunci când buba se face prea mare şi este necesară o schimbare, dacă acesta poate fi tot unul din gaşca lor? Prin urmare, politicienii, cu toţii, trec dintr-un partid în altul ca dintr-o cameră în alta, formează partide noi şi se debarasează de cele vechi cum ai coborî dintr-o maşină şi te-ai urca în alta, într-o zi propovăduiesc doctrina unui partid ca fiind singura care salvează Ţara şi în ziua următoare sunt „independenţi”, într-o zi îi acuză pe cei de la Putere de toate relele pământului şi în ziua următoare îşi dau mâna în alianţe sau ce cumetresc. Singura lor grijă este ca nimeni să nu spargă acest cerc închis, pentru că într-o gaşcă de hoţi nu există loc pentru un om cinstit.

Şi totuşi, există ceva care să îi sperie pe aceştia?

Din fericire, DA! Răspunsul e simplu: singura teamă a politicienilor actuali este o nouă organizaţie politică, formată din oameni de caracter, care să nu fie şantajabili şi care îşi iubesc ţara. Adică o organizaţie „pe dos” faţă de toate cele care au fost făcute până acum în România.

Organizaţie politică nu înseamnă partid politic.

Organizaţia politică este un grup de persoane cu principii şi idealuri similare, organizată ierarhic, care are ca scop conducerea ţării. Partidul este un instrument electoral, care se poate crea, modifica, înceta şi reapărea, în una sau în mai multe variante, chiar şi simultan, de către organizaţia politică.

De exemplu, toţi politicienii din actualele partide parlamentare formează o singură organizaţie politică. Cu toţii au fost acceptaţi în această organizaţie pentru că îndeplinesc criteriile: sunt venali, sunt şantajabili, recunosc ierarhia de comandă din organizaţie şi nu încalcă ordinele.

Partidele actuale, atât cele de la putere cât şi cele din opoziţie, sunt structuri politice efemere şi conjuncturale create de o organizaţie, în care membrii sunt distribuiţi pentru a ocupa diferite roluri.

Va urma…

Sursa: Tociu.Ro via Ziaristi Online

Foto si Video de la Protest la Euro-musca care trage la politica din Romania. Protest civic fata de intreaga clasa politica si circul europarlamentarelor. FOTO/VIDEO

Categorii: ziaristi_online

Revizorul Biden la Bucuresti

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 23, 2014 - 12:30am

Joe Biden at Bucharest Foto EPARevizorul la Bucuresti

Vizita vicepresedintelui SUA la Bucuresti aminteste izbitor de celebra piesa a lui Gogol „Revizorul”, de vizita unui functionar de la centru intr-un orasel de provincie. Va aduceti aminte cand Hlestakov vine in urbea pe care o praduieste si toti i se pleaca la picioare, inclusiv primarul, pe care il intreaba: „Dar dumneata cine esti?”

Asa l-a intrebat si George Bush pe Ion Iliescu mai an, cand a facut vizita la Bucuresti: „Dumneata cine esti?” Acum Joe Biden a facut un progres, nu l-a mai intrebat pe Ponta cine este, ci l-a numit de-a dreptul „domnule presedinte”. Evident, si romanii isi incurca presedintii. Ba, si mai mult. Am fost asta-vara in Apuseni si un taran m-a intrebat: ce mai face presedintele? Care presedinte? Mihai, zice el. Care Mihai? Regele. Pai regele nu-i presedinte. Ce mi-i rege, ce mi-i presedinte. Romanii au avut un presedinte de o luna, pe Antonescu, la fel un prim ministru de cateva sapatamni, pe Ungureanu, acum au un presedinte demis. Sigur, Joe Biden stie ca Basescu e demis, asa ca l-a numit pe Ponta presedinte. Poate ca s-a gandit la viitorul presedinte. Oricum, Ponta a fost numit presedinte de-o zi, de-o noapte sau de-o secunda. Istoria presedintilor post-decembristi este cu cantec. Iliescu tot candida, nu se mai terminau mandatele lui. Basescu la fel, pune acum la cale alte minuni. Numai un presedinte fantoma poate sa spuna ca marea lui grija ca presedinte este sa blocheze ca Ponta sa ajunga presedinte. Toate grijile interne si externe sunt un fleac fata de aceasta grija majora, sa opreasca ascensiunea lui Arthuro Ui.

Dar cohorta de candidati e naucitoare, toata lumea candideaza la presedintie, si Nuti, si Diaconescu, si Diaconel, si Dilescu, si Dica, si Didina, si Boc, si Hodoronc-tronc… Toti care au fost prezenti la paranghelia data in onoarea lui Biden se viseaza cu bastonul de gheneal in buzunar.

Preocuparile politicienilor romani, impuse si electoratului, este cine va fi presedinte al Romaniei, ca si cum acest lucru are vreo importanta daca al doilea om in statul american il numeste pe primul-ministru presedinte. Asta dovedeste ce mica importanta da SUA pe acesti oameni, pe aceste numiri. Si au dreptate atata timp cat semnalele din tara arata ca la noi presedintii si ministrii se schimba precum odinioara caii la postalion. Si-apoi, la noi, atata timp cat haturile sunt in alta parte, presedintele e o functie formala, el are numai un rol decorativ, de dragul democraturii. Romania s-ar putea de-acum incolo conduce si fara presedinte. Nu un preseditne conduce o tara, ci tara, poporul, trebuie sa conduca un presedinte!

Problema este alta: oare Joe Biden a stiut unde a fost? La Bucharest sau la Budapest? O fi stiut ca a fost in Romania? Am vazut ca unii comentartori ai vizitei se indoiau de acest lucru, asa cum altii spun ca Biden l-a numit asa pe Ponta pentru a-l pune la zid pe „ofticosul kiorist”, fiindca s-au saturat si americanii de limbricul pe care l-au uns in fruntea Romaniei. E timpul sa-si ia catrafusele de la Cotroceni si sa se mute la Plescoi. Dar se pare ca deja s-a mutat, cum scrie un editorialist. Oricum, umorul lui Basescu s-a uscat. E prea crispat. Ponta e mai relax. Ii ureaza lui Basescu sa se bucure de cele doua Elene. „Nu mi-e clar pe care o iubeste mai tare”. Nu e cazul sa-si faca griji. Griji sa-si faca cu revizorul, cu revizuirea, ori sa se revizuiasca si sa nu se schimbe nimica, ori sa nu se revizuiasca si sa se schimbe prin partile esentiale!!

Nimeni la noi nu mai ia in serios o vizita. Nu mai stim sa luam nimic in serios. Totul ne miroase. Totul e suspect. Desi Biden a trasat directii, a avut mesaje clare. Ai nostri ar trebui sa ia aminte, fiindca vin de la unul din cei mai mari politicieni ai Americii (din 1970 e senator, din 2008, vicepresedinte, e avocat de meserie, are radacina irish si e crestin romano-catolic. Dar qui prodest? Nimeni nu va prelua nimic. Cum a venit, asa s-a dus. Si toti se trag de sireturi, ca si cum problemele tarii ar fi rezolvate. Sa nu uitam insa ca Romania nu e SUA, unde presedintele este si pe rol de prim-ministru. Dar maimutoii de la Bucuresti se si cred deja parte din SUA, desi Biden a spus ceea ce zicea pana la sufocare Ceausescu: ca sansa Romaniei este sa fie independenta economic, sa nu mai depinda de gazele rusesti. Si SUA s-au angajat sa ne ajute sa ne facem noi conducte, iar sef la tras gazul sa fie fiica lui Biden, nume care, spunea un comentator, ar fi o prescurtare a lui Bin Laden!

Oricum, a fost o buna capcana vizita vicepresedintelui SUA la Bucuresti. A mai scos in evidenta nacafalele romanesti. Revizorul Biden a inspectat tot ce trebuie ca sa ia ce are nevoie, in orice caz, el a cerut sa se revizuiasca atent si sa se schimbe pe ici, pe colo, prin partile esentiale, sa ne carpim bine, nu mai ramana nimic gaurit.

Oricum, cine citeste presa din Romania nu poate decat sa se umple de lacrimi. Rasul e o cura formidabila de sanatate.

Grid Modorcea

Corespondenţă de la New York pentru Ziaristi Online

Foto: EPA

 

 

 

 

Categorii: ziaristi_online

Adevarul si numai adevarul despre KLAUS VERNER IOHANNIS. Instanta a decis: hot cu acte in neregula. Sentina Tribunalului Brasov. DOCUMENT

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 22, 2014 - 3:00pm
 Carabulea si Nasul Iohannis - sase case

Doi penali: Carabulea si Nasul Iohannis – sase case

Pentru că trebuie să știm adevărul despre onestul și bunul primar KLAUS VERNER IOHANNIS, prim-vicepreședintele PNL, proprietar a șase imobile în zona centrală a Sibiului. După 15 ani de procese, timp în care a beneficiat de sute de mii de dolari din chirii, instanța decide că Iohannis a intrat ilegal în posesia unor imobile.

Tribunalul Brașov, 16.05.2014 – “… Constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 924/01.06.1999 de BNP Bucsa Radu Gabriel, încheiat între pârâţii Baştea Ioan – decedat, moştenitor fiind Baştea Rodica, în calitate de vânzător, şi Johannis Carmen Georgeta şi Johannis Klaus Werner, în calitate de cumpărători. Dispune rectificarea CF nr. 9331 Sibiu sub nr. top 45/1 în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor Baştea Ioan, Johannis Carmen Georgeta şi Johannis Klaus Werner înscris sub nr. B9,10 şi 11 asupra imobilului de la A+ 1. (…) Obligă intimaţii Baştea Rodica în calitate de moştenitor al intimatului Baştea Ion, Lăzurcă Georgeta, Johannis Carmen Georgeta şi Johannis Klaus Werner să plătească apelanţilor – reclamanţi Oargă Ana, Oargă Ioan şi Antonescu Elisabeta suma de 4855,1 lei iar apelantului – intervenient Marinescu Marius Albin suma de 5,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În perioada în care mă aflam la Sibiu și scriam despre acest caz penal, am fost acuzat permanent, de la obsesii, la rasism. Însă, când vezi destine și vieți distruse, dacă ești jurnalist onest, dedicat profesiei, nici măcar un individ de genul Iohannis nu are cum să te facă să închizi ochii în fața abuzurilor. Sper ca ANI să își facă datoria, verificând achizițiile de imobile din mandatele primarului de Sibiu, raportat la venitul declarat în documentele oficiale. Respectul meu domnului Marius Albin Marinescu, ultimul luptător pe meterezele adevărului crud din cetatea Sibiului.

Sper, măcar până la prezidențiale, ca presa din București, numită centrală chiar dacă tirajele, în multe situații, sunt sub tirajele locale, să abordeze corect și tranșant cazul Iohannis. Asta, pentru a nu avea neșansa unui președinte sau premier din categoria celor care au furat, înainte de a ajunge. Instanța a dovedit, pentru a doua oară, furtul primarului de Sibiu. Într-un stat de drept, Parchetul ar trebui să se autosesizeze, iar Agenția Națională de Integritate să declanșeze o anchetă pe cât de simplă, pe atât de concludentă.
Textul integral al sentinței AICI

Sursa: Dan Tomozei via Ziaristi Online

REFERINȚE >>>
COMENTARIU | Când nimeni nu te vrea … în Guvern
COMENTARIU | Cât contează un om în România: Iohannis vs. Omul de rând
COMENTARIU | Prematura îndepărtare de mase
COMENTARIU | Resuscitarea ostaticului Iohannis

Categorii: ziaristi_online

Victor Ponta defileaza sub drapelul lui Vladimir Voronin si al “Moldovei Mari”. PSD incurajeaza la europarlamentare separatismul secuiesc si moldovenesc de inspiratie KGB

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 22, 2014 - 1:10am
Vladimir Voronin si Victor Ponta cu steagul Moldovei comuniste mari

Vladimir Voronin si steagul “Moldovei Mari” si Victor Ponta, un “idiot util” al “moldovenismului”

De la patriotism la anti-romanism: Cum a incurcat premierul steagul lui Stefan cel Mare cu steagul lui Voronin (FOTO)

de Razvan Zamfir

Prezent in campanie electorala la Suceava, pe 16 mai, premierul Victor Ponta a sustinut necesitatea reducerii decalajului de dezvoltare dintre Moldova si celelalte regiuni ale tarii. Pentru a-si credibiliza discursul, a fluturat chiar si un steag, prezentat in campanie drept “drapelul lui Stefan cel Mare”. Avand o abordare regionala a alegerilor pentru Parlamentul European, strategia de comunicare a social-democratilor a preluat cateva elemente simbolice din istoria separata a fiecarei regiuni romanesti, marsand pe mobilizarea prin “patriotism local”. Cu toate acestea, demersul ar putea avea un puternic efect advers, in conditiile in care – printr-o insuficienta documentare a consultantilor PSD, probabil – “drapelul lui Stefan” a devenit, de fapt, “drapelul lui Voronin”.

Capul de bor este, in mod cert, cel mai important simbol al Moldovei medievale, preluat ulterior in reprezentarile grafice contemporane, de pe ambele maluri ale Prutului. Insa, o serie de alte simboluri intregesc “steagul cel mare” al Principatului Moldovei, mult mai raspandit cunoscut drept “steagul lui Stefan cel Mare”. Astfel, in lucrarea Blazoane domnești în Țara Romînească și Moldova (1997), istoricul George Jitaru descrie Steagul Moldovei din perioada domniei lui Ștefan cel Mare si dezvaluie semnificatia fiecarui simbol prezent: un cap de bour privit frontal (simbolizând puterea), soarele stilizat plasat între coarnele bourului (simbolizând luminăția bunei domnii), un trandafir heraldic în stânga (simbolizând credința) și luna în faza de crai-nou în dreapta (simbolizând renașterea).

Steagul "cel mare" al Principatului Moldovei (steagul lui Stefan cel Mare)

Dupa 1991, regimul comunist de la Chisinau – intr-o tentativa de construire a unei identitati moldovenesti distincte de Romania -  a promovat intens simbolurile exclusiv locale, printre care si o varianta “actualizata” a steagului lui Stefan cel Mare. In varianta popularizata de “moldovenistii” de la Chisinau, drapelul pastreaza culoarea rosie (utila politic si pentru asocierea cu regimul comunist) si capul  de bour, insa inlocuieste soarele dintre coarne cu o stea in cinci colturi, reminiscenta a apartenentei la URSS.

Manifestatie-comunista-in-Chisinau- cu steagul Moldovei MariSteagul “Moldovei Mari”, arborat de comunistii de la Chisinau si de Csibi Barna

De altfel, desi stema oficiala a Republicii Moldova respecta adevarul heraldic si pastreaza simbolurile autentice (cap de bour, trandafir, soare, luna), gruparile “moldoveniste” care resping aparteneta si asocierea cu Romania folosesc acelasi drapel “modernizat”.

csibi barna-la-chisinau si simbolurile psd antiromanesti

Mai mult decat atat, la inceputul anului trecut, militantul pentru autonomia teritoriala a “Tinutul secuiesc”, Csibi Barna – care a devenit cunoscut dupa ce a “spanzurat” o papusa reprezentandu-l pe Avram Iancu – a participat la protest organizat la Chisinau de organizatiile moldoveniste “Scutul Moldovenesc” şi Mişcarea de Tineret “Voievod”.  Evenimentul marca 538 de ani de la bătălia de la Podul Înalt (Vaslui), atunci cînd voievodul Ştefan cel Mare a condus spre victorie armatele aliate creştine moldo-maghiaro-poloneze împotriva oştirii otomano-muntene aflate sub conducerea lui Suleiman Pașa. Desigur, modestul protest a fost marcat vizual prin fluturarea a doua steaguri: “steagul secuiesc” si “noul steag moldovenesc”, ambele avand acelasi mesaj separatist.

Protestul lui Csibi Barna la Chisinau - Moldova nu este RomaniaImagini de la protestul organizat de Csibi Barna la Miercurea Ciuc cu mesajul “Moldova nu este Romania” (noiembrie 2012)

Sursa: Expres Magazin via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Iulian Capsali este “o mare speranţă”. Profesorul Ilie Bădescu şi sculptoriţa Silvia Radu despre candidatul independent de la Poziţia 20

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 22, 2014 - 12:50am

Iulian Capsali, Barbabtul cu Barba - Europarlamentare - Ziaristi OnlineProf. Univ. Dr. Ilie Bădescu: „O mare speranță pentru toți românii iubitori de dreptate, de valori familiale și de credință”

Prof-Ilie-Badescu-Universitatea-Emaus-Sociologia-Azi - Domnule profesor Ilie Bădescu, credeți că „reprezentantul familiei ortodoxe”, aşa cum este numit D-l Iulian Capsali, este în stare să facă faţă provocărilor Parlamentului European?

- Cu siguranță! Prezența unui om ca D-l Iulian Capsali este, după părerea mea, o mare speranță pentru toți românii iubitori de dreptate, de valori familiale și de credință, de Hristos – o garanție că în Parlamentul European va exista și un curent al echilibrului și al restaurării. Iulian Capsali este o personalitate profund creștină, este atașat de valorile familiei și ale neamului românesc.

- Domnule profesor, am întâlnit la unii opinia aceasta: „Nu merg la vot pentru că nu amestec politica cu Biserica. Eu stau și mă rog, și are Dumnezeu grijă!”.

- Sunt și aceste opinii, pentru că oamenii, mulți dintre ei, sunt deja deformați de curentele postmoderne, care rup cultura de cult și, deci, viața publică de spiritualitate – or ei sunt în eroare, și asta e una dintre problemele cu care se confruntă nu numai Europa, ci toată lumea.

Nu e întâmplător, de pildă, că în tratatul constituțional care urma să fie fundația Constituției Europene nu au fost înscrise referințele la spiritualitatea creștină – ca și cum Europa s-ar putea defini ca identitate civilizațională și spirituală în afara creștinismului! Asta arată cât de adâncă este această criză și confuzie.

În America, de pildă, există un curent de dezbateri foarte puternice legate tocmai de tendința „corectitudinii politice”, de a respinge valorile creștine din instituțiile publice. Acolo este o confruntare pe față, deschisă – și în felul acesta, cum spune psalmistul, se pot lămuri pozițiile și valorile. Astfel, punctul de vedere creștin poate să iasă biruitor, și să scoată lumea din confuzie și de sub primejdia nihilismului – care în clipa de față, după părerea mea, este foarte mare.

Silvia Radu: „Dacă stăm așa și tăcem din gură, o să ajungem să nu mai fim nici tolerați”

Silvia Radu - Doamnă Silvia Radu, credeți că candidatul pentru europarlamentare al asociațiilor ortodoxe pro-familie, D-l Iulian Capsali, va face față provocărilor Parlamentului European?

- Sunt convinsă că va face față. Important e să facem noi față și să-l alegem – mie mi-e frică de alegătorul român, că nu este destul de pregătit să aleagă ce trebuie. De asta mi-e frică, nu că D-l Capsali nu ar putea să facă față – sunt convinsă că un om care e dublat de credință și de dorința de a face ceva nu are cum să nu facă față!

- Am înțeles că îl cunoașteți personal…

- L-am văzut prima dată în expoziția mea „Familia”, și avea un soi de lumină care venea din interior, ca un om care și-a împlinit menirea – cum spune Domnul: „Bărbatul care își va umple casa de copii nu se va rușina când va grăi cu vrăjmașii săi în poartă” Psalmul 126:5. Cum pot să n-am încredere într-un om care a avut curajul ăsta nemaipomenit, să aducă pe lume nouă oameni întregi?… Ne uităm la familia lui și nu mai avem nevoie de nici un fel de altă prezentare, după părerea mea. Și, cum sunt cam puțini creștini printre candidați, cred că avem o șansă imensă că putem să-l votăm pe acest om, pe D-l Capsali…

- Am întâlnit foarte des opinia: „De ce să semnez pentru el? Am mai acordat o șansă altor oameni, care m-au dezamăgit!”.

- Am acordat o șansă unor oameni despre care știam de la început că ne vor dezamăgi. Normal! Oamenii ăștia au cu totul alte idealuri decât cele pe care ni le închipuim noi că le au.

Vă spun, pentru mine cartea de vizită cea mai serioasă a unui om este faptul că e creștin. Și ce înseamnă creștin? Un om care respectă Liturghia de Duminică. Iar un om care nu merge la Sfânta Liturghie și care nu se spovedește, care nu se împărtășește, pentru mine nu este cu adevărat creștin, să mă ierte Dumnezeu!

Iulian Capsali, într-adevăr, are un crez și vrea să slujească cu adevărat acest crez – sunt convinsă că o va face!

- Am mai întâlnit, de asemenea, opinia „să nu amestecăm politica cu Biserica”…

- Este cea mai mare greșeală! Dacă nu noi, cine să facă politica atunci? Cei din afara Bisericii?… Biserica suntem noi – noi suntem mădularele lui Hristos!

Atunci ce pretenții avem? Dacă stăm așa și ne uităm și tăcem din gură, o să ajungem să nu mai fim nici tolerați!

Foto: Iulian Capsali, Sociologia Azi si Artindex

Extrase dintr-un articol publicat în numărul 64 (Mai 2014) al revistei Familia Ortodoxă, republicat de Foaie Nationala si reeditat de Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Profesorul Radu Ciuceanu In Memoriam Profesorul Gheorghe Buzatu: “Un om căruia i-a plăcut mai mult istoria decât viaţa”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 22, 2014 - 12:10am

Prof-Gheorghe-Buzatu-in-biroul-sau-de-la-CICE-Iasi-2012-Foto-Cristina-Nichitus-RonceaUn om căruia i-a plăcut mai mult istoria decât viaţa.

Gheorghe Buzatu a fost un istoric care, prin opera sa, dar şi prin curaj şi riscul asumat, a răscumpărat prudenţa înjositoare a unor confraţi, însuşindu-şi un loc de frunte între acei veritabili istorici ale căror fapte şi ecou vor creşte cândva la infinit!” – Radu Ciuceanu

Profesorii Radu Ciuceanu si Ioan Scurtu la Simpozionul In Memoriam Gh. Buzatu - Mai 2014 - INST - Foto Victor Roncea

În breasla noastră, a istoricilor, deşteptarea s-a făcut fără goarnă. O explicaţie imediată o găsim încă din primii paşi istorici, fie care l-au avut ca protagonist pe faimosul Mihai Roller şi a sa istorie compilată, falsă şi imperativă. Istoria, care reprezintă pentru un popor aşezat pe temelii de sute şi mii de ani coloana vertebrală, ar fi trebuit să fie stânca în care să-şi rupă colţii cei mai vajnici vizionari ai Răsăritului bolşevic. Aceasta s-ar fi petrecut dacă România şi celelalte ţări cotropite de Armata Roşie eliberatoare nu ar fi fost programată la Moscova într-un procentaj de intervenţie şi protecţie sovietică care a condus-o într-un ritm rapid nu numai la un regim politic favorabil U.R.S.S.-ului – gen Finlanda – dar şi la o veritabilă răsturnare şi distrugere a instituţiilor statale.

În cadrul acestei viituri politice, muza Clio a avut cel mai mult de suferit, iar epurarea Academiei Române a însemnat în fond nu numai o încarcerare a istoricilor, dar şi perspectiva funestă a unei alte istorii, care n-a aşteptat să fie predată prin universităţile R.P.R.-ului. Din fericire pentru generaţiile de tineri universitari, la catedră s-au mai strecurat (sic!) şi istorici de valoare care-şi presărau cursurile cu trimiteri la părinţii istoriografiei româneşti, chiar dacă majoritatea erau interzişi, parţial sau total.

Libertatea însângerată obţinută în 1989, cu peste o mie de victime rezultate din o intervenţie a extratereştrilor, fiindcă nu ne putem imagina – cel puţin noi, participanţii direcţi – ca fiind obţinută printr-o confuzie şi o răfuială dirijate de forţe oculte care urmează să fie descoperite în secolele viitoare, a întredeschis timid porţile arhielor, iar curajul cercetătorilor a început să mijească.

Printre ei, cel puţin în aria Moldovei, s-a înscris în fruntea plutonului cel care va ajunge un mare istoric recunoscut, respectat şi, în cele din urmă, chiar temut: Gheorghe Buzatu. Personalitatea sa se înscrie alături de contemporani de acelaşi calibru: Florin Constantiniu, Dumitru Şandru, Gheorghe Brătianu, David Prodan, Camil Mureşan, Ioan Lupaş, Alexandru Lapedatu, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Constantin C. Giurescu, Andrei Oţetea, Adrian Rădulescu, P.P. Panaitescu. A scris mult după eliberare fiindcă a simţit şi mai mult. Opera lui se întinde pe sute de articole şi zeci de volume. A bătut arhivele din S.U.A., din Germania, Anglia şi Federaţia Rusă (fondurile Komintern şi Kominform ale Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S.). În arhivele bolşevice a descoperit acea faimoasă directivă din 2 iunie 1947 a NKVD-ului privind acţiunile care se impuneau Poloniei în procesul sovietizării sale integrale. Materialul era uluitor, iar cele 45 de puncte aveau un caracter general pentru toate ţările ocupate de trupele sovietice. Menţionăm art. 40: „Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi”, art. 41: „Trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnaţi în procese politice”, art. 45: „Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă[1].

Va rămâne în premieră caracterizarea unor lideri comunişti de către centrala Moscovei: Bodnăraş este privit ca „cel mai feroce instrument al Moscovei”, iar în documentele din arhivele americane este taxat ca „străin complet de neamul românesc. Este inteligent, extrem de ambiţios, complet imoral, setos de lux şi de petreceri şi adevărat maestru în tehnica de propagandă, corupţie şi dominaţie sovietică”[2]. Din aceeaşi sursă, Ana Pauker şi toată banda comunistă din România tremură înaintea lui Bodnăraş. Dej nu este nici el ignorat în arhivele americane: „Este crud, de un fanatism feroce, ignorant, lipsit de orice sentiment uman şi un instrument perfect al Moscovei”[3]. Cât despre Ana Pauker, analiza este şi mai virulentă: „Este lipsită de cultură, n-are talent oratoric, nici aparenţă fizică atrăgătoare; este însă un agent de execuţie extraordinar, ca o maşină infernală. Este vanitoasă, de o ambiţie fără limită, luxoasă, de o cruzime animalică şi imită pe Ecaterina a II-a chiar şi în aventurile amoroase”[4].

Dar prilejul nesperat de nimeni – chiar și de istoricii cei mai vizionari – s-a ivit odată cu Revoluția din decembrie 1989, când mămăliga a explodat (sic!) și mulțimile au prins gustul libertății și a unei efemere puteri.

În anul 2000, Gheorghe Buzatu s-a alăturat unui partid cu pretenții și afirmații naționale care, după zisele unui reprezentant al guvernului, avea posibilitatea, prin presă și tribuna Parlamentului, să exprime în clar interesul național într-o Europă în care fiecare națiune încerca să-și găsească un loc și un rol. Există în viața oamenilor politici, evident de înaltă ținută și valoare, momente sau/și o singură clipă care-l definește în tot ce are mai înălțător și bine conturat în personalitatea sa. Și acest moment care-l apreciem ca fiind în vârful elocinței sale a corespuns unui moment de largă audiență și importanță în viața României postrevoluționare.

Ședința Senatului din 3 noiembrie 2003, dedicată definirii relațiilor externe ale României, a însemnat pentru senatorul Gh. Buzatu o dezbatere cuprinzând legea pentru ratificarea Tratatului de către Camera Deputaților și Senatului. Remarca vorbitorului este că deja în 4 iulie 2003 de la Moscova a ridicat importante probleme referitoare la trecut și viitor. Senatorul Buzatu își exprimă opinia că este greu de crezut că Federația Rusă din momentul în care s-a semnat Tratatul își va schimba politica. De 300 de ani, politica Rusiei a fost și va rămâne aceeași. Ne gândim la ce va fi Rusia democrată de mâine. Rămâne de văzut, dar marile puteri, așa cum a explicat foarte bine un cunoscut om politic britanic, „nu au sentimente, ci ele au numai interese”. Și oratorul conchide: și mie îmi este foarte greu să cred că din acest moment, din 4 iulie, dintr-o dată, Rusia își schimbă politica față de România. [5]

Surprinzător ni se pare acum, într-o realitate trăită cu emoție, predicția savantului român față de destinul Basarabiei noastre. Oratorul se întreabă: Avem vreo declarație a Rusiei din care să rezulte, anume, că Moscova se leapădă – asta e termenul – totuși, de statul moldovenesc, de Republica Moldova? Nu avem. Rusia este – mă rog, orice comparație șchioapătă – prezentă, dar ea nu se amestecă! Știți dumneavoastră cum stă situația![6]

Nu au trecut nici 11 ani de la cuvintele oraculare ale istoricului Gheorghe Buzatu, și o putere răsăriteană care, mereu și-a manifestat vocația imperială de cuceriri și deznaționalizare, încearcă să destabilizeze o pace pe care nedăjduiam cu toții să fie cât mai lungă și spre folosul națiunilor europene.

Gheorghe Buzatu a fost un istoric care, prin opera sa, dar şi prin curaj şi riscul asumat, a răscumpărat prudenţa înjositoare a unor confraţi, însuşindu-şi un loc de frunte între acei veritabili istorici ale căror fapte şi ecou vor creşte cândva la infinit!

Prof. dr. Radu Ciuceanu

INST: Simpozion comemorativ dedicat marelui istoric Gheorghe Buzatu

[1] Gheorghe Buzatu, Agrsiunea comunismului în România, vol. I, ed. Paideia, Bucureşti, 1998, pag. 11

[2] Gheorghe Buzatu, Agrsiunea comunismului în România, vol. I, ed. Paideia, Bucureşti, 1998, pag. 14

[3] idem

[4] idem

[5] Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare. Senatul, Anul 171 (XIV), nr. 141/3 noiembrie 2003, p. 25-32, 34;

[6] idem

Sursa: Roncea.Ro via Ziaristi Online


In Memoriam Profesorul Gheorghe Buzatu – Imagini de la Ultimul Drum de ZiaristiOnlineTV

Categorii: ziaristi_online

Victor Stanculescu a fost eliberat din inchisoare. Ce spunea despre revolutia de la Timisoara cand era inchis la Jilava. VIDEO EXCLUSIV

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 21, 2014 - 11:10pm

Victor Stanculescu eliberat de la Jilava 21 mai 2014

Victor-Stanculescu-si-Victor-Roncea-la-Jilava-iulie-2013-Foto-Horia-TabacuFostul general Victor Atanasie Stănculescu a fost eliberat, miercuri după-amiază, de la Spitalul Penitenciarului Jilava şi a declarat, la ieşire, că  “Sunt foarte obosit; istoria va lămuri ce s-a întâmplat la Timişoara în decembrie 1989″.

Victor Stănculescu (86 de ani) a părăsit Spitalul Penitenciarului Jilava în jurul orei 17.20 (foto RL) şi a plecat cu o maşină sport Mazda de culoare neagră. Un tânăr i-a cărat la maşină două geamantane.

Tribunalul Ilfov a admis cererea de liberare condiţionată a lui Victor AtanasieStănculescu, după ce acesta a executat cinci ani din pedeapsa de 15 ani de închisoare primită în dosarul Revoluţiei de la Timişoara, fostul general urmând să iasă miercuri din Spitalul Penitenciarului Jilava, informează Mediafax.

Vedeti mai jos ce spunea Victor Stanculescu despre revolutia de la Timisoara, intr-o discutie realizata la Jilava cu jurnalistul Horia Tabacu si reporterul Ziaristi Online, Victor Roncea (foto):

Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 9

Victor Stanculescu vorbeste, de la Jilava, despre Decembrie 1989, KGB, GRU, Mossad, Elena Ceausescu, asasinarea Grupului Trosca si… “Crima si pedeapsa”

de Victor Roncea

In vara aceasta am acceptat invitatia de a-l vizita la inchisoarea Jilava, mai precis la spitalul penitenciar, impreuna cu jurnalistul Horia Tabacu, pe “generalul cu piciorul in ghips”, Victor Atanasie Stanculescu, in varsta de 85 de ani, “managerul revolutiei” si singurul participant la evenimentele din 1989 aflat in detentie, incaltat cu o pedeapsa de 15 ani. In 2007, la finalul unor demersuri judecatoresti sinuoase, care au durat 10 ani, Victor Stanculescu a fost condamnat pentru crimele de la Timisoara din decembrie 1989 desi cel care a dat ordinul de a se trage asupra manifestantilor a fost Ion Coman (ascultati teleconferinta din 17 decembrie 1989 si cititi un fragment din stenograma via Marius Mioc). In acelasi timp, Victor Stanculescu este unul din personajele-cheie ale rasturnarii regimului totalitar din Romania, eveniment istoric de care profita si azi, imbuibandu-se din cadavrul lui Nicolae Ceausescu, tot felul de “anti-comunisti” si “post-comunisti”, cei mai multi de sorginte kominternista. In schimb, Stanculescu sta la Jilava. Personal, nu stiu de ce Victor Stanculescu se afla inchis. Il urmareste blestemul lui Ceausescu, pe care el insusi l-a condamnat la moarte (dar, in acelasi timp, pe altii de ce nu-i ajunge?)? Cine stie? L-am intrebat daca si el crede ca este o “razbunare a Securitatii”, a generalului Iulian Vlad sau a lui… Sorin Ovidiu Vintu – cum mi-a declarat actuala sa tovarasa de viata – , sau poate a unor servicii secrete straine, respectiv a grupului de interese reprezentat de Traian Basescu. In inregistrarile video de mai jos veti afla ce a raspuns generalul. L-am mai intrebat cum a fost cu excursia de la Balaton, din 1989, cand a fost abordat de ofiteri ai GRU responsabili pe Balcani si ce crede despre ipoteza existentei unui nucleu KGB bine infipt sub fustele Elenei Ceausescu. Apoi, despre anii de dupa instalarea la putere, despre mineriada din iunie 1990, relatiile cu Ion Iliescu si Petre Roman si marile tunuri ale perioadei dar si ce parere are despre Ion Antonescu, acum ca sta in acelasi loc in care a sfarsit maresalul. Din proprie initiativa, si in premiera, generalul ne-a vorbit si de o afacere a Mossadului, serviciul de informatii israelian, in care a fost implicat cat si despre intronarea lui Mihai Caraman ca sef al SIE ca si, in treacat, despre masinatiile de la varful nou creatului SRI. De asemenea, ne-a istorisit cu lux de amanunte cum a fost cu vizita sa la Versoix, la Regele Mihai, efectuata “clandestin”, in miez de noapte, in timp ce se afla intr-o delegatie oficiala. La cererea mea, Victor Stanculescu a relatat si despre asasinarea Grupului Trosca, eveniment la care a fost martor indirect, fiind aflat chiar in acel moment in centrul de comanda de la MApN, alaturi de agentul GRU Nicolae Militaru si… “emanatul revolutiei” Ion Iliescu, intr-un triumvirat pe care el il denumeste “triunghiul Bermudelor”. Generalul Victor Stanculescu ne-a marturisit ca a solicitat in inchisoare si lucrarea istoricului american Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, pe care a conspectat-o si adnotat-o. Am preferat sa redau inregistrarile conversatiei cu generalul Victor Stanculescu aproape integral, in loc sa fac selectii scurte, mai abordabile pentru mult prea grabitul cititor de azi. Ceea ce pe unii poate sa-i plictiseasca, pe cautatorii adevarului despre decembrie 1989, pulverizat in experientele participantilor, fie ei ofiteri de Securitate sau ai Armatei, fie simpli civili, ii poate interesa in amanunt. Acesta este scopul demersului: aflarea adevarului. Pe care il cautam si in tina, daca este cazul. Nu judecam, nu “condamnam”, ca diversi tovarasi pretutindenari. In acelasi scop, pe langa noi documente despre agentul sovietic dezinformator Ion Mihai Pacepa, maine voi publica, in premiera absoluta, prin amabilitatea unui colonel in rezerva al SRI, completarea Raportului Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, care cuprinde opiniile separate ale membrilor Comisiei “Sergiu Nicolaescu – Valentin Gabrielescu”, dupa audierea a sute de martori si consultare a mii de documente si inregistrari. Prima parte a Raportului a fost deja publicata, in exclusivitate, de Ziaristi Online. Fragmentele video, care se incheie cu o confesiune a fostului membru al completului de judecata al lui Nicolae Ceausescu despre originile sale rusesti, sunt insotite, mai jos, de o suita de fotografii in care puteti gasi si cateva note de mana ale generalului. Asadar, banda, va rog:

Cu generalul Victor Stanculescu despre Decembrie 1989.

Generalul Victor Stanculescu despre Mineriada din 1990 si vizita la Regele Mihai.

Generalul Victor Stanculescu despre asasinarea Grupului Trosca si alte aspecte.

Generalul Victor Stanculescu despre Balaton, GRU, KGB si Elena Ceausescu.

Generalul Victor Stanculescu despre originile sale rusesti.

Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 1 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 2 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 3 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 4 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 5 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 6 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 7 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 8 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 9 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 10 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 11 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 12 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 13 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 14 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 15 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 16 Victor A. Stanculescu - Jilava - Carte Ioan Scurtu - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 18 Victor A. Stanculescu - Jilava - 09.07.2013 - Foto Victor Roncea 17Gen Victor Stanculescu la Jilava cu portretul stramosului sau rus - Foto Victor Roncea - 09.07.2013 Notele Generalului Victor Stanculescu la Jilava - Iliescu - Foto Victor Roncea 1 (2) Notele Generalului Victor Stanculescu la Jilava - Iliescu - Foto Victor Roncea 1 Notele Generalului Victor Stanculescu la Jilava - Larry Watts -  Militaru GRU - Foto Victor Roncea 1 (2) Notele Generalului Victor Stanculescu la Jilava - Larry Watts -  Militaru GRU - Foto Victor Roncea 1 Victor-Stanculescu-si-Victor-Roncea-la-Jilava-iulie-2013-Foto-Horia-Tabacu

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Generalii Iulian Vlad şi Aurel Rogojan aşteptaţi la Galaţi la Târgul Naţional al Cărţii „Axis Libri”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 21, 2014 - 1:10am

Program Targul de Carte galati 2014 cu Aurel I Rogojan si Gen Iulian VladTârgul Naţional al Cărţii „Axis Libri” desfasurat la Galati şi-a deschis ieri porţile pentru toţi iubitorii de cultură. Evenimentul, ce se desfăşoară în perioada 20-24 mai, are loc pe Aleea Domnească din Galati unde este realizat un complex expoziţional cu circa 35 de standuri mobile outdoor şi două caravane de carte, cuprinzând produsele a cca 220 de edituri româneşti şi străine.
Potrivit declaraţiilor directorului B.V. A.Urechia, prof. Ilie Zanfir, coordonatorul acestei manifestări, “festivalul şi târgul de carte îşi propune să stimuleze interesul pentru lectură, să cultive satisfacţia dialogului viu între producătorii şi consumatorii produselor culturale specifice, dăruindu-le bucuria întâlnirii cu cei mai cunoscuţi scriitori prin organizarea unor dezbateri deschise, pe teme de interes cultural, care să aducă în atenţie cele mai recente apariţii editoriale”. Programul Târgului oferă participanţilor ateliere de creaţie şi concursuri cu premii pentru copii şi tineret, lansări de carte, spectacole, recitaluri de poezie, muzică, tombolă şi alte surprize.
Specialiştii serviciilor speciale vor fi mai mult decât prezenţi, printre participanţi, în prima zi a lansărilor de carte. De departe, însă, evenimentul zilei este anunţat a fi (re)întâlnirea cititorilor gălăţeni (şi nu numai) cu foştii şefi ai Serviciului de Informaţii din România lui Ceauşescu, generalii(r) Iulian Vlad şi Aurel I. Rogojan. Cei doi invitaţi speciali vor fi prezenţi de la ora 18.30 la lansarea unei serii de volume dedicate atât perioadei actuale dar şi momentului de răscruce din istoria României, anul 1989. Momentul va debuta cu o prelegere susţinută de g-ral Iulian Vlad. Va urma prezentarea cărţilor cu şi despre spionaj: “Apusul Agorei: România sub al şaselea …escu”, “1989: Dintr-o iarnă în alta. România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, din Baia-Mare) şi “Fereastra serviciilor secrete: România în jocul strategiilor globale” (Editura Compania, din Bucureşti. Autor: Aurel I. Rogojan).
La cele 9 lansări şi prezentări a volumelor anunţate pentru prima zi de “Festival al Cărţii”, alături de moderatorii momentelor literare (Zanfir Ilie, Theodor Parapiru, Valentin Talpalaru, Valentin Ajder) vor fi prezenţi atât autorii cât şi scriitori consacraţi pe post de critici literari(Dan Plăeşu, a.g. secară şi Ioan Cristescu, Ioan Croitoru şi Sterian Vicol, Cassian Maria Spiridon, Marius Chelaru şi Nicoleta Onofrei) sau doar în calitate de prezentatori de carte.
Seara va fi încheiată prin spectacolul de divertisment susţinut de elevii Şcolii populare de artă a Centrului Cultural “Dunărea de Jos” Galaţi.
Programul Târgului de Carte Axis Libri va continua miercuri, 22 mai, de la ora 10.00 cu noi surpize literare dar şi momente cultural-artistice.

Marian Vulpe / Monitorul de Galati

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

La Mulţi Ani, Radu Varia! Ce planuri are istoricul de artă pentru această toamnă, la Biblioteca Naţională

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 21, 2014 - 1:05am

Radu Varia in Jurnalul National“Trăiesc şi azi sub magia lecturilor din adolescenţă”

De veghe la Porţile Orientului

Mariana Nicolescu - Salvador Dali - Radu VariaCriticul şi istoricul de artă, Radu Varia (foto stanga, impreuna cu Salvador Dali si Mariana Nicolesco) îşi sărbătoreşte astazi ziua de naştere. Jurnalul Naţional şi Ziarişti Online îi urează “La mulţi ani!”

“Ziua mea de naştere, 21 mai, mă găseşte recitind cu încântarea din adolescenţă paginile sublime ale celei mai vechi epopei scrise vreodată, Epopeea lui Ghilgameş, Regele Urukului acum vreo cinci mii de ani, intrat în legendă ca fiind două treimi zeu şi o treime om, dar mai curând om decât zeu în sufletul său, căci cunoscuse incertitudinea, dubiul, dragostea, revolta, disperarea, înţelepciunea şi în cele din urmă moartea, de vreme ce Zeii cei Mari îşi rezervaseră lor, şi numai lor, eternitatea.

Radu Varia - Mariana Nicolesco si Horia DamianDiferenţa dintre lectura de atunci şi cea de acum e că azi trăiesc magia acestei capodopere din somptuoasa perspectivă a viziunii inspirate a guaşelor din 1950 ale marelui pictor român Horia Damian (foto dreapta, cu Radu Varia si Mariana Nicolesco) care, sosit la Paris cu patru ani în urmă în căutarea împlinirii propriului destin resimţea, mai curând decât modernismul momentului, modernitatea, seducţia incomparabilei arte a vechii Mesopotamii şi a Sumerului, apoi a Egiptului, înainte de a-şi găsi în India fundamentele reflecţiei asupra vieţii şi a sacralităţii, iar în Bhagavad Gita cartea de căpătâi.

Împrejurarea e de natură să-mi aducă în minte faptul că la rândul său Constantin Brâncuşi aprofundase celebra scriere Jetsun Kabum, Cartea lui Jetsun, jurnalul extraordinarei experienţe spirituale a călugărului tibetan din secolul al 12-lea, Milarepa, până la punctul de a se referi la ea ca la un adevărat ghid şi a recita adesea întregi pasaje din aceasta.

De unde şi tema unei expoziţii pe care o pregătesc în prezent pentru un mare muzeu internaţional: România sau Poarta Orientului: Brâncuşi, Damian. Misiune originală, sublimă, pe care mi-o asum conştient de faptul că unda imensă a culturii universale are în Orient rădăcini mai profunde decât acelea binecunoscute, şi de altfel atât de fecunde, născute în Apus. Brâncuşi, admirat de toată lumea, şi Damian, ignorat încă de mulţi, sunt pietre de hotar în lectura nouă pe care o propun asupra culturii şi artei din secolul trecut.

Richard Demarco si Radu Varia la Bucuresti in 1971La jumătatea lui noiembrie, pe de altă parte, vom inaugura la Biblioteca Naţională o amplă expoziţie dedicată artiştilor români cel mai puţin conformişti din anii războiului rece, când eram rupţi de lume, şi care aveau totuşi să fie revelaţi publicului internaţional, la Edinburgh (foto jos), de Richard Demarco (foto dreapta, cu Radu Varia, la Bucuresti, in 1971) împreună cu mine: Ion Bitzan, Horia Bernea, Paul Neagu, Grupul Sigma de la Timişoara, la care voi adăuga mărturii revelatoare şi secvenţe de teatru: Liviu Ciulei; de dans: Miriam Răducanu şi Gheorghe Căciuleanu; de poezie: Marin Sorescu, cu toţii prezenţi pe atunci în capitala culturală a Scoţiei celtice.

În fine, mă bucur să anunţ o nouă ediţie a cărţii mele Brâncuşi, lucrare cu zeci de mii de exemplare epuizate din 1986 încoace în limbile engleză, franceză şi japoneză, ediţie pe care o pregătesc împreună cu vechii mei editori, Rizzoli la New York şi, respectiv, Gallimard la Paris.”

Sursa: Jurnalul National via Ziaristi Online

Foto: Arhiva Radu Varia si Arhiva Richard Demarco, unde mai puteti gasi si alte fotografii de la Expozitia Romanian Art Today, de la Edinburgh, din 1971

Cititi si: Radu Varia: “Salvador Dali, Împaratul Traian si România”. FOTO/VIDEO/DOC

Radu Varia Edinburgh 1971 cu Richrad Demarco si Liviu Ciulei - Expo Romanian Art

Richard Demarco si Radu Varia intampindu-l pe Liviu Ciulei la Edinburgh, in 1971, la Expozitia Romanian Art Today

Categorii: ziaristi_online

IN APARAREA MITULUI RADU BELIGAN

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 21, 2014 - 1:00am

Radu Beligan 92 de ani - foto Cristina NichitusRadu Beligan sau Nevoia de mit

Radu Beligan 91 de ani - foto Cristina NichitusAm citit un articol in „Adevarul” despre Radu Beligan, in care autorul se intreaba „care e limita unui actor? Cand ar trebui el sa se opreasca?” Si descrie cum l-a vazut pe Radu Beligan pe scena ca uita replicile, ca e incapabil sa mai bea un pahar cu apa, ca e dus in brate de actori, ca nu se poate ridica de pe scaun, adica acest ziarist ne dovedeste ca el este in afara artei, ca nu cunoaste nimic din conditia actorului, ca nu a meditat niciodata la ea, ca nu s-a raportat niciodata la adevar. El nu pare sa stie un adevar stiut de toti, ca un actor moare pe scena. Ca in cazul lui Molière si a mii de actori, care s-au sfarsit jucand. Ce a descoperit el? Ca Beligan e batran! Ca nu mai e tanar, asa cum il vad unii si altii.

Nimeni nu s-a indoit de evidenta ca un actor batran e batran, ca fizic se sfarseste, dar faptul ca el rezista pana la ultima suflare pe scena, chiar daca e adus in brate de alti actori, tine de miracol. El probabil ca nu stie nimic de Emil Botta sau Constantin Rautchi si de altii ca ei. Si Iisus a fost dus in brate de ucenici. Nu batranetea, faptul ca se sfarseste, constituie problema in cazul lui Radu Beligan, ci faptul ca oamenii au nevoie de mit. Nevoia de mit e mai puternica decat moartea.

In fond, ce a descoperit marele ziarist de la „Adevarul”? Banalul adevar ca Radu Beligan e batran si se sfarseste. Dar si el se sfarseste, desi e tanar (probabil), oricum, nu intelege ce se va intampla cu el daca va imbatrani. In raport cu Radu Beligan, fiecare trebuie sa se uite in oglinda, sa se analizeze. Romanii au in Radu Beligan nu un om batran care se sfarseste, fiindca in Romania si in lume sunt mii de batrani de 95 de ani care se sfarsesc, ci un mit, un mit necesar, un reper care ii face pe oameni sa se vada intr-o oglinda a iluziei si a sperantei.

Ori tocmai acest lucru il deranjeaza pe ziaristul cu pricina. El crede ca e „original” daca vine si spune „adevarul”, adica demitizeaza, e in contrasens, arata ca Beligan nu este asa cum se spune, plin de vitalitate la 95 de ani, cel mai longeviv actor in viata care inca joaca, fapt care l-a facut sa intre in Cartea Recordurilor. Sigur, Beligan trebuia sa intre in Cartea Recordurilor pentru opera sa multipla, multistatificata, complexa, foarte competitiva, caruia ii lipseste pe nedrept un premiu Tony sau un premiu Oscar.

Dar nesansa lui e aceea a tuturor marilor actori romani necunoscuti pe alte meridiane. Ei insa isi asuma aceasta conditie, cum imi spuneau si Gheorghe Dinica si Stefan Iordache. Iar Sergiu Nicolaescu a regretat pana in ultima clipa ca nu a avut taria sa aleaga Hollywood, inca de cand i s-a propus sa faca Mihai Viteazul cu studioul Columbia, avandu-l la dispozitie pe Kirk Douglas pentru rolul lui Mihai, desi filmul sau, asa cum e acum, e o capodopera. Sigur, lui Nicolaescu i s-a propus sa faca si un Mihai Viteazul german, dar a spus: „As face, dar nu aveti un Amza Pellea german”. A ramas in tara, atragand de partea sa o ura incedibila, care a culminat cu barbaria incinerarii lui, dar mitul a ramas. Nu au putut sa-i franga legenda.

Aceeasi soarta ar fi avut-o si Brancusi, daca nu-l tragea steaua acolo unde acum ii este locul. Iar aceleasi haite de pacatosi vor acum sa-l deshumeze. Dar nu-i vor putea clinti mitul. Nesansa lui Beligan este si nesansa lui Eminescu, Creanga, Maiorescu sau a altor genii ale poporului roman, necunoscute in alte lumi mai bune. Ele si-au daruit geniul poporului din care s-au nascut, iar pentru acest lucru trebuie sa le fim recunoscatori. Si cine stie, poate candva vor fi cunoscute si de altii. Oricum, ar fi fost cazul sa vorbim de Premiile „Radu Beligan”. E timpul sa se instituie un astfel de eveniment.

E o miopie sa nu intelegi sau sa nu recunosti o valoare! Ce a scris „Adevarul” este condamnabil, asa ceva nu se scrie. Ce crede reprezentantul „Adevarului”, ca e singurul care a observat ca Radu Beligan e batran si ca ii termura mana cand duce lingura la gura? Au observat multi, dar a-l reduce pe Beligan la acest aspect e ca si cum l-ai confunda cu un batran oarecare, inseamna acelasi lucru cu miopia comunista, care punea egal intre paznic si directorul unei institutii. Nu poti sa-l reduci pe Beligan la un aspect pur fizic. In el, oamenii vad cu totul altceva, fiindca vad dincolo de batranete, ca in povestea „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”.

In cazul lui Radu Beligan adevarul este mitul, nu faptul ca el e batran si se sfarseste. Toti suntem sau vom fi batrani si ne sfarsim, dar putini putem deveni mituri de care lumea sa aiba nevoie. Un mit este mai viu decat realitatea. Il trimit pe acest imberb ziarist (Delcea) la teoria mitului a lui Mircea Eliade, sa descopere adevarul ca miturile tin omenirea in viata, nu istoria. Istoria ii ucide pe oameni, numai mitul ii invie. Ori oamenii au nevoie de inviere, iar Radu Beligan tine de simbolul acestei idei.

Inca de la premiera piesei „Egoistul”, in urma cu un deceniu, Radu Beligan era „terminat” fizic, jucand tot spectacolul de pe scaun, nu se ridica si nu iesea din decor. Si in acest rol a ramas ca un reper. Si poate se va sfarsi in acest rol. Trist ar fi daca Radu Beligan nu ar muri pe scena, nu ar muri in mit.

Ce s-ar fi facut „tanarul ziarist” daca l-ar fi auzit pe Radu Beligan de la tribuna congreselor PCR, ridicandu-i osanale lui Ceausescu? Asta e o intrebare pentru el, la care sigur nu stie sa raspunda, fiindca el nu stie sa faca deosebirea dintre mit si adevar. Niciodata spectatorii romani nu au tinut seama de faptul ca Radu Beligan citea din cand in cand astfel de texte. Poate si credea in ce citea sau poate juca un rol. Aceasta ipostaza insa nu i-a oprit sa mearga la teatru si sa-l vada pe Radu Beligan in Richard al III-lea sau in Caligula. Niciodata spectatorii nu au incurcat borcanele asa cum le incurca „Adevarul”. Oamenii au nevoie de repere, de vedete, care, daca sunt puternice, adevarate, constituie imbolduri de urmat. O tara care isi omoara miturile, nu poate dainui. In jurul lui Radu Beligan s-ar fi putut crea un Hollywood romanesc.

Marea arta traieste in exclusivitate pe mit, pe iluzie, pe ceea ce e ireal. Construieste o realitate paralela, care concureaza realitatea propriu-zisa, dar care se constituie in adevaratul ideal, spre care oamenii tind si merg ca spre izvor. Idealul nu e o fabrica a realitatii, ci a mitului. Iar oamenii au instinctiv nevoia de mit.

Sigur, trebuie stopata tendinta bombastica a presei de scandal, a tabloidelor, care au nevoie de tam-tam, care exageraza, care isi bat joc de orice adevar, care deformeza orice mit veritabil, care fac mituri din non-valori, care traiesc numai din minciuni. Radu Beligan trebuie privit si inteles ca pe un fenomen. El si-a creat mitul pas cu pas, inca de cand a debutat in filmul O noapte furtunoasa (1943) cu rolul lui Rica Venturiano. Un mit se constuieste cu mare greutate, mai ales in Romania, unde nu exista o fabrica de vise, un Hollywood, si unde toata politica, mai ales in socialism, era indreptata impotriva distrugerii oricarei mitologii, prin instaurarea realismului socialist. Cazul lui Radu Beligan genereaza un adevarat studiu prin care putem face mult mai profund procesul comunismului decat au facut-o istoriile unor vanzatori de neam, de tipul Pacepa sau Clismaneanu. Radu Beligan e ca un fir rosu, ca firul Ariadnei in labirintul istoriei moderne a Romaniei.

Grid Modorcea

Corespondenta de la New York pentru Ziaristi Online

Foto: Cristina Nichitus Roncea

 

Categorii: ziaristi_online

In Memoriam Gheorghe Buzatu (6 iunie 1939 – 20 mai 2013). Discursul epocal de la ratificarea Tratatului Romano-Rus, “care confirmă întru totul politica externă a Rusiei ţarilor şi Rusiei sovietice”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 20, 2014 - 6:01am

Prof-Gheorghe-Buzatu-la-Teii-lui-Eminescu-din-Copou-Iasi-2012-Foto-Cristina-Nichitus-Roncea“Dar Declaraţia mai intră într-o chestiune, într-un domeniu care chiar că ne doare pe toţi. Este Tezaurul românesc de la Moscova. Ce este acest tezaur? Cum de ne îngăduim să renunţăm atât de uşor la el, să amânăm rezolvarea situaţiei sale sine die, pentru că această Comisie care se va forma, care trebuie să studieze arhivele etc., etc. nu va ajunge la nici un rezultat. Asta o spun pentru stenogramă, ca să rămână scris, pentru confruntarea cu rezultatele ce se vor constata peste 5 ani sau peste 10 şi 20 de ani! (…) Îmi pare rău pentru dumneavoastră, căci Istoria mă va confirma.” – Prof. Gh. Buzatu la 

Şedinţa Senatului din 3 noiembrie 2003

16. Dezbaterea şi adoptarea proiectului Legii pentru ratificarea Tratatului privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre România şi Federaţia Rusă, semnat la Moscova la 4 iulie 2003

Domnul Ghiorghi Prisăcaru:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Domnule ministru al afacerilor externe,

Stimaţi colegi,

Stimate colege,

Doamnelor şi domnilor,

Ca urmare a negocierilor politico-diplomatice care au durat peste 10 ani, la 4 iulie anul curent, preşedinţii Ion Iliescu şi Vladimir Putin au semnat la Moscova Tratatul politic de bază dintre România şi Federaţia Rusă.

Azi ne revine nouă, senatorilor, răspunderea de a ratifica acest important document internaţional. Subliniez de la bun început că Grupul P.S.D. din Senat va vota pentru ratificarea Tratatului, cu convingerea că acesta serveşte intereselor de perspectivă a celor două ţări, colaborării şi stabilităţii în zonă.

Desigur, poate fi pusă o întrebare. De ce un Tratat politic de bază cu Federaţia Rusă? Sunt necesare mai multe răspunsuri.

În primul rând, pentru că relaţiile româno-ruse se aflau de mai mulţi ani într-o stare nefirească, la un nivel extrem de scăzut, şi aceasta în condiţiile în care viaţa internaţională a fost dezideologizată, fiind dominată de pragmatism. Relaţiile româno-ruse erau în prea mare măsură grevate de trecut, un trecut în care au existat deopotrivă şi lucruri bune, şi rele, cu inerente suişuri şi coborşuri.

Semnarea tratatului reprezintă o expresie a dorinţei de proiectare a unei noi imagini a relaţiilor dintre România şi Rusia, depşindu-se numeroase inerţii şi prejudecăţi, manifestate de ambele părţi, care au viciat normalizarea şi dezvoltarea acestora.

În aceste condiţii, noi trebuie să pornim de la realitate, de la ceea ce reprezintă Rusia în zilele noastre şi de la locul României într-o viitoare Românie unită şi parte a alianţei transatlantice.

Rusia este pe cale să iasă întărită dintr-un deceniu de dezordine, ca urmare a căderii comunismului şi dizolvării Imperiului sovietic. Rusia redevine un actor stabil şi fiabil al echilibrului la scară mondială, este o putere nucleară impresionantă, membru fondator al Naţiunilor Unite şi membru permanent al Consiliului de Securitate, dar mai ales este posesoarea unor imense resurse naturale spre care se îndreaptă cu interes marii giganţi economici. Nu încape îndoială că “Era Putin” marchează stabilizarea vieţii economice ruseşti şi afirmarea Rusiei într-o nouă dinamică pe plan internaţional. Nimeni nu-şi poate permite azi să ignore Rusia, inclusiv România, a cărei istorie este legată de evoluţiile în plan politic ale marelui vecin de la răsărit, chiar dacă este ceva mai îndepărtat.

De aceea, prin semnarea tratatului cu Rusia, România a dovedit că este în măsură s-şi asume cu demnitate şi curaj trecutul, dar să privească şi în perspectivă.

În convorbirile de la Moscova, preşedintele Putin afirma că: “Negocierile pentru semnarea tratatului s-au prelungit nu numai datorită clarificării unor aspecte tehnice, ci a fost nevoie – spunea el – şi de crearea condiţiilor politice necesare”.

Într-adevăr, putem afirma cu certitudine că în ultima perioadă relaţiile politice, schimburile la nivel guvernamental, conlucrarea pe plan internaţional la ONU, Consiliul Europei şi OSCE s-au dezvoltat continuu. Nu putem omite faptul că şi relaţiile pe linie parlamentară, ramarcabil de active, au contribuit şi la crearea unui nou climat politic, favorabil desfşurării cu succes a negocierilor pentru semnarea tratatului.

În al doilea rând, soluţiile convenite în tratat pentru reflectarea unor momente dificile din istoria relaţiilor bilaterale, precum Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, şi crearea Comisiei comune româno-ruse asupra tezaurului românesc, dar şi posibilitatea fiecărei ţări de a-şi realiza propriile angajamente de securitate dovedesc voinţa politică, pentru ca prin eforturi comune să fie puse bazele unor noi relaţii între România şi Rusia. Aceste probleme au împiedicat parafarea tratatului în 1995 cu prilejul prezenţei la Bucureşti a ministrului rus din acea perioadă, Evgheni Primakov. Partidele parlamentare au considerat atunci că este inacceptabil ca problematica tezaurului şi a Pactului Ribbentrop-Molotov să nu-şi găsească reflectarea într-o formă convenabilă ambelor părţi într-un document bilateral. La rândul său, Rusia a refuzat pur şi simplu să facă referire la acestea. De aceea, între 1996-2000 discuţiile au fost complet blocate.

Este meritul factorului politic, dar şi al diplomaţiei că s-a găsit, în final, o formulă care satisface ambele părţi, respectiv Declaraţia comună semnată de miniştrii de externe Mircea Geoană şi Igor Ivanov şi care reprezintă un document politic onest anexat tratatului. Celor care critică tratatul le evoc spusele unui diplomat englez, şi anume: “În politica externă, o ţară nu face ceea ce vrea, ci doar ceea ce poate”. Oricum, vă reamintesc, stimaţi colegi, că România a fost ultimul stat din Europa Centrală şi de Est care a semnat un asemenea tratat cu Federaţia Rusă.

Vă mai reamintesc, totodată, că înaintea parafării tratatului, Preşedintele României, domnul Ion Iliescu, a avut o consultare cu liderii partidelor politice parlamentare, care şi-au dat acordul la textul acestui tratat.

Abia ulterior acestei consultări tratatul a fost parafat la Bucureşti de miniştrii de externe şi apoi a fost semnat la Moscova.

Doamnelor şi domnilor senatori, Revoluţia din Decembrie 1989 a marcat o reorientare de fond a politicii externe româneşti. “ara noastră şi-a exprimat opţiunea ireversibilă nu numai pentru valorile democratice, ci şi pentru structurile europene şi euroatlantice. Aceasta înseamnă o orientare clară spre Vest, spre valorile democratice occidentale. Dar într-o perioadă în care trebuia să dezideologizăm relaţiile bilaterale pentru a fi în pas cu vremea, cu evoluţiile din planul vieţii internaţionale, mulţi ani după Revoluţia din Decembrie, acestea au fost ideologizate şi politizate.

În aceste condiţii, am pierdut imensa piaţă rusească în care România exporta o mare varietate de bunuri. Nu ştim dacă acest lucru s-a întâmplat numai din cauza noastră, din cauza ambelor părţi sau, poate, din cauza altora care ne-au dat pur şi simplu la o parte. Cert este că România trebuie să recupereze această pierdere şi încrederea noastră este că semnarea Tratatului politic de bază va deschide şi perspectiva dezvoltării relaţiilor economice, va stimula refacerea legăturilor dintre agenţii economici din cele două ţări.

În convorbirile de la Moscova dintre cei doi preşedinţi, ca şi în discuţiile Preşedintelui Iliescu cu premierul Kasianov au fost relevate pe larg perspectivele pentru relansarea schimburilor economice. Subiectul a fost abordat în mod concret şi de oamenii de afaceri care l-au însoţit pe Preşedintele Ion Iliescu şi cu prilejul Forumului oamenilor de afaceri desfşurat la Moscova.

Aşadar, ne exprimăm convingerea că tratatul va exprima şi un salt în ceea ce priveşte relaţiile pe linie economică, inclusiv între judeţele din România şi regiunile Federaţiei Ruse, care dispun de o largă autonomie economică.

Îmi exprim încrederea că România va fi în măsură să fructifice aceste noi oportunităţi, iar P.S.D.-ul este decis să fructifice aceste posibilităţi.

În încheiere, doresc să felicit echipa de negociatori care a finalizat textul tratatului şi care ne-a pus la dispoziţie un document echilibrat pe deplin acceptabil. Se ştie clar că, în mod tradiţional, europenii au definit diplomaţia ca fiind “arta de a echilibra cştigurile şi costurile”.

Într-o negociere nu poţi aduce atingere intereselor naţionale, dar nici nu poţi avea numai cştiguri, punându-l pe partener în situaţia de a fi perdant. De aceea, Tratatul cu Rusia este încă o confirmare a spuselor fostului secretar de stat american, Kissinger, precum că “Diplomaţia este arta de a concilia divergenţele”.

Vă invit, aşadar, onoraţi colegi senatori, să votaţi în favoarea ratificării tratatului.

Vă mulţumesc. (Aplauze din partea Grupului parlamentar P.S.D.)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulţumesc, domnule senator.

Îl invit la tribună pe reprezentantul Grupului parlamentar România Mare, domnul senator Gheorghe Buzatu.

Aveţi cuvântul, domnule senator.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor senatori,

Am ascultat cu deosebit interes ultima parte a expunerii domnului ministru de externe, Excelenţa Sa domnul Mircea Geoană, şi, de asemenea, intervenţia colegului nostru, senatorul Ghiorghi Prisăcaru.

Documentul care se supune atenţiei noastre astăzi este foarte interesant, eu l-aş numi cardinal pentru definirea relaţiilor externe ale României. Este oarecum surprinzător faptul – dar asta este ordinea pe care noi o aprobăm la început de şedinţă -, că acest document este supus atenţiei noastre, aşa, la un sfârşit de şedinţă, trebuind să mergem mai repede, trebuind să fie aprobat astăzi sau data viitoare şi trebuind ca discuţiile să fie, într-un fel, comprimate.

Cu toate acestea, având în vedere importanţa materiei, cred că acest document merită mai multă înţelegere din partea noastră, merită o dezbatere ceva mai largă şi nu cred că această jumătate de oră care ne-a mai rămas este suficientă pentru studiul atent al acestui document.

O primă constatare. Am în faţă documentul primit la casetă. Deci, mai mult decât scrie în ordinea de zi, este Legea pentru ratificarea Tratatului de către Camera Deputaţilor şi Senatului. O primă surpriză este următoarea (citez din text):

“Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Art. 1 – Se ratifică Tratatul privind relaţiile prieteneşti… şi Art. 2 – Declaraţia comună a miniştrilor afacerilor externe.”

Deşi în expunerea de motive se precizează un lucru cât se poate de clar, că această declaraţie, din punct de vedere juridic, nu reprezintă o anexă a tratatului… Atunci de ce este inclusă în acest proiect de lege? Pentru că aici este şi eficienţa hotărâtoare, radicală, cardinală, a acestui proiect de lege. De vreme ce Tratatul privind relaţiile prieteneşti conţine prevederi – în articolele sale, 19 sau 20, câte sunt aici – care pot fi întâlnite în orice documente de această natură, ei bine, această Declaraţie comună, semnată tot la 4 iulie anul acesta la Moscova, ridică importante probleme referitoare la trecut, la prezent şi la viitor.

Orice am spune noi, este greu de crezut că Federaţia Rusă, din momentul în care s-a semnat tratatul, îşi va schimba politica. De 300 de ani politica Rusiei a fost şi va rămâne aceeaşi. Ne gândim la ce va fi Rusia democrată de mâine. Rămâne de văzut, dar marile puteri, aşa cum a explicat foarte bine un cunoscut om politic britanic, “nu au sentimente, ci ele au numai interese”. Şi mie îmi este foarte greu să cred că din acest moment, din 4 iulie, dintr-o dată, Rusia îşi schimbă politica faţă de România.

Eu cred că în vederea semnării tratatului la 4 iulie – şi a declaraţiei la care m-am referit – în primul rând, era bine ca Rusia să fi dat dovadă de nişte acte de bunăvoinţă faţă de România. Spre exemplu, mă gândesc că Rusia a tratat cu atâta indiferenţă situaţia celor 3 camarazi ai senatorului Ilaşcu, care au fost arestaţi încă în 1992 şi sunt deţinuţi în… “Republica” Transnistreană.

Cum este posibil? Fiindcă noi cunoaştem cuvântul decisiv pe care îl are Rusia în a determina o atitudine clară a “guvernului” de la Tiraspol în problema respectivă.

Din alt punct de vedere, Rusia nu şi-a precizat atitudinea foarte clară în ceea ce priveşte relaţiile cu Basarabia, Republica Moldova, cum i se spune în mod oficial.

Ea este prezentă pretutindeni, acolo este implicată în toate acţiunile pe care le desfşoară Chişinăul şi, totuşi, dacă vedeţi dumneavoastră, firele – ceea ce s-a constatat şi în declaraţiile politice de astăzi – sunt toate canalizate de guvernanţii actuali de la Chişinău spre Bucureşti. România este vinovată de cutare situaţie, de cutare gest, acum şi de fondurile culturale care/cum sunt orientate sau ar trebui orientate, pe viitor, spre Chişinău şi aşa mai departe… Toate acestea în momentul când ştim sigur că jocul, acolo, îl face Rusia.

Dar, aici, nici nu trebuie argumente prea multe, pentru că vorbesc realităţile înseşi. Este vorba şi de realităţi istorice care sunt constatate în zeci şi zeci de lucrări ştiinţifice. Nu mă refer la lucrările care aparţin unor geografi şi istorici români, mă refer la cele care sunt datorate unor reputaţi specialişti străini şi care încă includ acest spaţiu în spaţiul rusesc.

Avem vreo declaraţie a Rusiei din care să rezulte, anume, că Moscova se leapădă, – ăsta e termenul – totuşi, de statul moldovenesc, de Republica Moldova? Nu avem.

Rusia este – mă rog, orice comparaţie şchioapătă – este prezentă, dar ea nu se amestecă. Ştiţi dumneavoastră cum stă situaţia…

S-a obţinut ceva concret în această privinţă? Nu s-a obţinut nimic!

Ruşii sunt foarte atenţi în ceea ce priveşte circulaţia şi manevrarea documentelor lor, pentru a explica politica lor faţă de România, în ansamblu, şi faţă de Basarabia, în special.

Ca unul care am avut ocazia să studiez, imediat după ce s-au deschis arhivele foste sovietice, în 1992,1993,1994, în arhivele de la Moscova ale Ministerului de Externe, am fost printre primii cercetători străini care intrau acolo, căci până atunci numai istoricii sovietici intrau. Ei acum au devenit istorici ruşi. Ei bine, acele documente au un circuit anume, şi, acolo unde este vorba de drepturile şi interesele româneşti, ele sunt canalizate într-un fel… Dar nu asta prezintă interes acum, ci prezintă interes că totdeauna, de-a lungul celor 300 de ani, de la Petru cel Mare şi până astăzi, orice acţiune a Rusiei s-a făcut potrivit unor directive cât se poate de clare, de concrete.

Au fost cărţulii, cărţi de culoare, să le spunem, pentru studiul diplomaţilor ruşi şi sovietici în interiorul Centralei.

Un exemplu cred că este bine venit în această privinţă.

Politica URSS, politica Rusiei sovietice – URSS a apărut în 1924 – de la 1917 până la 1940 s-a concretizat şi promovat după o broşură scrisă pentru necesităţile Ministerului de Externe – pe atunci se chema Comisariatul Poporului pentru Relaţiile Externe – scrisă de Cristian Rakovski, un revoluţionar bulgar, care a stat în România, iar la 1917 a plecat în Ucraina şi apoi la Moscova şi s-a numărat printre cei care au decis soarta politicii externe sovietice în sud-estul Europei şi vizavi de România, îndeosebi, până când el însuşi avea să fie arestat…

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Domnule profesor, vă rog să limitaţi expunerea.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Da, bineînţeles, doar nu am timpul limitat de vreun regulament în această privinţă…

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Văd că vă referiţi la Rusia sovietică şi la altele. Vă rog să limitaţi expunerea.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Dar nu trebuie să pornim de la origini? Vreţi să ajung la sfârşit dintr-o dată? Vreţi, domnule… Vorbeam mai devreme, la declaraţii politice, despre fostele regulamente.

Vreţi un simplu “Da” sau “Nu”?

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Nu. Vrem punctul de vedere al grupului parlamentar.

Pe acesta îl ascultăm. Vă rog.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Nu uitaţi că un vechi Regulament al Senatului indica – m-am referit la Regulamentul din 1925 – că, din momentul în care… Doar azi am vorbit şi văd că degeaba se face apel la documentele noastre din trecut. Din momentul, deci, în care un preşedinte de şedinţă – se preciza în Regulamentul de la 1925 – se implică într-o discuţie, după aceea el ar trebui să părăsească fotoliul prezidenţial.

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Nu aţi fost foarte atent ce aţi prezentat, domnule profesor.

Aţi prezentat…

Domnul Gheorghe Buzatu:

Eu vă rog să nu fiu întrerupt.

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Aţi prezentat cazul când îşi expune punctul de vedere.

Eu v-am ascultat cu multă atenţie. Eu v-am spus numai, tehnic, să limitaţi expunerea.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Da, dar este foarte interesant. Interesant, pentru dumneavoastră intervenţiile “tehnice” nu cuprind puncte de vedere… cu toate că lucrurile stau exact pe dos. Puteţi demonstra, cumva, contrariul? Revin însă: Fiind vorba de relaţiile româno-ruse şi sovietice, oricând trecutul este foarte interesant. Dovadă este că şi această anexă – Declaraţie comună, cum îi ziceţi – tot la trecut se referă.

Deci, o discutăm sau nu o discutăm? Abia am intrat în problemă, domnule preşedinte. (Râsete în sală.)

Păi, atunci, să ne precizăm atitudinea… Nu puneţi la vot cât timp trebuie să vorbesc despre ea?…

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Într-un timp rezonabil. Dumneavoastră aţi epuizat până în acest moment 20 de minute.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Un timp rezonabil înseamnă cel puţin o oră la această problemă.

O oră începând de aici încolo. (Râsete în sală.)

Să ştiţi, domnule preşedinte, că nu m-aţi determinat să pierd firul expunerii.

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Sunt convins de asta şi nu asta am intenţionat.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Deci, fiind vorba de politica Rusiei…

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Mai ales că vorbeaţi de Rusia sovietică.

Domnul Gheorghe Buzatu:

V-aţi pripit, ca de obicei, dar vă înţeleg… Deci, fiind vorba de politica Rusiei şi a Rusiei sovietice, domnule preşedinte, pretutindeni în lume, cei care se ocupă de relaţiile externe ale Rusiei nu se numesc parlamentari, ci se cheamă kremlinologi. Deci, din momentul în care s-a semnat tratatul, haideţi să-l lăsăm în seama kremlinologilor.

Îmi pare rău, dar va veni momentul când, poate, veţi fi contrazişi pe această temă.

Voi ajunge şi la acel aspect, deşi dumneavoastră îmi impuneţi o limitare de timp… Totuşi, vă spun că mai am nevoie de o jumătate de oră, cel puţin. (Discuţii în sală.)

Este mult sau este puţin? (Discuţii în sală.)

Vasăzică, semnarea acestui tratat a necesitat 11 ani şi noi acum, când îl discutăm, trebuie să ne grăbim…

Din sală:

Un an a durat.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Nu. Vorbesc de când au pornit negocierile, pe urmă, la 1995, la reluarea lor şi la stadiul actual. Noi acum ar trebui, în 10 minute, să rezolvăm această problemă.

Doamnelor şi domnilor senatori,

Tratatul care a fost semnat la 4 iulie confirmă întru totul politica externă pe care Rusia ţarilor şi Rusia sovietică au dus-o, în toate direcţiile, în toate privinţele, pentru toate ţările, şi vizavi de România, îndeosebi. În acelaşi timp însă – şi regret acest lucru – confirmă şi slăbiciunile pe care le-a manifestat diplomaţia română. Eu nu înclin să cred că aici Bucureştii au ştiut să conducă firele negocierilor, cât se poate, foarte bine, pentru că, vizavi de textul tratatului, cum am spus, care conţine prevederi obişnuite, ele nu ne apar, nu sunt stranii, nu aduc nimic nou, sunt texte comune, principii cunoscute…

Ei bine, Declaraţia comună afectează semnarea acestui tratat, ratificarea lui, îngreunează votul Parlamentului.

Câteva dintre problemele care sunt atinse în Declaraţia comună denotă, cât de colo, că Rusia nu a renunţat cu nimic la pretenţiile sale bine ştiute şi ne pune pe noi într-o situaţie dificilă, delicată, ne face să ne asumăm responsabilităţi care nu sunt ale noastre.

Nu era nevoie acum – cred eu – să se facă trimitere la Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, care văd în textul Declaraţiei că este şi condamnat. Condamnat de către cine? Parlamentul de la Moscova a condamnat deja acest pact încă la 24 decembrie 1989 şi l-a declarat “nul ab initio“. Asta este formula la care s-a ajuns pe vremea lui Gorbaciov. El era atunci liderul statului sovietic. Şi am avut onoarea să-l cunosc pe secretarul său, pe domnul Aleksandrov. Am dezbătut această problemă – de asta spun că timpul este cât se poate de scurt – în 1991, la Chişinău. Atunci, acolo a fost o consfătuire internaţională a istoricilor, au participat specialişti din vreo 20-30 de ţări, inclusiv din Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Germania, România, Basarabia şi altele, inclusiv trimişi ai Senatului de la Bucureşti, iar poziţia lor a fost clară, a fost mai precis una, de condamnare şi respingere a pactului Hitler-Stalin. Ce s-a întâmplat cu acest pact? În mod fals i se spune aici “din 23 august”. El a fost semnat în zorii zilei de 24 august 1939, atunci când ministrul de externe al Germaniei, Ribbentrop, a venit la Moscova şi, în prezenţa lui Stalin, Ribbentrop şi Molotov au semnat pactul, în fapt un tratat de neagresiune reciprocă. Un tratat prin care cele două puteri se angajau să nu poarte acţiuni ofensive una contra celeilalte. Pactul ca pactul, dar, în acelaşi timp, Germania şi U.R.S.S. au semnat un protocol secret şi, în esenţă, trimiterea este la acest protocol secret, care însă nu este menţionat în Declaraţia comună. Protocolul secret era o anexă a pactului, o anexă în patru puncte. În două din cele patru articole se făceau trimiteri la Statele Baltice şi la Polonia, iar art. 3 era cu referire la Basarabia, care nu era nominalizată, dar se făcea vorbire de faptul că Germania se dezinteresa de … interesul Rusiei pentru sud-estul Europei, în mod concret pentru anume zone ale României. În lunile imediat următoare, în martie 1940, Molotov a făcut paşi înainte, pentru a grăbi “rezolvarea” problemei în interesul U.R.S.S., iar în iunie 1940 a prezentat cele două note ultimative, prin care ni se solicitau, sub ameninţarea cu recurgerea la forţa armelor, cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei.

Cedarea acestor teritorii a consemnat nu numai sfârşitul României Mari, dar a marcat dezastrul României.

Dacă astăzi ne aflăm în situaţia în care ne aflăm, începutul datează de la acea notă, de la prima ultimativă sovietică din 26 iunie 1940, a doua succedându-i imediat, la 27 iunie 1940.

Chestiunea nu este chiar aşa de simplă. S-a schimbat brutal destinul nu numai al unei ţări, dar, în acelaşi timp, s-au modificat destinele tuturor ţărilor din zonă, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, “ările Baltice şi Polonia, deopotrivă cu România.

Dar, în mod semnificativ, atunci când Sovietul Suprem U.R.S.S., la 31 august 1939, a ratificat pactul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, dar protocolulanexă n-a fost şi nu putea fi luat în consideraţie, pentru bunul motiv că el era – şi aşa trebuia să rămână potrivit voinţei semnatarilor – strict secret. În acest fel, noi nu putem decât să-i constatăm nulitatea din start, adică ab initio, după cum au făcut-o şi sovieticii în timpul lui Gorbaciov. Or, noi acum, în 2003, ne trezim să-l condamnă m! Este prea târziu şi este, oricum, prea puţin! De ce? Pentru că, deşi protocolul secret este atins de nulitate, realităţile cărora el le-a dat naştere sunt încă vii, efective, palpabile, ele încă se … aplică, funcţionează…

Aceste realităţi trebuie anulate! Vreţi un acord cu cineva?

Condamnaţi protocolul secret şi pe semnatarii săi, dar înainte de orice anulaţi acele realităţi care au rezultat direct din documentul pe care tocmai îl repudiem categoric!

Constatăm însă că, în concepţia semnatarilor Declaraţiei din 4 iulie 2003, menţinem realităţile, condamnă m documentele şi, totuşi, mergem înainte. Nu se poate aşa ceva! Şi, în plus, parcă inspirându-ne din ceea ce s-a petrecut la Moscova în vremea lui Stalin, venim noi astăzi şi declarăm că Declaraţia comună face şi nu face parte din tratat. Suntem asiguraţi, în diverse declaraţii de presă, în expunerea de motive, că nu face parte, dar în proiectul de lege această Declaraţie este inclusă. Se merge în acelaşi sens ca în 1939, când Sovietul Suprem stalinist n-a luat în consideraţie, din motivul expus, protocolul secret. Aşa şi acum, repudierea documentului nu face parte din tratat, deşi noi urmează s-o votăm ori să n-o votăm…

Doamnelor şi domnilor, ăsta este numai un capitol, pentru că protocolul secret de la 23 august 1939 – repet, din 24 august, de fapt – a rămas un model. Este, probabil, documentul cel mai oribil al întregii istorii a secolului al XX-lea prin esenţa lui şi cel mai catastrofal din punctul de vedere al consecinţelor sale imediate, el conducând direct la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial la 1 septembrie 1939. Dar, din punctul nostru de vedere, acum, după ce întreaga comunitate internaţională a condamnat acest document, noi îl repunem în discuţie. Ne declarăm dispuşi să-l condamnăm atunci când trebuia s-o fi făcut de mult şi în chip real, încălcându-i hotărât consecinţele! …De altfel, primii care l-au publicat, în 1948, au fost americanii, iar asta n-au făcut-o cu gândul de a respecta odiosul târg Hitler-Stalin. Era un volum editat de Departamentul de Stat al Statelor Unite. Şi atunci protocolul secret a ieşit la iveală, de atunci avem textul complet al acestui mizerabil protocol secret, prin care ţări ale Europei, independente, suverane, au fost private brutal de libertate, ele trecând sub “protecţia” Moscovei.

Dar, spuneam, acesta este un capitol minuscul, un capituleţ, în raport cu un alt capitol pe care îl cuprinde Declaraţia comună şi cu care, în nici un fel, noi nu putem fi de acord. Nu eu, ca istoric, dar, întrebaţi, vă rog, poporul român dacă ar fi de acord s-şi condamne participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial?!

Dar ce-a fost un acest război? A fost un război personal al cuiva, a fost un război al altcuiva ori a fost o cruciadă pentru a cuceri Marea Uniune Sovietică sau a fost un război provocat chiar de U.R.S.S.?!

Şi noi, astăzi, venim şi condamnăm războiul la care am fost siliţi să participăm din vina U.R.S.S. Să-i ascultăm, vă rog, pe marii istorici ai lumii, pe oamenii de stat de atunci ai României sau străini … cum s-au pronunţat ei în această privinţă…, cum au văzut ei războiul din 1941-1944? A fost incontestabil un război drept de la un capăt la altul, de la 22 iunie 1941 şi până la 23 august 1944. Nu a fost un război pentru cştigarea unor teritorii străine. A fost un război pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, a fost un război pentru drepturile noastre istorice violate, dar, în acelaşi timp, doamnelor şi domnilor senatori, a fost un război în care s-a avut în vedere şi un factor politic de cel mai mare interes, şi asta v-o spun, de data aceasta, ca istoric.

Guvernul de la Bucureşti, în orice moment, a avut informaţii că la Kremlin s-au pregătit – şi astăzi cunoaştem cu toţii acest lucru, pentru că s-au publicat documentele – deci în orice clipă, de la 1941 la 1944, în laboratoarele roşii de la Kremlin s-au preparat nucleele viitoarelor cabinete comuniste de la Bucureşti, Varşovia, Sofia.

Era vorba de un război şi ideologic, nu purtat, aşa cum se mai afirmă, “de florile mărului”. Nu. Era vorba de distrugerea în perspectivă a duşmanului, la urma-urmelor de ce ne place acum atât de mult – distrugerea comunismului.

A! Faptul că România s-a aflat alături de Germania, dar asta e cu totul altceva! Dar să nu uităm, până la 1939, până la 1 septembrie 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, alături de Germania cine s-a mai aflat?

Domnul Adrian Păunescu (din sală ):

Rusia.

Domnul Gheorghe Buzatu:

S-a aflat Rusia, da, în ultimă instanţă, dar înainte s-a aflat Anglia… s-a aflat Franţa… Şi Statele Unite au făcut demersuri în acest sens. Şi, astăzi, vedem că dintre toate marile puteri rămâne singur statul român vinovat pentru această alianţă. Adolf Hitler a devenit un aliat de ocazie pentru noi. Nu o spune Gheorghe Buzatu, devenit senator azi. Cei mai mari istorici ai Germaniei de după 1945 au demonstrat acest lucru. Menţionez un nume:

Andreas Hillgruber, care a făcut şcoală în istoriografia europeană postbelică. El vorbea de o alianţă de moment, de faptul că a fost un război paralel al României cu acela al Germaniei. Că în propaganda de război a Uniunii Sovietice România a fost, din motive … de propagandă, pusă mereu în aceeaşi balanţă cu Germania, asta este cu totul altceva. Că în propaganda de război a Statelor Unite şi a Marii Britanii a fost introdusă tot aici, şi asta este altceva. De înţeles pentru scopurile de atunci de război, dar care nu-s acceptabile în prezent. Astăzi, după 60 de ani, a face această confuzie este de nepermis.

De ce? A fost un război pe care România l-a purtat până la limitele extreme. Până unde a condus-o forţa armelor. Mareşalul Antonescu, care s-a aflat atunci la conducere şi care a avut aprobarea forţelor politice de la Bucureşti, cel puţin până la atingerea Nistrului, a explicat că nu el, nu România puteau să determine, în momentul X sau Y, clipa în care părăsea războiul şi dicta armatei: “Băieţi, mergem acasă, ne-am atins idealurile”. Războiul era planetar, şi nu unei ţări ca România, nu unei puteri mici sau foarte mici i se permitea, i se putea îngădui să decidă momentul în care se retrăgea ori stopa războiul.

Dar faptul că Războiul din Răsărit era unul drept a fost recunoscut chiar de Uniunea Sovietică pentru că, în ultima întrevedere pe care ministrul nostru de atunci la Moscova, Grigore Gafencu, a avut-o cu Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., la 24 iunie, după ce începuse războiul, s-au dat unele explicaţii. Deci, la 24 iunie 1941, Molotov, într-un mod indirect, şi-a exprimat regretele pentru cele petrecute, iar Gafencu i-a reproşat în acest fel: “În acest război, dumneavoastră ne-aţi introdus pentru că, prin pretenţiile nesăbuite pe care le-aţi avansat anul trecut, iată, ne-aţi determinat să fim aici, alături de Germania”. Şi când făcea Gafencu acest lucru? Atunci când U.R.S.S. nu ştia, la 24 iunie 1941, vă spun cu siguranţă că Moscova nu îndrăznea măcar a întrezări în vreun fel victoria în Al Doilea Război Mondial, nici măcar ca luminiţa de la capătul tunelului, pentru că era o imposibilitate. Cu o armată în stadiul în care o adusese Stalin înainte de 1941, atunci când decapitase conducerea armatei roşii … care devenise totalmente nepregătită …

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Domnul senator, vă rog să concluzionaţi…

Noi discutăm despre tratat…. Dumneavoastră, de o jumătate de oră, de fapt, exact de 37 minute, aţi început să ne povestiţi războiul…

Domnul Gheorghe Buzatu:

… Vă prinde bine această poveste … Dar discutam despre Tratatul din 4 iulie cu trimitere la Războiul din Răsărit…

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Aţi început să ne povestiţi războiul. Vă rog să vă referiţi la tratat….

Domnul Gheorghe Buzatu:

Sunt bune şi poveştile, aţi văzut şi la regulament, domnule preşedinte… Din când în când e bine să mai auzim şi poveşti…, dar adevărate…

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Daţi-ne posibilitatea ca, peste o lună, ca peste un an, să citim toate aceste lucruri din cartea dumneavoastră…

Domnul Gheorghe Buzatu:

Nu, cărţile sunt deja scrise şi ele de mult trebuiau citite, oricum înainte de-a se fi semnat documentele la Moscova, nu acuma…

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Din punctul dumneavoastră de vedere…

Domnul Gheorghe Buzatu:

Păi, asta este surprinderea mare. Că toate aceste chestiuni, care sunt spre cunoştinţă generală, au fost demult rezolvate, rezultatele nu au fost publicate în primul rând de istoricii români, pentru că la noi nu a fost posibil, o bună perioadă, să fie tratate asemenea aspecte, ci de istoricii străini. Şi aici, istoricii britanici, americani şi germani sunt în frunte. Şi, iată, eu cred că era de datoria diplomaţilor noştri să cunoască aceste aspecte, să fi devenit specialişti în materie. Nu se poate aborda, trata şi rezolva trecutul în asemenea termeni, condamnând Pactul, precum şi participarea României la Al Doilea Război Mondial, de partea Germaniei hitleriste, din momentul în care recunoaştem că a fost un război drept şi paralel al României în 1941-1944. O spun rezultatele cercetărilor istorice cele mai serioase. Nu este posibil să vină diplomatul, să vină omul politic, după aceea… ca să anuleze concluziile oamenilor de ştiinţă…

Mai cunoaştem asemenea epoci şi consecinţele lor…

Diplomaţii nu pot să-şi însuşească anumite puncte de vedere, altele decât cel ce exprimă Adevărul.

Federaţia Rusă şi România îşi exprimă hotărârea de a depăşi imoştenirea negativă” a trecutului. Păi, aceşti termeni înseamnă că această moştenire negativă a trecutului este, funcţionează. Cum depşim aceste aspecte negative, dacă nu privim adevărul în faţă? Ruşii ştiu cel mai bine unde au greşit faţă de noi. Ar fi foarte curios să o faceţi, aşa, pe detectivii şi să pătrundeţi în arhivele ruseşti de acum, unde directivele descoperite sunt foarte clare, aşa cum au fost şi în trecut. Pe aceste probleme ale Basarabiei, Bucovinei şi, în ansamblu, ale României, vă asigur că ruşii, în arhivele lor, doar schimbă dosarele de la un raft la altul, dar concepţia lor în ceea ce ne priveşte, nicidecum.

De aceea, sunt convins că ei, în sinea lor, sunt mulţumiţi, ne privesc cu bucurie autosatisfacţia noastră, şi-i înţeleg, pot să spun că-i felicit, pentru că evident este izbânda lor diplomatică, au inclus în Declaraţie această prevedere. Da, din punctul lor de vedere, este un succes diplomatic a sili România, după 60 de ani, nu s-şi ceară scuze, dar să condamne un război drept şi popular, Războiul din Răsărit, purtat de poporul român întreg.

La procesul său, din 1946, Ion Antonescu s-a exprimat în sensul că, atunci când s-au făcut două plebiscite, nu spun referendum, pentru că este prea aproape de noi, s-a găsit un grup de nebuni, de vreo 5 000 de comunişti, care, atât şi nimic mai mult, au votat contra războiului. În rest, a fost epopeea poporului român în secolul al XX-lea. A fost ca în vremurile antice. Un nou Anabasis pentru noi. Marin Preda se gândea că uneori e nevoie de aşa ceva pentru un popor. La urma-urmei, sunt războaie care sunt echivalente cu marile revoluţii.

Din sală:

Teoria războiului…

Domnul Gheorghe Buzatu:

Nu este nici o teorie… Este teoria realităţii…

Este nevoie ca un popor să dea dovadă de acest spirit de luptă. Şi românii l-au exersat de la 1941 la 1944. Voi reveni la această problemă, dar …

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă rog, uitaţi-vă, cu cât entuziasm au primit această veste colegii…

Domnul Gheorghe Buzatu:

Dar Declaraţia mai intră într-o chestiune, într-un domeniu care chiar că ne doare pe toţi. Este Tezaurul românesc de la Moscova. Ce este acest tezaur? Cum de ne îngăduim să renunţăm atât de uşor la el, să amânăm rezolvarea situaţiei sale sine die, pentru că această Comisie care se va forma, care trebuie să studieze arhivele etc., etc. nu va ajunge la nici un rezultat. Asta o spun pentru stenogramă, ca să rămână scris, pentru confruntarea cu rezultatele ce se vor constata peste 5 ani sau peste 10 şi 20 de ani!

Vasăzică, România a ajuns astăzi, când se află în situaţia de a avea nevoie de dolari, să renunţe aşa, cu mare largheţe, la un fond de aur care a fost bine constituit, a fost trimis la Moscova în 1917, cu o destinaţie bine ştiută, am avut asigurări din partea Angliei şi a Franţei că vor interveni pentru a se rezolva problema, iar, astăzi, noi admitem că chestiunea tezaurului trebuie lăsată în seama unei comisii.

Doamnelor şi domnilor,

Încercaţi să mergeţi la Moscova. Eu m-am dus de unul singur. Am fost trimis de Academia Română.

Domnul senator Prisăcaru ştie. Eram cercetător. Şoarece de arhivă, cum se spune… Dar, revin, încercaţi să mergeţi la Moscova într-o delegaţie oficială, şi prima întrebare care vi se va pune: “Dumneata nu vii după tezaur”?! Nu, domnilor. Nu mă interesa tezaurul. Deşi am găsit documente şi despre tezaur. Or, cine poate crede că în viitor ruşii se vor ţine de cuvânt şi, atunci când va sosi la Moscova delegaţia oamenilor de ştiinţă români, a politicienilor, economiştilor etc., etc., i se pune totul la dispoziţie. Nicidecum!

Pot să precizez că ei cunosc cu precizie unde se află şi ce mai reprezintă tezaurul nostru de acolo. Când a fost vorba, de la Kremlin s-a şi dat un semnal în 1935, după ce Titulescu a semnat cu Litvinov restabilirea relaţiilor diplomatice în 1934, s-a dat un ucaz ca să ni se dea ceva înapoi şi, imediat, s-a descoperit tezaurul.

Au ştiut unde-i era locul. Şi ni s-au dat atunci manuscrise ale Academiei Române, cărţi vechi, ni s-au dat tablouri, Grigorescu etc., etc.

În 1956, când s-au primit la Moscova alte semnale, se păstrează aici la Arhivele Statului din Bucureşti scrisoarea lui Hruşciov către Gheorghiu-Dej, imediat au găsit o altă parte din tezaur (Cloşca cu puii de aur etc., etc.) şi delegaţia română trimisă acolo, compusă din Tudor Arghezi, George Oprescu, cunoscutul istoric al artei româneşti, şi alţii, imediat au primit materiale … Ba, la întoarcere, ei au făcut un cărţoi cuprinzând povestea tezaurului restituit parţial.

Şi apoi, periodic, informaţiile lor despre tezaur tot dispar.

Ele se pierd… Şi acuma, vasăzică, delegaţia română se prezintă la Moscova şi i se promite că în viitor trebuie să vină alţi specialişti ca să studieze tezaurul. Dar în alte cazuri cum au făcut?

Este cazul să privim şi alăturea ce atitudine au avut sovieticii faţă de Tezaurul Republicii Spaniole luat în 1936? Cum au procedat Puterile Occidentale cu Tezaurul statelor ocupate de Germania – “ările Baltice, Polonia, care au fost depuse în Occident? Sau cum a procedat România cu o parte din Tezaurul polonez, pe care l-a restituit cu bunăvoinţă în 1947? Iar când e vorba să ne referim la regimul care ne este rezervat nouă, totul devine o nebuloasă.

Ni se dau explicaţii, unele sunt fantastice, că în timpul N.E.P.-ului Vladimir Ilici Lenin ar fi dictat folosirea tezaurului nostru, că în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial tezaurul ar fi fost luat de la Kremlin şi trimis undeva pe Volga şi mai departe în interiorul U.R.S.S.-ului.

Este fals, căci în 1965, în cursul primei vizite de stat pe care a făcut-o Nicolae Ceauşescu la Moscova, la 3-9 septembrie 1965, Brejnev şi ceilalţi au declarat că ştiau ce era cu tezaurul, deşi în primele zile ale conversaţiilor tăgăduiseră acest lucru.

Deci, dacă se ştia la 1965, ce revoluţie, ce faptă măreaţă, ce răsturnare s-a mai produs între timp la Moscova, ca să fi intervenit din nou pierderea urmelor tezaurului, un tezaur precum cel al României.

Valoarea tezaurului nostru, la urma urmei, este simbolică – circa 1,1 miliarde de dolari, la preţul actual, reprezentând contravaloarea stocului metalic necesar emisiunii Băncii Naţionale a României la 1914 sau la 1916 (314,5 milioane lei aur)… Dar sunt multe de corectat la cifre, dacă luăm în calcul celelalte valori expediate în 1917 la Moscova pentru a le salva în faţa ocupaţiei inamicilor de atunci – Germania şi aliaţii ei…

Dar, zic, un asemenea tezaur reprezintă pentru cel care l-a cedat, pentru România, şi pentru cel care l-a primit, o valoare simbolică şi una materială, distincte.

Dacă tezaurul este întreg, este tezaurul nostru; dacă tezaurul nu mai este aşa cum ne îngăduim să credem, el nu mai este tezaurul, şi putem spune că, într-adevăr, bieţii de ruşi nu mai au ce să ne restituie pentru că, şi pentru ei, numai integral fiind tezarul mai prezintă vreo semnificaţie. Dacă o piesă de acolo lipseşte, pentru că noi avem pentru toate piesele rămase acolo ori retrocedate la 1935 şi 1956, tabelele cu inventarul complet pentru toate piesele, până la ultimul inel al Reginei Maria, deci, dacă o piesă lipseşte de acolo, tezaurul nu mai este al nostru, cel original, astfel că putem spune, aşa cum au făcut şi semnatarii din 4 iulie 2003, că să lăsăm lucrurile în seama viitoarei comisii.

Ce rost au aceste prevederi din Declaraţia comună în acest tratat care-şi propune raporturi normale între două state, între o putere şi o ţară mai mică, între două ţări care nici măcar nu mai sunt vecine, dar vedeţi dumneavoastră, România rămâne în sfera de interese a Rusiei.

Cei mai de seamă savanţi au exprimat cândva în ce ar consta blestemul poziţiei geopolitice a României de 300 de ani încoace. Care ar fi acesta? Ei, românii, se spune “sunt prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”.

În această situaţie – putem şi ofta… – dar ne putem gândi, dacă un document, precum acesta, se poate semna oricând, decât atunci când România a ajuns destul de puternică, când a ajuns ea însăşi şi când nu i se sugerează de ici de colo că e cazul s-şi reglementeze raporturile cu Rusia.

Cândva, la 1996-1997, circulau zvonuri că trebuia să ajungem la înţelegere cu Ucraina, s-a semnat tratatul, tot istoric şi acela; acum cu Rusia; problema este cine va urma?

Dacă urmăm în această cadenţă, şi asta o spun tot pentru stenogramă, vom ajunge peste ani şi ani să ni se sugereze ca Bucureştii să semneze asemenea tratate şi cu Oltenia şi cu Muntenia, şi cu Dobrogea, pentru că ne stă bine să fim în relaţii bune cu toţi vecinii.

Doamnelor şi domnilor …

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă rog să nu încheiaţi, că mai avem zece minute până la epuizarea ordinii de zi.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Să ştiţi că abia de data aceasta intru în materia adevărată! (Aplauze.)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Ne bucurăm! Aveţi cuvântul.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Domnule preşedinte,

Eu vă mulţumesc că mă mai întrerupeţi pentru că îmi daţi câte o şansă, cât de cât, întrucât a venit iarna, sunt puţin răguşit, iar dumneavoastră îmi îngăduiţi să-mi iau mici pauze…

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Eram îngrijorat.

Domnul Gheorghe Buzatu:

… Totuşi, istoria merge înainte, indiferent de grijile dumneavoastră. Mă gândesc cu mare plăcere că, spre exemplu, joi, când va continua discuţia la acest tratat, voi fi eu preşedinte de şedinţă…

Domnul Ghiorghi Prisăcaru:

Nu mai e şedinţă joi.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Nu mai este joi? S-a desfiinţat şi asta? Joia cealaltă, atunci, oricum la o şedinţă viitoare, dumneavoastră veţi fi aici şi o să vedeţi că eu nu o să vă întrerup, vă voi îndemna să spuneţi tot ce ştiţi. (Sala se amuză.)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Îmi cer scuze dacă vi se pare că v-am întrerupt, dar, indiferent de scaunul pe care-l voi ocupa în Senat, voi manifesta acelaşi respect faţă de dumneavoastră.

Domnul Gheorghe Buzatu:

Nici nu m-am îndoit vreodată, domnule preşedinte.

Deci merită România asemenea Declaraţie comună?

Din sală:

Da!

Domnul Gheorghe Buzatu:

Dumneavoastră, pentru că sunteţi cu “Da”-ul, o să votaţi Declaraţia. În ceea ce ne priveşte, noi vom avea nişte rezerve care se vor exprima la vot şi probabil că acest lucru nu va mai întârzia mult, deoarece domnul preşedinte crede că este cazul să mă opresc aici. Multe aspecte, în felul acesta, rămân în afara atenţiei noastre.

Îmi pare rău, nu sunt economist, nu sunt finanţist să intru în esenţa, în fondul problemelor care sunt atinse prin tratatul propriu-zis, dar chestiunea stă în felul următor pentru mine ca unul ce vine din tagma istoricilor: avem noi în continuare capacitatea să răspundem tuturor proiectelor pe care Rusia ni le oferă pe plan economic şi financiar, ori rămânem asemenea unui şoricel care zgândărim un elefant şi, atunci când trecem podul, îi suflăm în ureche să fie atent cât de mult tremură podul pe care tocmai trecem?

Avem noi deschiderea necesară ca să răspundem ofertelor lor?

Tare mi-e teamă că nu!

Rusia a fost şi a rămas aceeaşi – un imperiu. Cu ce oferte deschidem noi poarta spre Răsărit pentru a crede că acest tratat – în acest domeniu, în această direcţie în care suntem trimişi pe linie economică, ştiinţifică, financiară – are şanse extraordinare?

Deocamdată, la noi diplomaţia este orientată când spre Est, când spre Vest. Când se orientează într-o direcţie, se închide poarta cealaltă, când deschidem poarta cealaltă am trântit-o în nas pe cea din spate …

Or aceasta nu este o diplomaţie.

Un imperiu, doamnelor şi domnilor, are o existenţă maximă de strălucire, mă refer, potrivit specialiştilor, de 250-300 de ani.

De ce să nu avem în vedere şi un asemenea element, când e vorba de a privi la viitor.

Din sală:

Ideea…

Domnul Gheorghe Buzatu:

Nu e vorba de idee, ne referim la cei care au trecut şi ne gândim la ce va fi în sau cu Rusia peste 20-30 de ani. Merita să-i facem noi asemenea concesii, să venim cu această Declaraţie comună care este plină de falsuri istorice, care este plină de neadevăruri flagrante, din punctul de vedere al poporului român, care, repet, acest popor a făcut Războiul din Răsărit? L-a pierdut! A pierdut, prima dată, războiul în 1944-1944, iar, în 1989-1990, l-a pierdut a doua oară o dată cu “războiul rece”, şi este silit, este obligat în continuare să suporte toate tragediile unei bătălii în care a fost atras fără voia sa şi împotriva intereselor sale.

Cât timp România va mai urma această politică de a reprezenta prea mult interesele altora şi nu interesele proprii? Faţă de Rusia trebuie să urmăm exemplul Poloniei. Numai atunci când putem să exprimăm cu adevărat interesele acestui popor, voinţa sa, trecutul său, planurile lui de viitor, putem îndrăzni să semnăm un asemenea document care să ne reprezinte pentru că altfel, ştiţi, se întâmplă, ceea ce s-a petrecut în 1940.

Molotov în memoriile sale, în mod cât se poate de semnificativ, a considerat util să insereze şi această apreciere, cam în aceşti termeni: “Acum adresăm ultimatumul României pentru că sunt convins că ei, românii, nu vor lupta pentru apărarea Basarabiei şi Bucovinei…” Şi, mă întreb, dacă ceea ce s-a petrecut atunci nu se repetă acum.

În acest moment, semnăm tratatul, pentru că, în mod sigur, România trebuie s-şi asigure acest florilegiu de tratate de care are nevoile pentru intrarea în Europa… (Discuţii în sală.)

Iarăşi mă întrerupeţi?

Dar să ştiţi că cu cât mă duceţi mai departe, eu cştig convingerea că discuţia merită aprofundată…

Vă mulţumesc, doamnelor şi domnilor senatori.

Sunt multe de spus aici, eu cred că data viitoare o să fiu mai în formă, dar acum exprim punctul de vedere al Partidului România Mare, care în mod conclusiv este cel pe care l-am exprimat deja.

Noi vom vota, dar, din raţiunile expuse, dintre care eu am prezentat aici – cu întreruperi destul de dese, dar toate au fost … binevoitoare – numai câteva, noi, aşadar, vom vota împotriva acestui proiect de lege pentru ratificarea Tratatului din 4 iulie 2003 căruia i s-a anexat Declaraţia asupra căreia am insistat.

Puteam să spun asta, nu-i aşa, de la început? Dar a fost frumos şi aşa, pentru că aşa este la război…

Eu vă doresc succes dumneavoastră urmând să vă vedeţi îndeplinite toate obiectivele pe care vi le-aţi propus prin semnarea acestor documente, dintre care, însă, unul nu este normal să fie făcut cadou poporului român, pentru că el este defăimător, este ruşinos pentru poporul român … Am în seamă această Declaraţie comună a miniştrilor afacerilor externe ai României şi Federaţiei Ruse.

Îmi pare rău pentru dumneavoastră, căci Istoria mă va confirma.

Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.)

Sursa: Parlamentul Romaniei via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Talpeş ştia din 2009 că Ucraina urma sa fie împărţită. Sursa: NATO. Arhivele Răzvan Belciuganu

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 19, 2014 - 11:10pm

ukraine in pieces-sparta-in-bucati talpes sie natoRazvan BelciuganuColegul nostru, jurnalistul de investigatii Razvan Belciuganu, a consemnat in 2009, gratie spiritului sau de observatie, o declaratie cam iesita din tipare, facuta la vremea respectiva intr-o emisiune televizata de generalul Ioan Talpes. Fostul sef al SIE afirma textual ca Ucraina urmeaza sa fie facuta bucati, cu acordul… NATO. Prezentam materialul publicat de Razvan Belciuganu pe 11 martie 2009, cu cinci ani inainte de evenimentele care se petrec astazi in Ucraina.

Ucraina cu capitala la Lvov

Autor: RAZVAN BELCIUGANU 11 Mar 2009

După izbucnirea scandalului de spionaj în urma căruia ataşatul militar al Ucrainei la Bucureşti a fost expulzat, generalul Ioan Talpeş a spus la o emisiune televizată că într-o discuţie pe care a avut-o cândva cu un personaj foarte influent în deciziile NATO, când a venit vorba despre extinderea Alianţei şi peste ţara vecină, acesta a replicat că NATO poate îşi va deschide umbrela eventual peste Ucraina cu capitala la Lvov.

Ioan Talpeş a fost director al SIE şi apoi consilier prezidenţial pentru securitate naţională. Aşadar, este un personaj obişnuit să-şi ţină gura şi să îşi cântărească bine cuvintele. Aducerea în prim-plan a unei asemenea discuţii private, care lansează direcţii strategice, nu este întâmplătoare, mai ales având în vedere contextul. De asemenea, este foarte probabil ca acel personaj deosebit de important din spatele deciziilor NATO, şi pe care Ioan Talpeş nu l-a numit, să-şi fi dat acordul pentru ca ideea să fie lansată pe piaţă, până una alta, cu rol de avertisment adresat Kievului.

Ucraina a fost sprijinită programatic de România pentru integrarea euro-atlantică şi acest lucru apare în documente oficiale ale statului român precum “Cartea Albă a Apărării”. Floricel Achim a făcut posibil ca să-i ajungă reprezentantului Ucrainei la Bucureşti acelaşi gen de informaţii care au ajuns la sovietici de la generalul Nicolae Militaru. Fapta este aceeaşi: trădare. SRI a avut de verificat un mecanism extrem de fin privind transmiterea informaţiilor secrete ale Armatei, mai ales că în ecuaţie a apărut un fost ataşat militar al Bulgariei. În primul rând a fost de verificat dacă bulgarul nu este, de fapt, ofiţer acoperit al ţării de baştină, ceea ce ar fi implicat un gest agresiv chiar din partea unui stat aliat.

Sistemul de legături şi monitorizarea atentă a condus la identificarea capătului de fir ucrainean. Dar şi aici, drumul în investigaţii s-a bifurcat. A apărut întrebarea dacă ucraineanul chiar lucrează pentru Ucraina şi nu dă, la rândul lui, informaţii altcuiva. N-ar fi exclus să aflăm la un moment dat că serviciile de informaţii româneşti au conlucrat în acest caz cu cele bulgăreşti, sub supravegherea Oficiului de Securitate al NATO.

Dacă ne gândim că eram într-un litigiu internaţional cu Ucraina, care a aşteptat pe rolul instanţei ceva vreme, este normală amânarea arestărilor făcute în cazul de spionaj. Măsura aceasta ar fi fost considerată de Ucraina o presiune la adresa justiţiei şi ar fi fost folosită de aceasta în pledoaria susţinută la Curtea de la Haga. Dintr-o dată, Ucraina ar fi apărut ca o victimă şi ar fi influenţat decizia Curţii.

Invocarea de către Ioan Talpeş a discuţiei amintite poate însemna şi că Ucraina a mai “călcat pe bec” şi în cazul altor state NATO, ceea ce nu este de acceptat la Bruxelles din partea unei ţări candidate. Poate bulgarul a dat chiar informaţii despre Bulgaria sau informaţiile obţinute de ataşatul militar ucrainean s-au scurs şi spre Federaţia Rusă chiar de la Kiev.

În Evul Mediu, oraşul Lvov era un centru important comercial şi cultural polonez, iar în 1772, când Polonia a fost rasă de pe hartă, oraşul a revenit austriecilor. După primul război mondial, pentru o scurtă perioadă de timp a existat Republica Occidentală Ucraineană cu capitala la Lvov. Ulterior, după pacea de la Riga din 1921, care a pus capăt războiului ruso-polonez, oraşul şi toată regiunea au intrat în componenţa Poloniei. Sovieticii au ocupat Lvovul în 1939, iar în 1941 oraşul a fost invadat de nazişti. Atunci a avut loc o serie de pogromuri împotriva populaţiei de origine evreiască. După cel de-al doilea război mondial, Lvov a rămas în componenţa Ucrainei sovietice. Cam aceasta este istoria. Ucraina a rătăcit drumul.

Sursa: Jurnalul National via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Un basarabean premiat de Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania: Mircea Mitrofan, pentru interviul cu Victor Roncea “Am fost împuşcat cu gloanţe de cauciuc”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 19, 2014 - 11:00pm
Doru Dinu Glavan si Mircea Mitrofan

Doru Dinu Glavan, presedintele UZP si Mircea Mitrofan

Un basarabean se numără printre câştigătorii Premiilor Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR), transmite TeleRadio Moldova, postul public de televiziune de peste Prut. Jurnalistului Mircea Mitrofan i s-a înmânat premiul II la categoria presa on-line pentru interviul ,,Am fost împuşcat cu gloanţe de cauciuc” – cu Victor Roncea -, informează moreintelligentlife.ro.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România stimulează astfel creația jurnalistică în cadrul unei competiții profesionale. Concursul „Premiile UZPR” este o competiție adresată jurnaliștilor din presa scrisă și on-line, din radio și televiziune. Tema concursului a fost „România ca personaj”, iar jurnaliștii din România și din diasporă au participat cu lucrări din genul publicistic care reflectă, în cuvinte și imagini, ideile și obsesiile României de azi, familiarul realităților românești.

La concurs au fost prezentate peste 100 de articole, eseuri, cărți de jurnalism și de specialitate, emisiuni de radio și producții de televiziune realizate în anul 2013.

Juriul concursului a fost alcătuit din profesioniști în domeniul mass-media.

Sursa: TRM via Ziaristi Online Cititi si Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania si Raportul UZPR pe 2013. Printre laureati, fotografa Cristina Nichitus Roncea si un membru al Colegiului CNSAS
Categorii: ziaristi_online

AQUA Carpatica a lansat Testul Purităţii apelor din România

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 19, 2014 - 10:00pm

Aqua Carpatica - Testul PuritatiiAqua Carpatica informează:  În fiecare primăvară, nitraţii, sub forma îngrăşămintelor folosite în agricultură, sunt dizolvaţi în apele ploilor şi zăpezilor ce se topesc și ajung în sursele de apă, iar de aici, în paharele tuturor. În Romania, poluarea cu nutrienți a apelor potabile este o reală problemă, mai serioasă decât în alte state europene care au luat măsuri de mai mulți ani.

Nitrații sunt compuși chimici care apar odată cu mineralizarea substanțelor organice azotoase provenite de la plante și animale. O parte din nitrați sunt absorbiți de rădăcinile plantelor și au rol de materie primă pentru sinteza proteinelor și altor compuși cu azot.

Surplusul rămas contaminează pânza freatică, regăsindu-se în râuri, lacuri sau în apele subterane.

Cei mai vulnerabili în faţa nitraţilor sunt sugarii, deoarece flora lor microbateriană nu este încă dezvoltată pentru a lupta cu aceştia. Astfel, nitraţii ingeraţi se vor transforma în nitriţi – care sunt cu mult mai toxici, iar efectele pot varia de la probleme gastrice, diaree infecţioasă, urticarii şi iritaţii – până la methemoglobinemie – o afecţiune cunoscută şi drept “blue baby syndrome”  (“sindromul albastru al nou-născutului”). De aceea este important ca hrana sugarilor să fie preparată cu o apă cu un conţinut cât mai scăzut de nitraţi.

De cele mai multe ori, compoziția apelor pe care le bem noi sau le oferim copiilor nostri ne este necunoscută. Din pacate, poluarea apelor e o problemă cu care ne confruntam în toată țara, fie ca e vorba de apă de suprafață sau de adâncime, dar chiar și sursele care ar trebui să fie sigure cum e apa de robinet. Necunoașterea tuturor componentelor din apa îmbuteliată contribuie la această listă a nesiguranței privind apa potabilă.

 AQUA

A venit momentul să ne implicăm activ în lupta pentru puritatea tuturor apelor din România.

Ne-am propus să luptăm pentru puritatea apelor din România, dar pentru a îndeplini acest obiectiv trebuie să știm care sunt cele pentru care să facem asta și să avem o imagine de ansamblu: o hartă a tuturor apelor din România și a cantității de nitrați ale acestora (indicator al impurității apei).

Prima etapă a ”luptei” este identificarea lor, iar armele vi le oferim sub forma testerelor de nitrați pe care le puteți găsi în lanțurile mari de magazine, la promoteri. Magazinele sunt: Carrefour, Cora, Auchan, Kaufland, Mega Image.

Testul este o bandă de hârtie care are în vârf un indicator sensibil tratat pentru recunoașterea valorii nitraților din apă. El se introduce în apa testată (de adâncime – fântâni,  de suprafață – râuri, lacuri, izvoare, apă de robinet sau ape îmbuteliate) timp de două secunde, se scoate, iar după 1 minut puteți observa cum își schimbă culoarea. Comparați cu grila de culori de pe ambalaj și observați în ce prag se încadrează în ceea ce privește cantitatea de nitrați.

Pasul următor este să înscrieți valoarea și a aplicației de Facebook ”Testul purității„ sau pe siteul dedicat campaniei, alături de locul în care ați făcut testul și tipul de apă testată. Fiecare test înregistrat contribuie la completarea hărții nitraților și poate fi vizualizată de oricine este interesat de curățenia apelor pe care le consumă.

Împreună putem dezvălui pentru prima oară adevărul despre apele din România și să ajutăm la redarea purității lor. Ce spuneți? Luptați alături de noi?

Vă așteptăm pe aplicația de Facebook și pe site-ul Testul Purității.

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Lansarea documentarului-bombă realizat de Marian Voicu: “Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de 100 de ani“

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 19, 2014 - 1:10pm

AFIS TEZAURUL ROMANIEI DE LA MOSCOVA“Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de 100 de ani“.

de Marian Voicu

Dezvăluirile din acest documentar pun ȋntr-o lumină nouă cea mai controversată problemă a istoriei româneşti recente.

Subiect tabu pentru români multă vreme, ȋn perioada comunistă dar şi după 1989, documentarul reia istoria tezaurul românesc, având ȋn fundal relaţiile bilaterale româno-sovietice şi româno-ruse, dar şi chestiunea basarabeană.

Este primul documentar produs pe această temă, cu mărturiile tuturor părţilor implicate.

Apar preşedinţi de stat, diplomaţi, oamenii politici, istorici din România, Federaţia Rusă şi Republica Moldova, ȋntr-o panoramare completă a tuturor părţilor implicate.

România este singura ţară ex-comunistă care nu a fost vizitată ȋncă de un preşedinte al Federaţiei Ruse. Relaţiile bilaterale au fost dintotdeauna echivoce, problemele Tezaurului şi Basarabiei fiind, din 1917 până astăzi, surse de disensiuni.

Ȋn premieră, ȋn acest documentar fac declaraţii membrii părţii ruse a Comisiei mixte de istorici, Guvernatorul BNR – Mugur Isărescu, preşedintele Republicii Moldova – Nicolae Timofti, apar Traian Băsescu, Vladimir Putin, Mircea Druc, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu.

Sunt prezentate publicului, ȋn premieră, documente din Arhivele Naţionale, obiecte din tezaur necunoscute publicului, sunt revelate informaţii din arhivele de la Moscova, Londra, Washington, Chişinău.

Documentarul este regizat de Marian Voicu, cu contribuţia lui Liviu Iurea, corespondentul TVR la Moscova.

Prezentarea in premiera a documentarului are loc luni, 19 mai, la ora 18.30, la Muzeul Tăranului Român, studioul Horia Bernea (sala mare). Proiecţia este urmată de o dezbatere.

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Caracatiţa Tismăneanu, autopsiată de Mircea Platon. “Think tank”-urile care au inlocuit tancurile sovietice

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 19, 2014 - 1:10am

Tismaneanu-CADI-Liiceanu-Stoica-Patapievici si Plesu sub masaDespre cum onegeurile-dronă înăbuşă gândirea democratică şi creează naţiuni de unică folosinţă

Extrase dintr-un studiu de Mircea Platon

Fundatia germana Konrad Adenauer Stiftung (KAS) investeşte masiv şi în România. Printre altele,împreună cu Hans Seidel Stiftung (HSS), a susţinut financiar încă de la lansare Fundaţia Creştin Democrată a fostului Ministru de Externe al României, Teodor Baconschi.xxiChiar în timpul exercitării mandatului de ministru de externe al României, dl Baconschi primea ca preşedinte al Fundaţiei Creştin-Democrate asistenţă financiară de la statul german via KAS şi HSS. Pentru a înţelege semnificaţia acestei finanţări trebuie precizat că, începând cu anii 1960, Germania a dezvoltat, după model anglo-american, o reţea de fundaţii „private” care să funcţioneze ca promotoare ale interesului Germaniei în lume. Conform cercetătoarei Ann L. Philips, aceste fundaţii sunt angajate în promovarea politicii guvernului german în interiorul şi în exteriorul ţării. Motivul proliferării lor după 1945 e legat de restricţiile la care a fost supus guvernul Germaniei Federale în epoca post-hitleristă. Ferindu-se de a se mai lansa deschis în crearea de „zone de influenţă”, guvernul de la Bonn a acţionat în exterior prin aceste reţele de influenţă pe care le-a moştenit şi Germania reunificată după 1989. Aceste fundaţii au legătură cu partidele germane dar sunt finanţate aproape în exclusivitate (97-98%) din bani de la bugetul de stat. Ca urmare, legile germane le interzic fundaţiilor să lucreze împotriva politicii externe a guvernului federal. Toate proiectele externe sunt supervizate de Ministerul de Externe german. De asemenea, şefii fundaţiilor se întâlnesc lunar cu ambasadorii Germaniei pentru a discuta cum anume îşi pot armoniza acţiunile. Fundaţiilor le e interzis să intre în competiţie, ele trebuind să acţioneze conform conceptului „pluralism fără competiţie”. Principala misiune a fundaţiilor e „educaţia civică” în spiritul democraţiei, al drepturilor omului şi al economiei de piaţă, aşa cum sunt ele definite în Germania şi în interesul statului german.xxii În limbaj legal corporat, dl Baconschi s-a aflat deci, ca ministru de externe şi preşedinte al unei fundaţii stipendiate de Germania, în “conflict de interese”.

(…)

Pentru a ilustramodul în care acţionează agenţiile ideologice euro-atlantice pentru a confisca această istorie, trebuie să discutăm pe scurt cazul României.În 2006, preşedintele neoconservator al României, dl Traian Băsescu, l-a numit pe sociologul Vladimir Tismăneanu preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România (aşa-numita „Comisie Tismăneanu”). Tot în 2006, Foreign Policy Research Institute anunţa crearea unui „Transatlantic Steering Group” menit a teleghida accelerarea procesului de „integrare” a ţărilor post-comuniste. Din partea României fac parte Alina Mungiu-Pippidi, prezentată ca NED Fellow, şi Gabriel Petrescu, a cărui calificare e aceea de Preşedinte al Fundaţiei Soros pentru o Societatea Deschisă din România. Din partea americană e prezent însă dl Tismăneanu.xliDin 2009, dl Tismăneanu a devenit şi preşedinte al Consiliului Academic al Institutului de Studii Populare (ISP), think tank al Partidului Democrat Liberal (la putereîn perioada 2008-2012, partidul fiind o creaţie a lui Traian Băsescu). Printre sponsorii-parteneri ai ISP se numără KAS, HSS, The International Republican Institute şi Centre for European Studies (CES), think tankul Partidului Popular European.Tismăneanu face parte şi din consiliul consultativ al Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI), un think tank neoliberal din România finanţat de Atlas Foundation, Konrad Adenauer Stiftung, CATO Institute, The German Marshall Fund of the United States (GMF), Americans for Tax Reform Foundation, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, Coca Cola, Business Angels Netzwerk Deutschland (BAND) şi BRD. CADI este parte a organizaţiilor internaţionale Atlas Foundation, Economic Freedom Network şi Stockholm Network şi are ca parteneri instituţionali The Swiss Confederation Institute; Ambasada Marii Britanii în România; Institutul de Studii Populare; Institutul Ludwig von Mises România; Cato Institute; Heritage Foundation; Institute for Humane Studies; Institute for Economic Studies; Institute for Market Economics şi Mercatus Center at George Mason University.xlii 

Cu sprijinul financiar ar GMF şi al Balkan Trust for Democracy, CADI a organizat în colaborare cu Departamentul Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale mese rotunde precum „Cultura strategică şi societatea civilă”. Temele de discuţie anunţate de organizatori au fost legate de mobilizarea societăţii civile din România pentru a accepta militarizarea vieţii academice româneşti. Astfel, s-a discutat despre „paşi către o coaliţie a societăţii civile pentru reforma sistemului de securitate; dezvoltarea culturii strategice în cadrul universităţilor civile; oportunităţi de cercetare şi colaborare”. Spiritul în care s-a discutat a fost, după cum transpare chiar din prezentarea publicată pe websitul CADI, cel al instrumentalizării grosolane a istoriei românilor prin denunţarea „naţionalismului antiliberal îngust” care alimentează „tradiţia izolaţionistă de non-cooperare” a românilor cu marile imperii.xliii Tismăneanu a mai fost numit de Preşedintele Băsescu şi Preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comuniste în România, funcţie pe care a exercitat-o între anii 2010 şi 2012. Ca preşedinte al IICCMER, Tismăneanu a fost invitat să susţină conferinţe finanţate de KAS pentru a populariza versiunea istoriei comunismului românesc generată de Raportul Comisiei Tismăneanu.xliv Studiind componenţa şi raportul Comisiei Tismăneanu, Mark constata că rolul Comisiei Tismăneanu a fost acela de a impune de sus în jos, cu ajutorul statului şi la presiuni externe, în prag de intrare a României în UE (2007), o nouă “memorie liberală” care să reducă la tăcere sau să cenzureze existenţa altor memorii, alternative, ale epocii comuniste.xlv 

Poziţia proeminentă, la întretăierea dintre organisme de stat şi de partid, dintre organizaţii străine şi cele domestice i-a permis lui Tismăneanu mai mult decât oricui altcuiva să modeleze discursul din România referitor la comunism. Părăsind România în 1981, Tismăneanu s-a stabilit în SUA unde a lucrat între 1983-1990 pentru think tankul neoconservator Foreign Policy Research Institute, fondat de Strausz-Hupe.xlviÎn anii 1980-1990, FPRI a fost susţinut financiar deUSAID, Pew Charitable Trust şi National Endowment for Democracy (NED),xlviiNED a fost fondat în 1983 pentru a face pe faţă ceea ce CIA făcea în mod clandestin, adică pentru a identifica, finanţa şi organiza pe teritoriul statelor străine (inclusiv în Europa de Est post-comunistă) grupări politice şi mişcări insurecţionale care sprijină obiectivele politicii externe americane.xlviii Printre sponsorii FPRI se numără şi American Enterprise Institute, un think tank neoconservator-neoliberal care a colaborat şi direct cu Tismăneanu şi care a fost descris de istoricul Mark Almond de la Oxford ca fiind “un fel de Cominform al noii ordini mondiale.“xlix


Ca şi colaborator apropiat al lui Daniel Pipes, director al FPRI între 1986-1993, Tismăneanu a împărtăşit hotărârea lui Pipes, condamnată de istoricul americano-britanic Anatol Lieven,l de a minimaliza rolul naţionalismului în prăbuşirea regimurilor din sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Conform chiar lui Pipes, Tismăneanu a reuşit aproape de de unul singur să îndrepte politica Departamentului de Stat faţă de România într-o direcţie antinaţionalistă.liÎntr-adevăr, Tismăneanu a susţinut întotdeauna rolul hotărâtor al “societăţii civile” şi al “elitelor intelectuale” atât în prăbuşirea comunismului, cât şi în reconstrucţia liberal democratică a Estului Europei. Eliminarea oricărui element naţional, religios, tradiţional sau comunitarian din rândul ingredientelor folosite la reconstruirea societăţii româneştiajută atât la captareaistoriei regimului comunist în favoarea naraţiunii democratic neoliberale, cât şi la edificarea cu sprijin financiar şi logistic occidental a unei versiuni sanitizate, “civic naţionaliste” a democraţiei din România. Hotărât să apere puritatea democratică de orice posibilă competiţie reprezentată de social- democraţie, democraţie participativă, democraţie radicală, democraţie deliberativă, democraţie ecologică sau chiar creştin-democraţie, Tismăneanu a înfierat în opera sa ca suspecte şi totalitare orice critică comunitariană a neoliberalismului ca “soulless, atomistic, and mechanical,” orice laudă a “valorilor premoderne, în special a legăturilor specifice comunităţilor ţărăneşti” şi orice “denunţare” a capitalismului financiar şi a culturii occidentale de masă.lii Singurul tip de naţionalism pe care Tismăneanu îl consideră potrivit celorlalte două elemente ale democraţiei liberale – adică pieţei libere şi alagerilor libere – e naţionalismul “civic” sau “liberal”, descris de Tismaneanu ca fiind de fapt o formă de “post-naţionalism” de vreme ce transcende orice relevanţă politică a apartenenţei etnice în favoarea “drepturilor individuale” (“individual rights”). Ca atare, singura formă de rezistenţă legitimă la comunismul de stat ar fi fostdoar cel al dizidenţilor care “şi-au formulat discursul critic în limbajul universalist al societăţii civile şi al drepturilor omului”, în vreme ce anticomunismul înrădăcinat istoric şi reprezentând anumite clase sociale al partidelor democratice (Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal) din România monarhică decimate de regimul comunist şi reînviate după 1989 era delegitimat ca “răzbunător” şi “moralizator”.liii
Cu alte cuvinte, neglijând că discursul drepturilor omului şi al societăţii civile, oricât ar fi de curent şi de universalistic, are o istorie şi deci o identitate care îl scot din zona transparenţei generic-universaliste pentru a-l aşeza în cea a instrumentelor discursive care se cer istoricizate şi deci folosite cu precauţie, limbajul “naţionalismului civic” a fost folosit în România pentru a opera o expropriere discursivă, pentru a filtra istoria, victimele, opozanţii şi beneficiarii regimului comunist din România şi a distorsiona memoria publicăşi istoriografia comunismului în conformitate cu limbajul „revoluţiei democratice globale”. Mark observă cu uimire că, spre deosebire de comisia prezidenţială din România referitoare la Holocaust, din care au făcut parte cu precădere victime sau reprezentanţi ai asociaţiilor victimelor Holocaustului, din Comisia Tismăneanu a făcut parte un singur reprezentant al celor care au suferit în timpul regimului comunist.liv Cu alte cuvinte, dacă varianta neoliberală a democraţiei exportate de imperiul neoconservator tinde către vacua “republică de centru” a administraţiei financiar-tehnocrate care elimină jocul valorilor politice ca expresie a claselor sociale şi intereselor secţional-legitime din politică, iar naţionalismul civic e post-naţionalismul unei naţiuni noţionale, fără popor, anticomunismul civic liberal e anticomunismul an-istoric al elitelor globale care vorbesc în numele victimelor ne-reprezentate ale uneinaţiuni care nu există. (…)
Un exemplu grăitor al acestui tip de de-culturare imperială a românilor ni-l oferă dezbaterea CADI menţionată mai sus, pe parcursul s-a ajuns la următorul consens: „Constantin Dudu Ionescu, fost secretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale: Undeva în faţa casei bunicilor e o cruce ţinută la mare cinste, a unor stră-străbunici “eroi şi patrioţi” omorâţi de otomani. Se spune că trebuiau să facă săpun pentru un convoi sau grup de turci care se întorceau în Istanbul, şi ei isteţi au pus pietre în mijlocul calupilor de săpun. Ghinionul a fost că turcii au descoperit mai devreme frauda şi s-au întors din drum să-i scurteze de cap. Faptul că acea cruce e ţinută la mare cinste e semnificativ pentru discuţia noastră despre cultura strategică. Ne arată că există în România o tradiţie izolaţionistă de non-cooperare în care încălcarea unui contract e luată drept patriotism. Evident, povestea arată şi cât de eficientă e atitudinea respectivă pentru securitate.

CADI: Probabil că aici ar sta atribuţiile societăţii civile, să demaşte avataruri ale acestui tip de cultură strategică. De exemplu şi acum manualele de istorie ridică în slăvi cuceritori precum Mihai Viteazul sau pure acte de terorism ale unui Vlad Ţepeş, ca urmare a unui naţionalism antiliberal îngust.”lxiii

(…)

Ca un epilog al acestei mici istorisiri, trebuie spus că în ianuarie 2014 a vizitat Bucureştiul doamna Victoria Nuland, asistentul pentru Afaceri Europene şi Eurasiatice din cadrul Departamentului de Stat al SUA. Personaj minor în sine, dar de proproţii gigantice proiectat pe pereţii cavernei bucureştene, dna Nuland a invitat la întâlnirea cu societatea civilă doar patru onegeuri: Centrul Român de Politici Europene (CRPE), Institutul pentru Politici Publice (IPP), Expert Forum (EFOR) şi Freedom House România.

CRPE e finanţat de: Uniunea Europeană prin programul Phare, Fundația Soros România, Black Sea Trust (GMF Romania), Open Society Institute, Konrad Adenauer Stiftung, Fundația Friedrich Ebert – România, Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), Romanian – American Foundation, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC) – Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe şi Raiffeisen Bank prin Fondul pentru Inovare Civică, United Nations Development Programme – Romania, Programul Operațional de Dezvoltare a Capacității Administrative (PODCA), Unitatea de Asistență pentru Dezvoltare (MAE).
Freedom House e finanţat de: Ambasada Franței în România, Ambasada Marii Britanii și a Irlandei de Nord în România, Ambasada Regatului Olandei în România, Ambasada Statelor Unite ale Americii în România, American Cultural Center, The Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST), Agenția pentru Strategii Guvernamentale Comisia Europeană, OLAF, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, USAID, U.S. Department of State. Printre sponsori se numără: British American Tobacco, Glaxo Smith Kline, Ogilvy, Philip Morris.
Institutul pentru Politici Publice (IPP) şi Expert Forum (EFOR), deşi dedicate promovării cauzei „transparenţei” democratice, nu dau publicităţii numele vreunui sponsor. Conform websitului Institutului pentru Politici Publice, IPP derulează anumite operaţiuni cu sprijinul financiar al lui (Soros) Open Society Institute şi al Balkan Trust for Democracy (program al The German Marshall Fund of the United States). I-am contactat pentru a cere informaţii despre modul în care îşi finanţează activitatea dar au refuzat să răspundă.lxvi
Toate cele patru onegeuri – Expert Forum, Institutul pentru Politici Publice, Centrul Român de Politici Europene şi Freedom House Romania – au fost extrem de active în redefinirea suspendării parlamentare a preşedintelui Băsescu şi referendumului care i-a pecetluit nelegitimitatea drept „putsch against the rule of law”.lxvii
(…)

Think tankurile contribuie la descurajarea gândirii democratice şi la dezafectarea politică (nu doar electorală) a cetăţenilor transformând orice secţiune a vieţii publice sau private în domeniu privat al experţilor. Relativismul epistemologic care le îngăduie think tankurilor neoliberale să ceară retragerea statului din economie şi să devalorizeze cunoaşterea de tip democratic-tradiţionallxxiîn favoarea opiniei ”experte” nu face decât să supună lobbyurilor specializate din ce în ce mai multe aspecte ale existenţei noastre cotidiene, de zi cu zi. Opinia expertă, adică finanţată sau mercenară, a ajuns, cu ajutorul onegeurilor,să controleze piaţa oligopolizată a ideilor. Asemenea sofiştilor din Grecia clasică, onegeurile profesionalizează „meseria” de cetăţean, eliminând de pe piaţă opiniile lipsite de sistem de amplificare. Sentimentul de fatalism, ideea că ştie altcineva mai bine decât ei ce şi cum trebuie făcut, nu are cum să îndemne cetăţenii la o viguroasă democraţie participativă. Omul a devenit devalorizat atât ca forţă de muncă, cât şi ca forţă de gândire. A fost abolit de experţii predicând statul minimal, austeritatea neoliberală şi predominanţa gândirii privatizat-experte, mercenare.


Nu e de mirare că, în condiţiile în care economia capitalistă, sub influenţa corporatismului global şi a neocolonialismului, devine din ce în ce mai mult o economie extractivă de valori, nu producătoare de valori, onegeurile generate de acest tip de economie militează pentru profesionalizarea cetăţeniei, pentru îndepărtarea oamenilor obişnuiţi de centrul unde se ia decizia şi unde se acumulează profitul extracţiei.   Integral, impreuna cu Notele de subsol la Grupul Prospective Sursa: Ziaristi Online
Categorii: ziaristi_online

NYT: Biometria, o afacere de peste 7 miliarde de dolari. Bătalia dintre Google şi Facebook pentru sistemul care “nu va uita nici o faţă”. ENG

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 19, 2014 - 1:05am

Biometria - Recunoasterea Faciala - Minh Uong - The New York TimesNew York Times: Never Forgetting a Face

Joseph J. Atick cased the floor of the Ronald Reagan Building and International Trade Center in Washington as if he owned the place. In a way, he did. He was one of the organizers of the event, a conference and trade show for the biometrics security industry. Perhaps more to the point, a number of the wares on display, like an airport face-scanning checkpoint, could trace their lineage to his work.

A physicist, Dr. Atick is one of the pioneer entrepreneurs of modern face recognition. Having helped advance the fundamental face-matching technology in the 1990s, he went into business and promoted the systems to government agencies looking to identify criminals or prevent identity fraud. “We saved lives,” he said during the conference in mid-March. “We have solved crimes.”

Thanks in part to his boosterism, the global business of biometrics — using people’s unique physiological characteristics, like their fingerprint ridges and facial features, to learn or confirm their identity — is booming. It generated an estimated $7.2 billion in 2012, according to reports by Frost & Sullivan.

Photo

Joseph Atick, a pioneer in the industry, now fears that if face-matching is taken too far, it could allow mass surveillance, “basically robbing everyone of their anonymity.” Credit Tony Cenicola/The New York Times

Making his rounds at the trade show, Dr. Atick, a short, trim man with an indeterminate Mediterranean accent, warmly greeted industry representatives at their exhibition booths. Once he was safely out of earshot, however, he worried aloud about what he was seeing. What were those companies’ policies for retaining and reusing consumers’ facial data? Could they identify individuals without their explicit consent? Were they running face-matching queries for government agencies on the side?

Now an industry consultant, Dr. Atick finds himself in a delicate position. While promoting and profiting from an industry that he helped foster, he also feels compelled to caution against its unfettered proliferation. He isn’t so much concerned about government agencies that use face recognition openly for specific purposes — for example, the many state motor vehicle departments that scan drivers’ faces as a way to prevent license duplications and fraud. Rather, what troubles him is the potential exploitation of face recognition to identify ordinary and unwitting citizens as they go about their lives in public. Online, we are all tracked. But to Dr. Atick, the street remains a haven, and he frets that he may have abetted a technology that could upend the social order.

Face-matching today could enable mass surveillance, “basically robbing everyone of their anonymity,” he says, and inhibit people’s normal behavior outside their homes. Pointing to the intelligence documents made public by Edward J. Snowden, he adds that once companies amass consumers’ facial data, government agencies might obtain access to it, too.

To many in the biometrics industry, Dr. Atick’s warning seems Cassandra-like. Face recognition to them is no different from a car, a neutral technology whose advantages far outweigh the risks. The conveniences of biometrics seem self-evident: Your unique code automatically accompanies you everywhere. They envision a world where, instead of having to rely on losable ID cards or on a jumble of easily forgettable — not to mention hackable — passwords, you could unlock your smartphone or gain entry to banks, apartment complexes, parking garages and health clubs just by showing your face.

Continue reading the main story

Dr. Atick sees convenience in these kinds of uses as well. But he provides a cautionary counterexample to make his case. Just a few months back, he heard about NameTag, an app that, according to its news release, was available in an early form to people trying out Google Glass. Users had only to glance at a stranger and NameTag would instantly return a match complete with that stranger’s name, occupation and public Facebook profile information. “We are basically allowing our fellow citizens to surveil us,” Dr. Atick told me on the trade-show floor.

(His sentiments were shared by Senator Al Franken, Democrat of Minnesota and chairman of the Senate subcommittee on privacy, technology and the law. Concerned that NameTag might facilitate stalking, Mr. Franken requested that its public introduction be delayed; in late April, the app’s developer said he would comply with the request. Google has said that it will not approve facial recognition apps on Google Glass.)

Dr. Atick is just as bothered by what could be brewing quietly in larger companies. Over the past few years, several tech giants have acquired face-recognition start-up businesses. In 2011, Google bought Pittsburgh Pattern Recognition, a computer vision business developed by researchers at Carnegie Mellon University. In 2012, Facebook bought Face.com, an Israeli start-up. (Face.com, based in San Francisco and Tel Aviv, is backed by Yandex NV (YNDX), Russia’s most-used search engine, and investing firm Rhodium. )

Google and Facebook both declined to comment for this article about their plans for the technology.

Dr. Atick says the technology he helped cultivate requires some special safeguards. Unlike fingerprinting or other biometric techniques, face recognition can be used at a distance, without people’s awareness; it could then link their faces and identities to the many pictures they have put online. But in the United States, no specific federal law governs face recognition. A division of the Commerce Department is organizing a meeting of industry representatives and consumer advocates on Tuesday to start hammering out a voluntary code of conduct for the technology’s commercial use.

Dr. Atick has been working behind the scenes to influence the outcome. He is part of a tradition of scientists who have come to feel responsible for what their work has wrought. “I think that the industry has to own up,” he asserts. “If we do not step up to the plate and accept responsibility, there could be unexpected apps and consequences.”

‘Not an Innocent Machine’

A few uses of face recognition are already commonplace. It’s what allows Facebook and Google Plus to automatically suggest name tags for members or their friends in photographs.

And more applications could be in the works. Google has applied for a patent on a method to identify faces in videos and on one to allow people to log on to devices by winking or making other facial expressions. Facebook researchers recently reported how the company had developed a powerful pattern-recognition system, called DeepFace, which had achieved near-human accuracy in identifying people’s faces.

But real-time, automated face recognition is a relatively recent phenomenon and, at least for now, a niche technology. In the early 1990s, several academic researchers, including Dr. Atick, hit upon the idea of programming computers to identify a face’s most distinguishing features; the software then used those local points to recognize that face when it reappeared in other images.

To work, the technology needs a large data set, called an image gallery, containing the photographs or video stills of faces already identified by name. Software automatically converts the topography of each face in the gallery into a unique mathematical code, called a faceprint. Once people are faceprinted, they may be identified in existing or subsequent photographs or as they walk in front of a video camera.

Continue reading the main story

The technology is already in use in law enforcement and casinos. In New York, Pennsylvania and California, police departments with face-recognition systems can input the image of a robbery suspect taken from a surveillance video in a bank, for instance, and compare the suspect’s faceprint against their image gallery of convicted criminals, looking for a match. And some casinos faceprint visitors, seeking to identify repeat big-spending customers for special treatment. In Japan, a few grocery stores use face-matching to classify some shoppers as shoplifters or even “complainers” and blacklist them.

Whether society embraces face recognition on a larger scale will ultimately depend on how legislators, companies and consumers resolve the argument about its singularity. Is faceprinting as innocuous as photography, an activity that people may freely perform? Or is a faceprint a unique indicator, like a fingerprint or a DNA sequence, that should require a person’s active consent before it can be collected, matched, shared or sold?

Dr. Atick is firmly in the second camp.

His upbringing influenced both his interest in identity authentication and his awareness of the power conferred on those who control it. He was born in Jerusalem in 1964 to Christian parents of Greek and French descent. Conflict based on ethnic and religious identity was the backdrop of his childhood. He was an outsider, neither Jewish nor Muslim, and remembers often having to show an identity booklet listing his name, address and religion.

“As a 5- or 6-year old boy, seeing identity as a foundation for trust, I think it marked me,” Dr. Atick says. To this day, he doesn’t feel comfortable leaving his New York apartment without his driver’s license or passport.

After a childhood accident damaged his eyesight, he became interested in the mechanics of human vision. Eventually, he dropped out of high school to write a physics textbook. His family moved to Miami, and he decided to skip college. It did not prove a setback; at 17, he was accepted to a doctoral program in physics at Stanford.

Video

Facial Recognition Software in Action

Aharon Zeevi Farkash, the founder of FST Biometrics, demonstrates how his company’s technology can identify people from their appearance and movements.

Credit By Ozier Muhammad on Publish Date May 17, 2014

 

 

 

 

 

Still interested in how the brain processes visual information, he started a computational neuroscience lab at Rockefeller University in Manhattan, where he and two colleagues began programming computers to recognize faces. To test the accuracy of their algorithms, they acquired the most powerful computer they could find, a Silicon Graphics desktop, for their lab and mounted a video camera on it. They added a speech synthesizer so the device could read certain phrases aloud.

As Dr. Atick tells it, he concluded that the system worked after he walked into the lab one day and the computer called out his name, along with those of colleagues in the room. “We were just milling about and you heard this metallic voice saying: ‘I see Joseph. I see Norman. I see Paul,’ ” Dr. Atick recounts. Until then, most face recognition had involved analyzing static images, he says, not identifying a face amid a group of live people. “We had made a breakthrough.”

The researchers left academia to start their own face-recognition company, called Visionics, in 1994. Dr. Atick says he hadn’t initially considered the ramifications of their product, named FaceIt. But when intelligence agencies began making inquiries, he says, it “started dawning on me that this was not an innocent machine.”

He helped start an international biometrics trade group, and it came up with guidelines like requiring notices in places where face recognition was in use. But even in a nascent industry composed of a few companies, he had little control.

In 2001, his worst-case scenario materialized. A competitor supplied the Tampa police with a face-recognition system; officers covertly deployed it on fans attending Super Bowl XXXV. The police scanned tens of thousands of fans without their awareness, identifying a handful of petty criminals, but no one was detained.

Journalists coined it the “Snooper Bowl.” Public outrage and congressional criticism ensued, raising issues about the potential intrusiveness and fallibility of face recognition that have yet to be resolved.

Continue reading the main story

Dr. Atick says he thought this fiasco had doomed the industry: “I had to explain to the media this was not responsible use.”

Then, a few months later, came the Sept. 11 terrorist attacks. Dr. Atick immediately went to Washington to promote biometrics as a new method of counterterrorism. He testified before congressional committees and made the rounds on nightly news programs where he argued that terrorism might be prevented if airports, motor vehicle departments, law enforcement and immigration agencies used face recognition to authenticate people’s identities.

“Terror is not faceless,” he said in one segment on ABC’s “World News Tonight.” “Terror has measurable identity, has a face that can be detected through technology that’s available today.”

It was an optimistic spin, given that the technology at that early stage did not work well in uncontrolled environments.

Still, Dr. Atick prospered. He merged his original business with other biometrics enterprises, eventually forming a company called L-1 Identity Solutions. In 2011, Safran, a military contractor in France, bought the bulk of that company for about $1.5 billion, including debt.

Dr. Atick had waited 17 years for a cash payout from his endeavors; his take amounted to tens of millions of dollars.

In fact, some experts view his contribution to the advancement of face recognition as not so much in research but in recognizing its business potential and capitalizing on it.

“He actually was one of the early commercializers of face-recognition algorithms,” says P. Jonathon Phillips, an electronics engineer at the National Institute of Standards and Technology, which evaluates the accuracy of commercial face-recognition engines.

Ovals, Squares and Matches

At Knickerbocker Village, a 1,600-unit red-brick apartment complex in Lower Manhattan where Julius and Ethel Rosenberg once lived, the entryways click open as residents walk toward the doors. It is one of the first properties in New York City to install a biometrics system that uses both face and motion recognition, and it is a showcase for FST Biometrics, the Israeli security firm that designed the program.

“This development will make obsolete keys, cards and codes — because your identity is the key,” says Aharon Zeevi Farkash, the chief executive of FST. “Your face, your behavior, your biometrics are the key.”

On a recent visit to New York, Mr. Farkash offered to demonstrate how it worked. We met at the Knickerbocker security office on the ground floor. There, he posed before a webcam, enabling the system to faceprint and enroll him. To test it, he walked outside into the courtyard and approached one of the apartment complex entrances. He pulled open an outer glass door, heading directly toward a camera embedded in the wall near an inner door.

Back in the security office, a monitor broadcast video of the process.

First, a yellow oval encircled Mr. Farkash’s face in the video, indicating that the system had detected a human head. Then a green square materialized around his head. The system had found a match. A message popped up on the screen: “Recognized, Farkash Aharon. Confidence: 99.7 percent.”

On his third approach, the system pegged him even sooner — while he was opening the outer door.

Mr. Farkash says he believes that systems like these, which are designed to identify people in motion, will soon make obsolete the cumbersome, time-consuming security process at most airports.

“The market needs convenient security,” he told me; the company’s system is now being tested at one airport.

Continue reading the main story

Mr. Farkash served in the Israeli army for nearly 40 years, eventually as chief of military intelligence. Now a major general in the army reserves, he says he became interested in biometrics because of two global trends: the growth of densely populated megacities and the attraction that dense populations hold for terrorists.

In essence, he started FST Biometrics because he wanted to improve urban security. Although the company has residential, corporate and government clients, Mr. Farkash’s larger motive is to convince average citizens that face identification is in their best interest. He hopes that people will agree to have their faces recognized while banking, attending school, having medical treatments and so on.

If all the “the good guys” were to volunteer to be faceprinted, he theorizes, “the bad guys” would stand out as obvious outliers. Mass public surveillance, Mr. Farkash argues, should make us all safer.

Safer or not, it could have chilling consequences for human behavior.

A private high school in Los Angeles also has an FST system. The school uses the technology to recognize students when they arrive — a security measure intended to keep out unwanted interlopers. But it also serves to keep the students in line.

“If a girl will come to school at 8:05, the door will not open and she will be registered as late,” Mr. Farkash explained. “So you can use the system not only for security but for education, for better discipline.”

Faceprints and Civil Liberties

In February, Dr. Atick was invited to speak at a public meeting on face recognition convened by the National Telecommunications and Information Administration. It was part of an agency effort to corral industry executives and consumer advocates into devising a code for the technology’s commercial use.

But some tech industry representatives in attendance were reluctant to describe their plans or make public commitments to limit face recognition. Dr. Atick, who was serving on a panel, seemed to take their silence as an affront to his sense of industry accountability.

“Where is Google? Where is Facebook?” he loudly asked the audience at one point.

“Here,” one voice in the auditorium volunteered. That was about the only public contribution from the two companies that day.

The agency meetings on face recognition are continuing. In a statement, Matt Kallman, a Google spokesman, said the company was “participating in discussions to advance our view that the industry should make sure technology is in line with people’s expectations.”

A Facebook spokeswoman, Jodi Seth, said in a statement that the company was participating in the process. “Multi-stakeholder dialogues like this are critical to promoting people’s privacy,” she said, “but until a code of conduct exists, we can’t say whether we will sign it.”

The fundamental concern about faceprinting is the possibility that it would be used to covertly identify a live person by name — and then serve as the link that would connect them, without their awareness or permission, to intimate details available online, like their home addresses, dating preferences, employment histories and religious beliefs. It’s not a hypothetical risk. In 2011, researchers at Carnegie Mellon reported in a study that they had used a face-recognition app to identify some students on campus by name, linking them to their public Facebook profiles and, in some cases, to their Social Security numbers.

As with many emerging technologies, the arguments tend to coalesce around two predictable poles: those who think the technology needs rules and regulation to prevent violations of civil liberties and those who fear that regulation would stifle innovation. But face recognition stands out among such technologies: While people can disable smartphone geolocation and other tracking techniques, they can’t turn off their faces.

“Facial recognition involves the intersection of multiple research disciplines that have serious consequences for privacy, consumer protection and human rights,” wrote Jeffrey Chester, executive director of the nonprofit Center for Digital Democracy, in a recent blog post.

“Guidelines at this stage could stymie progress in a very promising market, and could kill investment,” Paul Schuepp, the chief executive of Animetrics, a company that supplies mobile face-recognition systems to the military, recently wrote on the company’s blog.

Dr. Atick takes a middle view.

To maintain the status quo around public anonymity, he says, companies should take a number of steps: They should post public notices where they use face recognition; seek permission from a consumer before collecting a faceprint with a unique, repeatable identifier like a name or code number; and use faceprints only for the specific purpose for which they have received permission. Those steps, he says, would inhibit sites, stores, apps and appliances from covertly linking a person in the real world with their multiple online personas.

“Some people believe that I am maybe inhibiting the industry from growing. I disagree,” Dr. Atick told me. “ I am helping industry make difficult choices, but the right choices.”

A version of this article appears in print on May 18, 2014, on page BU1 of the New York edition with the headline: Never Forgetting a Face.

Sursa: NYT via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Prof. Ilie Bădescu: Ioan Alexandru sau triumful „teologiei poetice”. Contribuții la cunoașterea unității de substrat a Europei creștine

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 19, 2014 - 1:00am

Universitatea-EmausPe 15 mai s-au implinit 24 de ani de la fondarea, de catre poetul Ioan Alexandru, a Asociatiei Pro Vita pentru nascuti si nenascuti, condusa in prezent, la nivel national, de bunul Parinte Nicolae Tanase si, la Bucuresti, de Bogdan Stanciu. Universitatea Emaus, un proiect coordonat de profesorii Ilie Badescu si Petre Anghel, a marcat acest moment aniversar prin studiul pe care il prezentam mai jos si printr-o evocare video pe care puteti sa o vizionati aici: Cruce și Înviere cu Ioan Alexandru. Film In Memoriam. „Ioan Alexandru avea harul să susțină valoarea vieții cu darul poetic pe care i-l dăduse Dumnezeu”

O ipoteză de sociologie noologică asupra liricii creștine a lui Ioan Alexandru

de Ilie Bădescu

Abstract

Ioan Alexandru Cruce si InviereCadrul spiritual configurat de coexistenţa celor cinci succesiuni civilizaţionale: 1. Siria midrash-ului iudeo-creştin şi a imnelor Sf Efrem Sirul (dimpreună cu cea antiohiană a Sf. Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare), 2. Ierusalimul Pentateuhului, davidic şi al profeţilor, dimpreună cu Galileea neamurilor, 3. Grecia pauliniano-athonită şi, în fine, 4. toată aria apostolică andreiană, compusă la rândul ei din trei nuclee dense, unul fiind constituit de România davidică a psalmilor arghezieni şi a  imnelor  lui Ioan Alexandru dar şi a Odei în metru antic a lui Eminescu (ca să nu menţionăm poemul apofatic, Luceafărul, în descendenţă directă din tainicul motiv al luminii), altul fiind nucleul rusesc al impulsului eshatologic ca şi cel ilustrat de tiparul dostoievskian, la care se adaugă, în al cincilea rând, (5), Roma cu ambele maluri ale Atlanticului, adică aria continentului atlantic, cum l-a denumit Carl Schmitt. Poezia lui Ioan Alexandru este comprehensibilă, ca mare performanţă într-un asemenea sistem de referinţă.

Noologia se referă la toate acele trăiri, cadre și manifestări creatoare  prin care se desăvârșește ordinea spirituală a lumii. Opera este, din acest punct de vedere, cadrul și tehnica cea mai adecvată de actualizare a unei ordini spirituale profunde la o scară nebănuită în absența operei. Analiza unor opere, precum este, în acest caz, poezia imnelor lui Ioan Alexandru, are tocmai meritul că ne oferă cheia de acces la acel tip de ordine spirituală profundă pe care omul modern a uitat-o, iar postmodernul o ignoră cu totul. Cu toate acestea, răspunsul la crizele și schismele lumii noastre este stocat în aceste mari performanțe denumite opere (literare, religioase, metafizice etc.) încât studiul lor capătă o importanță practică evidentă. Este drept că pentru a reuși o asemenea cercetare, sociologia însăși trebuie să se reformeze, devenind o știință noologică, adică o știință a dinamicii noos-urilor, în și prin care ni se dezvăluie tocmai această ordine profundă. Am întreprins această cercetare a creației poetice a lui Ioan Alexandru convinși fiind că noologia operei sale ne va ajuta să pătrundem la acel nivel de adâncime a ordinii care susține însuși edificiul lumii noastre, cu știrea ori fără de știrea noastră.

**

Ioan Alexandru – restaurator al unor genuri și specii literare ale substratului creștin

Vom reține, mai întâi, câteva dintre trăsăturile generice ale operei alexandriene, definitorii pentru edificiul ordonat, bine zidit al lumii în care trăim noi înșine învăluiți într-o bizară inconștiență, o duioasă inocență ca să nu spunem imbecilitate.  Ce anume ne dezvăluie, așadar, poezia lui Ioan Alexandru din profunzimile neconștiute ale lumii în care totuși trăim și de ale cărei fundamente ne slujim zilnic cu sau fără de știință. Vom sesiza, mai întâi, că studiul operei lirice a lui Ioan Alexandru ne oferă câteva informații cu privire la funcția constitutivă a cântecului. Ipoteza noologiei este aceea că lirica incantatorie este o dimensiune fundațională a ordinii lumii. Or, poezia lui Ioan Alexandru face parte din marele curent spiritual restaurator care-şi are rădăcinile în Vechiul şi Noul Testament şi în cele trei funcţiuni care au însoţit cântecul în toate epocile majore ale istoriei omeneşti: auguralul, oracularul şi exorcizantul. Genurile ivite în mediul de sensibilitate testamentară, de la iudaicele midrash şi „targum”, la poemul psaltic, la omilii şi, mai încoace la genul acatistier, ori la specia molitfelnicului, la apoftegmă ori la specia povestirii hagiografice şi la imnele care subântind unul dintre axele creaţiei literar-religioase creştine, de la imnele mediului liturgic la „Imnele Raiului” ale Sfântului Efrem Sirul și, mai spre noi, la Imnele marelui poet creştin contemporan, Ioan Alexandru, atestă un orizont stilistic de o bogăţie extraordinară. Acest evantai de genuri s-a perpetuat în mediul liturgic, dar a trecut şi dincolo de acesta. Vom încerca să desluşim, mai încolo, semnificaţia acestei geografii sacre scufundate, urmând linia de analiză comparativă a celor doi mari poeţi creştini: Sf Efrem Sirul, din Siria Orientală (vechea Mesopotamie), complementară geografic şi spiritual Siriei Antiohiene occidentale,  şi Ioan Alexandru din România Maramureşului septentrional. Imnele sunt singurul gen potrivit să cânte frumuseţile Raiului, şi cu siguranţă marele poet a dezvoltat genul într-o direcţie surprinzătoare, ca singurul potrivit să cânte Raiul ceresc în chip de Grădină a Raiului pe pământ, cum i se înfățișează poetului, în modalitate imnică, pământul Transilvaniei ori al Moldovei (ce frumos sună lucrul acesta în versurile de început ale poetului, care prefigurau evoluţia seriei tematice şi a motivului Grădinii Raiului: „pretutindeni exişti tu pământule,//dar eu te ştiu dintr-un anume loc şi timp anume, // ars de roţi şi frământat de lumini..”, citat din memorie). Raiul nu a fost retras omului, ne sugerează poetul, el încă este aici în chip de grădini ale Raiului. O asemenea grădină este şi imnica Transilvanie. Aici, poetul se întâlneşte cu antropologul creştin Nichifor Crainic şi cu toată tradiţia de la Gândirea lui N. Crainic, V. Băncilă şi Pan Vizirescu, a căror creaţie este o mărturie a genului literar confirmativ, adică a transfigurării estetice a sentimentului paradiziac, în plină eră postlapsariană, ceea ce este cu adevărat miraculos. Imnul este genul confirmativ. Dacă poezia satirică s-a născut ca o reacţie a durerii în faţa stricăciunii, imnul s-a născut ca o reacţie a bucuriei suprafireşti pe care ne-o procură orice ipostază confirmativă a Raiului şi a lucrării Sfinţilor lui Dumnezeu.  Desigur că genurile evoluează în chip autonom fără a-şi pierde rădăcina din adâncurile abisale ale Scripturii, precum sunt rădăcinile paradoxale ale eminescienei „flori de pe mare”. Dacă, în cazul genurilor targum şi midrash încă regăsim o apropiere a textului narativ de „exegeza de tip liturgic, desfăşurată în contextul cultului sinagogal”[1], la poemul psaltic, în schimb, evoluţia genului psaltic cunoaşte o puternică autonomie şi o extraordinară diversitate, la fel cum se întâmplă cu genul imnelor. În cazul dependenţei de textul scripturistic, ca în exemplul genului targum, dezvoltat de către rabini în actul „traducerii textului Legii sau al profeţilor sub formă de parafrază aramaică dezvoltată (=targum)”, oracularul şi omileticul erau puternic îngemănate, diferenţierea lor aducând cadrul emergenţei pericopei, o specie tot liturgică, şi a genului omiletic (midrash) bine demarcat, care va înflori în „haggada” (tradiţia iudaică orală a comentariului scripturistic)[2]. Textul Legii şi cel profetic, devenite pericopă, permiteau comentariul liber, ceea ce a impus omiliile, celebre în arealul tradiţiei sinagogale, dar şi în spaţiul bizantin prin Omiliile Sf Vasile cel Mare, de pildă. Chiar şi numai la acest prag al discuţiei ne putem da seama că actul creator susţine şi devine întrucâtva inteligibil prin cele trei funcţiuni, la care am făcut deja referire: auguralul, oracularul şi exorcizantul. Din prima funcţiune s-a născut imnul, din a doua poezia profetică, dar şi poemul psaltic, din a treia, moliftele Sf Vasile cel Mare, rostite în sobor în fiecare zi de Anul Nou creştin (ceea ce arată un tip originar de lectură colectivă incantatorie) şi poezia satirică, oricât de paradoxal pare[3]. Un poet precum Tudor Arghezi a dezvoltat în principal cele trei genuri, genul psaltic, poezia profetică şi cea satirică, cu toate că nici genul imnic nu lipseşte ca în seria lirică a „laudelor”. Ioan Alexandru a promovat şi a dezvoltat (a inovat, am putea spune) primele două genuri, legate de augural şi de oracular, adică imnul şi poezia profetică, într-altfel decât Arghezi în psalmi ori în „laude”, dar nu fără de legătură cu îndrăzneţele inovaţii ale lui Arghezi în raport cu genurile artistice legate de spaţiul liturgic.

 

Poezia restauratoare a lui Ioan Alexandru versus

antipoezia lapsaridă, decostructivistă, postmodernă

 

Ne dăm seama că acest curent restaurator este opus celui deconstructivist postmodern, care crede că poate muta sursele lirismului în spaţiul profan, ocolind orice atingere cu funcţiile fondatoare ale cântecului, cele care, de altminteri, justifică însăşi apariţia şi îndreptăţirea acestei specii majore a literaturizării care este poezia, şi care îşi are rădăcinile în substratul sacru al cuvântului însuşi. Ne dăm seama ce răsturnare ontologică se peterce cu postmodernii, care mută sursa inspirației și funcția poeziei din spațiul sacru în cel profan, ceea ce este cu adevărat o răsturnare diabolică. Poetul postmodern caută regiunile impure, profane, spre imondicii, dar nu pentru a-şi exersa vreo funcţie exorcizantă ca în genul moliftelor ori ca în poezia satirică eminesciană sau argheziană, ci pentru a sluji unei desacralizări programatice totalitare care atestă un triumf al nihilismului dogmatic extrem. Poetul postmodern adoră imondiciile, cu toate cele 33 de specii ale murdărilor dezvălute în Vechiul Testament cu tot cu funcția lor malefică, îşi face biserică din spaţiul în care predomină ele, încercând chiar să oficieze liturghii întoarse, întârzie în adorarea imondiciilor şi a funcţiilor legate de ele etc., de la murdăriile banale, precum ar fi un lighean murdar, o chiuvetă pe care-a ocolit-o săpunul şi până la fecale, urină etc. Ne dăm seama că aici liricul este pus în slujba unei masive deconstrucţii menite a desacraliza deopotrivă omul şi natura sugerând, în alt plan, absenţa din lume a sacrului, a paradisiacului şi deci negarea atemporalismului divin din lucruri şi făpturi deopotrivă. Programul naturalismului metodologic postfreudian este dus la extrem. Contra unui asemenea curent, pe care poeţii genurilor sacre l-au anticipat, se face stavilă salvatoare, în faţa revărsării devastatoare a nihilismului totalitar, curentul marii creaţii restauratoare prin care se reafirmă modul teandric de existenţă, divino-umanul. În poezia lui Ioan Alexandru pământul este „ars de roţi şi frământat de lumini”, adică este lămurit în foc, aşa cum ne spun psalmii davidici, pe câtă vreme în pseudolirismul imondiciilor, pământul este locul descompunerii, al fetidului, al lucrului ruginit, mâncat de molii şi populat de viermi, de obiecte dezafectate, sugerând supremaţia orizontului dezasimilaţiei în toată existenţa şi asupra a toată vieţuirea. Faptul crucial din viaţa zilnică a unui om pentru poezia aceasta, este, de pildă, legat de exerciţiul funcţiilor fiziologice inferioare (eliminarea excrementelor) şi astfel poezia devine antipoezie, căci nu cântă (nu în-cântă), ci „des-cântă” cu elementele expresive ale magiei negre, care şi ea foloseşte excremente şi altele pentru a lega omul nu pentru a-l dezlega. Pentru ilustrare am putea cita din poezia a doi poeţi reprezentativi ai curentului, al căror nume nici n-ar putea fi reţinute din iureşul imondiciilor, dar ne vom abţine totuşi să coborâm în abundenţa lapsaridă a acestui mediu. Riscul e prea mare şi efectul e fetid spre asfixie. Cu totul alta este direcţia în care se propagă lirismul poeziei lui Ioan Alexandru. Elementele nu sunt privite pe faţa epuizării, ci pe aceea a unui miraculos fenomen restaurator, iar poezia devine, într-altfel decât în poezia satirică a lui  Arghezi, exorcizantă, slujind deopotrivă şi o funcţie taumaturgică, căci cuvântul rostit de o gură curată, de o făptură purificată, vindecă, purifică, lămureşte precum aurul lămurit în foc. „Pretutindeni exişti tu, pământule// Ars de roţi…”, zice poetul evocând deopotrivă roţile torturii martirologice ale lui Horia şi Cloşca, dar şi roţile focului purificator pomenit în Psalmul 118 (…), dar şi în cuvintele celor doi apostoli pe Drumul spre Emaus, când descoperă subit: „Oare nu ardea sufletul nostru când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile!?”. Eminescu a ridicat şi el glăsuirea la aceiaşi funcţie vindecătoare, fie că este vorba de „glasul gurei mici”, fie de „o eternă gură”. Iată variante ale glăsuirii la Eminescu: „O oră să fi fost amici// o oră de amor// s-ascult de glasul gurei mici// o oră şi să mor”, sau: „De treci codrii de aramă de departe vezi albind//şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”, sau: „etern repovestită de o eterna gură” din Glosă etc. Poezia izvorăşte aici din funcţia elementară a sacrului fondator, pe care poetul este chemat să i-l descopere omului în toate ale vieţii lui, de la cele mici la cele mari, redându-i bucuria vieţii şi vindecându-l pe el şi lucrurile de tristeţi care prefaţează întunericul deznădăjduirii şi cultura morţii. De aceea, se poate spune cu Iorga: „Eminescu este drumul spre sănătate al acestui popor”. Desigur că există un lirism al descompunerii, ca în poezia simbolistă a lui Bacovia sau Minulescu, dar acesta este departe de pseudopoezia imondiciilor din „opera” poetului nouăzecist. Cu această diferenţă expresivă măsurăm şi distanţa dintre cele două generaţii: şaizeciştii (generaţia Labiş) şi nouăzeciştii, generaţia „eliberării” postdecembriste, dar putem consemna şi o teribilă rănire a organismului etnoistoric al unui popor, la nivelul de articulaţie al generaţiei prin care se propagă în timp, etnoistoric, tocmai poporul însuşi. Cum anume ni se înfăţişează fiinţa unui neam european trecut în poezia lui Ioan Alexandru şi cum arată aceiaşi fiinţă trecută în „poezia” poeţilor aşa numiţi nouăzecişti, putem afla printr-o analiză comparativă simplă. Vom părăsi, însă, calea aceasta, fiindcă este prea puţin productivă.

Despre fiinţa spirituală a popoarelor poţi afla lucruri extraordinară cercetând marea operă în care-şi găseşte adăpost şi desăvârşire poporul însuşi şi nicidecum din experimentele deconstrucţiei patolirice a dimensiunii expresive a fiinţei unui popor. Studiul acestora poate fi util dacă vrem să cercetăm căile rătăcirii unei anume generaţii ca să nu repetăm steril şi stricăcios antilucrarea ei, altfel operaţia este cu totul nefolositoare, cu excepţia ştiinţei interesate de îmbolnăvirea funcţiei expresive a unei generaţii, adică de maladiile generaţionale ale epocilor de descompunere. Marele eseist şi deopotrivă romancier, filosof şi istoric literar, Paul Anghel, găseşte un substrat temporal originar pentru acest tip de lirism purificator şi vindecător în ceea ce numeşte modelul magic de timp şi deci „cuvântul magic”. Indiferent cum vom denumi cuvântul care confirmă dimensiunea expresiv-taumaturgică a existenţei, un lucru este cert şi anume: atributul său purificator; acesta este „cuvânt cu putere”, cum se dovedeşte a fi, în genere, cuvântul relegat de glăsuirea divină, de logos, în cele două exprimări ale revelaţiei. Tocmai de acestea se leagă şi izvorul poeziei în cele trei genuri monumentale ale sale, de care tocmai am pomenit folosindu-ne de sugestia regretatului Paul Anghel, în viziunea căruia cuvântul ritualului va fi un cuvânt augural, oracolar şi de exorcizare. „Cele trei drumuri vor conduce, cum s-a şi precizat mai sus, în modelul clasic, la poezia imnică, la poezia profetică şi la poezia satirică, trei direcţii poetice prin care cuvântul se va laiciza”, fără a-şi pierde resortul sacru, adăugăm noi, adică rădăcinile înfipte în atemporalismul divin, în abisalitatea oceanului noologic, precum misterioasa floare de pe mare, tocmai menţionată, din poezia marelui Eminescu. „Evaluând global, putem spune că în genere colindele recurg la funcţia augurală a imaginii şi cuvântului. Colindul meneşte sau vesteşte o stare bună. În chip predilect colindele încep cu „lerui-ler” şi „florile dalbe”, ceea ce cândva, în orizontul prim, însemna nu numai cuvânt, dar şi gest: colindătorii aduceau crengi verzi, poate înflorite, poate presărând petale, ca în ritualurile augurale vii şi azi în India, Ceylon şi Bali. Florile s-au retras, treptat în cuvânt, ritualul colindatului s-a strămutat din primăvară în iarnă, dar amintirea dăinuie încă, iar verbul o conservă”[4]. În toate regăsim aceiaşi prelungire a funcţiei purificatoare atestată în natură şi trecută în beneficiul întregii societăţi graţie funcţiei mijlocitoare a agentului care vesteşte puritatea naturii şi a lumii însăşi, curăţiile, luminile suprafireşti din cele mai obişnuite situaţii şi deopotrivă din lucruri şi din făpturi. „Lumină din luminie…”, spune poetul creştin.  Această funcţiune de mijlocire a purificărilor, a curăţiilor, a luminii şi a lămuririi (graţie focului interior al logosului ce răzbate în orice utilizare curată a cuvântului) este asumată de poetul creştin, Ioan Alexandru, cu o putere extraordinară prin care odrăsleşte imnul, funcţia oraculară a cuvântului prin poezia profetică şi deopotrivă lirica purităţilor şi a felurilor de lumină despre care mărturisesc marii contemplativi şi pe care o cântă, o incantează Ioan Alexandru. Acesta este orizontul de inteligibilitate a prezenţei elementelor cosmice pozitive, deopotrivă în specia poemelor lui Ioan Alexandru şi a colindelor (cu funcţie magică): „- Bună dimineaţa, apă lină! / – Bună dimineaţa, gospodină …”, altul: „- Bună dimineaţa fântâniţă, mândră şi frumoasă! / – Bună dimineaţa, jupâneasă …” Altul: „ – Bună dimineaţa, rouă rourată! / – Mulţumim dumitale, fată! …”

Revenind la genul imnelor, vom sesiza că tradiţia genului coboară adânc în timpul creştin spre Siria Orientală, în mediul iudeo-creştin al necercetatei metropole antice Nisibis, a Sf. Efrem Sirul. Tot la fel, genul omiletic creştin îşi are rădăcinile în Antiohia unde l-au ridicat pe culmi inegalabile Sf Ioan Gură de Aur şi Sf Vasile cel Mare.

 

Poezia lui Ioan Alexandru a unificat stilistic trei spații subcontinentale

 

Nu vom insista, în paginile noastre nici pe lămuriri detaliate la structura genului pentru care există foarte buni specialişti în spaţiul teologic (din studiile Pr Ioan Ică jr am citat deja). Sigur că, la început, e bine să ne reamintim câte ceva despre structura acestui gen poetic, fără a insista şi fără a pretinde vreun merit în privinţa propriului meu aport. Toate cele menţionate aici sunt preluări lămuritoare şi deci ajutătoare pentru cititor, nicidecum dezvoltări personale. Ceea ce voim noi a spune aici merge pe alte linii ale demonstraţiei. Cât priveşte evoluţia genului imnografic până la dezvoltarea lui estetică de care beneficiază graţie operei poetice alexandriene, vom reţine că  imnul cuprinde în arhitectonica lui cele trei tipare: condacul, icosul şi irmosul. « Literatura bizantină cultiva vreme indelungată genul poetic reprezentat de condac, cu toate că, se pare, această denumire caracteristică nu apare în texte mai devreme de secolul al IX-lea. Condacul se prezinta ca un imn alcătuit din 18 pana la 30 de strofe (foarte rar depășesc numarul de 30) cu aceeasi structura metrică. Fiecare strofă, cunoscută sub numele de “tropar” sau “icos”, e alcatuită după modelul primei strofe, intitulată “irmos”, incat toate celelalte strofe corespund, ca numar de silabe, accente tonice si din punct de vedere melodic cu irmosul.”[5] . Desigur că genul, cum s-a precizat, e legat de preamărirea sfinţilor.[6] Prin dezvoltarea genului „se va realiza o trecere deliberata de la simplul tropar la forma unui poem amplu, care sa se constituie ca o insiruire de tropare înlănțuite în aceeași acțiune”.[7]

Imnele lui Ioan Alexandru sunt o mărturie pentru o extraordinară performanţă spirituală, unică, după ştiinţa mea, în tot Răsăritul creştin şi probabil în toată creştinătatea, dacă facem cumva abstracţie de franciscanele variante ale celebrului „Il Cantico din fratre Solo” al Sf Francisc d’Assissi, aceea a recuperării unităţii tuturor celor trei arii ale creştinismului originar: siriacă (prin care se menţinuse până târziu textul aramaic şi deci folosirea unei limbi pe care o vorbise Însuşi Mântuitorul), greacă şi romană. Fapta aceasta de sinteză creatoare în plină eră comunistă, anticreştină şi antinaţională, este ceva care depăşeşte imaginaţia. Faptul acesta este comparabil doar cu performanţa (consemnată de către Lucian Blaga) lui Dimitrie Cantemir, care a unificat, în fapta lui creatoare, cele două mari câmpuri stilistice polarizate, opuse, bizantinismul static (oriental) şi barocul dinamic (apusean), lăsând moştenire nevredniciei noastre un câmp stilistic de o noutate copleşitoare: bizantinismul dinamic. Acesta va rămâne oarecum singular în cultura Răsăritului creştin, despre Occident neputându-se nici măcar vorbi. În chip nefericit, însă, performanţa lui Cantemir rămâne oarecum singulară chiar în cuprinsul culturii române, dacă ignorăm acea filiaţie a Hiperionului eminescian din Inorogul cantemiresc, chestiune aşa de savant comentată de marele şi blândul cărturar, Edgar Papu.

 

Arhitectura generică și simbolică a operei poetice a lui Ioan Alexandru

 

Cu performanţa lui Ioan Alexandru ne găsim în faţa unei extraordinare acţiuni de restauraţie spirituală a unei vechi unităţi care lega întreitele spaţii care stau astăzi încă rupte, risipite, spre paguba Europei întregi, dar şi a lumii, fiindcă este clar că depăşirea crizei endemice a Orientului Apropiat este dependentă în mare măsură de recuperarea unităţii dintre Atena, Ierusalim, Roma şi vechile Nisibis şi Antiohia. Însă lucrul acesta s-a petrecut deja în chip de mare performanţă estetică prin poezia tricontinentală a lui Ioan Alexandru. Putem spune fără teamă că prin poezia imnelor lui Ioan Alexandru (şi nu numai a acestui corpus al operei sale lirice) se străvede o lume, un spaţiu dens de mare însemnătate pentru unitatea celor trei Europe: Eurafrica, Europa atlantică şi Eurasia. Cine crede că va fi posibilă pacea lumii şi liniştea sufletească a omului european fără de recuperarea acestei unităţi se află într-o mare eroare. Cadrul spiritual configurat de coexistenţa celor cinci succesiuni civilizaţionale: 1. Siria midrash-ului iudeo-creştin şi a imnelor Sf Efrem Sirul (dimpreună cu cea antiohiană a Sf. Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare), 2. Ierusalimul Pentateuhului, davidic şi al profeţilor, dimpreună cu Galileea neamurilor, 3. Grecia pauliniano-athonită şi, în fine, 4. toată aria apostolică andreiană, compusă la rândul ei din trei nuclee dense, unul fiind constituit de România davidică a psalmilor arghezieni şi a  imnelor  lui Ioan Alexandru dar şi a Odei în metru antic a lui Eminescu (ca să nu menţionăm poemul apofatic, Luceafărul, în descendenţă directă din tainicul motiv al luminii), altul fiind nucleul rusesc al impulsului eshatologic ca şi cel ilustrat de tiparul dostoievskian, la care se adaugă, în al cincilea rând, (5), Roma cu ambele maluri ale Atlanticului, adică aria continentului atlantic, cum l-a denumit Carl Schmitt. Poezia lui Ioan Alexandru este comprehensibilă, ca mare performanţă într-un asemenea sistem de referinţă. Nimeni, după ştiinţa noastră, n-a reuşit până la el, să scoată din scufundare axa unei mari tradiţii spirituale care subîntinde o geografie de substrat de străveche unitate în care se cuprind, la un pol, imnele lui Ioan Alexandru, la celălalt pol, Imnele Sf. Efrem Sirul. Graţie poemelor lui Ioan Alexandru redescoperim o frăţietate spirituală scufundată tocmai cu cel ce face parte din familia Sf. Efrem. Descoperim în chip minunat o frăţietate uitată graţie celor doi mari trăitori Efrem al Siriei şi Ioan Alexandru al României. Aşa cum prin eminesciana Odă în metru antic ne descoperim tot în chip minunat întreolaltă cu Sf. Evagrie Ponticul, deci cu marea spiritualitate înfloritoare în pustia egipteană. Când marele poet spune „nu credeam să învăţ a muri vreodată”, înţelegem că deja coborâse în adâncul teologiei evagriene a celor teri feluri de a muri, dintre care numai unul este rodnic, cel pe care desigur că marele poet l-a descoperit prin actul iniţiatic despre care avem mărturia poemului său. Câteva cuvinte despre tabloul imnologiei efremite. Sfântul şi poetul imnologic face parte, cum s-a precizat, din tradiţia şi mediul isait (al oraşului Nisibis).  Tema nunţii şi a Celui ce este Mirele Sufletului, Hristos, sunt teme comune celor două corpusuri lirice, Imnelor efremite şi ale lui Ioan Alexandru (imnele alexandriene, cum le vom numi în continuare). Ca şi la Sf. Efrem şi în cazul imnelor alexandriene, asceza pregătitoare se derulează înlăuntrul comunităţii, ca act de comuniune în „lumina din luminie” şi deci ca trăire în peisaj paradiziac, în bucuria luminii cu toţi fraţii şi cu pământul în chip de peisaj de frumuseţe suprafirească, transfigurat, devenit Rai. Prin motivul luminii din luminie este confirmată şi cealaltă comuniune lirică cu marele siriac prin tema Duhului Sfânt. Ca şi în cazul creştinismului siriac, unde lucrarea Duhului Sfânt este tâlcuită „într-o simbolică feminină: ruha în aramaică fiind de gen feminin”[8]  şi în imnele lui Ioan Aleandru, taina lucrării Duhului în natura devenită peisaj etnic este tâlcuită tot într-o simbolistică feminină prin „lumina din luminie”. „Hristos văzut ca Mire Ceresc, mântuirea înţeleasă ca tămăduire, şi ca recuperarea Paradisului, Focul divin al Duhului („pământul ars de roţi şi frământat de lumini”), „ochiul luminos”…., unitatea celor teri biserici (din cer, de pe pământ şi din suflet)”[9]. Natura devenită peisaj sacru participă la tainele sacramentale, de la taina cununiei, la taina botezului şi la o tulburător de frumoasă euharistie cosmică, sunt toate faţetele imnelor şi ale poeziei alexandriene în ansamblul operei conferindu-i o unitate stilistică de excepţie. Aceasta transfigurează toate polarităţile, le fereşte de alunecări în sciziparităţi schismogenetice, aducând opuşii la coincidenţă (un altfel de misterrium conjunctionis). Împărăţia lui Dumnezeu este dincolo de timp, dar şi dincoace de timp ca eclezie cosmică şi ca Biserică din corpul istoriei şi al neamului, evocând oarecum linia ardelenească a bisericilor lui Goga. În treacăt, vom remarca organizarea ierarhizatoare a volumelor sale, de la „Viaţa deocamdată”, la „Vină” şi, spre treapta de sus, la „Imne” în care sunt recolectate deopotrivă condacul, icosul, poemul psaltic, specia catismei şi, surprinzător, tematizarea şi simbolica molitfelnicului. „Viaţa deocamdată” este un volum dedicat temei fiindului din textura timpului, ca în inspirata cugetare a limbii engleze: for the time being, ceea ce cuvânt-cu-cuvânt s-ar traduce aşa: „pentru fiindul timpului”, adică „pentru deocamdată”, ori direct, „deocamdată”, cum se traduce de fapt spre a fi comprehensibil conştiinţei comune, care însă a uitat înţelesul lui „deocamdată” („cam deodată”, adică, „pe moment”). Cu volumul „Vină” suntem preveniţi asupra simbolicii crucii ca scară ce face legătura între cer şi pământ. Vina este crucea fiecăruia şi scara fiecăruia. Iar Imnele sunt deja starea urcată la cer, în Paradisul totodată coborât pe pământ. Căci crucea lui Hristos, este vina păcatului preluată de Dumnezeu asupra Sa ca să ne putem mântui vădind alte două motive ale sferei lirice alexandriene şi deopotrivă efremite: măreţia şi smerenia lui Dumnezeu, Paradis, Biserică şi Împărăţie eshatologică[10]. Nunta sufletului, deci cununia cu Mirele cersc se desfăşoară în poemele lui Ioan Alexandru într-un scenariu de liturghie cosmică, pe care a încercat Molitfelnicul să-l fixeze prin precizări tipiconale care nu pot însă oferi mai mult decât procedeele de fixare a celor două taine – nunta şi botezul – în nici un caz nu pot sluji ca mijloace de descifrare a nucleului tainic ori chiar şi de tâlcuire. Poemele alexandriene, însă, ca şi imnele efremite ne oferă mijloace şi simbolistici capabile să ne deschidă drum spre tâlcuiri copleşitoare, inaugurând astfel o nouă hermeneutică a cuvântului sacru (logosul) şi deci o modalitate de convorbire cu Dumnezeu. Consemnăm aici triumful teologiei poetice, de care vorbea uneori poetul invocând un binecunoscut teolog german. Cu adevărat, poezia, nu orice poezie, desigur, dar poezia aceasta alexandriană este casa fiinţei, cum ne-a prevenit Heidegger. Nu cred că există un mai complet poet creştin în toată Europa decât Ioan Alexandru. Atât formal (completitudinea genurilor, temelor şi motivelor) cât şi substanţial. Ioan Alexandru a dezvoltat altfel decât în Apus, de pildă, tema polarităţii cerului cu pământul. Cele două sunt una în lumina din luminie, ceea ce arată o tâlcuire năucitoare la tema Paradisului, care este Paradis pierdut la Milton, este cer despărţit de pământ la Sf Augustin şi este Rai pe pământul ridicat de cuvântul poetului la cer. În poezia lui Ioan Alexandru cerul coboară spre pământ pentru că şi pământul urcă spre cer, îmbrăţişându-se în luminie tainică, iar despre taina acestei duble mişcări ne dau mărturie Imnele, în primul rând. Întreaga poezie alexandriană ne transmută în „locul” acela, în luminia care face cu putinţă îmbrăţişarea cerului cu pământul, a soarelui cu luna, care, în toată literatura folclorică primordială, fuseseră unite înainte ca ceva teribil să le fi rupt pe una de cealaltă, împingându-le într-o căutare şi un dor cosmic infinit.

 

Sciziparitățile mediului siro-aramaic în lumina teologiei poetice

 ale celor doi imnologi: Sf Efrem Sirul și Ioan Alexandru

 

Înainte de a examina rădăcinile acestui mod de existenţă cosmic-ceremonială, atestată de literatura primordială, adică de filonul folcloric, vom stărui în treacăt asupra sciziparităţilor petrecute tocmai în arealul sirian, responsabile până azi de eşecurile repetate ale recuperării armoniilor şi unităţii originare a celor trei Europe, de care am vorbit. Chestiunea este semnificativă căci tocmai aceasta este una dintre direcţiile contributorii ale poeziei lui Ioan Alexandru. Aceasta este o poezie tricontinentală, adică restauratoare a unităţii în spirit a celor trei arii: eurafricane, euratlantice şi eurasiatice. Vom reţine, mai întâi, că factorul sciziparitar a inclus trei laturi, atestate de creaţia Sf Efrem Sirul: a) un anume deficit al formulei spirituale a „creştinismului siro-aramaic, de origine iudeo-creştină”[11], care „opera mai mult cu cu imagini, metafore şi comparaţii” decât cu „concepte”; b) încadrarea în imperiul persan i-a impus o „dezvoltare izolată faţă de Biserica greacă din Imperiul Roman”[12] şi c) confruntarea cu „perşii persecutori şi cu iudaismul mai influent şi cu intruziunile gnostice”[13]. Peste aceste condiţionări sciziparitare de fond s-a supra-adăugat ceea ce cu adevărat i-a adus haosul teologic şi eclezial şi deci marea ruptură de unitatea spaţială primară: arianismul. „Produs al speculaţiei medio- şi neoplatonice, acesta a constituit o dramatică provocare la adresa siriacilor care, neobişnuiţi cu speculaţiile filosofice, au fost aruncaţi într-un adevărat haos teologic şi eclezial”[14]. Acesta a fost contextul în care s-a afirmat în chip restaurator opera poetică a Sf. Efrem, ca o cale şi un instrument de recuperarea unităţii într-un mediu aşa de scindat. Calea și instrumentul au fost întrunite atunci de teologia poetică efremită. Un mediu similar este şi cel în care se va afirma 1500 de ani mai târziu, ca răspuns la aceiaşi tragică provocare a unui mediu de multiple sciziparităţi, opera poetică a lui Ioan Alexandru. Noi citim în lucrarea aceasta, care repetă o paradigmă, la 1500 de ani distanţă de exponentul de la origine al genului (între el şi marele poet creştin al celui de-al XX-lea veac se vor interpune alţi doi mari imnografi din Bizanţ, Roman Melodul, de la care se revendică explicit poetul român şi Ioan Damaschinul), un semn proniator şi deci o lucrarea dătătoare de speranţă, chiar dacă mediul acesta şi-a adâncit haosul şi sciziunile, ameninţând din fundal chiar structurile teologice şi ecleziale ale întregii Europe, adică pre-anunţând marea cădere a civilizaţiei europene şi deci a unităţii sale tricontinentale. De aceea, restituirea operei marelui poet creştin este imperativă dincolo de fruntariile României căci, precum ne-am străduit să tâlcuim, această operă conţine răspunsul salvator, sau cel puţin drumul drept către un atare răspuns. Studierea acestei opere în departamente specializate ar fi o şansă inestimabilă şi neaşteptată pentru tot edificiul Noii Europe. Întârzierea unei asemenea întreprinderi va fi spre paguba tuturor şi spre accentuarea primejdiei celei mari care întunecă deja orizontul Europei. Iniţiativa Editurii Academiei Române de a restitui opera omnia marelui poet este un prim pas, fiindcă astăzi ne lipsesc mai mult chiar decât opera efremită cărţile poetului creştin astfel că studiul acesta aşa de urgent n-ar putea să înceapă fără de lucrarea aceasta care datorează aşa de mult iniţiativelor maestrului Acad. D. R Popescu,  Directorul acestei edituri unice. Poezia imnografică era deja un instrument de luptă folosit în mediul acela siro-aramaic şi deopotrivă alexandrian al României postmoderne. Se folosiseră de el şi „Arie la Alexandria şi Bardaisan gnosticul la Edessa în secolul II-III”[15]. Imnele despre credinţă vor face din Sf Efrem Sirul „nu numai adevăratul strămoş al lui Roman Melodul şi al kontakion-ului bizantin, ci şi cel mai mare poet al epocii patristice şi, probabil, unicul teolog poet de talia lui Dante”[16]. Pr Ioan Ică jr ne avertizează că şi ceilalţi doi mari imnografi bizantini, Roman Melodul şi Ioan Damaschinul au fost tot siriaci şi ei. Ca să înţelegem în ce fel lucrează salvator opera şi deci factorul creator al imnografilor să ne reamintim ceea ce ne învaţă Paul Ricoeur, în studiul dedicat hermeneuticii simbolurilor din celebra carte, „Le conflit des interpretations”[17]. O cultură care refuză primatul simbolului, spune Ricoeur şi preluăm ideea lui prin sintetizarea pr Ioan Ică jr., eşuează „fie în alegorism fie în agnosticism (iraţionalism), fie în demitizare şi iconoclastie (raţionalism)”[18]. Mi se pare că tocmai acestea sunt trăsăturile culturii postmoderne ale continentului euratlantic de unde se difuzează spre toate ariile civilizaţionale ale planetei sub denumirea de globalizare. Ca şi opera Sf Efrem Sirul şi opera poetică şi imnografică a lui Ioan Alexandru este o reacţie spirituală restauratoare la o asemenea ameninţare a scufundării în tenebrele unui mediu de multiple sciziparităţi. Ea este azi binefăcătoare, aşa cum a fost ieri opera efremită, dovadă, ne spune acelaşi autor, că la moartea imnografului siriac, „ortodocşii deveniseră dominanţi în Siria romană”[19]. Nici formula neognostică (alegorismul ei) nici raţionalismul scolastic nu pot reface edificiul spiritual prăbuşit. Lucrul acesta îl ştia foarte bine Ioan Alexandru, care va relansa programul spiritual de origine paradigmatică efremită şi cu modulaţii aduse de imnografia bizantină a lui Roman Melodul[20] şi a lui Ioan Damaschinul.

 

Ilie Bădescu

Universitatea Emaus

[1] (cf Pr Ioan Ică jr., Studiu introductiv la Sf Efrem Sirul, Imnele Raiului, p. 8)

[2] (asupra chestiunii vezi Pr Ioan Ică jr. în ibidem)

[3] (Paul Anghel, “O istorie posibilă a literaturii române”, Editura Augusta, Timişoara, 2001)

[4] (ibidem)

[5] „Incercarea de a lamuri pe scurt terminologia imnografica intampina unele greutati datorate orginii obscure a majoritatii termenilor. S-a presupus ca substantivul “kontakion”ar fi un diminuitiv derivat al lui “kontax”, care, popular, inseamna “aruncare” sau “sulita de aruncat”; astfel, prin analogie, s-au numit “condace” proodele lansate sau aruncate de poet in fruntea alcaturilor sale. O explicatie mai plauzibila ar fi aceea potrivit careia, substantivul “o kontoV” (prajina, baston, tepusa) e asociat semantic substantivului tomoV- tom, sul de papirus sau pergament. Astfel, imnele erau scrise pe membrane infasurate in jurul unui bastonas de lemn; cand membranele erau scrise pe ambele parti, ele deveneau “kontakia”. In acest caz, e foarte probabil ca imnele insesi sa fi preluat denumirea de la aceste membrane infasurate pe suluri” (sursa: http://www.crestinortodox.ro/liturgica/cantarea/sfantul-roman-melodul-viata-opera-96867.html).

[6] „Cu timpul, aceasta manifestare poetica se dovedeste a fi modul ideal de preamarire a nenumaratilor sfinti marturisitori, al caror sange sta la temelia Bisericii triumfatoare dupa o lunga perioada de prigonire”  (ibidem).

[7] ”In acest nou gen de poezie, troparul nu mai era o simpla strofa izolata de proza cadentata [ … ] ca in prima perioada a Bisericii, ci facea parte dintr-un tot arhitectonic imbracat intr-o veritabila haina poetica.” (ibidem)

[8] Pr Ioan Ică jr. în ibidem

[9] ibidem

[10] vezi asupra celor trei teme ibidem

[11] (ibidem)

[12] (ibidem)

[13] ibidem

[14] (ibidem, p. 11)

[15] (ibidem)

[16] (cf Murray, Robert, „Symbols o Church and Kingdom. A Study in Early Siriac Tradition”, Cambridge UP, 1975, p 31, apud ibidem)

[17] Paul Ricoeur, „Le conflit des interpretations” (Paris, 1969, pp 283-329)

[18] (Pr Ioan Ică jr. op.cit., p 12)

[19] (Murray, p 30, 341-342, apud ibidem)

[20] « Cercetarile intreprinse de P. Maas si C. A. Trypanis considera autentice numai 59 din cele 85 de condace pastrate sub numele Melodului. Cartile noastre de ritual pastreaza, de regula, numai primele doua strofe din aceste poeme, sub denumirea de “condac” si “icos”, ele reprezentand ramasitele unor cantari mai intinse ale lui Roman, disparute insa in cea mai mare parte. Inceputul condacului e constituit de prooimion sau cuculion, independent metric si melodic fata de irmos. Prooimionul anunta, in linii mari, subiectul imnului, cuprinzand si o rugaciune sau o invocatie cu functie doxologica. Acestea din urma pot constitui chiar refrenul “efumnion”, care se si repeta la sfarsitul fiecarei strofe a condacului. Literele initiale ale fiecarei strofe a condacului formeaza un acrostih, indicand de obicei numele autorului. In privinta icosului -oikoV- etimologia este iarasi incerta. Se pare ca ipoteza cea mai acceptabila presupune influenta limbii ebraice, in care cuvantul “casa” insemna si “poezie, cantare in genul strofei”. Irmosul poate fi pus in relatie cu cuvantul corespunzator, care desemna pe “cel ce leaga”, in cazul nostru constituind elementul care da unitate intregului imn, melodia lui si structura metrica stand la baza celorlalte strofe al imnului. Zonaras, in comentariul la canonul Invierii, alcatuit de Sfantul Ioan Damaschinul, defineste irmosul ca fiind o melodie careia i se adapteaza un limbaj ritmat si incarcat de sens, care are drept cadru un text cu numar fix de silabe; el constituie principiul troparelor si al canoanelor, fiind o “inlantuire”, adica textul si melodia sunt legate unele de altele dupa reguli (kanwn). Critica recenta e derutata de aparitia brusca a condacului in literatura bizantina si, in acelasi timp, de lipsa unui tip de poezie de tranzitie. Se pare ca elemente izolate asemanatoare acestui gen, anterioare lui Roman, s-au manifestat in literatura crestina siriaca a secolului IV si V (“madrasha” si “sogitha”); de la acestea Melodul a preluat nota dramatica mai ales sub forma dialogului folosit in imnele sale. O productie premergatoare condacului ar constitui-o si predica bizantina a veacurilor IV-V, caracterizata de o puternica tendinta poetica si retorica (Sfantul Chiril al Ierusalimului, Vasile de Seleucia si Omiliile Sfantului Proclu)” (sursa:: http://www.crestinortodox.ro/liturgica/cantarea/sfantul-roman-melodul-viata-opera-96867.html.

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Corneliu Vlad la 72 de ani! La Multi Ani! Previziunile unei carti din 1989: „Lumea în mişcare. Încotro?”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 17, 2014 - 9:00pm

Corneliu-Vlad-la-Yazd-in-Iran-Foto-Victor-Roncea

Corneliu Vlad si Victor Roncea de Cristian BotezColegul si mentorul nostru, domnul Corneliu Vlad, unul dintre cei mai fini si precisi analisti ai presei romane din ultimii 50 de ani, a implinit, astazi, 72 de ani. Redactia Ziaristi Online, pe care domnul Vlad a sustinut-o cu entuziasm inca de dinainte de lansarea portalului nostru, ii ureaza La Multi Ani, cu bucurii! Domnul Corneliu Basarab Vlad, jurnalist patriot eminescianist nascut in Basarabia romana, face parte din generatia stralucitilor observatori ai vietii politice internationale printre care se numara si Dumitru Constantin sau regretatii Cristian Popisteanu si Radu Pascal. Celebrul spion-contraspion Florian Garz afirma despre dl. Vlad: “Analistii de mare valoare sunt incomparabili mai putini decat spionii de mare valoare. Din experienta proprie, am curajul sa afirm ca, in ultimii 50 de ani, in Romania nu au existat mai mult de 3-4 analisti de inalta clasa. Unul dintre acestia este Corneliu Vlad.” Autor a numeroase volume de politica externa si istorie recenta, editorialist al ziarului Curentul, distins de Asociatia Civic Media pentru intreaga sa activitate pe frontul jurnalisticii romanesti cu Premiul „Mile Carpenisan” 2012 pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, Corneliu Vlad are o capacitatea de invidiat: aceea de previzionar, bazata pe inteligenta sa sclipitoare si experienta profesionala deosebita. Drept dovada, publicam azi o recenzie a cartii sale „Lumea în mişcare. Încotro?”, aparuta la Editura Eminescu in… 1989. Dupa cum se vede, si coperta lucrarii spune multe: degetele mainii sunt nerabdatoare dar, totusi, vointa ii apartine pasarii. Asadar: zboara sau nu zboara porumbelul? Pana la urma, se pare, pasarea a zburat; dar dintr-o cusca-n alta… La Multi Ani, draga Domnule Vlad!

„Lumea în mişcare. Încotro?” de Corneliu Vlad

Corneliu Vlad - Lumea in Miscare - Editura Eminesc - 1989Cartea a apărut cu câteva luni înainte de marile schimbări istorice în care am fost implicaţi, unii ca simpli spectatori, alţii ca participanţi activi ai unei regii care a cuprins în câteva luni o mare parte a Europei de Est. E interesant acum, după 25 de ani de la publicarea cărţii, să vedem dacă previziunile autorului despre ( pe atunci) lumea de mâine s-au  adeverit sau nu.

Un lucru e de pe-acum clar: avem şi noi angoasele Occidentului. Corneliu Vlad îl citează pe publicistul francez Jean Fourastié, care spunea despre societatea franceză de-atunci că este „o societate în care omul este condamnat la izolare în mulţime şi depersonalizare.” Cam seamănă cu ce-i pe la noi acum, nu? O societate bolnavă trebuie să se vindece de „manifestări nervoase patologice”. Autorul cărţii spune că „Nu întâmplător Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că ţările industrializate occidentale ar trebui să prevadă măcar câte trei paturi în aşezămintele medicale psihiatrice la mia de locuitori.” Mă întreb ( încă n-am găsit un răspuns ferm la marea dilemă naţională: câţi locuitori are România ?) de câte paturi în secţiile de psihiatrie ar fi nevoie în ţara noastră? Sfârşitul secolului XX era prevăzut că va aduce tot felul de nenorociri omenirii. „Francezul Jean Fourastié vorbeşte de „răul sfârşitului de secol”, elveţianul Bernard Soulie de „marea teamă de anul 2000”.” Tot Corneliu Vlad aminteşte că scriitoarea franceză Françoise Sagan era de părere că cel mai mare duşman al omului e singurătatea. Azi, suntem singuri în mijlocul aglomerărilor noastre urbane…Sunt multe alte capitole interesante în „Lumea în mişcare”.  Pe unele  vi le aduc în atenţie în continuare. Ross Perot a fost candicat la alegerile prezidenţiale americane din 1992 şi 1996. N-a reuşit mare lucru. E interesant cum din atâţia oameni bogaţi ai SUA, unii candidaţi la prezidenţiale, Corneliu Vlad a ales să ne povestească despre domnul Perot, care, pentru cititorul român, în 1989, nu reprezenta mare lucru! În carte scrie că Ross Perot a fost concediat de la firma unde lucra, cu toate că … era unul dintre conducătorii ei. În afară de asta, n-a fost şi nu este un tip telegenic. „Nu prea înalt, cu un păr ţepos, pieptănat pe cât posibil într-o parte, roşcovan, cu un nas pe cât de proeminent pe atât de turtit, cu urechi vizibil depărtate de craniu.” Aflu din paginile dedicate evoluţiei miliardarului american că odinioară, învăţătoarea lui îl dojenea, spunându-i: „Păcat că nu eşti mai inteligent, Ross!” Doamna Duck (învăţătoarea) s-a cam înşelat… Ross a crescut între timp, a devenit apoi şef de promoţie al Academiei navale din Annapolis, etc., etc. Dacă găsiţi ceva similitudini, probabil că astrele lucrează la fel, indiferent de continent…Oricum ar fi, un singur lucru vreau să mai amintesc: miliardarul Perot ajuns la „General Motors”, s-a plâns că cinci ani pentru a scoate un nou automobil e mult prea mult, din moment ce „ne-au trebuit doar patru ani pentru a termina cel de-al doilea război mondial.” Altă situaţie, alt destin. Al doilea război mondial nu s-a terminat pentru unii luptători japonezi în 1945, ci după…treizeci de ani!. Pierdut în jungla filipineză, locotenentul Hiroo Onoda, a aflat abia în 1972 că s-a terminat războiul. Primit cu toate onorurile militare în Japonia, Onoda a scris o carte autobiografică, încheiată cu nişte întrebări pe care ar trebui să ni le punem cu toţii: „Pentru ce am luptat timp de 30 de ani? Pentru cine am luptat? Pentru ce cauză?”   Ar cam trebui să ne punem şi noi astfel de întrebări: pentru cine şi pentru ce cauză am luptat sau luptăm? Să mai spun că prin „luptă” nu înţelegem neapărat lupta cu armele? Şomajul…Această angoasă a românului la începutul secolului al XXI-lea…Am găsit în această carte o poezie despre şomaj, scrisă de un francez, Felix Leclerc. În 1989, anul apariţiei cărţii, ar fi trecut, cu siguranţă, neobservată. Azi, când la noi şomajul e ceva la ordinea zilei, ar fi nimerit să vă citez câteva versuri: „Modul fără greş de a lua viata cuiva este să-l plăteşti pentru a fi şomer   Şi, la urma urmei, nu e vesel, într-un oraş cu morţi care se plimbă?”       Poate ar fi vesel, dacă n-ar fi atât de trist…Uitaţi-vă la oameni, pe stradă…Indiferent de stradă, indiferent de localitate… În „Lumea în mişcare…” am citit că studiile au arătat că un an de şomaj scurtează viaţa celui care caută de lucru cu cinci ani! Două întrebări am de pus: 1. Unde-i industria României? 2. Unde-i agricultura României?… Cărţile şi puterea financiară de a le cumpăra, este o altă temă abordată de Corneliu Vlad. Pentru început, ni se reaminteşte ce spunea Valery Larbaud: „Acest viciu nepedepsit, lectura!” Un viciu, sau un lux în ziua de azi? Şi nu numai pentru români…Autorul ne spune că urmarea imediată a  scăderii puterii de cumpărare şi a fricii de şomaj e intratul din ce în ce mai rar în librării. Că tot veni vorba, când aţi/am intrat ultima dată într-o librărie? Autorul precizează, în continuarea comentariului său despre lumea capitalistă dinaintea anului 1990, că sunt / au fost cazuri de ameninţări de sinucidere printre oamenii care nu-şi pot găsi un loc de muncă. Francesco Cammereri din Sicilia a fost unul dintre ei. Urcat pe terasa de la baza cupolei Basilicii „San Pietro” din Roma, „a anunţat spre stupefacţia celor de faţă că intenţionează să se arunce pe dalele ce acoperă piaţa.”                        Din păcate, astfel de momente dramatice am ajuns să vedem şi la noi în ţară. Sigur nu asta ne-am dorit în ultimele zile ale anului ’89… Exodul oamenilor inteligenti şi bine pregătiţi este o altă temă a lui Corneliu Vlad. Un specialist în economie, nu în avicultură, declara în ziarul francez „Le Figaro”: „migratoarele sunt mai rentabile decât cele pe care le-ai creşte tu însuţi.” Cinică exprimare, dar azi, când vedem câţi tineri cu studii făcute în România pleacă în lumea largă pentru un trai, dacă nu mai bun, dar cel puţin normal, remarca apărută în ziarul francez atunci ne ustură tare de tot pe noi, acum! E clar că lumea capitalistă are starea ei de nervozitate pe care începem şi noi s-o simţim pe propria noastră piele. Pentru remedierea absenteismului şi a iritabilităţii angajaţilor, un doctor canadian a propus înlocuirea philodendronului din spaţiile de lucru cu feriga, plantă care are proprietatea de a emite ioni negativi. Ştiţi de acele aparate electrice care emit astfel de ioni benefici omului. Încă un motiv de mândrie: i-am prins din urmă şi la acest capitol… Omul-devenit maşină-ocupă un alt capitol al cărţii. Aristotel spunea: „Utilitatea animalelor domestice şi cea a sclavilor este aproape aceeaşi: ne ajută prin forţa lor fizică să ne satisfacem nevoile existenţei.” Mileniile au trecut, iar Henry Ford ( vă mai amintiţi de „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley, care vorbea de era Ford în cartea sa?) a declarat: „O întreprindere se compune din oameni şi maşini, uniţi în producerea unei mărfi. Şi unii şi ceilalţi au nevoie de a fi reparati şi înlocuiţi. Maşinile se uzează şi trebuie repuse în stare de funcţionare, oamenii devin revendicativi, leneşi sau nepăsători.” Când vedem azi cu câtă uşurinţă se trimit oamenii în şomaj şi se desfiinţează locuri de muncă, ce s-ar mai putea spune? Mă gândesc la închiderea unui oficiu postal. Ce bun şi util era…Dar ce contează omul? Rentabilitate economică să fie! Dar nici aşa nu e… Termenul „lumea a treia” a fost lansat la începutul anilor ’60, când foste colonii şi-au dobândit independenţa politică. Interesante au fost definiţiile termenului pe care le-au dat unii copii cu vârsta între 6 şi 10 ani. Două exemple: „Lumea a treia sunt ţările în care copiii nu au altceva de mâncat decât ceea ce rămâne din farfuria mea.” „Nu vă cunosc, dar televiziunea mi-a spus că vă e foame şi sete” Un editorialist al publicaţiei „Jeune Afrique”scria, pe marginea aceleiaşi teme: „…atâta timp cât economia funcţionează aşa cum funcţionează, lumea a treia nu va avea altceva de făcut decât să se împrumute mereu şi mereu din ţările bogate, pentru a-şi achiziţiona bunuri din ce în ce mai scumpe”. Ştiţi cumva o ţară care s-a împrumutat cu 20 de miliarde de euro?… Previziunile autorului s-au adeverit. Albert Schweitzer glumea, dar cât se poate de …serios: „Nu trăieşti singur pe lume. Mai sunt şi semenii tăi!”  Adică nu disperaţi, oameni buni… Sunt mulţi care suferă pe lume… Şi totuşi o întrebare se impune de la sine: de ce ni se întâmplă şi nouă?… Horia Picu Sursa: Sighet Online via Ziaristi Online Foto: Victor Roncea si Cristian Botez
Categorii: ziaristi_online

Corneliu Vlad: Adrenalina salutara in relatiile Iranului cu lumea

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 17, 2014 - 8:00pm

corneliu-vlad-roncea-desert-iran
La Teheran, in traficul auto, ai parte de tot atata adrenalina ca un pilot de Formula 1.Cine si-ar mai putea inchipui ca orasele Orientului Mijlociu isi mai ingaduie sa dormiteze sub un soare torid gandeste cel ca acum peste o suta de ani. M-am aflat, aproape o saptamana, in coloana oficiala de automobile a delegatiei parlamentare romane care a vizitat in aceasta primavara Iranul. Intr-un trafic frenetic, (ne)reglementat de niciuna sau de toate normele de circulatie posibile, patru Mercedesuri fara girofar, fara sirena, fara antemergator sau escorta de motociclisti, s-au deplasat ireprosabil si fara cele mai mic incident sau disconfort, intocmai si la timp, cum se spunea in armata, in centrul unei metropole cu o populatie eminamente tanara si cam cat a Bucurestiului. Iar dupa ce am citit ziarele locului, de unde am aflatce multe asemenea convoaie cu delegatii straine strabat zilnic, practic neobservate, bulevardele Teheranului, am realizat ca daca ele s-ar supune protocolului incetatenit in materie, circulatia auto in capitala Iranului s-ar bloca pur si simplu.

Teheranul este, in acest moment, cuprins de o miscare politico-diplomatica frenetica, in care s-a simtit, in sfarsit, si o prezenta romaneasca: cele cinci zile de vizita oficiala a delegatiei Grupului parlamentar de prietenie Romania-Iran si a catorva ziaristi romani. Un program dens si mereu imbogatit, adaptat si modificat – in bine, desigur – pe parcurs. Un program perfectionist, in continua schimbare, de catre neobositele gazde-oficialitati de la Parlamentul tarii, un program care este parca in consonanta, si el, cu dominantele realitatii iraniene ale clipei: miscare si asteptare, adaptare si preocupare. Iar pentru ne-iranienii ce suntem – si de fapt nu numai pentru noi, ci pentru o lume intreaga – nerabdare, cautare, sperante, intrebari.

Avionul companiei turce care asigura cursa de Teheran pleaca din Bucuresti cu calatori in majoritatea lor romani, dar cei de la bord li se adreseaza doar in turca si in engleza. Iar cursa nu e directa pana la Teheran, avionul se schimba la Istanbul, caci avion direct Bucuresti-Teheran si retur, ca altadata, nu mai exista. Iar in zborul fracturat care i-a luat totusi locul, romaneste se vorbeste, cum spuneam, doar intre pasageri. (E, cumva, ca in aeroportul de la Bruxelles, unde, intre atatea “inscriptionari” in engleza, abia-abia am gasit ceva in franceza, un poster- reclama al unei firme de turism din Franta, asadar nimic “valon”!) Globalizare?

Avionul cu care zburam – in plina globalizare si el – are ca azimut un mare semn de intrebare. De intrebare, pentru ca semn diacritic pentru speranta nu exista. Contactele oficiale si cele interumane prilejuite de aceasta vizita vor sta in primul rand sub semnul sperantei readucerii in matca lor firesca a unor relatii stravechi. Stravechi in cel mai propriu inteles al cuvantului, daca stim ca primul sef de stat strain care a pasit vreodata pe teritoriul de astazi al Romaniei a fost regele Darius I, cel care in anii 514-513 i.e.n. a condus o expeditie in stepele nord-pontice si Dobrogea.

Din vara anului 2013, Iranul si-a ales un nou presedinte. Hassan Roiuhsani, care a anuntat, dupa instalarea in functie, “mai multa transparenta” in programul nuclear, “relansarea constructiva“ a relatiilor cu lumea. Dupa care le-a urat evreilor “La multi ani!”, a vorbit la telefon cu presedintele Obama si s-au deschis negocieri in formatul 5+1, care au inceput deja sa produca acorduri.

Pentru cine e familiarizat cat de cat cu ce se intampla in politica international, si acest parcurs politico-diplomatic, de fapt geopolitic, este unul incarcat cu adrenalina, una insa cat se poate de salutara, caci o criza de mare gravitate la nivel mondial, cea dintre SUA si aliatii (inclusiv Israelul) si Iran da semne evidente de detensionare. Context cat se poate de prielnic si pentru revigorarea dialogului romano-iranian.

Corneliu Vlad

Sursa: Curentul via Ziaristi Online

Cititi si:
Sorin Rosca Stanescu a discutat la Teheran despre capacitatile nucleare ale Iranului. FOTO

Vedeti si:

FUNDATIA EUROPEANĂ TITULESCU – dezbatere: Petarda persană – Expunere: Corneliu Vlad – analist politic, scriitor si jurnalist from REVISTA GEOPOLITICA on Vimeo.

Categorii: ziaristi_online