Share |

Agregator de ştiri

Eminescu a fost arestat de conjuratia austro-ungara pe 28 iunie 1883, pe cand incerca sa ia legatura cu emisarul SUA in Balcani, Eugene Schuyler. STUDII

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 28, 2014 - 3:31am

Mihai Eminescu de Nestor Heck - 1884Eminescu-Insemnare-Manuscris-Revolver-Ziaristi-OnlineZiua de 28 iunie in istoria Romaniei este de cel putin doua ori fatidica: reprezinta ziua ultimatumului sovietic asupra Basarabiei, in 1940, cat si ziua in care Eminescu a fost eliminat din viata publica printr-o asa-numita moarte civila, executata in mod eminamente ocult la 28 iunie 1883. Misterele acelei zilei au fost descalcite de eminescologi pasionati, ca Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Constantin Barbu, George Ene sau Dan Toma Dulciu, cercetator acerb, din lucrarile caruia publicam astazi doua studii pe care le consideram extrem de importante pentru a intelege mai bine statura reala a lui Eminescu, luptatorul pentru cauza nationala, Marea Unire, “Dacia Mare”. 28 iunie este ultima zi a marelui nostru inaintas la Timpul. Zi pe care profesorul Nae Georgescu o analizeaza in studiul sau, publicat in exclusivitate de Ziaristi Online si insotit de numeroase documente, sub titlul: Controversele arestarii lui Eminescu in ultima sa zi de la ziarul Timpul: 28 iunie 1883. Nae Georgescu: Cele trei arestari ale lui Eminescu. DOCUMENTE. Este ziua in care Eminescu isi scrie ultimul articol de fond din Timpul, identificat tot de profesorul Nae Georgescu: “Pentru Libertatea Presei“. Este ziua in care, asa cum demonstreaza Dan Toma Dulciu, jurnalistul Mihai Eminescu, membru al Societatii nationaliste “Carpatii”, fost diplomat si chiar cifror la Legatia Romaniei de la Berlin, s-a aflat la Casa Capsa, dar nu pentru a-si agita revolverul, ci pentru a lua legatura cu diplomatului Eugene Schuyler, la randul lui ziarist dar si reprezentat al SUA in Balcani, primul ambasador american in Romania. Amanuntele despre aceste istorii fascinante sunt date in studiile eminescologului Dan Toma Dulciu Eminescu şi meandrele Diplomaţiei si Adevărata cauză a înlăturării lui  Eminescu din viaţa publică, pe care le publicam integral mai jos multumindu-i autorului. (V.R./Z.O.)

Eminescu şi meandrele Diplomaţiei

Dan Toma Dulciu

Dan Toma Dulciu

Un studiu scris în urmă cu 15 ani, dedicat prezenţei lui Eminescu în capitala germană (1), pe care l-am înaintat conducerii ministerului român de Externe din acea vreme, sublinia un adevăr istoric surprinzător, asumat prompt de ministrul în funcţie al momentului: pe vremea cât a fost la student la Berlin, Eminescu a fost angajat al Ministerului Afacerilor Străine al României, îndeplinind activităţi caracteristice unui veritabil diplomat, inclusiv pe aceea de cifrator !

Ca urmare, în toamna anului 1992, printr-o scurtă ceremonie desfăşurată într-o atmosferă plină de recunoştinţă, dar de o discreţie nemeritată faţă de memoria Poetului, statuia lui Eminescu a fost aşezată sub fereastra clădirii Ataşaţilor Culturali, în curtea MAE de la Bucureşti. Mai mult, o sală din sediul ministerului a primit numele genialului reprezentant al spiritualităţii româneşti.

Pentru a înţelege legăturile lui Eminescu cu lumea diplomaţiei acelor vremi, evocăm numele a trei personalităţi care au influenţat în bună măsură existenţa acestuia.

Eminescu si dr. Eugen Schuyler

Se stie că primul sediu al Legaţiei SUA în România a fost CASA CAPŞA. Aici locuiau şi alţi diplomaţi străini.Începând cu anul 1876, Grigore Capşa schimbă destinaţia iniţială a Salonului Slătineanu, amenajând, la etajul I, apartamente luxoase, destinate oamenilor politici dar mai ales pentru diplomaţii străini. În Jurnalul lui Titu Maiorescu este menţionat numele diplomatului Eugene Schuyler, ziarist redutabil, ca şi Eminescu, cunoscător al limbii române, ales membru de onoare al Academiei Române, o personalitate care a influenţat decisiv evoluţia unora din ţările din această parte a continentului.

Observator avizat al situaţiei din Balcani, Schuyler era desigur interesat de minuţioasele analize de ordin politic publicate de Eminescu, pe care îl cunoştea personal, şi ale cărui articole erau de mare folos pentru diplomatul american.

Contactul dintre Eminescu şi diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti a fost facilitat de către Mite Kremnitz. În salonul său, ale cărui uşi erau larg deschise elitei bucureştene, cumnata lui Maiorescu primeşte literaţi, politicieni şi diplomaţi străini: „ Mi-aduc aminte că diplomaţii care erau de faţă la un dineu, îl plăceau foarte mult (pe Eminescu, n.n.) şi finul american Mr. Schuyler observase numaidecât cu ce cap spiritual avea a face” (2).

În anul 1883, în luna Mai şi Iunie, Dr. Eugene Schuyler era în Bucureşti. Acelaşi Jurnal aminteşte că, în ziua de 23 Iunie, Eminescu a avut o lungă convorbire cu acesta, acasă la Maiorescu:
.„Prea cald! Astăzi la 6 1/2 la cină la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques [Negruzzi] si doamna, al-de Kremnitz, Annette, Eminescu. Rămas cu toţii în cea mai plăcută atmosferă până 11 1/2” (Titu Maiorescu, “Însemnări Zilnice”).

Admirând abilităţile lingvistice ale diplomatului american, cunoscător al limbii române, dar nu numai, Eminescu, la rândul său, afirmă că ar dori să înveţe limba albaneză. Expresia aceasta, scoasă cu abilitate din context, este menţionată de Maiorescu în însemnările sale amintite drept o dovadă a „nebuniei” incipiente a ziaristului rebel ! Dacă Eminescu ar fi dat semne de alienare, atmosfera nu putea fi caracterizată ca fiind „cea mai plăcută” !

Cu toate acestea, în opinia noastră, momentul 28 Iunie 1883, atât de amplu comentat în ultima perioadă, ar putea avea o altă explicaţie decât cele cunoscute până în prezent.
Avem motive sa credem ca prezenţa lui Eminescu la Capşa a fost motivată de speranţa de a-l întâlni pe acest influent personaj diplomatic, prieten apropiat, în acelaşi timp, al Poetului. Apreciem că, în disperare de cauză, Eminescu intenţiona să atragă atenţia diplomaţilor străini, cazaţi aici, într-un mod zgomotos, scandalos am spune, arătând astfel că nu întreaga opinie publică românească aprobă schimbarea radicală a politicii autorităţilor de la Bucureşti. Printre ei, desigur, şi Eugene Schuyler – un prieten al României – pe care Eminescu nădăjduia să-l avertizeze asupra pericolelor ce ameninţa această ţară.

Poetul, care detesta asemenea localuri frecventate de “stâlpi de cafenea”, a fost prezent la CAPŞA, în fatidica zi de 28 Iunie 1883, dar nu dintr-un exces de Iresponsabilitate, cum s-a încercat să se acrediteze această idee, ci animat de o adâncă Luciditate, în încercarea de a exlica unui diplomat străin, pentru a protesta în legătură cu un act politic important, cu urmări considerate de Eminescu extrem de grave. Intuitiv, putem afirma că diplomatul american era convins, în calitatea sa de fin şi avizat cunoscător al situaţiei ţărilor din Balcani, că Regatul Român intra în sfera de influenţă a Puterilor Centrale, aşa că eforturile sale de promovare a intereselor americane aici nu ar fi putut avea succes. Din acest motiv, rezultă, probabil, şi absenţa pentru mai mulţi ani a unor relaţii dinamice între cele două ţări, după plecarea lui Schuyler din postul deţinut la Bucureşti.

Eminescu şi R. Kunisch sau despre rolul unui diplomat mai puţin cunoscut

După cum se ştie, timp de decenii s-au purtat discuţii aprinse, ce par a nu avea nici azi sfârşit, cu privire la sursa de inspiraţie care a stat la baza capodoperei eminesciene, “Luceafărul”. Majoritatea exegeţilor au plecat de la însemnarea aflată pe una din filele de manuscris, care atribuie unui misterios “K”, călător, memorialist dar şi culegător de folclor românesc (“Fata în grădina de aur” şi “Frumoasa fără corp”) cheia de înţelegere a “Luceafărului”.

Moses Gaster este primul care abordează problema modelului literar ce a stat la baza creaţiei inegalabilului poem. În studiul său, intitulat “Literatura populară română”, dezvăluie încă din 1883 numele lui R. Kunisch şi cele două basme traduse de acesta în germană.

N. Iorga precizează contextul apariţiei acestor traduceri din folclorul românesc: Richard Kunisch face o călătorie pe Dunăre, ajungând şi la Bucureşti, în urma căreia publica la Berlin, în 1861, memoriile sale prin Ţările Române şi Orient, sub titlul: “Bűkarest und Stambul, Skizzen aus Ungarn Rűmanien und der Tűrkei”. El observă un Bucureşti cosmopolit, care păstrează însă mult din farmecul Orientului. Deşi este un oraş select, având spectacole de operă italiană, franceză şi teatru în limba română, Capitala nu i se pare un oraş european, semănând mai degrabă cu Algerul.Kunish ne povesteşte că, în timpul unei petreceri, o doamnă a cântat arii italiene, iar la o altă reuniune, o invitată ,,ceteşte uşor manuscrise greceşti”. În tot acest timp ,,autorul este uimit de farmecul femeilor”.

N.Iorga, care a abordat acest subiect, mai ales prin prisma călătorilor străini în trecere prin Ţările Române, aminteşte că Richard Kunisch a scris şi o nuvelă, intitulată “La belle Florica”.
Dar cine este acest Richard Kunisch şi cum a ajuns Eminescu să se inspire din cele două poveşti traduse în germană ?

Cercetări datând din deceniul 9 al secolului trecut (3) dezvăluie identitatea misteriosului “K”: este vorba de colonelul Richard Kunisch, care efectuase o călătorie la Bucureşti şi Istambul, cu sarcini diplomatice, primite din partea Austro – Ungariei.

Această lucrare memorialistică a avut-o la îndemână Mihai Eminescu, pe când era angajat al Agenţiei Diplomatice de la Berlin şi, desigur, a fost impresionat de conţinutul ei.
Iată, aşadar, încă un diplomat care influenţează biografia marelui nostru poet. De altfel, în setul de documente eminesciene, aflate în Arhiva MAE, pus în valoare prin studiul nostru din 1988, există unul, scris de Eminescu, dar semnat, evident, de Th. Rosetti, care demonstrează că la sediul Agenţiei de la Berlin exista practica de a se distribui celor interesaţi lucrări traduse în germană, evocând realităţile româneşti.

Iată conţinutul acestuia:

“ Agenţia României
Domnule Ministru,
Fiindcă D. Ulysse de Marsillac, după cum anunţaţi prin adresa D-Voastră No 7646, se oferă a distribui la cabinete de lectură “Journal de Buckarest”,
Vă rog să mijlociţi ca, deocamdată, această foaie să se trimută la
“ Akademische Leschalle”, Berlin, Georgenstrasse, rămânind a vă comunica mai în urmă şi alte asemenea locale.
Primiţi Domnule Ministru, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. Domniei Sale, Domnului Ministru de Esterne, S.S. Th. Rosetti “

Eminescu şi Eduard Griesbach sau legătura dintre un Poet şi un exeget al lui Schopenhauer

Eduard Griesbach este numele unui alt diplomat străin, prieten apropiat al lui Mihai Eminescu, despre care s-a scris foarte puţin în studiile ce au fost dedicate acestuia de-alungul celor peste o sută de ani ce s-au scurs de la moartea sa. Printre exegeţi, George Muntean (“Viaţa lui Mihai Eminescu”, Editura Minerva, Bucureşti, 1973) aminteşte în treacăt: “Iar cu consulul prusian Griesbach, poet de o reală distincţie şi frecventator al Salonului Mitei, Eminescu se întreţinea îndelung acum ca şi mai târziu”.

Bănuind că în salonul Mitei Kremnitz se adunau numai poeţi, George Muntean îi dezvăluie diplomatului Prusiei calităţi mai ales poetice.

Acest ignorat prieten al lui Eminescu, Eduard Griesbach (1845 – 1906 ), a fost nu numai diplomat de carieră ci, mai ales, unul dintre cei mai importanţi istorici literari dar şi editori ai operelor lui Schopenhauer.

Datorită acestei calităţi, discuţiile dintre Eminescu şi Griesbach nu puteau fi decât extrem de benefice. Mai mult decât atât, Eduard Griesbach îl încurajează pe Eminescu să facă traduceri din marii poeţi germani iar dovada este numărul 128 al Telegrafului Român, din 1881, în care apare traducerea baladei Der Handschuh (Mănuşa) de Fr. Schiller, semnată de Mihai Eminescu.

Redactorul ziarului amintit semnalează apariţia la Lipsca (Leipzig) a unui „fasciculu nou (V) din Schalk-Bibliothek, cuprindend: Der Hanschuh. Von Friedrich von Schiller. Eine polyglotte Zusammenstellung von Fr. Thiel. Mit 24 Original-Illustrationen von W. Wellner.
În cărticica aceasta aflăm de traducerile în 12 limbi încă. (…) Pe noi ne interesează cu deosebire atenţiunea progresivă a străinetăţii faţă cu limba română: din prefaţa editorului vedem adecă, cum dl. Eminescu a fost anume recercat prin mijlocirea consulului german Griesbach din Bucuresci, a traduce balada lui Schiller în limba română pentru ediţia poli- glotă de faţă. Apoi ne bucurăm că dl. Eminescu ne-a dat o traducţie, care se poate presenta fără cea mai mică sfieală lungă ori şi care din celelalte 11 traduceri, toate fiind de autori eminenţi.”

Diplomatul Eduard Griesbach era cunoscut şi de Titu Maiorescu, încă din 1880, (anul în care sunt stabilite relaţiile diplomatice româno-germane). Rolul acestuia devine important în momentul transferului lui Eminescu la o clinică din Viena, în toamna anului 1883, precum şi la începutul anului 1884.

Rămâne un mister cine, când şi cum a dat viză lui Eminescu pentru a pleca în Austria şi, mai ales, cine a intervenit pentru obţinerea vizelor necesare unor eventuale deplasări ale Poetului în Italia sau Germania.

Un răspuns plauzibil îl aflăm în Jurnalul mentorului Junimii, unde T. Maiorescu consemnează că, la 27 ianuarie 1884, a luat legătura cu Griesbach, care se afla în acel moment în misiune la Milano.

Mentorul Junimii ar fi dorit să faciliteze lui Eminescu o întâlnire, la Milano, cu bunul său prieten, Eduard Griesbach, pe care Poetul însă o evită.

Despre momentul reîntâlnirii celor doi prieteni la Milano vorbeşte şi Eugeniu Speranţia:
“ Eminescu şi Chibici trebuiau să se prezinte “ la locul indicat”, decent îmbrăcaţi, deoarece se pare că Griesbach a înlesnit lui Eminescu obţinerea documentelor pentru şederea acestuia în Italia.
Dar Eminescu nu era pe deplin în stare să se întâlnească cu vechiul său prieten. Conştient de starea în care se afla, Poetul doreşte să revină cât mai iute în ţară.Este evident că acest cărturar german a avut un rol important în biografia lui Eminescu, rol pe care studiile ulterioare urmează a-l defini cu mai multă claritate.

Un scandal diplomatic petrecut la Sinaia, in toamna anului 1882, ar putea sa lamureasca anumite aspecte tenebroase privind capodopera eminesciana, Luceafarul. Istoriografia consemneaza ca, la 8 Octombrie 1882, în plin scandal de Palat, Poetul citeşte “Luceafărul”, după ce Maiorescu insistă să se modifice anumite pasaje din poezie.

Câteva evocări ale contemporanilor lui Eminescu ne dau de gândit:
Brătescu Voineşti, publică in revista Din pragul Apusului un crâmpei dintr-o convorbire cu Titu Maiorescu: “Citirea Luceafărului mă face să cred că Eminescu a fost îndemnat să-l scrie de o mare durere pe care trebuie s-o fi îndurat (s.n.)”.

In Amintiri despre Eminescu publicate îa File rupte, Vlahuţă atestă parcă veridicitatea “spovedaniei” lui Brătescu-Voineşti: “Intr’o conversaţie cu Eminescu, prelungită până noaptea târziu, poetul mi-a povestit o dragoste a lui, o întâmplare curioasă, care i-a inspirat Luceafărul, şi care nu se poate spune aici”(s.n.).

Oare ce întâmplare curioasă, “care nu se putea spune aici”, i-a mărturisit Eminescu lui Vlahuţă?
Pornind de la cele petrecute în toamna anului 1882, am putea să conferim o altă semnificaţie poemului capodoperă. Prin elementele de decor, prin atmosferă şi personaje, putem sa identificam Palatul de la Sinaia, drept fundal al actiunii.
Creaţia de apogeu a Poetului exprimă, în formă metaforică şi într-o manieră artistică ce atinge perfecţiunea, atitudinea lui Eminescu (“străin la vorbă şi la port”) vis à vis de tentativa eşuată lamentabil a asimilării sale de către “cercul literar” patronat de Carmen Sylva.
Eminescu detesta cu sinceritate viata frivola a personajelor „ negrului castel”, populată de tinere de familie buna, “din rude mari, împărăteşti”, unde pajii de curte le ofera cu lipsa de masura “cupele de vin”, ori evadeaza in promiscuitatea carngului din apropiere.
Dezamăgit de “cercul strâmt”, imoral şi decadent, atitudinea lui Eminescu este transanta: Poetul prefera sa traiasca izolat, nemuritor si rece, departe de lumea plina de ipocrizie, de false valori pe care i-ar oferi-o viata in apropierea Palatului Imparatesc.

DAN TOMA DULCIU

NOTE

1. Studiul a fost publicat de noi, împreună cu Ion C. Rogojanu, sub egida Memorialului Ipoteşti, Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, sub titlul “Biblioteca Eminescu, Arhive, Biblioteci – Ambrozie şi Aguridă”, Editura Geea, 1998.
2. Mite Kremnitz, “Amintiri fugare despre Eminescu”, Cartea Românească, 2000, p.25
3. Klaus Heitman, “ Sűdosteurope –Studie”, 47, Műnchen, 1988, p.97 -112

Casa Capsa Old

28 iunie 1883 – Eminescu la Capşa

Adevărata cauză a înlăturării lui  Eminescu din viaţa publică

Momentul 28 iunie 1883, zi de hotar în viaţa lui Mihai Eminescu, a fost cercetat în ultimul timp cu sârg, pe toate feţele, de mulţi biografi.

În acea zi toridă de vară, viaţa politică românească era marcată de gesturi fără precedent: a fost expulzat din ţară Emil Galli, directorul ziarului “L’Independance Roumaine”, sub acuzaţia că ar fi cauza scandalului diplomatic în care a fost angrenată România, un alt indezirabil – Zamfir C. Arbore – a primit acelaşi tratament, au fost devastate sediile unor organizaţii ale iredentei române, s-a declanşat prigoana împotriva activiştilor de peste munţi.

Nicicând o zi mai încărcată de evenimente: Austro-Ungaria recurge la retorsiunea relaţiilor sale diplomatice cu România (se pare că timp de 48 de ore au fost suspendate), Germania ameninţă cu războiul (Bismark transmite o depeşă ameninţătoare lui Carol I), autorităţile scoteau în afara legii “Societatea Carpaţii”, dând satisfacţie baronului Von Mayer, consulul Austro‑Ungariei în Bucureşti iar vocea lui Mihai Eminescu este redusă la tăcere.

P.P.Carp, prezent la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale tratatului secret cu Austro-Ungaria, îl implora pe Titu Maiorescu, de fapt îi comunica un imperativ politic: anihilarea incomodului ziarist de la Timpul (“Mai potoliţi-l pe Eminescu”).

În timpul negocierilor ce au precedat încheierea acestuia, Junimiştii (prin Petre Carp, în special), au înţeles că încheierea Tratatul Secret de alianţă între România şi Austro-Ungaria, Italia şi Germania (acesta a fost semnat în 1883, la 18/30 octombrie, de către miniştrii de externe ai României si Austro-Ungariei, D.A. Sturdza şi Gustav von Kalnoky, în aceeaşi zi aderând la el şi Germania)  era condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii prealabile, printre care şi înlăturarea cu orice preţ, prin orice mijloace, a indezirabililor.

Eminescu nu putea fi expulzat, nici arestat, invocându-se raţiuni politice. Împotriva sa, o acţiune de ordin violent era exclusă. Trebuia “izolat” într-un spital de boli nervoase; era plauzibil şi mult mai eficient.

Ca urmare a aderării la acest tratat, autorităţile de la Bucureşti erau obligate să se alinieze politicii promovate de Austro-Ungaria în această zonă a continentului. Totodată, România nu mai putea să-şi manifeste interesele legitime în raport cu Ardealul. Prin semnarea Tratatului, România intra în sfera de influenţă a Puterilor Centrale.

Astfel, ardelenii erau părăsiţi în mod laş, după ce, timp de un deceniu, revigoraseră cultural viaţa bucureşteană. În plus, pe lângă acţiunea culturală, ei erau cei mai motivaţi în plan politic, militând pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile naţiei române asuprite. Or, blestematul de tratat anihila, dintr-un foc, toate acţiunile patrioţilor ardeleni, interzicându-le să lupte pentru interesele lor cele mai arzătoare.

După cum bine s-a spus, Ziua de 28 iunie este ziua înfrângerii luptei lor pentru Transilvania dar şi începutul campaniei duse de unii singuri, peste munţi.

Astfel, convins de trădarea politicienilor regăţeni, Ioan Slavici părăseşte capitala ţării, în 1883, şi întemeiază „Tribuna” (1884), în jurul căreia se coagulează forţele militante pentru Ardeal. După încă un deceniu, Mişcarea Memorandistă îşi încheie lupta, în 1894, cu un răsunător proces, ale cărui ecouri au făcut senzaţie mai mult în Europa decât la Bucureşti.

Atunci, în acea decisivã zi de 28 iunie 1883, se petrec o seamă de evenimente minuţios regizate, având ca scop acreditarea ideii că demenţa de care suferea Eminescu este motivul scoaterii din viaţa publică a celui mai periculos exponent al liniei politice ostile alianţei cu Puterile Centrale.

Aşadar, incomodul Eminescu trebuia înlăturat, dând astfel satisfacţie numeroşilor săi adversari, atât din interiorul dar şi din afara ţării. Motive erau destule: Eminescu este cel care a înfierat corupţia politicienilor români în afacerea soldată cu comisioane grase a concesiunii de cale ferată Warshawsky, Kalinowsky, Horowitz, Hirschler, Rafalovitch, Boboritz si Rubinstein, culmea – toţi asistaţi de avocatul Titu Maiorescu !

Dar curajosul ziarist deranjase prin articolele sale şi alte entităţi interne sau externe. Astfel, în 1879, acesta publicase în ziarul “Timpul” studiul intitulat “Chestiunea evreiască” (numerele din 24 mai, precum şi 12,13 şi 21 iunie), subiect extrem de sensibil, asupra căruia România trebuia să vegheze, ţinând cont de condiţionările impuse ţării noastre de  către puterile europene, ca monedă de schimb a recunoaşterii Independenţei.

La 5 august 1880, redactorul şef al ziarului „Timpul” declanşează o incitantă campanie de presă în chestiunea dunăreană (cea mai lungă campanie de presă), fapt care nu putea să nu intereseze marile puteri ale Europei.

În sfârşit, chiar în preajma datei de 28 iunie 1883, Eminescu abordase o altă problemă sensibilă: prezenţa catolicismului în România, în contextul unui moment istoric atât de complicat. Pentru a defini dimensiunea acţiunilor deranjante ale lui Eminescu, în conjunctura deja existentă, amintim şi plecarea sa la Iaşi, la începutul lunii iunie, ca trimis al ziarului “Timpul”, pentru a asista la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, dar şi pentru a citi poezia manifest “Doina”. Sunt cunoscute detaliile privind imensul scandal iscat de ceremoniile din capitala Moldovei şi modul cum au reacţionat autorităţile.

Ultimul articol semnat de Eminescu în “Timpul”, apărut în ziua de 28 iunie (dar, după obiceiul vremii, datat 29 iunie 1883) era un violent protest la adresa încălcării libertăţii presei, a dreptului de liberă exprimare, lansând un semnal de alarmă împotriva măsurilor represive luate de către Brătianu şi guvernul pe care îl conducea.

De aceea, cu ziarul “Timpul” sub braţ, Eminescu se duce la Titu Maiorescu, evident, nu pentru o vizită de protocolară. Nu vom insista asupra acţiunilor întreprinse de Titu Maiorescu et comp. pentru internarea lui Eminescu la stabilimentul Dr. Şutzu, pentru că ele sunt cunoscute şi analizate îndeajuns de mult în studiile dedicate acestei zile.

Se ştie că, în dimineaţa acelei fatidice zile, prima soţie a lui Slavici, Ecaterina Szöke Magyarosy, cu un trecut destul de dubios (se căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar fi rămas însărcinată de el) şi cu comportări reprobabile ( „Am luat ca soţie pe o femeie, cu care trebuie să mă credeţi nenorocit”, mărturisire făcută la 30 octombrie 1875 de nefericitul soţ într-o confesiune scrisă, adresată lui Titu Maiorescu. Cf: D. Vatamaniuc, „Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut”, p.200) îi trimite lui Maiorescu o abjectă delaţiune, consemnată în Jurnalul său ca o justificare morală: „ Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţă, o carte de vizită de la d-na Slavici, la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu.”

În jurul orelor 10 a.m., Eminescu soseşte în casa Maioreştilor, fără a da semne de manifestări anormale, aşa cum te poţi aştepta din partea unui iresponsabil.

Are loc o discuţie importantă, pe care însă mentorul Junimii nu o dezvăluie în totalitate în ale sale însemnări zilnice. Apoi, Maiorescu îi propune lui Eminescu să meargă la “Societatea Carpaţii”, pentru a se întâlni cu Simţion, urmând să analizeze cu acesta situaţia creată.

Bănuim că, înainte de a pleca, Eminescu, expune un plan de acţiune îndrăzneţ, ceea ce îl îngrozeşte pe Maiorescu.

Pentru a putea înţelege faptele precipitate săvârşite de
Eminescu în cursul acelei zile, ar trebui să răspundem mai întâi la următoarele chestiuni preliminare: Era CAPŞA unul dintre localurile favorite ale jurnalistului ? De ce a ales Eminescu să meargă la CAPŞA şi nu la sediul Societăţii “Carpaţii” ?

La prima întrebare, este util să rememorăm câteva consemnări privind localurile, cafenelele şi restaurantele frecventate de Eminescu în timpul şederii sale la Bucureşti.

Localuri frecventate de Eminescu

Se ştie că Eminescu s-a stabilit în Bucureşti în 1877. Necăsătorit, fără ajutor gospodăresc, obişnuia să intre în birturi, berării, restaurante, cafenele şi cofetării bucureştene pentru a mânca frugal sau pentru a se întâlni cu diverşi prieteni – ziarişti sau literaţi- dar şi datorită faptului că aceste localuri se aflau în apropierea sediilor redacţiei la care lucra.

La începutul activităţii sale de jurnalist, redacţia ziarului „Timpul” era situată la Etajul I, în Palatul “Dacia”, de la intersecţia străzii Lipscani cu Calea Victoriei.

În perioada octombrie 1877 – octombrie 1879, redacţia ziarului “Timpul “ a funcţionat pe Str. Academiei la nr. 19, în apropiere de Grădina “Union”, dar ziarul era cules în Tipografia Gregoire Louis, situată în Calea Victoriei nr.21, aflată în Casa Hristodor, vis à vis de Cofetăria CAPŞA.

Ulterior, redacţia funcţionează în str. Luterană, din primăvara anului 1880 până în octombrie acelaşi an, când se mută în Str. Covaci nr.14, iar din 3 martie 1881 se transferă în Calea Victoriei nr.102 (Casa Mandi), în apropiere de Cafeneaua Fialcowski şi de Clubul Conservator (Casa Vanicu).

În perioada 23 aprilie 1882 – 2 iulie 1883, redacţia se gasea în Str. Ştirbei Vodă nr.2, lângă locuinţa lui Slavici, din Piaţa Amzei, unde Eminescu era primit în gazdă.

O parte dintre contemporanii lui Eminescu îşi amintesc de prezenţa Poetului, desigur, atunci când avea bani, la Birtul Ştefănescu, de la parterul Hanului „Kiriazi” (Strada Blănari nr.3, colţ cu Strada Băcani), unde lua masa. Alteori, intra la Berăria şi Cafeneua „Iordache”, din Str. Covaci nr.3

În mod cu totul întâmplător, când se întâlnea cu vechi amici din tinereţe, Eminescu intra la Bodeguţa lui Dedu, de pe Bulevard, cinstindu-se cu botoşeneanul Leon Nicoleanu, sau mânca cu Slavici la restaurantul situat pe Str. Doamnei (Blanduziei), ţinut de un machedon, pe nume Duro.

În general, Eminescu ocolea localurile frecventate de politicieni, ziarişti sau literaţi cu care acesta polemiza. Deci, la cafeneaua „Otetelişanu” nu prea se ducea, deşi se afla vis à vis de redacţia „Timpului”. Obligat însă de munca de comentator politic, Eminescu venea aici, foarte rar, mai mult pentru a citi sau copia, prin apăsarea cu unghia, articolele din presa germană. În schimb, îi plăcea să se ducă în localurile frecventate de „gaşca” ardelenilor: G. Ocăşeanu, C. Simţion, Irimie Manole, N. Danielescu, N. Făgărăşanu, Tit. Dunca, mai rar Anghel Saligny, adică la „Iordache”, pe Covaci nr. 3, la Fraţii Mircea, lângă Universitate, la „Enache”, pe Str. Academiei.

În 1882, Eminescu discuta cu compozitorul Alexandru Podoleanu şi institutorul Elie Baican, la Restaurantul Cosman, la o halbă de bere. Tot aici, criticul N. Petraşcu îl întâlnea pe Eminescu, prin 1880-1881.

Un alt local frecventat de Poet în vremea gazetăriei sale la „Timpul” este Coloseul Oppler, situat pe Calea Rahovei nr. 151, anexă a fabricii de bere cu acelaşi nume. Acelaşi local era vizitat de Eminescu şi în ultima parte a vieţii sale.

Eminescu nu ocolea, mai ales in zilele toride, şi grădinile de vară, de pildă cea numită „Waldemar”, situată pe Calea Târgoviştei, în apropierea uneia dintre locuinţele efemere, unde se întâlneşte cu D. Teleor.

Dar cel mai mult îi plăcea lui Eminescu să intre la cafeneaua „Labes”, din hotelul cu acelaşi nume, de pe strada Germană (Str. Stavropoleos nr.5), colţ cu Lipscani nr.22.

Alte localuri situate lângă redacţia „Timpului”, cum ar fi cafeul-şantant „Raşca”, de pe Academiei, sau „Union” nu erau frecventate decât foarte rar.

Intra destul de des la „Imperial”, situat pe Calea Mogoşoaiei, însoţit de Vlahuţă iar în ultima parte a vieţii, în 1888, de pildă, intra şi în luxosul restaurant „Hugues”, situat tot pe Calea Victoriei.

Din amintirile şi evocările contemporanilor săi rezultă Eminescu intra extrem de rar în localul cofetăriei CAPŞA, căci atmosfera rafistolată şi cosmopolită de aici nu-i plăcea. Nu vitupera el oare aerul cosmopolit promovat de acei “stâlpi de cafenea”, şcoliţi din tinereţe pe la Paris, mai mult pentru a şti cum trebuie legat nodul la cravată ? De fapt, Restaurantul CAPŞA a fost inaugurat abia în anul 1886, iar Cafeneaua în 1891. Iată încă un argument pentru a ne întreba din nou: care a fost motivul real al prezenţei lui Eminescu la Capşa, la 28 iunie 1883 ?

Eminescu protestează în sediul unei misiuni diplomatice străine !

Ne apropiem aşadar de un adevăr mai amplu, care arată că Eminescu nu putea asista pasibil în faţa măsurilor fără precedent luate de guvernul Brătianu. Iar Titu Maiorescu, cu Junimiştii săi (“opoziţia miluită”), nu-l putea sprijini în nici un fel.

În schimb, Eminescu ştia destul de bine mecanismele Diplomaţiei, el însuşi fiind angajat timp de aproape doi ani (1872-1874) la Agenţia diplomatică a României de la Berlin, unde a putut cunoaşte modul în care se desfăşoară misiunile de informare ale unui diplomat, precum şi urmările posibile ale unui raport diplomatic.

Deci, prezenţa sa la CAPŞA era cu mult mai importantă decât s-ar putea crede.

Din nefericire, date precise cu privire la evenimentele de la Capşa nu se cunosc, prima relatare a episodului petrecut la CAPŞA apărând destul de târziu în ziarul “Adevărul”, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu (“Eminescu. Din amintirile mele” în nr.7937, din 17 octombrie 1911). Aceast articol reprezintă  singura versiune cunoscută asupra celor petrecute atunci. Este destul de ambiguă şi incompletă. Accentul cade mai ales asupra aşa-zisei ameninţări cu pistolul în incinta localului, potrivit relatărilor lui Grigore Ventura, care căuta o justificare cât de cât plauzibilă a incalificabilului act al arestării lui Eminescu. În realitate, gestul belicos al lui Eminescu dorea să demonstreze ideea că lui nu-i este teamă de cei ce vor încerca să-l ameninţe sau să-l aresteze. Un posibil martor ocular, Marie Obeline Vautier, soţia lui Grigore Capşa, invocată ca fiind persoana ameninţată cu pistolul, nu menţionează acest episod în cartea sa de memorii, publicată la Paris, în anul 1909.

Totuşi, abia în ultimii ani, unii autori, în special Theodor Codreanu, sugerează că prezenţa lui Eminescu la CAPŞA ar avea  cu totul alt scop:

“Bănuind că nu e în regulă, Eminescu nu s-a dus la “Carpaţii” direct. A tras la CAPŞA, unde spera să întâlnească alţi confraţi cărora să le aducă la cunoştinţă cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea regală.”(Theodor Codreanu ,“Dubla sacrificare a lui Eminescu”, Ed. Serafimus, Brasov, 1999, p.125). Autorul se apropie foarte mult de adevăr, dar numeşte doar una dintre ţintele demersului lui Eminescu şi anume – Curtea Regală.

Aşadar, la CAPŞA Eminescu îl întâlneşte pe Grigore Ventura, împreună cu care are o discuţie aprinsă. Se creează o agitaţie de nedescris. Este ceea ce vrea, de fapt, însuşi  Eminescu.

Momentul culminant este atins prin exclamaţia, atribuită de Ventura protestatarului: “Şi la toate acestea nu este decât un leac: să împuşc pe rege” . Apoi, Gr. Ventura îi propune să meargă la Cotroceni, dar ajungând acolo, nu este primit de Rege, astfel încât, acelaşi Grigore Ventura îi sugerează lui Eminescu să facă o escală la baia Mitrashewski. De ce aici? Simplu ! În planul arestării fără incidente a lui Eminescu, baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de apărare. Bănuim că Poetul a fost încuiat, pentru a fi sigur că nu va pleca mai devreme de venirea celor ce urmau să-l imobilizeze. Altfel, în oricare alt loc, cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla, dacă Poetul ar fi opus rezistenţă.

Apoi, Ventura îl pãrãseşte. Anunţã imediat Poliţia cã trebuie sã ridice un „nebun”. Îi informează pe Secãşeanu si Ocãşeanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv.

Aceştia stau de vorbă cu Poetul, care, oribilă crimă, lăsase apa fierbinte să curgă şiroaie.

În ce ţară din lume, pentru risipa de apă trebuie să arestezi un ziarist? Pentru ce motiv legal, dacă nu pentru unul secret, Poliţia inventariază bunurile personale şi percheziţionează domiciliul unui ziarist, răsfoind cărţi şi manuscrise, care sunt apoi sigilate ?

Procesul Verbal întocmit cu această ocazie este relevant, demonstrând că acţiunile Poetului sunt urmărite pas cu pas, căutându-se  dovezi incriminatoare privind un eventual document scris, care să-l acuze pe Eminescu de cine ştie ce complot. Nu era o noutate, mai ales că el mai avusese de-a face cu autorităţile române (judiciare, în primul rând) dar şi cu serviciile de informaţii străine.

Membru al câtorva organizaţii cu caracter subversiv şi antidinastic din Bucureşti ( cum era “Românismul”, organizaţie care repudia aducerea lui Carol I în ţară, unde Eminescu figurează ca membru cotizant încă din 1869, sau “Orientul”) dar şi din Viena (“România” şi “Societatea Literarie şi Sciinţifică”, unificate mai apoi sub numele de “România Jună”, organizatoarea sărbătorilor studenţeşti de la Putna, din 1871) Eminescu este considerat un dizident periculos.

De altfel, la data de 14 martie 1876, când Eminescu ţine la Iaşi o prelegere intitulată “Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, acest fapt este semnalat prompt în raportul lui Hans Wenzl, consulul austriac din Iaşi, care îl informa pe contele Iulius von Andrassy, ministru de externe la Viena, asupra conţinutului de idei al acestei comunicări. Mai mult, diplomatul traduce în limba germană textul studiului, publicat între timp în “Curierul de Iassi”, şi-l trimite în anexă pe lângă amintitul raport. Acest moment indică faptul că Eminescu intra în atenţia agenţilor serviciilor secrete austro-ungare.

Se afirmă că urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai  puterilor străine a început încă din anul 1876, printr-un agent evreu    F. Lachman, aflat în solda Ambasadei Austriei de la Bucureşti.

La 7 iunie 1882, deci cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat,  ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmitea un raport secret despre Eminescu, urmărit pentru activitatea sa de la “Societatea Carpaţii” şi bănuit de uneltire împotriva Imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă:

“Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire. . . S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”

Societatea “Carpaţii”, înfiinţată la începutul anului 1882, tot la 24 Ianuarie, ca şi “Românismul” (a se înţelege prin aceasta şi conotaţiile republicane) avea totodată caracter iredentist împotriva Imperiului Austro-Ungar. Ea număra mulţi membri, în toată ţara: studenţi, gazetari, comercianţi, îndeosebi transilvăneni. Atras de prietenii săi ardeleni, câţiva dintre ei colegi de gazetărie – Slavici, Teodor Nica, G. Ocăşanu, G. Săcăşanu, N. Oncu, N. Droc-Barcianu, A.Ciurcu, Corneanu şi alţii -, Eminescu se înscrie de îndată în această organizaţie conspirativă. Dintre toţi, cel mai apropiat era Simţion, cu care se vizita zilnic la “Timpul” şi care îl împrumuta cu bani.

Rezumând cele de mai sus, credem că răspunsul logic, care elucidează motivul prezenţei lui Eminescu la Capşa este acesta:

Eminescu nu a venit întâmplător la CAPŞA, întrucât ziaristul urmărea un scop mult mai înalt: el dorea să se întâlnească cu ministrul american la Bucureşti, dr. Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi cu care se văzuse ultima dată chiar la 23 iunie 1883, în casa lui Maiorescu.

Aici, Eminescu, având sub braţ ultimul număr din ziarul “Timpul”, cu articolul de fond dedicat libertăţii presei, subiect extrem de sensibil pentru un diplomat şi ziarist redutabil, în egală măsură, de talia lui Eugene Schuyler, voia să protesteze în mod vehement, în calitatea sa de membru al Consiliului de Administraţie al “Societăţii Presei Române”, înfiinţată în februarie 1883, din care făceau parte 33 de gazetari, reprezentând periodicele importante ale vremii. Totodată, Schuyler trebuia să fie informat în mod oficial asupra gravelor măsuri luate de autorităţi, diplomaţii prezenţi la Capşa urmând evident să informeze prompt guvernele lor în legătură cu situaţia de la Bucureşti.

Dr.Eugene Schuyler – personajul cheie al dramei din 28 iunie 1883

Puţini ştiu că primul sediu al Legaţiei SUA în România a fost CASA CAPŞA, de unde se trimiteau telegramele diplomatice spre Departamentul de Stat. Aici locuiau şi diplomaţi străini, nu numai cel american.

Începând cu anul 1876, Grigore Capşa dezafectează Salonul Slătineanu şi amenajează, la etajul I, apartamente luxoase, destinate oamenilor politici şi diplomaţilor străini, printre ei şi dr. Eugene Schuyler.

În Jurnalul lui Titu Maiorescu este menţionat numele acestui diplomat şi ziarist în acelaşi timp, cunoscător al limbii române, ales membru de onoare al Academiei Române, o personalitate care a influenţat decisiv evoluţia situaţiei unora din ţările balcanice. Intelectual de mare valoare, Schuyler era desigur interesat de amplele analize de ordin politic publicate de Eminescu, pe care îl cunoştea personal, şi ale căror articole erau de mare folos pentru diplomatul american.

În anul 1883, în luna mai şi iunie, Dr. Eugene Schuyler era la CAPŞA, şi avem dovada că, în ziua de 23 iunie, Eminescu a avut o lungă convorbire cu acesta, acasă la Maiorescu: „Prea cald! Astăzi la 6 1/2 la cinã la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques [Negruzzi] si doamna, al-de Kremnitz, Annette, Eminescu. Rămas cu toţii în cea mai plăcuta atmosferã până 11 1/2”. (Titu Maiorescu, Însemnări Zilnice). Abordând situaţia complexă din Peninsula Balcanică, Eminescu afirmă că ar dori să înveţe limba albaneză. Informaţia aceasta, scoasă cu abilitate din context, este menţionată de Maiorescu în însemnările sale amintite drept o dovadă a „nebuniei” incipiente a ziaristului rebel !

Dacã Eminescu ar fi dat semne de nebunie, atmosfera nu mai putea fi „cea mai plãcutã” ! afirmă pe bun temei adversarii teoriei alienaţiei mintale a lui Eminescu.

Pentru a înţelege rolul avut de acest mare diplomat şi ziarist de peste Ocean în drama căreia i-a căzut victimă  Eminescu, să prezentăm câteva date biografice sumare: Fiul lui George Washington Schuyler, Eugen Schuyler s-a născut în Ithaca, New York, la 26 Februarie, 1840. A fost căsătorit cu Gertrude Wallace. A absolvit în 1859 Universitatea Yale şi Columbia Law-School în 1863. După terminarea facultăţii, s-a stabilit în New Heaven, susţinând un doctorat în domeniul filosofiei şi psihologiei, dar şi al filologiei moderne, în 1861. A fost cel dintâi titlu de doctor în ştiinţe, acordat de o universitate din America.

Practică dreptul dar se dedică studiilor de literatură, mai mult ca hobby.

Încă din tinereţe, Schuyler a fost atras de Rusia datorită unei întâmplări: în timpul Războiului Civil, el a vizitat o navă de război ţaristă, ancorată în portul New York.

Publicând articole despre Rusia şi slavi în reviste şi publicaţii de interes general, a fost ales ca membru de onoare al Societăţii Geografice Imperiale a Rusiei.

În anul 1866 intră în diplomaţie, fiind numit consul al SUA la Moscova, în perioada 1867-1869, la Reval în 1869-1870, secretar de legaţie la St. Petersburg în 1870-1876. În anul 1873, a efectuat o călătorie de 8 luni prin Rusia, Turkestan, Khokan, şi Bukhara.

În anul 1876 devine Secretar de legaţie şi Consul General la Constantinopol. În timpul verii acelui an, a fost desemnat să investigheze masacrele turceşti din Bulgaria, trimiţând un raport extins guvernului său. Cele prezentate de Eugene Schuyler au influenţat substanţial evoluţia situaţiei din această parte a Balcanilor precum şi poziţia marilor puteri faţă de situaţia din zonă.

Doi americani, diplomatul şi ziaristul Eugene Schuyler şi jurnalistul Januarius MacGahan au fost primii care au alertat Occidentul, la mijlocul anului 1876, asupra atrocităţilor comise cu ferocitate împotriva civililor bulgari.

Războiul Ruso Turc din 1877-1878 a fost o consecinţă a repulsiei resimţite de puterile vest europene faţă de brutalele masacre săvârşite în Aprilie 1876 de către turcii baş-buzuci la Koprivşiţa şi Panagyurişte, la nord vest de Plovdiv. Aceste atrocităţi au îndârjit atât de mult pe occidentali împotriva turcilor încât, în Decembrie 1876, s-a organizat o Conferinţă a reprezentanţilor ţărilor vestice la Constantinople, care a condamnat acţiunile sultanului şi a cerut independenţa Bulgariei şi Roumeliei.

În 1878 Schuyler a fost trimis la Birmingham în funcţia de consul, iar în 1879 a fost transferat la Roma în calitate de consul-general.

Bun cunoscător al situaţiei din Balcani,  în preajma declarării ca Regat a României, acesta primeşte însărcinarea de reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Bucureşti, la data de 11 Iunie 1880.

La 13 August 1880, ministrul român de externe şi-a exprimat formal dorinţa de a avea relaţii diplomatice cu SUA, dar Schuyler şi-a prezentat scrisorile de acreditare, abia la 14 decembrie 1880, într-o audienţă privată.

Apoi, la data de 21 decembrie 1880 este numit „Charge d’Affaires” (Însărcinat cu afaceri) şi Consul-General la Bucureşti, prezentându-şi scrisorile de acreditare la 25 ianuarie 1881.

Deoarece România s-a proclamat Regat, dr. Eugene Schuyler şi-a prezentat din nou scrisorile de acreditare, la 16 mai 1881, de data aceasta în calitate de Ministru Rezident-Consul General, fiind acreditat în această funcţie şi în Grecia şi Serbia. Ca urmare, îşi mută temporar reşedinţa la Atena.

În 1881 a fost autorizat de Secretariatul de Stat să perfecteze şi să semneze un acord comercial şi consular cu România şi Serbia.

La data de 7 iulie 1882 este numit în calitate de Ministru Rezident-Consul General, la Bucureşti, prezentându-şi din nou scrisorile de acreditare, la data de 8 septembrie, 1882.

La începutul lunii ianuarie 1883, Eugene Schuyler îşi schimbă din nou reşedinţa la Atena, dar revine în România, în cursul lunilor mai şi iunie 1883, pentru a participa la ceremoniile consacrate proclamării Regatului precum şi pentru parafarea Tratatului Comercial dintre România şi SUA.

Este rechemat de la post la data de 7 Septembrie 1884. Temporar a îndeplinit şi misiuni diplomatice la Cairo.

După rechemarea în SUA, s-a dedicat studiilor literare. A fost ales membru corespondent al Academiei Române precum şi membru al societăţilor geografice din Londra, Rusia, Italia, şi America, primind decoraţii din partea guvernelor din Rusia, Grecia, România Serbia şi Bulgaria.

A murit de malarie la Veneţia, Italia la 16 iulie 1890 Este înmormântat în Cimitirul Protestant San Michele, din Veneţia.

A publicat în reviste de specialitate din America şi Anglia. A editat traducerea lui John A. Porter “Selections from the Kalevala” (New York, 1867); a tradus din Ivan Turgdnieff’ “Fathers and Sons” (1867) şi L. Tolstoi: “The Cossacks, a Tale of the Caucasus” (1878); Este autorul lucrării “Turkestan : Notes of a Journey in Russian Turkestan, Khokand, Bokhara, and Kuldja” (1876); ” Peter the Great, Emperor of Russia” (2 vols., 1884); si “American Diplomacy and the Furtherance of Commerce” (1886).

Revenind la evenimentele capitale din data de 28 iunie 1883, este destul de plauzibil ca Eminescu să se fi dus la Capşa în speranţa de a-l întâlni pe acest influent personaj diplomatic, pentru a atrage atenţia şi altor diplomaţi străini, cazaţi aici, într-un mod zgomotos, scandalos am spune, şi a arăta astfel că nu întreaga opinie publică românească aprobă schimbarea radicală a politicii autorităţilor de la Bucureşti.

Un prieten al României pe care Eminescu nădăjduia să-l avertizeze asupra pericolelor ce ameninţa această ţară.

În concluzie, abordând subiectul “Eminescu la CAPŞA”, credem că am luminat două chestiuni extrem de importante: a fost Eminescu prezent la Capşa, în fatidica zi de 28 Iunie 1883 ? şi a doua: care a fost scopul prezenţei sale la Capşa ?

Susţinem că Eminescu a fost prezent la CAPŞA, dar nu dintr-un exces de Iresponsabilitate, ci animat de o adâncă Luciditate, în încercarea de a contacta un diplomat străin, pe marginea unui act politic important, cu urmări considerate de Eminescu extrem de grave.

Dr. Eugene Schuyler, personalitate cunoscută pentru influenţa sa  majoră în capitala SUA (la un moment dat se punea problema numirii sale în funcţia de adjunct al Secretarului de Stat american), dar şi pe lângă autorităţile din Anglia, Franţa şi, mai ales Rusia, avea posibilitatea, în opinia lui Eminescu, să alerteze din nou Europa cu privire la fărădelegile criminale ale baş-buzucilor politici de la Bucureşti, comise împotriva reprezentanţilor oprimatei naţii române din Transilvania, aşa cum făcuse cu evident succes, cu câţiva ani înainte, în cazul Bulgariei. De aici şi spaima duşmanilor lui Eminescu faţă de urmările contactelor dintre acest înverşunat opozant şi diplomatul american.

Modul în care dr. Schuyler a reflectat situaţia creată prin tratativele de aderare la Tratatul secret rezultă, fără îndoială, din telegramele transmise Departamentului de Stat, în perioada mai – iunie – iulie 1883. În mod logic, după sechestrarea lui Eminescu într-un azil de nebuni, nimic nu mai putea sta în calea Tratatului secret: motivând diverse scopuri, I.C. Bratianu s-a întâlnit cu Bismarck, în iulie 1883, apoi Carol I şi  Bratianu, în august, cu împăraţii Germaniei şi Austro-Ungariei la Potsdam şi, respectiv, Viena. Pe bazele acestor înţelegeri secrete, I.C. Brătianu este liber să să întâlnească cu Bismarck la Gastein precum şi cu ministrul de externe Kalnoky la Viena.

Intuitiv, putem afirma că diplomatul american era conştient, în calitatea sa de fin şi avizat cunoscător al situaţiei ţărilor din Balcani, că Regatul Român intra în sfera de influenţă a Puterilor Centrale, aşa că eforturile sale de promovare a intereselor americane aici nu ar fi putut avea succes. Din acest motiv, rezultă, probabil, şi absenţa pentru mai mulţi ani a unor relaţii dinamice între cele două ţări, după plecarea lui Schuyler din postul deţinut la Bucureşti.

DAN TOMA DULCIU

Surse: Dan Toma Dulciu si Agero via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Ultimatumul din 28 iunie 1940. Basarabia-Bucovina.Info publică documentul sovietic trimis Guvernului Regal al României

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 28, 2014 - 1:10am

Chisinau--28-iunie-1940-Basarabia-Bucovina.Info_Nota Ziaristi Online via Mediafax: Guvernul României se reuneşte, sâmbătă, 28 iunie 2014, la ora 12.00, în şedinţă extraordinară pentru ratificarea Acordului de asociere la UE a Republicii Moldova şi gazoductul Iaşi (România)-Ungheni (Republica Moldova).

Aviz cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940 – Academia de Ştiinţa a Moldovei

Evenimentele care s-au derulat cu 70 de ani în urmă pe malurile Nistrului, în special între 26 şi 28 iunie 1940, revin astăzi cu o nouă forţă şi semnificaţie în atenţia opiniei publice din Republica Moldova şi din exteriorul statului nostru, reclamând o clarificare documentată ştiinţific şi răspunsuri temeinic argumentate. Este de datoria Academiei de Ştiinţe a Moldovei să se pronunţe în această privinţă, în spiritul rigorilor academice şi al responsabilităţii ştiinţifice.

Ştiinţa istorică a acceptat drept punct de plecare al acestor evenimente: Tratatul de neagresiune sovieto-german şi Protocolul adiţional secret, semnate la 23 august 1939 la Moscova de comisarul sovietic de externe, V. M. Molotov, şi ministrul de externe al Germaniei, Ioachim von Ribbentrop. Înţelegerile confidenţiale sovieto-naziste au jucat un rol fatal în destinul păcii mondiale: cele două forţe ireconciliabile până la acea dată – regimul comunist sovietic şi cel nazist – şi-au asumat statutul de arbitri ai păcii şi şi-au împărţit „sferele de interese” în Europa de Est. În punctul 3 al Protocolului adiţional secret se arăta că „în ceea ce priveşte Europa de Sud-Est, partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia”, partea germană manifestând „o totală lipsă de interes faţă de aceste teritorii”. Recunoaşterea „sferelor de interese” pentru o parte sau alta la înţelegerile din capitala sovietică presupunea acordarea „dreptului” de ocupaţie asupra unor ţări întregi sau porţiuni din teritoriul unor ţări aparte. Pactul sovieto-german de neagresiune şi Protocolul adiţional secret au deschis porţile celui de-al Doilea Război Mondial, au predeterminat distrugerea şi dispariţia Statului Polonez, a Ţărilor Baltice independente, precum şi o serie de anexări şi amputări teritoriale din contul unor ţări suverane ca Finlanda şi România.

Primele semnale privind intenţia guvernului URSS de a redeschide „cazul Basarabiei” datează din noiembrie-decembrie 1939, atunci când României i s-a sugerat ideea încheierii unui acord de ajutor reciproc cu Moscova, după modelul celor semnate de Statele Baltice, însă împotmolirea Armatei Roşii în războiul împotriva Finlandei a avut drept efect renunţarea la acest scenariu. Guvernul sovietic a revenit asupra acestui subiect la 29 martie 1940, după încheierea păcii cu Finlanda. Începând cu luna aprilie, comandamentul militar sovietic a dispus redislocarea unor importante trupe de pe frontul de operaţiuni finlandez la locurile de amplasare permanentă şi concentrarea unor unităţi noi în districtele militare Kiev şi Odesa.

În mai 1940, în urma ocupării de către Germania hitleristă a unor ţări europene şi a atacului asupra Franţei, conducerea sovietică a început preparativele concrete pentru „rezolvarea” chestiunii Basarabiei. La 3 iunie, şeful statului major al districtului militar Kiev, N. F. Vatutin, a elaborat şi a transmis comisarului sovietic al apărării, S. C. Timoşenko, un memoriu strict secret privind operaţiunea militară împotriva României. Scopul strategic al acestei operaţiuni era distrugerea statului Român, ocuparea Turciei europene şi stăpânirea Dardanelelor. La 13 iunie, la Kremlin a avut loc o consfătuire a conducerii supreme politice şi militare sovietice, la care au participat I. Stalin, V. Molotov, S. Timoşenko, B. M. Şapoşnikov, şeful Marelui Stat Major, comandanţii celor două districte militare Kiev şi Odesa – Jukov şi Boldin – şi alţii, la care s-a discutat operaţiunea împotriva României. În consecinţă, a fost emisă directiva comisarului apărării şi şefului Marelui Stat Major Nr. 101396/ss, conform căreia trupele sovietice plasate la frontiera cu România trebuiau, la data de 24 iunie, ora 22.00, „să fie gata de ofensiva hotărâtoare cu scopul de a distruge armata română şi de a ocupa Basarabia”. Cele trei armate (a 5-a, a 9-a şi a 12-a), care urmau să atace teritoriul României, erau reunite în cadrul Frontului Sud, sub comanda generalului Jukov. La 23 iunie, Jukov raporta comisarului apărării imposibilitatea încheierii concentrării de trupe la 24 iunie, din cauza dificultăţilor de transport, estimând pregătirea efectivului pentru luptă către dimineaţa zilei de 27 iunie.

La 21 iunie, şeful Direcţiei Politice a Armatei Roşii, L. Z. Mehlis, a emis directiva Nr. 5285/ss cu privire la activitatea politică şi de propagandă în perioada operaţiunii împotriva României.

Pe plan diplomatic, urmărind realizarea pretenţiilor sale asupra Basarabiei, conducerea sovietică a urmat linia înţelegerilor secrete cu Germania, din 23 august 1939. Astfel, imediat după căderea Franţei, la 23 iunie 1940, Molotov i-a comunicat ambasadorului german la Moscova, von Schulenburg, intenţiile sovietice de „soluţionare pe cale paşnică” a problemei Basarabiei. Bucovina era inclusă în „rezolvarea” chestiunii basarabene. Dacă România nu accepta o soluţie paşnică, URSS era decisă să aplice forţa armată. Răspunsul părţii germane a fost prezentat la 25 iunie. Germania îşi „onora” înţelegerea în privinţa Basarabiei, însă a obiectat împotriva pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei, care nu făcuse obiectul discuţiilor anterioare sovieto-germane. Pentru moment, URSS se va limita să pretindă doar partea de Nord a Bucovinei.

La 26 iunie, la ora 22, comisarul poporului pentru afacerile externe, V. Molotov, l-a convocat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna textul notei ultimative prin care URSS pretindea Basarabia şi Nordul Bucovinei. Nota sovietică era plină de falsuri. În primul rând, în 1918, România nu s-a folosit de slăbiciunea Rusiei pentru a „desface” Basarabia. Parlamentul de atunci al Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), Sfatul Ţării, a decis în mod democratic să unească Basarabia cu România. În al doilea rând, România nu putea să desfacă de la Uniunea Sovietică nimic, deoarece aceasta s-a constituit abia în 1922. În rândul al treilea, în nota ultimativă autorităţile sovietice au insinuat că Basarabia ar fi „populată în principal cu ucraineni” şi că România ar fi călcat în 1918 „unitatea seculară a Basarabiei” cu RSS Ucraineană, „unitate” care nu a fost atestată niciodată în istorie.

În plus, Guvernul URSS a cerut drept „despăgubire” pentru „dominaţia” de 22 de ani a României în Basarabia partea de nord a Bucovinei, a cărei populaţie ar fi fost „legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică”, un teritoriu care nu a aparţinut vreodată Imperiului Rus sau Rusiei Sovietice. Sfidând realităţile istorice şi etnice din Basarabia şi Nordul Bucovinei, precum şi o serie de angajamente asumate de Guvernul URSS pe plan internaţional, ultimatumul sovietic era o mostră a mentalităţii şi conduitei imperiale sovietice în sfera relaţiilor internaţionale, un exemplu de dictat şi ameninţare cu recurgerea la forţa armată la adresa României.

Izolate pe plan internaţional, strâmtorate de propriile resurse militare şi economice, strivite de presiunea colosului din Răsărit şi incapabile de un efort de luciditate şi curaj politic, autorităţile României au cedat în faţa ameninţării sovietice şi au decis evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei fără a opune rezistenţă.

La 28 iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost invadate de trupele sovietice. Zeci de mii de oameni – funcţionari publici, fruntaşi ai partidelor politice, preoţi şi intelectuali, profesori şcolari şi oameni simpli – au fost nevoiţi să ia drumul exodului peste Prut, pentru a se salva de urgia stalinistă. În Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv. Transplantul de sistem sovietic în teritoriile ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist a tras o linie neagră sub firava democraţie interbelică şi a produs o serie de consecinţe, unele mai dramatice decât altele. Numai în intervalul 1940-1941, regimul sovietic de ocupaţie (1) a anulat dreptul la cugetul liber şi la orice libertăţi democratice; (2) a aplicat teroarea în masă împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor, puţinii rămaşi între Nistru şi Prut, dar şi a oamenilor simpli; (3) a comis nenumărate asasinate din motive de ură de clasă; (4) a impus zeci de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, să ia calea exodului forţat; (5) a deposedat de bunuri şi proprietăţi mii de cetăţeni; (6) a format abuziv RSS Moldovenească la 2 august 1940 prin sfârtecarea teritorială a Basarabiei şi desconsiderarea Constituţiei sovietice care prevedea doar dreptul Uniunii Sovietice de a admite noi republici în cadrul URSS, nu şi de a le forma cu de la sine putere; (7) a extins asupra teritoriului din dreapta Nistrului conducerea administraţiei şi a organizaţiei de partid din RASSM şi legislaţia ucraineană; (8) a promovat o politică fiscală de strangulare economică şi socială a ţărănimii libere; (9) a interzis alfabetul şi limba română şi a impus alfabetul rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS din 11 noiembrie 1940; (10) a închis şi profanat locaşe de cult; (11) a anulat pe nedrept cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „Cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord”, din 8 martie 1941; (12) a deportat, la 13 iunie 1941, în regiunile îndepărtate ale URSS zeci de mii de oameni nevinovaţi, de unde mulţi nu s-au mai întors; (12) au fost mobilizaţi forţat zeci de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din URSS şi în Armata sovietică; (14) a promovat o politică şi o propagandă de deznaţionalizare şi dezumanizare a fiinţei umane; (15) a interzis organizaţiile politice şi obşteşti din Basarabia, inclusiv organizaţia comunistă şi comsomolistă basarabeană etc. Aceste nelegiuiri au continuat şi după 1944.

Toate acestea s-au derulat sub lozinca „eliberării” oamenilor muncii de sub povara asupririi „burghezo-moşiereşti române”. Pe teza strâmbă a „eliberării sovietice” din 28 iunie 1940 s-a edificat ulterior un întreg eşafodaj istoriografic sovietic – la fel de fals şi mincinos.

Documentele de arhivă, cercetările istoricilor din Republica Moldova şi alte ţări atestă de o manieră indubitabilă că actul din 28 iunie 1940 este o consecinţă directă a tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939 privind partajul „sferelor de influenţă” între cele două regimuri totalitare ale secolului XX.

Anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi militar sovietic ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii, iar regimul terorii în masă instaurat în urma acestui act a fost unul al ocupantului şi nu al „eliberatorului” sovietic.

Prin urmare, data de 28 iunie 1940 consemnează o pagină neagră în istoria noastră. Această zi este începutul ocupaţiei sovietice, începutul unor drame şi tragedii fără precedent în trecutul nostru istoric. În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist instalat prin forţa baionetelor sovietice a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate. Acesta este adevărul istoric care trebuie asumat fără ură şi părtinire, ca bază pentru o reconciliere civică profundă şi durabilă. Cunoaşterea şi asumarea adevărului istoric trebuie să consolideze societatea noastră, să contribuie la buna informare a cetăţenilor şi la calmarea spiritelor, la întărirea încrederii în argumentele ştiinţei academice.

Comisia de experţi:

Academician Andrei Eşanu, preşedinte

Membru corespondent Demir Dragnev

Dr. Ion Jarcuţchi

Dr. hab. Anatol Petrencu

Dr. Anatol Ţăranu

Dr. Gheorghe Nicolaev

Dr. Gheorghe Cojocaru

Dr. Mihai Taşcă

Sursa: Basarabia-Bucovina.Info

Iata Documentul:

Nota Ultimativa a URSS, 26 iunie 1940

AMAE, fond 711920-1944. URSS, vol. 130, f. 245 246

Nota-Ultimativa-a-URSS-Basarabia-Bucovina.Info-1-AMAE-fond-711920-1944.-URSS-vol.-130-f.-245-246-663x1024Integral la Basarabia-Bucovina.Info

Categorii: ziaristi_online

Zi mare pentru Republica Moldova

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 27, 2014 - 1:10am

Great-Romania-Mare-Harta-de-G-Pop-cu-Basarabia-si-BucovinaRepublica Moldova este pregătită să devină stat candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană, a afirmat premierul Iurie Leancă, la Bruxelles, conform unui comunicat oficial al Guvernului de la Chişinău, citat de ActiveNews.

“Republica Moldova este gata să devină, din fruntaş al Parteneriatului Estic, candidat la aderare”, a declarat Leancă la reuniunea Consiliului de Cooperare Republica Moldova – UE, desfăşurată joi la Bruxelles.

La reuniune au fost abordate subiecte privind stadiul democraţiei, statul de drept şi drepturile omului, situaţia economică, dezvoltarea agriculturii şi a sistemului educaţional. O temă specială a fost procesul de soluţionare a conflictului transnistrean. Părţile au evidenţiat importanţa menţinerii dialogului în cadrul formatelor existente de negocieri. Uniunea Europeană a dat asigurări că va continua să acorde asistenţă pentru a apropia comunităţile de pe cele două maluri ale Nistrului, precizează Guvernul de la Chişinău, conform sursei citate, preluate de Ziaristi Online.

Categorii: ziaristi_online

George Cristian Maior despre iluzia cunoaşterii absolute, pornind de la Asimov

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 26, 2014 - 5:51pm

Incertitudine - George Maior - Foto SRIPornind de la Asimov: iluzia cunoaşterii absolute

Un articol de GEORGE CRISTIAN MAIOR

Visul unei „teorii unificate”, definitive a relatiilor internationale, o teorie care sã explice limpede natura universului international şi care, mai ales, sã poatã prognoza evolutiile viitoare va bântui multã vreme, poate pentru totdeauna, gândirea umanã. Cine nu şi-ar dori sã ştie precis ce se va întâmpla cu statele, cu societatea, cu indivizii în 5, 10, 100 sau 500 de ani, dacã va fi pace sau rãzboi, dacã vom parcurge crize sau instabilitate, dacã va fi ordine sau haos în universul global?

O astfel de teorie este, desigur, foarte departe de a fi construitã. Limitele unei atari întreprinderi sunt date de vulnerabilitãtile şi slãbiciunile – epistemologice, în principal – ale ştiintelor sociale în general, cãrora le apartine şi ramura, încã relativ tânãrã, a relatiilor internationale. Bineînteles, progrese importante s-au realizat în cercetare şi analizã în traseul academic şi intelectual, dar drumul spre o teorie universal acceptatã este foarte lung şi nu se ştie dacã va fi parcurs vreodatã pânã la capãt. Dar care ar trebui sã fie de fapt capãtul? În ce ar consta structura, elementele fundamentale ale unei teorii finale a politicii şi relatiilor internationale? O teorie care sã explice, pânã la urmã, baza de plecare în demersul de a întelege în mod absolut de ce se întâmplã lucrurile în acest fel în relatiile internationale, în geopoliticã, în diplomatie şi rãzboi: comportamentul uman şi, mai departe, comportamentul statelor, al imperiilor, al aliantelor, al organizatiilor etc. ce coexistã în acest univers.
Eu cred cã acest lucru nu este posibil, la modul absolut, decât, poate, la nivelul utopiei sau în literatura ştiintifico-fantasticã.
Un exemplu bun în acest din urmã caz ni-l oferã seria Fundatiei imaginate de scriitorul Isaac Asimov. Hari Seldon, eroul romanelor din aceastã serie, este un cercetãtor relativ necunoscut, care propune, la o conferintã galacticã desfãşuratã în capitala Trantor a marelui imperiu universal ce cuprindea cvasitotalitatea lumilor galaxiei, o teorie generalã de întelegere a lumii (suntem în plinã fictiune, la zeci de mii de ani în viitor). Ea este, în mod evident, şi o teorie a comportamentului uman, aplicabilã într-adevãr doar maselor mari de indivizi, dar care ar putea prognoza cu precizie evoluŢia imperiului şi a lumilor care îl compun. La data prezentãrii sale, teoria nu este completã şi trebuie perfecŢionatã, lucru pe care Seldon tine sã-l precizeze cu obstinatie atunci când fortele politice conducãtoare, în frunte cu Împãratul galaxiei, se intereseazã imediat de aceastã descoperire uluitoare.
Interesul puterii politice „galactice” pentru teoria lui Seldon este uşor de înteles. Dacã o asemenea teorie a universului s-ar afla la îndemâna guvernului imperial, în frunte cu Împãratul, atunci directia strategicã de guvernare, de control al evolutiilor politice, strategice şi sociale ar fi clarã în sensul prezervãrii imperiului (aflat oricum într-o fazã accentuatã de declin intern şi turbulente) şi, bineînteles, în scopul conservãrii puterii imperiale. Ştiind în avans ce urmeazã sã se petreacã, ar putea fi luate exact mãsurile necesare pentru consolidarea ordinii imperiale şi chiar pentru sporirea forŢei sale sau s-ar putea preîntâmpina evenimente grave de genul celor care mãcinau deja regimul şi ordinea galacticã (mişcãri sociale de amploare, crize economice, rãzboaie civile izbucnite în anumite colturi ale imperiului). Pe de altã parte, dacã o asemenea teorie ar încãpea pe mâna duşmanilor imperiului, tot mai multi şi mai puternici în ultimele milenii, ea s-ar putea transforma într-o armã politicã totalã împotriva regimului imperial. Mai mult, simpla deconspirare a teoriei la nivelul opiniei publice galactice, sã-i spunem, ar constitui un pericol fatal în orice analizã rationalã: pe de o parte, şi-ar pierde automat din eficacitatea politicã şi strategicã, pe de altã parte, am avea de-a face cu riscul folosirii sale de cãtre diverse forte ostile ordinii imperiale. Iatã de ce, încã din debutul romanului, aflãm de interesul stringent legat de pãstrarea cu strictete a secretului cercetãrii din acest domeniu, un lucru considerat esenŢial pentru liderul imperiului şi pentru însuşi Hari Seldon, analistul genial (fie şi din motive de securitate personalã).

Integral in Revista Cultura

Semnalat de Ziaristi Online

Foto: Serviciul Roman de Informatii

Categorii: ziaristi_online

Expozitie de arta – fotografii, grafica, pictura – la SRI

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 26, 2014 - 5:30pm

Expozitie de arta a angajatilor SRIÎn perioada 23 iunie – 7 iulie 2014, Sala Rotondă a Sediului Central al Serviciului Român de Informaţii găzduieşte expoziţia „După-amiaza de arte”, prima manifestare din proiectul Intell&Arts.
Dedicată publicului intern, aceasta reuneşte pictură, grafică, fotografie şi obiecte decorative realizate de angajaţi ai SRI, informeaza Pagina de Facebook SRI Oficial.

Sursa: Ziaristi Online

Expozitie de arta a angajatilor SRI iunie - iulie 2014

Categorii: ziaristi_online

IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a străbătut toată Basarabia și a promis că va sprijini frații de peste Prut cu tot ce-i va sta în putință

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 26, 2014 - 1:05am

IPS Teofan la Cimitirul Eroilor Romani de la Tiganca - Iunie 2014de Nicolae Pintilie

La sfârșitul săptămânii trecute, Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a vizitat biserici și mănăstiri de dincolo de Prut. Astfel, înaltul ierarh a răspuns invitației Înaltpreasfinţitului Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor de a cunoaște spațiul jurisdicțional canonic al Mitropoliei Basarabiei.

Joi, pe 19 iunie, Înaltpreasfinţitul Teofan a vizitat Catedrala de la Hâncești cu haramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (foto jos), biserica din oraşul Leova, cu hramul „Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului”, Centrul Social „Ioan Maximivici” din cadrul aceleiaşi parohii, catedrala „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi Toţi Sfinţii Români” din satul Cania, raionul Cantemir și Mănăstirea „Eroii Neamului” din satul Ţiganca, cu hramul „Înălţarea Domnului”. „La Cimitirul Eroilor, Înaltpreasfinţitul Teofan a săvârșit o pomenire și o rugăciune de dezlegare pentru iertarea păcatelor soldaților români căzuți în cel de-al II-lea Război Mondial, în lupta pentru reîntregirea țării” (foto sus), a spus părintele Marian Timofte, consilier în cadrul Sectorului administrativ-bisericesc al Arhiepiscopiei Iașilor.

Înalţii ierarhi au mers, apoi, spre Cahul, unde au vizitat Mănăstirea Găvănoasa, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului şi Sfânta Treime”, dar şi sediul Episcopiei Basarabiei de Sud din oraşul Cahul. Vineri, pe 20 iunie, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei a pășit pragurile Centrului Maternal din cadrul Misiunii Sociale Diaconia a Mitropoliei Basarabiei şi al sediului Mitropoliei Basarabiei din Chişinău. În decursul celor două zile, membrii delegației ieșene au rămas profund impresionați de intensa activitate misionară a preoților pe care i-au întâlnit, în ciuda dificultăților financiare cu care aceștia se confruntă. Înaltpreasfințitul Teofan a oferit câte un Liturghier preoților, dar și cărți de rugăciune, broșuri, icoane și a promis că va sprijini frații de peste Prut cu tot ce-i va sta în putință.

Sursa si alte 10 foto la Doxologia via Ziaristi Online

IPS Teofan la Catedrala de la Hâncești, cu haramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, iunie 2014

 

Categorii: ziaristi_online

Ce le cer romanii din sudul Basarabiei presedintilor Ucrainei, Romaniei si Moldovei. DOCUMENT

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 25, 2014 - 1:00am

REZOLUŢIILE FORUMULUI COMUNITĂŢII ROMÂNEŞTI DIN SUDUL BASARABIEI

Regiunea Ismail Bugeac Sudul Basarabiei

REZOLUŢIILE FORUMULUI COMUNITĂŢII ROMÂNEŞTI

DIN SUDUL BASARABIEI

ISMAIL, 15 iunie 2014

 

CĂTRE:

Preşedintele Ucrainei, Domnul PETRO POROŞENKO

Preşedintele României, Domnul TRAIAN BĂSESCU

Preşedintele Republicii Moldova, Domnul NICOLAE TIMOFTI

 

Guvernul Ucrainei, Domnului Prim-Ministru ARSENIY YAŢENIUK

Guvernul României, Domnului Prim-Ministru VICTOR PONTA

Guvernul Republicii Moldova, Domnului Prim-Ministru IURIE LEANCĂ

 

Rada Supremă a Ucrainei, Domnului Preşedinte OLEKSANDR TURCHYNOV

Senatul României, Domnului Preşedinte CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU

Camera Deputaţilor a Parlamentului României, Domnului Preşedinte VALERIU ZGONEA

Parlamentul Republicii Moldova, Domnului Preşedinte IGOR CORMAN

 

P R E A M B U L

Participanţii la Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei, desfăşurat la Ismail, în data 15 Iunie 2014, iniţiat şi organizat de Asociaţia Naţional-Culturală „BASARABIA” a Românilor din regiunea Odesa, în urma unor dezbateri deschise asupra subiectelor de importanţă primordială şi vitală pentru comunităţile româneşti/românofone din Sudul Basarabiei, în prezenţa înalţilor demnitari şi ai distinşilor reprezentanţi ai societăţii civile şi ai instituţiilor de resort ale statului român din domeniul sprijinului acordat românilor de pretutindeni, în cadrul unui format de dialog constructiv şi cu reprezentanţii asociaţiilor româneşti din Republica Moldova prezenţi la manifestare,

ţinând cont de prevederile legislaţiei ucrainene în materia protecţiei drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, de legislaţia României şi a Republicii Moldova, în ceea ce priveşte sprijinul oferit românilor/conaţionalilor din străinătate, de acordurile interstatale bilaterale, precum şi de reglementările europene şi internaţionale în materia protecţiei drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,

având în vedere experienţa acumulată de colaborare dintre state în cadrul Trilateralei Ucraina-România-Republica Moldova, dar şi perspectiva viitoare de integrare euroatlantică recent anunţată de nou-alesul preşedinte al Ucrainei domnul Petro Poroşenko,

acţionând în spiritul celor mai trainice tradiţii de convieţuire interetnică din Europa şi luând drept reper multiculturalitatea seculară, diversitatea culturală şi buna convieţuire paşnică a mai multor comunităţi naţionale din Sudul Basarabiei,

au convenit să adopte prezentele

R E Z O L U Ţ I I

Ismail 1

1. Rezoluția cu privire la integrarea europeană și euroatlantică a Ucrainei

Forumul Comunităţii Româneşti (FCR) din Sudul Basarabiei, convocat astăzi,15 iunie 2014, în municipiul Ismail, îşi exprimă în mod univoc sprijinul deplin pentru cursul anunţat de noul Preşedinte al statului, Petro Poroşenko, de integrare europeană şi cooperare euroatlantică a Ucrainei. FCR consideră că după semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană (UE), opţiunea aderării Ucrainei la UE şi la Alianţa Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) trebuie să devină opţiuni irevocabile, promovate în beneficiul întregii societăţi din Ucraina. Locul Ucrainei este în NATO şi UE. Astăzi Ucraina se învecinează nemijlocit cu patru state membre ale UE şi NATO, care în condiţiile unui război nedeclarat purtat împotriva Ucrainei de către Federaţia Rusă, s-au dovedit prieteni şi aliaţi de încredere ai Ucrainei. FCR din Sudul Basarabiei apreciază că UE şi NATO, ca instituţii internaţionale complemetare sunt capabile să asigure cadrul necesar pentru independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperiatea econimică, funcţionarea insituţiilor democratice din Ucraina.

2. Rezoluția cu privire la ocupația rusă din Crimeea şi fenomenul separatismului

Forumul Comunităşii Româneşti din Sudul Basarabiei condamnă vehement ocupaţia militară şi anexarea ilegală a Republicii Autonome Crimeea şi a municipiului Sevastopol de către Federaţia Rusă. Totodată, FCR dezaprobă violenţele declanşate în regiunile Doneţk şi Lugansk de către elementele separatiste inspirate şi susţinute tacit sau făţiş din Federaţia Rusă într-un adevărat război nedeclarat putat cu mijloace convenţionale şi neconvenţionale contra Ucrainei şi a populaţiei ei. Costatând şi în regiunea Odesa o serie de tendinţe separatiste inspirate dinafară pentru crearea aşa-zisei ”Novorosii”, Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei atrage atenţia generală asupra necesităţii contracarării unor asemenea tendinţe. Sudul Basarabiei nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată parte a aşa-numitei ”Novorosii”!

3. Rezoluția cu privire la intensificarea cooperării în cadrul Trilateralei Ucraina-România-Moldova

Ucraina, România şi Republica Moldova au aspiraţii și interese comune. Comunitatea Românească din Sudul Basarabiei este una dintre punţile de legătuă între cele trei state ale noastre. În acest context, FCR din Sudul Basarabiei consideră necesară intensificarea cooperării în cadrul Trilateralei Ucraina-România-Republica Moldova, ca mecanism eficient de promovare pe plan european a intereselor şi aspiraşiilor comune, în beneficiul locuitorilor din cele trei state.

4. Rezoluția cu privire la abolirea cultului personalității lui Lenin şi demantelarea moştenirii regimului totalitar comunist

Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei, împărtășind valorile democratice europene, consideră că a sosit momentul ca monumentele şi busturile liderului bolşevic Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) din diverse localităţi ale regiunii Odesa să fie demontate, în conformitate cu documentele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la demantelarea moştenirii regimurilor totalitate comuniste din Europa. Totodată, FCR din Sudul Basarabiei atrage atenţia factorilor decidenţi din administraţia locală din regiune asupra necesităţii schimbării tuturor denumirilor de străzi, pieţe publice, întreprinderi, instituţii, localităţi care poartă numele liderului bolşevic rus, prin aceasta demonstrându-se efortul practic al societăţii noastre de deideologizare şi decomunizare, ca formă de rupere cu trecutul totalitar şi dovadă a dorinţei sincere de a construi o societate nouă, europeană, democratică şi prosperă.

5. Rezoluția cu privire la statutul şi funcționarea limbilor regionale

Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei apreciază înalt decizia de a menţine în vigoare Legea Ucrainei cu privire la principiile politicii lingvistice de stat, unul dintre instrumentele juridice de bază care are menirea de a transpune în legislaţia ucraineană principiile Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare, ratificată de Rada Supremă. În acest context, Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei încurajează aleşii locali din satele şi oraşele din Sudul Basarabiei şi din întreaga regiune Odesa în care persoanele de limbă română constituie majoritatea sau deţin un procent important, să adopte, în conformitate cu legea în vigoare, decizii privind statutul de limbă regională atribuit limbii române alături de limba ucraineană de stat. FCR apreciză faptul că Preşedintele Ucrainei, domnul Petro Poroşenko, originar din Sudul Basarabiei, este cunoscător al limbii române, care devine astfel un instrument de deschidere a şefului Statului faţă de comunitatea noastră, ca şi faţă de alte comunităţi.

6. Rezoluția cu privire la identitatea şi unitatea etno-lingvistică moldo-română

Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei subliniază că persoanele considerate de naţionalitate şi limbă ”moldovenească”, precum şi persoanele considerate de naţionalitate şi limbă română fac parte din una şi aceeaşi comunitate etno-lingvistică. Termenul regional de ”moldovean” este complemenar termenului general de ”român”, tot aşa cum infranimele ”huţul”, ”galiţian” sau ”cazac zaporojean” sunt complementare etnonimului ”ucrainean”. Cei doi termeni complementari nu sunt opozabili. Termenul ”moldovean” este un infranim românesc şi înseamnă ”român din aria Moldovei istorice”, iar termenul ”român” este etnonimul adevărat care exprimă obiectiv identitatea membrilor comunităţii noastre. FCR din Sudul Basarabiei face apel către toţi membrii comunităţii să promoveze dezvoltarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din regiunea Odesa, indiferent de infranimul sau etnonimul folosit de către ei înşişi sau atribuit lor de către alţii. În acest context, ţinem să subliniem faptul că Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 menţionează ”limba română ca limbă de stat” şi că această prevedere se aplică prioritar în raport cu alte legi ale Republicii Moldova, după cum a statuat în 2013 Curtea Constituţională a Republicii Moldova. De asemenea, legislaţia Republicii Moldova privind funcţionarea limbilor consfinţeşte ”identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”, ceea ce înseamnă că în Republica Moldova şi România populaţia de bază vorbeşte una şi aceeaşi limbă. Totodată, atragem atenţia generală asupra faptului că în Republica Moldova singura limbă de predare în şcoala naţională de toate gradele este limba română. În acest moment, Ucraina este singurul stat din lume care s-a aliniat practicilor de inspiraţie sovietică din aşa-zisa ”republică moldovenească nistreană”, menţinând în învăţământ un paralelism steril moldo-român care dăunază intereselor vitale şi unităţii comunităţii noastre etno-lingvistice. Menţionăm în acest context că şi Legea României nr. 299 din 2007, prin articolul 1) alineatul (1) litera a) drepturile persoanelor care îşi asumă în mod liber identitatea culturală română, se referă la ”persoanele de origine română şi cele aparţinând filonului lingvistic şi cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de modul în care aceştia sunt apelaţi (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuţovlahi, daco-români, fărşeroţi, herţeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureşeni, megleniţi, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, volohi, macedo-armânji, precum şi toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare români de pretutindeni”. Academia de Ştiinţe a Moldovei, răspunzând unei interpelări a Uniunii Interregionale ”Comunitatea Românească din Ucraina”, a menţionat: ”denumirea corectă, ştiinţifică a limbii vorbite de românii din Basarabia istorică (inclusiv nordul şi sudul acesteia), din regiunea Cernăuţi şi cea Transcarpatică, este LIMBA ROMÂNĂ, fapt arhicunoscut de lingviştii contemporani şi confirmat în cadrul mai multor întruniri ştiinţifice, susţinut de altfel şi de lingviştii ucraineni, fiind suficient să amintim aici numele regretatului profesor Stanislav Semcinschi. Mai mult, savanţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi-au expus opinia în problema denumirii corecte a limbii române de nenumărate ori. Astfel, în „Răspunsul la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului „limbă moldovenească”, adoptat în şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 9 septembrie 1994, se subliniază: „Convingerea noastră este aceea că articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: „LIMBA DE STAT (OFICIALĂ) A REPUBLICII MOLDOVA ESTE LIMBA ROMÂNĂ”. Ulterior, la 28 februarie 1996, Adunarea Generală Anuală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei a adoptat o declaraţie prin care a fost confirmată opinia ştiinţifică a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare, potrivit căreia limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ. Din 1996 şi până în prezent, opinia savanţilor de la Academie în problema glotonimului „limbă română” a rămas aceeaşi, în pofida faptului că unii politicieni au ajuns să declare că sintagma „limbă română” e un termen ştiinţific, în timp ce sintagma „limbă moldovenească” ar fi un termen politic, acesta, în realitate, fiind un termen ideologic şi geopolitic.” FCR cere autorităţilor de stat din Ucraina să renunţe la vehicularea glotonimului regional ”limbă moldovenească”, care a fost operată în perioada ocupaţiei ţariste, precum şi în anii tolitarismului sovietic cu scopul deznaţionalizării românilor basarabeni. FCR face apel către membrii Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei şi din întreaga regiune Odesa să conştientizeze faptul apartenenţei etnice şi lingvistice româneşti şi să promoveze activ această identitate.

7. Rezoluția cu privire la denunțarea planurilor moscovite de creare a așa-zisei ”republici Bugeac”

Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei a luat act cu îngrijorare de planurile unor reprezentanţi ai intereselor Moscovei în regiune de creare sub tutela Federaţiei Ruse a aşa-zisei ”republici Bugeac”, care ar urma să includă Unitatea Teritorial-Administrativă Găgăuzia şi raionul Taraclia din Republica Moldova şi unele raioane din Sudul Basarabiei. Vehicularea unor asemenea idei coincide cu invadarea şi ocuparea Republicii Autonome Crimeea şi cu agresiunea militară rusă în regiunile Doneţk şi Lugansk, în intenţia creăzii aşa-zisei ”Novorosii” din Donbas până la Dunăre. FCR din Sudul Basarabiei denunţă asemenea planuri şi face apel către populaţia din regiune să nu cadă pradă provocărilor lansate de agenţii de influenţă ai Moscovei din Republica Moldova şi Ucraina.

8. Rezoluția cu privire la necesitatea reînființării regiunii Ismail

În vederea combaterii tendinţelor separatiste manifestate tot mai frecvent şi violent de către elemente din oraşul şi regiunea Odesa, precum şi pentru a stabili o legătură administrativă directă între Sudul Basarabiei şi guvernul de la Kiev, Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei consideră oportună examinarea posibilităţii reînfiinţării regiunii Ismail, care a existat până în anul 1954. O asemenea decizie ar scuti regiunea noastră, una cu cel mai ridicat nivel de toleranţă interetnică, de orice influenţă a curentelor separatiste din Ucraina, asigurând pacea şi climatul de bună înţelegere dintre comunităţile naţionale din regiune. Decizia de reînfiinţare a regiunii Ismail s-ar înscrie şi într-o reformă de descentralizare administratvă anunţată de şeful Statului, fiind o premisă esenţială pentru dezvoltarea durabilă a Sudului Basarabiei, în beneficiul tuturor locuitorilor săi, indiferent de apartenenţa etnică, lingvistică, religioasă sau de alt ordin.

9. Rezoluția cu privire la învățământul în limba română

Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei îşi exprimă îngrijorarea legitimă în legătură cu îngustarea continuă a sferei de instruire în limba română în instituţiile de învăţământ de stat de toate gradele: preşcolar, primar, gimnazial, liceal, profesional, universitar şi postuniversitar. Constatăm că în prezent numărul instituţiilor de învăţământ cu predare în limba noastră maternă s-a redus semnificativ în raport cu perioada totalitarismului sovietic. FCR din Sudul Basarabiei consideră că promovarea limbii ucrainene ca limbă oficială a statului nu trebuie să se facă în detrimentul limbii române ca limbă de predare în instituţiile de învăţământ care au o tradiţie istorică de funcţionare pentru membrii comunităţii noastre. Cu atât mai mult, promovarea limbii ucrainene nu trebuie să urmărească asimilarea parţială sau completă a etnicilor români din Sudul Basarabiei, ca popor autohton în regiune. În acest context, reînnoim cererile noastre oficiale adresate autorităţilor de stat ale Ucrainei privind:

a)      renunţarea la practicile şi presiunile autorităţilor ucrainene la toate nivelurile de divizare artificială între români şi moldoveni în regiunea Odesa;

b)      respectarea la nivel oficial şi mai ales în domeniul învăţământului din Ucraina a adevărului ştiinţific conform căruia există o singură denumire a limbii literare – limba română, din care, printre altele, face parte şi graiul moldovenesc al acestei limbi, fapt constatat şi repetat în nenumărate rânduri de academicieni şi savanţi de renume mondial din România, Republica Moldova şi Ucraina;

c)      respectarea angajamentelor asumate de Ucraina la nivel european şi bilateral în ceea ce priveşte protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, cu accent pe Carta Europeană a limbilor regionale şi minoritare şi Convenţia cadru privind protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;

d)     reluarea cadrului de colaborare în baza celor două acorduri de învăţământ dintre Ucraina şi România, şi Ucraina şi Republica Moldova;

e)      finanţarea corespunzătoare a şcolilor cu predare în limba română din regiunea Odesa, mai ales pentru creşterea calităţii procesului de învăţământ;

f)       dotarea cu manuale pentru disciplinele cu predare în limba română şi cu literatură metodică, artistică, beletristică;

g)      asigurarea şi finanţarea abonamentelor de presă de specialitate din Republica Moldova şi România pentru şcolile cu învăţământ în limba română din regiunea Odesa;

h)      simplificarea procedurii de nostrificare (echivalare) a diplomelor pentru absolvenţii instituţiilor de învăţământ din Republica Moldova şi România. Respectarea acordurilor interstatele bilaterale în acest domeniu;

i)        garantarea posibilităţii susţinerii examenelor de absolvire a şcolii în limba maternă pentru elevii din şcolile cu învăţământ în limba română;

j)        reluarea efectuării şi recunoaşterea cursurilor de perfecţionare a profesorilor de limbă română şi a profesorilor de alte discipline din cadrul şcolilor cu predare în limba maternă la institutele de perfecţionare a cadrelor didactice din Republica Moldova şi România. Recunoaşterea diplomelor obţinute la cursurile de perfecţionare din Republica Moldova şi România şi decontarea cheltuielilor întreprinse de către profesorii, învăţătorii din şcoli şi educatorii din cadrul grădiniţelor de copii;

k)      conceperea şi omogenizarea unei noi programe de învăţământ la disciplinele limbă română şi literatură română pentru toate şcolile cu învăţământ în limba maternă din regiunile Transcarpatică, Cernăuţi şi Odesa. Încetarea practicii de separare a programei de învăţământ pentru şcoli cu predare în limbă română şi „limbă moldovenească”;

l)        introducerea în programul de învăţământ pentru şcolile cu predare în limba maternă a disciplinei „Istoria ţinutului natal”;

m)    deideologizarea învăţământului;

n)      efectuarea unui studiu privind starea materială şi dotarea şcolilor cu învăţământ în limba română din regiunea Odesa, analizarea şi publicarea studiului.

10. Rezoluția cu privire la trecerea fluvială peste Dunăre

Având în vedere situaţia geografică a Sudul Basarabiei, din vecinătatea imediată a României, dar şi a Republicii Moldova, Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei atrage atenţia autorităţilor centrale şi regionale ale Ucrainei asupra necesităţii stringente de deschidere a planificatei treceri cu bacul peste fluviul Dunărea, între localităţile Orlovka (raionul Reni) şi Isaccea (judeţul Tulcea). Realizarea acestui proiect strategic de infrastructură de transport pentru ambele părţi va înlesni considerabil accesul în spaţiul balcanic şi european pentru cetăţenii din sudul Ucrainei, inclusiv pentru cetăţenii ucraineni de etnie română, locuitori băştinaşi din Sudul Basarabiei.

11. Rezoluția cu privire la reprezentarea românilor în administraţia locală din regiunea Odesa şi în organele de conducere de la Kiev

Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei, reieşind din experienţa mai multor state europene de garantare a reprezentativităţii în organele de stat a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, în spiritul ralierii legislaţiei ucrainene la modele europene de guvernare consacrate, apreciem ca fiind oportună preluarea practicilor democratice de reprezentare garantată, pe cote părţi, a minorităţilor naţionale în administraţiile centrale, regionale şi locale ale Ucrainei. Acest fapt se impune mai ales din perspectiva descentralizării puterii şi a reformelor constituţionale şi administrativ-teritoriale ce urmează a fi implementate de statul ucrainean în viitorul apropiat.

12. Rezoluția cu privire la necesitatea organizării primei ediţii a Congresului Românilor de Pretutindeni

Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei, luând act de scrisoarea deschisă a Asociaţiei Naţional-Culturale „Basarabia” a Românilor din regiunea Odesa către autorităţile statului român, aderă cu fermitate la prevederile acesteia şi solicită Camerei Deputaţilor şi Senatului – Parlamentului României, prin birourile permanente reunite, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, prin Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni convocarea Congresului Românilor de Pretutindeni, în baza art. 8 din Legea nr. 299/2007. Considerăm că viitoarea instituţie a Congresului Românilor de Pretutindeni va constitui temelia şi va crea posibilităţi reale de relansare şi îmbunătăţire a dialogului României cu românii din jurul actualelor hotare ale Ţării şi cu românii din diaspora, inclusiv cu românitatea din Sudul Basarabiei.

În numele participanţilor la Forumul Comunităţii Româneşti din Sudul Basarabiei, în total 55 de persoane din localităţile:

  • Cartal/Orlovka, raionul Reni;
  • Barta/Plavni, raionul Reni;
  • Babele/Al. Averescu/Oziornoe, raionul Ismail;
  • Hagi-Curda/Kamâşovka, raionul Ismail;
  • Erdek-Burnu/Utkonosovka, raionul Ismail;
  • Nekrasovka Veche/Staraya Nekrasovka, raionul Ismail;
  • Dumitreşti/Dmitrovka, raionul Chilia;
  • Ciamaşir/Prioziornoe, raionul Chilia;
  • Borisăuca/Borisovka, raionul Tatarbunar;
  • Eschipolos/Glubokoe, raionul Tatarbunar;
  • Satu Nou/Novosiolovka, raionul Sărata;
  • Frumuşica Veche/Staroselie, raionul Sărata;
  • Ismail;
  • Tatarbunar;
  • Sărata.

Anatol POPESCU,  Preşedinte al Asociaţiei Naţional-Culturale „BASARABIA” a Românilor din regiunea Odesa

Nicolae MOȘU, Preşedinte al Asociaţiei Naţional-Culturale „VALUL LUI TRAIAN” a Românilor din raionul Tatarbunar

Zinaida PINTEAC, Vicepreşedinte a Alianţei Creştin-Democrate a Românilor din Ucraina, Filiala Regională Odesa

Petru ŞCHIOPU, Preşedinte al Alianţei Creştin-Democrate a Românilor din Ucraina, Filiala Regională Odesa

Ismail, 15 iunie 2014

Sursa: Vlad Cubreacov via Ziaristi Online

Vedeti si: FORUMUL COMUNITĂȚII ROMÂNEȘTI DIN SUDUL BASARABIEI

SUDUL BASARABIEI (REGIUNEA ISMAIL), SUPRAFAȚĂ ȘI POPULAȚIE

Categorii: ziaristi_online

Spiridon Vangheli despre deportarile din Basarabia, din iunie 1941: Trenule, unde ne duci? Copii în cătuşele Siberiei

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 25, 2014 - 12:34am

Copii-în-cătușele-Siberiei-de-Spiridon-Vangheli-DoxologiaTrenule, unde ne duci?

Cum a ieşit dimineaţa din casă, Vasile Bujor vede printre scândurile gardului un şirag de ochişori: negri, albaştri, căprui, verzi şi toţi ochii aceştia se boldeau la un pom de cireşe care se coc devreme şi tocmai erau bune de mâncat. Gospodarul, tot în treburi, nici n-a luat seama ce se întâmplă în grădina lui.
- Bu-un, iese stăpânul din ogradă, da băieţii o rup la fugă care şi încotro, iar Vasile de colo: Ia staţi, bre! Eu ştiu de ce fugiţi: nu vă puteţi căţăra în pom, aşa e?
Băieţii se uitau unul la altul: nu cumva e o cursă la mijloc?
- Eu pot să mă sui fără scară, a zis Iacobaş.
Apoi ceilalţi unul câte unul au trecut de partea lui Iacobaş, numai Foca, mai fricos, a spălat putina, zicând că-l doare un deget.
O clipă zăbavă pomul era plin de copii, că au mai alergat şi alţii de pe uliţă.
Numaidecât s-a urcat sus şi Oliţa. N-a rămas o cireaşă în pom, băieţii se întorceau cu ochii plini de lumină pe la casele cui îi are.
Tocmai s-a întors şi stăpâna de la iarmaroc. Când a văzut pomul gol, s-a uitat lung la Vasile:
- Ai mai făcut o poznă, măi Bujor cu ochi albaştri. Dacă n-ai băieţii tăi, îi găseşti pe uliţă, când îţi trebuie.
Nici prin cap să le dea unora dintre copiii care au mâncat cireşe, că în noaptea aceea o să-i aresteze. Ba că o să-l scoată cu puşca din casă şi pe omul care le dăruise un pom întreg de cireşe.
Ştiau despre asta numai câţiva militari care stăteau ascunşi în Văgăuna Bursucului, nu departe de sat. Unul împărţea cartuşe, altul încărca arma, al treilea ascuţea baioneta…
Mai venea pe aici tupiluş şi câte-o coadă de topor din sat, să-I pârască pe careva…
Era 12 iunîe 1941. Totul era gata, numai că aşteptau pârdalnica de noapte, după întâiul cântat al cocoşului, când necuratul îşi bagă coada.
Că zburau de acum pe la graniţă avioane nemţeşti încărcate cu bombe, militarii ascunşi în Văgăuna Bursucului – habar de grijă, aveau ce aveau cu copiii care mănâncă cireşe şi cu cei care cresc pomi de cireş. De ce? Păi să mai facă schimb – pe noi să ne tot ducă în Siberia şi ei să vină la cireşe şi la toate celea, ba chiar şi în casele noastre.
Oliţa tocmai visa că un fluture îşi cere voie să se aşeze pe una dintre florile ei din faţa casei, când aude nişte bătăi straşnice în uşă.
N-a dovedit tata să deschidă că au şi fărâmat uşa. Au intrat doi cu puştile, unul cu cicatrice pe faţă, celălalt cu nasul turtit şi ochi înguşti.
Alţi doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de înţeles în ruseşte să se îmbrace şi să iasă îndată afară.
- Unde ne duc, tată?
Tata a strâns din umeri. Cum nu avea mâna dreaptă de la încheietură, nu-i era uşor să se îmbrace, de obicei, Gliţa îl ajuta. Acum nu se putea încheia la un nasture şi tot încerca cu dinţii. Când fata a sărit să-I încheie, cel cu ochii înguşti a îmbrâncit-o:
- N-ai voie să te apropii! a urlat el.
Fata tremura: cine-s oamenii ăştia care au năvălit noaptea în casă ca nişte hoţi?!
O fărâmi tură de pâine nu i-au lăsat să ia, atât cât a înhăţat Oliţa din blidar trei linguri de lemn. Ba mai mult chiar, când o vecină, auzind bocete, a alergat la gard să le arunce o pâine în căruţă, i-au arătat puşca.
D-apoi la Bălţi, vuia gara de răcnete, când i-au urcat în tren, că au arestat o groază de oameni de prin toate satele. Şi unde să-i ticsească?
În trenul pentru cărat vite. Când nu mai încăpea un om în vagon, mai aduceau un buluc, împingându-i cu puştile…
“Tată!”, “Mamă!” strigau copiii rătăciţi, care fără o sandală, care cu cămaşa spintecată… Da o mamă cu copil mic nu putea scoate ţâţa să-I alăpteze, trei bărbaţi se apucă atunci de umeri, împingându-i pe ceilalţi şi făcând un fel de colibă în jurul femeii.
Şi o înăbuşeală! Fereastra, bătută cu scânduri, mai avea şi gratii pe deasupra.
- Oameni buni, murim! a strigat un zdrahon de bărbat. Era fierar. Când voi cădea, ţineţi-mă!
Şi unde înfige el vârtos picioarele în peretele vagonului, odată înşfacă scoabe le, şi când mi s-a opintit, s-a dus peste cap cu gratii cu tot, de au sărit scândurile din fereastră.
Aerul a intrat în vagon, dar l-au înhăţat pe bietul fierar şi nu l-a mai văzut nimeni.
Nu mult după aceea, au oprit trenul în câmp. Lumea credea că, în sfârşit, o să le aducă ceva de-ale gurii, când colo, aud că hămăie câinii în jurul trenului. Apoi gardienii sau urcat cu câini cu tot în vagoane şi i-au cules pe taţi.
Mama lui lacobaş a încolăcit mâinile de gâtul tatei:
- Unde mă laşi, omule? Surit după boală, carte nu ştiu, ruseşte nici atâta.
Cu baioneta au dezlipit-o de gâtul lui Tudor.
Trenul se târa spre răsărit, da copiii lihniţi de foame tot întrebau:
- Unde ne duce el? Când ne întoarcem acasă?
Le-au aruncat ia acolo nişte peşte sărat, ca să nu le dea apă după aceea. Oliţa, Iacobaş şi unul Ionuţ tot strigau “voda!” cât îi ţinea gura, alt cuvânt rusesc nu ştiau. Se întâmpla să alerge cineva de prin vreo gară cu căldarea, dar când se apleca copilul după o gură de apă, gardianul o răsturna cu piciorul.
Într-o seară Iacobaş, cum nu avea pernă, a pus capul pe pieptul mamei. Parcă i s-a părut că noaptea i-i rece sub cap, când colo, dimineaţă, mama era moartă.
- O să fii fratele meu, l-a luat Oliţa de mână, vrei?
Iacobaş a dat din cap. Tata nu era, să-I cheme nu i-au dat voie.
Când au oprit trenul în câmp şi au dat-o jos pe mama, au adus un dulău s-o muşte mai întâi, să vadă dacă nu cumva se preface că e moartă şi vrea să fugă după aceea.
Iacobaş nu lăsă câinele la mama, îi dădu să muşte piciorul său şi lumea îi luă apărarea.
Tatăl Oliţei şi al lui Iacobaş se aflau în vagonul 1, copiii în 74.
Cum mai alergau ei cu bulucul pe la gări, rupţi de câini, printre puştile gardienilor.
Le era sete, le era foame, dar mai întâi voiau sa-l vadă pe tata. Şi Oliţa alerga, şi Iacobaş, şi Ionuţ şi câţi alţii…
O lună întreagă i-a tot dus trenul. Se începuse războiul. Nemţii intraseră hăt cine ştie unde în ţara rusească, bolşevicii însă se tot luptau cu copiii cărora le plac cireşe, cu taţii şi cu mamele lor. Tatăl Oliţei lega o basma la fereastră – atunci când trenul va coti, să vadă ai lui că e viu încă.
Ultima dată Oliţa s-a întors plângând: cum tata era după gratii, i-a văzut numai un ochi şi o jumătate de faţă. Unde mai pui că tot în ziua ceea a muşcat-o şi câinele gardianului.
Seara i-au îmbarcat pe copii şi femei într-un vapor şi au tot mers pe fluviul Obi încă o lună si jumătate până în străfundurile Siberiei. Ti-ar mai fi ouat-o dracul. Acolo i-au împrăştiat pe moldoveni prin cătunele întemeiate de ruşii deportaţi în anii treizeci.

Fragment din Spiridon Vangheli – Copii în cătuşele Siberiei, Editura Doxologia, 2014

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Relatarea lui Corneliu Zelea Codreanu despre Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927)

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 24, 2014 - 1:00am

Studentii-Vacaresteni-Corneliu-Zelea-Codreanu-Arhiva-Tip-Moldova-Roncea-BuzatuRelatarea lui Corneliu Zelea Codreanu despre Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927)

[…] În faţa situaţiei de mai sus, m-am hotărât să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul şi capul meu şi să continui lupta iar nu să capitulez.

În mijlocul acestor frământări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti.

Ne-am hotărât să strângem rândurile şi să continuăm lupta sub protecţia aceleiaşi Sfinte Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă.

La aceste gânduri, grupul „Văcăreşti“ s-a alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iaşi pentru vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor nr. 20, pe Văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi.

Într-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu nr. 1:

„Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.
Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici“.

Corneliu Z. Codreanu

Această primă şedinţă a durat un minut, adică cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâţi şi de tari sufleteşte pentru a păşi într-o asemenea organizaţie unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor mei de închisoare.

Din luptele tineretului român, 1919–1939. Culegere de texte, Bucureşti, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993 via Historia

„Eram aşa de putini şi aşa de săraci, încât nu numai că am fost ţinta săgeţilor ironiei altora, dar ne-am îngrozit noi înşine de sărăcia noastră. Credinţa însă nu ne-am pierdut-o nici o clipă. N-am avut nici o secundă de îndoială. Pare că Dumnezeu înadins ne-a adunat aşa de săraci pentru ca să arate că în victoria legionară materia n-a avut nici un rol. Din primul moment am avut viziunea clară a victoriei finale şi mi-am asumat întreaga răspundere a conducerii. De atunci am trecut prin greutăţi, primejdii şi riscuri nenumărate, dar această viziune a victoriei nu m-a părăsit nici o secundă”.Corneliu Zelea Codreanu

Integral la MARTURISITORII.RO

Foto: Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu

Categorii: ziaristi_online

“Diplomația Panda” se lansează la Bucureşti, la Palatul Parlamentului, sub auspiciile Casei Româno-Chineze

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 23, 2014 - 10:00pm

Afis - Diplomatia Panda, un nou volum semnat Dan Tomozei - Ziaristi OnlineCasa Româno-Chineză are onoarea de a vă invita la lansarea volumului „Diplomația Panda” al jurnalistului Dan Tomozei, eveniment ce va avea loc marţi, 24.06.2014, ora 13:00 la Palatul Parlamentului, Sala Clubului Parlamentarilor Români “Ion Raţiu”.

Proiectul editorial “Diplomația Panda” cuprinde o selecție de texte incluse la categoria: Analize – Comentarii pe site-ul personal al autorului, www.dantomozei.ro, dedicat relațiilor româno-chinezo-moldovene.

Textele alese au fost publicate în presa de la București în perioada 2011-2014 și reflectă evenimente importante și evoluția relațiilor dintre România – China – Republica Moldova din perspectiva personală a autorului, având permanent la bază documente, poziții și declarații oficiale ale celor trei părți, nefiind evitate unele momentele de eroare în poziționarea Bucureștiului pe relația cu China. De asemenea, sunt abordate evenimente regionale din proximitatea României, cu aplecare pe relația cu Rusia, dupa cum informeaza si Radio China International.

Volumul apare la Editura Junimea din Iaşi, urmând să fie distribuit în librării şi online.

Volumul va fi promovat la Bucureşti – 24 iunie şi Cluj Napoca – 26 iunie, în cadrul unor evenimente organizate împreună cu Casa Româno-Chineză şi Institutul Confucius, simultan cu expoziţia de fotografie “Descoperind China – Beijing” susţinută de Radio China Internaţional şi Asociaţia de Prietenie R.P. Chineză – România.

“Departe de patrie fiind, am descoperit că una dintre cele mai mai dificile situaţii în care te poţi afla, dincolo de dorul de casă, de pierderea celor dragi, este aceea în care eşti nevoit să îţi critici ţara, ca efect al politicilor guvernamentale sau prezidenţiale. În China, un stat în care liderii sunt respectaţi, în principal ca efect al meritocraţiei, să vezi o ţară sfâşiată din interior de cei care ar trebui să fie generatori de coagulare şi concentrare a energiilor pare ceva ireal. Iată de ce, mulţi dintre chinezii care iubesc atât de frumos şi exemplar România mă întreabă frecvent: “Ce se întâmplă cu voi, cu România?”, după ce mulţi ani România a reprezentat un reper cultural şi economic. … Şi numai pentru aceste motive, cred că România trebuie să aibă curajul să se privească în oglindă, fie şi într-o oglindă desprinsă de rigorile diplomatice, o oglindă personală în care sunt reflectate, cu modestie şi reţinere, momente, situaţii şi evenimente care acoperă o perioadă de profunde schimbări în România, China şi Republica Moldova, 2011 – 2014.

România se află de mai bine de două decenii în situaţia de a nu se regăsi pe sine, de a fi controlată din exterior la toate nivelurile: social, economic şi politic, aidoma unui bolnav care nu reuşeşte să revină nici măcar la stadiul de a înţelege realitatea în care se află. Această realitate, privită din perspectiva chineză, se regăseşte şi în zona diplomatică unde activismul, rigorile şi limitele de personalitate a celor care se află în funcţii de decizie, în multe situaţii, poate fi catalogată drept obsurdă şi marginală, în contact cu necesităţile reale. Cum altfel poate fi caracterizată situaţia în care decidenţii diplomatici folosesc procedurile pentru a îngreuna sau pentru a bloca activitatea, nicidecum pentru a o facilita? În acest context diplomatic, atunci când un ambasador devine generator de “curiozităţi”, nicidecum de acţiuni care să conducă la deschiderea şi dezvoltarea relaţiilor, la încurajarea şi susţinerea iniţiativelor care pot aduce contribuţii la buna imagine a ţării, în mod firesc şi obligatoriu cel responsabil este tot Bucureştiul, care continuă să joace şi la “export” după modelul politicii interne” … (…) - Cuvântul autorului

“Conectat în virtutea poziţiei de jurnalist la actualitatea raporturilor româno-chineze şi urmărind-o prin imediatul agendei derulate la Beijing, autorul analizează cu atenţie, cu acut simţ critic şi cu fulminante interogatii, frecvent legitime, derularea evenimentelor. Fără ezitări, el pleadează în multe din paginile sale în favoarea raporturilor româno-chineze de o maniera corectă, uneori pe tonuri justiţiare, dar mereu încrezător în valoarea acestor legături” … (…) – Ambasador Viorel Isticioaia Budura

“Ca bun prieten al autorului, îl felicit pentru publicarea acestei cărţi. Sunt sigur că are o anumită valoare din care cititorii, chiar şi din comentariile uneori critice, în special cu privire la contactele româno-chineze, vor putea înţelege mai bine relaţiile dintre China şi România, dintre China şi Europa. Admir totodată efortul depus de autor pentru prezentarea unei Chine reale, pentru promovarea relaţiilor de prietenie dintre diferite ţări” … (…) – Şeful secţie de limba română Radio China Internaţional, Wu Min

“După ştiinţa noastră, singur, jurnalistul sibian Dan Tomozei a dedicat în ultimii ani, cu subtilă înţelegere şi profundă analiză comparativă, trei volume de scrieri realităţilor în mijlocul cărora trăieşte China de azi. Să scrii temeinic, neostenit şi obiectiv despre o ţară în care trăieşti efectiv şi afectiv de câţiva ani de zile – iată o dovadă de probitate profesională!” … (…) - Doctor în economie Emil David

Proiectul editorial “Diplomaţia Panda” este susţinut de următorii parteneri: Editura Junimea, Casa Româno-Chineză, DIGI24 TV, Radio China Internaţional, Asociaţia de Prietenie China-România, Institutul Confucius, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Ziarişti Online, Transmedia, ŞtiriFlux.ro, Artindex şi emisiunea de politică externă PAŞAPORT DIPLOMATIC difuzată pe DIGI24 TV.

Sursa: Ziaristi Online

Invitatie Dan Tomozei Casa Romano Chineza

Categorii: ziaristi_online

Laszlo Tokes, la doi pasi de a ramane fara Steaua Romaniei. Mai are in aparare recursul si pe Traian Basescu

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 23, 2014 - 1:10pm

Laszlo Tokes la Cotroceni cu Traian BasescuCurtea de Apel Bucureşti (CAB) a respins vineri, 20 iunie a.c., contestația europarlamentarului Laszlo Tokes privind decizia de retragere a decorației ”Steaua României”, transmite Dan Tanasa. Decizia instanței nu este definitivă iar Laszlo Tokes poate face recurs, informeaza ActiveNews. Practic, de abia dupa ce se judeca si recursul, presedintele Traian Basescu are la dispozitie posibilitatea de a-i retrage Steaua Romaniei lui Laszlo Tokes. Daca vrea.

Potrivit Mediafax, acţiunea în instanţă a fost făcută în 6 ianuarie, de avocatul lui Tokes, Kincses Elod, însă aceasta s-a judecat în 13 iunie. Curtea de Apel Bucureşti a amânat pronunţarea în acest caz până vineri.

În 27 iulie 2013, Tokes i-a cerut premierului Ungariei, Viktor Orban, la lucrările Universităţii de Vară “Balvanyos”, ca împreună cu Guvernul pe care îl conduce să construiască “un sistem de cooperare naţională”, astfel încât să ofere “protectorat” Transilvaniei, “aşa cum a făcut Austria cu Tirolul de Sud”.

Soluția pe scurt a CAB: ”Admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Respinge acţiunea ca inadmisibilă. Cu recurs în 15 zile de la comunicare la ÎCCJ, recursul se depune la CAB. Pronunţată în şedinţă publică, azi 20.06.2014. Document: Hotarâre  1973/2014  20.06.2014”. Detalii despre dosar aici.

Motivarea retragerii decorației poate fi consultată aici.

Sursa: Dan Tanasa via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

INEDIT. Icoana Sfantului Ioan Botezatorul cu care a plecat la lupta Armata Romana pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941. FOTO/VIDEO

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 23, 2014 - 1:00pm

Icoana lui Ion Antonescu - Sf Ioan Botezatorul - de pe frontul Basarabiei - Biserica Sf Stefan - Foto Roncea Ro„Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

Pr Const Carlan Ungureanu si Icoana lui Ion Antonescu - Sf Ioan Botezatorul - de pe frontul Basarabiei - Bis Sf Stefan - Foto Roncea RoBunul Dumnezeu a facut ca Icoana cu care au plecat la lupta ostile conducatorului Ion Antonescu, pe 22 iunie 1941, in Razboiul Sfant pentru dezrobirea Basarabiei, sa fie salvata si, apoi, donata parohului Bisericii Sfantul Stefan din Bucuresti, lacasul in care se inchina insusi Mircea Vulcanescu, a carui casa se afla in imediata apropiere. Icoana Sfantului Ioan Botezatorul, care a mers in fruntea ostirilor in bratele preotilor militari voluntari, cum a fost si Parintele Justin Parvu, la intoarcerea de pe front avea urme uscate de sange pe ea dupa ce fusese pe pieptul atator soldati romani cazuti pentru eliberarea tarii si nimicirea bolsevicilor.

Parintele Constantin Carlan Ungureanu (foto), parohul Bisericii de pe Calea Calarasi – despre care puteti afla mai multe pe BisericaSfantulStefan.Ro – ne-a istorisit azi, la 73 de ani de la declansarea Razboiului Sfant si chiar in Duminica Sfintilor Romani, cateva date despre icoana imbibata in sange a celui ce a pornit in lupta general pentru a deveni maresal, conducator al statului si apoi, dupa lovitura de stat data de Mihai I impreuna cu sovieticii, “criminal de razboi” si erou-martir al neamului romanesc, conform plebiscitului TVR in care a fost declarat, in urma votului national, unul dintre cei mai mari romani din toate timpurile.

Parintele Constantin Carlan Ungureanu - Biserica Sf Stefan Bucuresti - Foto Cristina Nichitus RonceaTot Bunul Dumnezeu a randuit ca in aceeasi linie cu Biserica in care este icoana Maresalului sa fie si Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena, ctitorita de Ion Antonescu si doamna sa, Maria, aflata acum, prin aceeasi pronie cereasca, la capatul Bulevardului Basarabiei din Bucuresti, in Piata Eudoxiu Hurmuzachi (fosta Piata Muncii/Bariera Vergului). Va prezentam azi, in premiera, relatarea Parintelui Constantin despre icoana si imaginea ei minunata, cu un Sfant Ioan Botezatorul – praznuit pe 24 iunie – care te priveste cu niste ochi mari, parca si el ingrozit de cele vazute pe Frontul de Est. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti martirii neamului romanesc!

Biserica Sf Stefan cu Icoana lui Ion Antonescu - Sf Ioan Botezatorul - de pe frontul Basarabiei - Foto Roncea Ro

Icoana lui Ion Antonescu - Sf Ioan Botezatorul - de pe frontul Basarabiei - Bis Sf Stefan - Foto Cristina Nichitus Roncea Ro

Icoana lui Ion Antonescu - Sf Ioan Botezatorul - de pe frontul Basarabiei - Bis Sf Stefan - Foto Roncea Ro

21-iunie-1941-Romanii-se-roaga-pentru-dezrobirea-Basarabiei-1-Foto-Willy-PragherFoto sus: Cristina Nichitus Roncea

Vedeti si: In genunchi pentru Basarabia si Bucovina. Fotografii inedite de Willy Pragher din 22 iunie 1941, ziua declansarii Razboiului Sfant

Cititi si: Azi în Istoria României. Ion Antonescu: “Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!” 22 iunie: Zi astrală a neamului românesc; Duminica tuturor sfinţilor români. In Memoriam Gh. Buzatu

Sursa: Roncea.Ro

Categorii: ziaristi_online

“Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!” Prof. Gh. Buzatu despre Ordinul lui Ion Antonescu: “22 iunie 1941, Zi astrală a Istoriei neamului românesc”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 22, 2014 - 1:10am
Categorii: ziaristi_online

Rebelul Eduard Ovidiu Ohanesian se întoarce, cu un nou volum: “Servesc Patria!”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 20, 2014 - 2:15pm

Eduard Ovidiu Ohanesian - Servesc PatriaVolumul Servesc Patria ! nu este doar o incursiune în modul de lucru al serviciilor secrete românești și de aiurea, cartea reprezintă o reacție la unele evenimente de neînțeles petrecute sub ochii noștri în ultimii ani. Prin numeroase documente inedite, mărturii și informații obținute de foști și actuali ofițeri și agenți, unele ținute la strict secret și astăzi, autorul încearcă să prezinte situația în care se află societatea noastră, cât mai simplu cu putință. Căci nimic nu este întâmplător, nici în politică, nici în justiție, nici în presă, nici în lumea mondenă. În general, “vedetele” românilor au un parcurs bine determinat, trasat de cele mai multe ori de compromisurile și uneori de infracțiunile la care s-au dedat, ei și părinții lor, ajungând astfel în vizorul marelui păpușar – serviciile secrete. Astfel, numai devoalarea biografiilor ascunse ale idolilor din trecut, prezent și viitor poate clarifica pe deplin promovarea acestora, uneori agresivă, în mass-media sau la conducerea instituțiilor de forță ale țării.

Servesc Patria ! continuă demersul jurnalistic de devoalare și declasificare a minciunii ( început cu volumele publicate deja Amintiri din Portbagaj – editura Minerva 2008, Puterea din Umbră – vol. I și vol. II – editura Junimea 2009, respectiv 2011), abuzului și raptului la care au fost, sunt și vor fi supuși cetățenii României chiar de către cei pe care, prin vot, periodic, îi aduc la putere, indiferent ce forme îmbracă aceasta.

Autor – Ohanesian Eduard Ovidiu

Editura Junimea – Iași, 2014

Prefață de Sorin Roșca Stănescu – Rebelul se întoarce

Sursa: Ohanesian.wordpress.com – Anti-Mafia

Categorii: ziaristi_online

Neverosimilul Petru U. In Memoriam Cărturarul Petru Ursache

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 20, 2014 - 2:00pm

Petru-Ursache-In-MemoriamNeverosimilul Petru U.

de Magda URSACHE

„Priveşte mut în inimă şi scrie”. – Aura Christi

Simpozionul din 5 iunie, 2014, de la Piatra Neamţ in memoriam s-a numit (mulţumesc, Adrian Alui Gheorghe!) Cărturarul Petru Ursache în căutarea „omului frumos”, dar tot atît de bine s-ar fi putut numi Neverosimilul Petru U. De ce? Pentru că etnologul, istoricul literar, criticul, publicistul Petru Ursache a mers, în toate cărţile lui, în răspăr cu estetica urîtului. Şi nu la Karl Rosenkrantz mă refer acum, ci la faptul că populaţia României preferă să se uite în geanta Elenei Udrea şi-n lenjeria intimă a Mihaelei Rădulescu, nu în fîntîna trecutului (e sintagma lui Thomas Mann), în ignorarea lui Benedetto Croce: „Istoria e totdeauna istorie contemporană”. Bătrînul meu, cum îi spunea lumea literară iaşiotă (deşi era neverosimil de tînăr, un tînăr de 82 de ani) s-a împotrivit cu toată fiinţa urîtului care vine din trecut, dar şi urîtului actual. Petru a trăit în respectul valorilor reale, după preceptele educaţiei lui ţărăneşti. A făcut ascultare la preot şi la învăţător, i-a venerat pînă la sfîrşitul lor şi al lui. „Cum merg lucrurile acum, n-aş fi avut acces la liceu”, mi-a spus cu infinită tristeţe Petru. Ei, învăţătorul şi preotul, l-au îndrumat întru existenţă autentică. Da, Bătrînu meu a deţinut ştiinţa fiinţei, ontologia. Cine-i va răsfoi cărţile donate Bibliotecii „G.T. Kirileanu” alcătuind Fondul Petru Ursache va vedea ce anume sublinia predilect cu creioanele lui: om ales în primul rînd, morală, adevăr, bine, frumos.

„Cînd se uită în trecut, generaţia tînără vede altceva decît trebuie să vadă. E ajutată în acest sens de încropeli corect-politice. Uite, Magda”. Şi mi-a arătat chapeau­-ul unui reportaj dintr-o publicaţie (studenţească?), semnat Adriana Zăvoi: Aiudul şi-a cioplit păcatele. Despre tinerii revoltaţi contra comunismului, torturaţi şi ucişi intra muros: „Nu mai vrea nimeni să creadă că au pătimit. Se mulţumesc numai să se întrebe: «Cine i-a pus?»”. Iar cineva conchide: „Erau nişte tineri proşti”.

„Asistăm la modificarea polilor morali. Puterea culturală are motoarele centrate pe istorie corect-corectată (sublinierea îmi aparţine, Magda U.), altfel s-a riposta dur la blestemăţia asta, mi-a spus Petru şi niciodată nu l-am văzut mai mîhnit. S-au întors vremile de rusificare cînd «eroul» era Lazăr de la Rusca, securistul care-i vîna în munţi pe rezistenţi, ca Ion Gavrilă Ogoranu”.

*

Petru mă certa, nu era îngăduitor cu mine cînd mă vedea preocupată de „lucruri de nimica toată”. Pe urma lui, nu mai deschid televizorul, nu-i mai ascult pe făcătorii de opinie impuşi, cu impact fabricat la public. Dispreţul pentru lucruri mărunte îl avea şi faţă de omul mărunt, care pune mai presus de onoare cîştigul. Cît despre self-elită, ea cunoaşte un libido dominandi, un ego puternic exacerbat. Şi-i dau dreptate lui Jean François Revel care scria că acest libido dominandi e tipic pentru intelectualii aserviţi clasei politice. Tot Revel îi eticheta „idioţi utili”, ştim bine cui.

*

Vă mai amintiţi definiţia intelectualului formulată de Michel Foucault? „Un individ cerebro-spinal”, cu creier suplu, agil şi cu coloană vertebrală dreaptă, „cît e necesar”. Petru Ursache a avut de parcurs o cursă cu obstacole şi a cîştigat-o N-a pierdut-o el, ci cei care l-au luxat, politrucii. A fi un cărturar, un erudit, un savant şi a nu fi recunoscut ca atare, iar ca faptul acesta să nu te doboare înseamnă să ai o putere peste cea a unui ins oarecare. Pentru neverosimilul Petru U. n-a fost o tragodie, o sursă de nefericire lipsa premiilor, medaliilor, indemnizaţiilor. N-a avut pretenţii, deşi se cuvenea să le aibă. Defectiv de pragmatism, atît de stingher într-o lume pragmatică în exces, a trecut prin două orînduiri şi, totodată, prin două nereuşite sociale pe potriva calităţilor lui. Cu toate astea, nu s-a considerat un învins, vă rog să mă credeţi.

Petru Ursache a făcut proba excelenţei prin cărţile lui de etnologie, a condus doctorate în domeniu, dar Facultatea de Filologie, postsocialist de Litere, nu i-a oferit cursul nici după ce activistul Vasile Adăscăliţei a fost pensionat. Petru Ursache a predat un curs de Antropologie la Facultatea de Filozofie, graţie decanului, profesorul Nicu Gavriluţă.

*

Petru a trecut prin viaţă neîncovoiat (e vocabula lui Adrian Dinu Rachieru). Persecuţiile, marginalizarea nu l-au încovoiat. Cum? L-a ajutat cutuma; şi-a tras forţa, siguranţa, speranţa din norma morală a tradiţiei. Nu-i deloc un fapt obişnuit, cum ar părea la prima vedere, să trăieşti normal în anormalitate, păstrîndu-ţi curat cugetul. E chiar neverosimil.

Datele lui? Modest şi onest, lipsit de trufie (nu-i plăcea să se recomande profesor universitar). Petru a fost impecabil în bunăcuviinţă, generos şi afabil cu discipolii. A crezut în frumuseţea religiei; s-a dovedit bun creştin pe crucea patului de spital. Sunt calităţi obişnuite cele enumerate mai sus? Nu, e neverosimil să rămîi om sporit, îmbunătăţit pînă la capătul capătului. Şi dacă onest înseamnă frumos şi bun înseamnă frumos, atunci Petru a fost om frumos, de cinstit şi blînd ce era.

*

Petru Ursache era prea ca să placă politrucilor. Prea instruit pentru ei, prea modern (Bătrînu meu a fost tînăr pe viaţă), prea temerar în abordarea temelor, prea personal, prea refuznic al „sarcinilor”. O situaţie din multe? După violentul Decembrie, deţinuţii politici l-au propus Inspector şef la Cultură, în locul lui Ion Ţăranu. Cam la vreo lună, primarele i-a cerut să se ocupe de primirea cu fast a lui Ion Iliescu. A refuzat şi a demisionat. Petru s-a dus la scris, la Mănăstirea Neamţ şi s-a întors cu o bijuterie de carte, Sadoveninzînd, sadovenizînd… Neverosimil, nu-i aşa? Cum a scris cartea? Casa Academiei se desfiinţase (chit că Visarion Puiu, proprietarul deposedat la naţionalizare ar fi preferat să fie casă de creaţie, nicidecum loc pentru chiolhanuri mănăstireşti). Petru stătea la părintele Paisie, într-un fel de şură-chilie, fără lumină electrică. Cînd m-am dus să-l iau acasă şi strîngeam lucrurile, am auzit un ticăit.

Ceasul, vezi să nu-ţi uiţi ceasul, Petrucu. Şi am dat să pipăi după el pe salteaua de paie.

„Nu-i ceasul, mi-a spus uşor şovăielnic. Suporţi ceva neaşteptat? Şarpele face aşa”.

Am sărit în sus de pe pat.

„Zău, e cumsecade, nu-ţi fie frică”.

Şarpele alb al casei se cuibărise în salteaua de paie. Ticăia nopţi în şir, îi ţinea companie, dornic şi el de suflet de om alături.

„În fond, mi-a spus Petru, cine decide care-i zeu bun şi care-i fals? Cine acordă statutul de animal domestic? Care s-a născut legitim bun de îmblînzit şi care s-a născut sălbatic? Vulpea lui Saint-Ex nu voia decît să fie domesticită”.

*

Îl simt acum ca pe părintele meu sufletesc. Sufletul lui, bun de pus la rană (şi am avut destule răni de pansat), ironia lui cordială, izvorîtă din inimă senină.

„Lasă, Magda, te-au scos din presă, ţi-au interzis semnătura,dar n-ai apucat să-l lauzi pe Ceauşescu. Ai scris ca şi cum ai fi trăit într-un loc liber. Fără echivoc”. Şi a deschis Cartea Xun Zi la pledoaria pentru „Omul cel bun. Omul ales”.

„Omul ales nu este îngîmfat, nu este nici ascuns şi nu este nici orb, ci cu băgare de seamă îşi urmează drumul”. Aşa scrie Sun Ţi (Petru îi pronunţa astfel numele, dacă o fi corect): „Cine merge pe două drumuri deodată nu ajunge nicăieri. Ochii nu pot privi clar două lucruri deodată, nici urechile nu pot auzi clar două lucruri deodată”. Cu alte cuvinte spuse peste aproximativ 3 secole, nu-l poţi sluji şi pe Dumnezeu şi pe Mamona.

Petru Ursache nu figurează în volume de omagii ceauşii. I s-a propus, cînd a dat la tipar Titu Maiorescu esteticianul să pună eseul sub semnul unui citat din to’arşu’. Ca motto. „Dacă îmi arăţi, i-a spus directorului editurii Junimea, unde a scris Ceauşescu despre Maiorescu, atunci îl pun, pun citatul”.

*

A căutat şi a descoperit frumosul. O face şi acum Petru. Deschideţi revista „Confesiuni” de mai (2014) şi-l veţi regăsi scriind despre Frumosul uman.

O repet: trebuinţa modelului de la Petru o deţin. Şi respectul adevărului. S-a luptat o viaţă cu neîncrederea în document. A replicat „recenţilor” care publică iarăşi istorie cu omisiuni voite de informare. „Ne trebuie un Raport versus Raport. Cel final contribuie la bulversarea relaţiei istorie-adevăr. Fenomenul Piteşti, vîrful terorii, e diminuat. Nu un susţinător al comunismului, chiar al Ceauşescului, re-socializat în formator de opinie anticomunistă, trebuia să se afle în fruntea trebii”.

Cînd a văzut că mass media au organizat amnezia programată privind disidenţa reală, iar oponenţii adevăraţi au fost înlocuiţi cu cei „lepădaţi” oportun de marxism (ca Petre Roman, premierul în pull roş, trecut de „Le Figaro” pe lista disidenţilor înaintea lui Paul Goma), Petru Ursache a scris Omul din Calidor, despre omul frumos al literaturii române, Goma. Iar Paul Goma, după cîte ştiu, are o singură traducere sponsorizată de ICR sub directoratul Patapievici, în timp ce Norman Manea deţine 9, Nina Cassian 3, Eminescu 1, Eugen Ionescu, Ion Barbu, Arghezi, Rebreanu, Preda, Breban – zero.

*

Petru Ursache a luptat cu macularea neruşinată a neamului său, a prestigiului ţării. Rara lui abnegaţie e neverosimilă.

„Tare ne mai place, ricana el, să vorbim de inferioritatea şi de provincialismul culturii noastre, să ne prezentăm distrofici intelectual, nehrăniţi, firavi, gata să sucombăm. Îi spunem lui Anton Dumitriu „Pa, Toni!”, rîdem de Coloana lui Brâncuşi ca „sula lui Guţă”, ne numim tribul cu idoli ca „idiotul naţional Eminescu”.

Seria ETNO, pe care o editez împreună cu Valentin Ajder (Petru a pus ochiul lui albastru pe el la un Librex şi s-a dovedit editorul frumos) dovedesc contrariul. E vorba de Etnosofia, Etnoestetica, Etnofrumosul sau Cazul Mărie, Moartea formei.

Ce enervat a fost Petru citind în Istoria nocturnă a lui Carol Ginsburg că, în satul tradiţional românesc, adică acela autentic, colinda a devenit „pretext de pomană şi cerşit”. Nu, spune P.U.: „Poate aceasta să se fi practicat în alte comunităţi europene mai vechi ori mai noi. Nimic n-o dovedeşte pe teritoriul şi în cultura română”. Şi continuă, argumentînd: Colindul lui Dumnezeu se cîntă la icoane, în casa mare, ca gospodarul să aibă ajutor de sus în spor şi-n belşug. Colindătorii primesc „produse binecuvîntate în schema jocului ritualic”, vin, mere, pîine (colaci): „obiecte de cult simbolice şi spiritualizate”, „la fel ca vinul, untdelemnul şi mirul de la liturghie”. Mai spune etnologul că anonimului i se pare o absurditate şi o lipsă de etică profesională să primească bani pentru ceea ce nu-i aparţine, pentru că vine din altă parte: cuvîntul şi harul divin”. „Cîntecul ca dar este modul de a exista al omului din mediul tradiţiei, justificînd poziţia sa privilegiată în totalul zidirii”.

Cînd s-a „comercializat cîntecul”, precizează P. U., „s-au produs şi condiţiile dispariţiei folclorului”. „Un singur lucru îi este clar (şi de la el nu se abate) artistului anonim: „Cu cît cînt cu-atîta sînt”. „Este un vers celebru (sau ar trebui să devină celebru), ce poate rivaliza cu orice poetică savantă. El are o semnificaţie destinală, aşa cum i s-a decis creaturii prin geneză de a fi o fiinţă creatoare”.

*

Una dintre sentinţele favorite, comentate în Etnosofia, este: „Taci sau zi ceva mai bun decît tăcerea”. Sper că am zis.

Piatra Neamţ, 5 iunie, 2014; Satu Mare, 19 iunie, 2014.

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Grid Modorcea: Shakespeare and Eminescu si noua crima a ICR-New York

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 17, 2014 - 11:44am

Afis Grid Modorcea Lansare Shakespeare si Eminescu Teatrul Marin Sorescu Aprilie 2014Shakespeare and Eminescu si noua crima a ICR-New York

“Alo, d-le Lilian, nu vedeti, e cineva bolnav acolo, pe 38 St., la ICR, se crede mosiereasa si striga: asta-i pohta ce-am pohtit! Si-a batut joc de Antonovici, de Vlaicu Ionescu, de cartea romaneasca, de muzica populara, acum a ajuns sa-si bata joc si de Shakespeare, si de Eminescu! Ce mai urmeaza?!”

Luna trecuta, la Craiova, la Festivalul Shakespeare, a fost lansata cartea mea Shakespeare and Eminescu. E o idee pe care am clocit-o inca de cand eram student la IATC si i-am dat o prima forma in volumul Perspectivele creatiei (1982), in care lansam conceptele Infraestetica si Transestetica, pe care le-am aplicat la teatru, implicit in cazul lui Shakespeare si Eminescu, autorii care corespund ideal definitiilor acestor concepte, ce fac parte din Estetica generala si mai pot fi numite poetica implicita (Shakespeare) si respectiv poetica explicita (Eminescu). Aceste idei le-am turnat si in peisele de teatru pe care le-am scris, multe cuprinse in volumele Teatrul Respiratiei (1996) si Mastile lui Caragiale (2002). Aceste concepte au produs reactii in epoca, dovada ca multi oameni de teatru, filosofi sau esteticieni au scris despre ele, precum Henri Wald, Solomon Marcus, Dumitru Solomon, Gheorghe Achitei, Adrian Dohotaru, Dumitru Dinuleascu, Al. Tanase, Narcis Zarnescu, Florian Potra si pana la Mircea Ghitulescu.

Cand am participat prima oara la Festivalul international Shakespeare de la Craiova, in 2004, i-am propus lui Emil Boroghina publicarea volumului Shakespeare si Eminescu, in care imi sintetizez ideile teatrale, aplicandu-le in cazul celor doi titani ai culturii mondiale. Cartea a fost lansata la editia din 2006 a Festivalului. Imediat am scris si o alta carte, Shakespeare si Eminescu. Addenda (2008), un studiu critic in care analizam spectacolele shakespeariene de la ultimele editii ale Festivalului craiovean, introducand un nou concept analitic, gridophania, adica revelarea unei retele structurale in cazul operei lui Shakespeare si revelarea relatiilor ei cu teatrul, poezia si proza lui Eminescu.

Asadar, o activitate de ani de zile daruita acestei idei, care a produs multa roada, in carti, articole, teatru sau film, cum se poate vedea in filmele pe care i le-am dedicat lui Eminescu. Din pacate, confratii din critica de teatru, cu exceptia lui Mircea Ghitulescu, au reactionat negativ, ignorand aceasta contributie, adica s-au comportat ca niste patibulari sau ca niste „toape”, cum spunea Dumitru Dinulescu, referindu-ne chiar la presedinta Asociatiei internationale a criticilor, rebotezata Patlancioclu. Critica de teatru s-a comportat ca o haita. Nu esti in aceasta haita, dixit patibularii, nu existi.

Inca de pe bancile facultatii de teatru am fost faultat. Ca student in anul II m-am trezit furat. E primul furt care s-a produs din opera mea, care deja prinsese contur si avea ecou, prin lobby-ul pe care mi-l facea David Esrig, dupa ce elevul lui, Iulian Visa, isi daduse examenul de stat cu o montare dupa o piesa de-a mea, Lantul. Ii dadusem profesoarei Sanda Manu piesa Missa Solemnis, iar ea, in loc s-o monteze, cum fusese vorba, mi-a luat toate ideile teatrale, in special cele scenografice, si le-a introdus in spectacolul ei dupa piesa engleza Arden of Faversham. Adica actiunea din piesa anonimului elisabethan se petrecea in decorul imaginat de mine, un labirint din panouri miscatoare si lucitoare (oglinzi), iar deasupra lui, legat de pod, un sir de clopote de diferite dimensiuni, mari si mici, actorii incheind spectacolul cu o „missa solemnis”, cum sugerasem eu simfonia finala, prin sunetele produse de clopotele pe care ei le bateau.

N-am sa uit niciodata reactia pe care am avut-o la vederea acestei „minuni” pe fata, fiindca ideile mele, mi-am zis, nu pot fi rastalmacite, sunt inconfundabile. Nu se poate imagina ce e in sufletul unui tanar de 20 si ceva de ani, care scrie, care e in plina afirmare, si se trezeste plagiat chiar de profesorul sau! M-a afectat imens aceasta fapta urata, ani de zile nu am vorbit cu doamna Sanda Manu. Apoi m-am calit, ca sa spun asa, am vazut ca aceasta boala, a furtului de idei, este o practica deja curenta la romani, poate ca este o practica universala, mai stii?! Am descoperit-o apoi peste tot, pana la recentele acte rusinoase puse pe seama lui Cristian Mungiu, acuzat de plagiat in cazul a doua scenarii, inclusiv al celui transformat in filmul care a fost incununat cu Palme d’Or. Eu, de cate ori imi vedeam ideile furate de cineva, amuteam. Apoi am ajuns imun, ca sa spun asa. Si mi-am facut un scenariu pentru pacea interioara. Bun, imi fura idei, mi-am zis, dar macar sa le aplice bine, sa fie folosite cu mult folos. Spectacolul Sandei Manu era reusit. Sigur, fiindca in ochi nu aveam decat decorul imaginat de mine si nu vedeam decat ideea Missei Solemnis! Si azi mi-am facut acest reflex, cand sunt invitat la un spectacol de catre prieteni. Ma astept sa nu fiu furat, fiindca invers a devenit o obisnuinta. Si acum ma gandesc cu groaza ce s-a intamplat cu un scenariu despre activitatea la Lisabona a lui Lucian Blaga, Mircea Eliade si Carol al II-lea, pe care l-am dat la un concurs la CNC! Sa va fereasca Dumnezeu de invidiosi si de gropari!

In orice caz, am avut o reactie de surpriza cand am descoperit ca aceasta practica se transforma in crima morala chiar aici, la New York, la ICR. Fiindca si aici mi se fura idei, dar se aplica prost, amatoricesc. Cand o idee mare ajunge pe mana unor prosti, iese o porcarie. Or acest lucru ma doare. Aici e crima. Iar furtul de idei nu poate fi pedepsit. Nici furtul in general. Cine sa te pedepseasca ca ai furat o umbrela sau o pereche de ochelari? De aceea imi place in America. Aici nimeni nu te controleaza daca intri intr-un magazin, iei ceva si pleci, adica nu platesti. Dar platesc toti, fiindca intervine constiinta. Ea este cantarul democratiei. Ea este veghea fiintiei, paznicul moral, la granita dintre nevoie si oferta. E uluitoare societatea care isi intemeiaza existenta, viata spirituala si materiala, pe baza de constiinta.

Plagiatorii insa, hotii in general, nu au constiinta. Dar sa-i iertam pe pacatosi, fiindca istoria ideilor are destinul ei imprevizibil si pana la urma adevarul iese la iveala. Stiu ca insusi Emil Boroghina a avut probleme, de ce imi promoveaza ideea, cartea Shakespeare si Eminescu. Dar el a continuat s-o faca, acceptand noua mea propunere, de a realiza o editie in limba engleza a cartii si a o lansa la editia din acest an a festivalului. Lucru care s-a si intamplat. Pe data de 28 aprilie a primit botezul, in incinta Teatrului National „Marin Sorescu” din Craiova, volumul Shakespeare and Eminescu, in superba talmacire a lui Mihnea Columbeanu. Cartea a fost oferita celor mai prestigiosi shakespeareologi ai lumii, tuturor oaspetilor Festivalului Shakespeare, in frunte cu britanicul Stanley Wells. E marea sansa a lui Eminescu, sa fie cunoscut, mai cunoscut, prin Shakespeare, prin alaturarea de cel mai mare dramaturg al lumii, fiindca locul lui, asa cum a spus si Radu Beligan la lansarea cartii mele, este langa Shakespeare. Mai mult, ideea mea a fost ca o rasadnita si pentru actorul Emil Boroghina, prinzand treptat-treptat miez si contur si transformandu-se intr-un recital Shakespeare si Eminescu, pe care in aceste zile el il sustine si pe continentul nord-american, la New York, New Jersey, Montreal, Quebec, Ottawa, Toronto.

Nu stiu daca Emil Boroghina e constient cum s-a petrecut aceasta zamislire, dar eu am relatat-o pentru cei care se ocupa de istoria teatrului, fiindca e un document ce merita retinut. A recitat la lansare poezia Cartile, un elogiu adus de Eminescu lui Shakespeare. Poezie pe care, banuiesc, ba sunt sigur, a rostit-o si in recitalurile suntinute aici, in SUA si Canada. Cartea mea se deschide tocmai cu aceasta poezie. Sigur, e o idee minunata sa strabati lumea, recitand din Shakespeare si Eminescu. In felul acesta faci un mare serviciu culturii romane, fiindca Eminescu inseamna cultura romana in focusul ei principal. Ce minunata e ideea geamana, Shakespeare si Eminescu! Intr-un interviu pentru revista VIP am spus ca „Shakespeare si Eminescu formeaza o cupola de aur a culturii mondiale” (e titlul interviului). Dar Cotofana hoata de la ICR, care, normal, a auzit de evenimentul de la Craiova, ca acolo s-a lansat o idee de aur, ce-a facut? L-a invitat pe Boroghina la New York, sa sustina acest recital. De fapt, si-a arata iar fata de monstruleata si a rupt pisica in doua, adica a facut iar o crima fata de o idee ce se vrea sfanta: l-a separat pe Shakespeare de Eminescu. Adica Emil Boroghina a sustinut un recital Shakespeare la New York si un recital Eminescu la o biserica din New Jersey. Si el a acceptat aceasta crima, nu s-a prins ca e atras intr-o cursa. Asa se intampla la noi, daca un politruc il invita pe un artist peste ocean, acesta accepta orice, numai sa zboare! Emil Boroghina nu trebuia sa accepte aceasta despartire, el trebuia sa impuna ideea, ori ideea este ca Eminescu sa paseasca alaturi de Shakespeare, care a fost modelul sau si caruia i-a gasit echivalente geniale pentru multe idei, replici, versuri. Mai ales ca suntem si pe pamant american, unde Shakespeare este acasa, in limba lui materna. Ideal ca Eminescu sa fie impus. Sa auda si cei de la ICR de faptul ca Eminescu l-a evocat pe Shakespeare, ca l-a avut model, cum spune in Cartile:

S-aduc cu tine mi-este toata fala.

Din pacate, din discutia cu Emil Boroghina mi-am dat seama ca nici el nu e pregatit sa fie mesagerul acestei idei, fiindca nu stie o boaba engleza si are si un complex fata de aceasta limba. Pe de alta parte, el nu este cel mai bun recitator al nostru. Romnaia are multi recitatori, si ma gandesc ce purtatori ai acestei idei Shakespeare-Eminescu ar fi fost Radu Beligan, Ilie Gheorghe sau Ion Caramitru. Ar fi fost sau ar mai putea sa fie, dar Boroghina le-a luat-o inainte. Functionareala insa poate ucide acest dialog dintre arhicunoscutul Shakespeare si mai putin cunoscutul Eminescu. E ca un dialog intre Goliat si David, care nu se mai masoara in lupta, pe viata si pe moarte, ci se masoara in frumusete, in versuri nemuritoare.

Crima este sa rupi ideea, sa o faci pe haiducul de ICR. Degeaba avem idei mari, miraculoase, daca functionarii, amartaloii de la ICR, „vegheaza”, stau de „garda” sa nu se strecoare nici umbra lui Brigbel! Ei nu stiu decat sa dea cu bata in balta. Fura si ucid, ucid orice idee, nu ar accepta in ruptul capului daca o idee vine din alta parte, de la Dumnezeu, nu de la „’telectualii lui Basescu”. Amartaloii n-au avut aceasta idee, ei nu pot avea nici o idee curata, care sa fie pusa in slujba Romaniei. Fiindca Romania e slujita daca Eminescu este impus la New York ca poetul ei national. Iar acest lucru nu e posibil cu una, cu doua. Concurenta e mare. Singurul poet al lumii care nu are aici concurtenta este Shakespeare. Si prin Shakespeare, Eminescu isi poate arata inaltimea.

Apoi, ceea ce-i lipseste recitalului lui Emil Boroghina este limba potrivita. El colinda lumea cu recitalul sau. Ori trebuie sa o faca in limba locului unde recita, daca vrea ca efectul sa fie pe masura. Acum e in America, a fost la New York. Poate o sa mai vina. El trebuie sa aiba spectatori americani. El trebuie sa recite pentru americani, nu pentru romani, pentru personalul ICR, Consulat si cativa rataciti. Sigur, un astfel de recital e benefic pentru oricine, si pentru romanii de aici, ca sa nu-si uite limba si radacinile. Iar ideal este ca acest recital sa se desfasoare intr-o biserica, nu la ICR. Sunt sigur ca succesul lui Emil Boroghina s-a petrecut la biserica Ion Valahul din Alpine, New Jersey, unde a recitat numai Eminescu. Dar pentru enoriasii romani.

Bun, numai ca un astfel de recital e altceva, e alta cale, au facut-o si Caramitru si alti actori. A inceput la New York Festivalul Shakespeare. Am vrut sa-l duc pe Boroghina la un spectacol, dar n-a avut timp, sa vada ce insemana iubirea americanilor pentru Marele Will. Si de ce e bine ca Eminescu sa paseasca aici langa Shakespeare. Eminescu, pus in valoare de Shakespeare, inca nu a facut-o nimeni. Boroghina imi spunea ca el va face acest lucru in Canada, unde isi va continua turneul. De altfel, ideea recitalului este pusa pe invitatia ICR si suna astfel: „Cele două recitaluri sunt concepute într-o relație de complementaritate, ca două fețe ale aceleiași medalii, punând în lumină paralelismele existente între operele celor doi mari creatori și revelând astfel structurile romantice și dramatismul antitezei – perene dincolo de curentul romantic în literatură”.

Acest citat este copiat aproape cuvant cu cuvant din cartea mea, dar nu se precizeaza acest lucru. Nu stiu de ce, dar in Romania a ajuns o rusine sa citezi pe cineva care ti-a dat o idee! E mai usor sa plagiezi, decat sa respecti deontologia muncii?! Evident, aceasta idee o afirm din capul locului si o dezvolt in 260 de pagini. Nu e prima oara cand invitatiile ICR recurg la astfel de subterfugii. Nu ma supar ca nu a fost pomenit numele meu. V-am spus, sunt calit in aceasta directie. Important este ca acela sau aceia care imi preiau o idee sa o faca bine, sa straluceasca. Si Emil Boroghina are meritul de a fi primul care incearca sa dea viata scenica acestei idei. Dar invitatia ne spune ca el a combinat cele doua recitaluri si a dat un recital Shakespeare-Eminescu doar la Quebec, Ottawa si Toronto.

De ce a acceptat acest compromis? De ce sa n-o fi facut si la New Yok? De ce? Fiindca el a fost o unealta, ca monstruleata de la ICR sa bifeze iar o mare idee, pe care a furat-o, si pe care a vrut s-o compromita sau s-o ucida. Dar olteanul, smecher, a vrut sa treaca puntea, sa treaca oceanul, iar mai incolo, pe drum, va face asa cum vrea el. Numai ca recitalul lui a fost un compromis, fiindca a fost prefatat de Monstruleata ICR cu „o prelegere despre creația eminesciană raportată la cea shakespeariană”. Asa ne anunta invitatia. O prelegere! Oho, va dati seama ce a iesit?! Cotofana hoata a devenit si teatrolog, si shakespeareolog, si eminescolog! Acum ati inteles de ce a fost adus Boroghina tocmai de la Craiova, ca aceasta parasuta sa zboare numai ea deasupra New York-ului, de aceea in seara cu pricina a tunat si a fulgterat, a fost o ploaie torentiala, fiindca prelegerea maimutei a deschis baierele cerului!

Si de ce nu a fost doar o prelegere despre Shakespeare? Am fost invitat la un recital Shakespeare, isi spune spectatorul, ce are a face aici Eminescu? Ce cauta el in prelegere, cand nu urma un recital Shakespeare-Eminescu? Bataie de joc! O fi inteles Boroghina capcana? Cum de a acceptat cogea fondator de Festival, director, regizor, actor, membru in comitii internationale, un asemenea compromis? Qui prodest un asemenea eveniment? Alo, d-le Lilian, nu vedeti, e cineva bolnav acolo, pe 38 St., la ICR, se crede mosiereasa si striga: asta-i pohta ce-am pohtit! Si-a batut joc de Antonovici, de Vlaicu Ionescu, de cartea romaneasca, de muzica populara, acum a ajuns sa-si bata joc si de Shakespeare, si de Eminescu! Ce mai urmeaza?! Pana unde o sa se intinda prostia? Va rugam, nu mai faceti publice evenimentele de la ICR, sa nu se duca buhu, sa nu vina vanatorii de catele urticate si ”sa dea foc la casa de nebuni”.

L-am rugat pe Emil Boroghina sa invete macar celebrul monolog Blestemul lui Roman Bodei, din piesa Grue Sanger, care este genial, comparabil cu Rugaciunea unui dac. Dar n-a facut-o. Era bine sa recite un asemenea blestem dupa prelegerea monstruletei. Asa cum nu a recitat nici macar Cartile in limba engleza. Inca aceasta idee, Shakespeare-Eminescu, nu a copt in el indeajuns. Dar ea exista. S-o ia oricine. Insa sa o faca genial, la inaltimea la care sunt purtatorii ei, Shakespeare si Eminescu.

Categoric, pana la revelarea ideii intr-un spectacol adevarat e cale lunga. Dar nu disperam. Treaba e pornita. Cineva o va duce pana la capat, o va implini. Ingemanarea se va produce. Indiscutabil, cu adevarat acest recital va da roada, cand cineva il va sustine pentru americani sau englezi in limba engleza. E posibil sa fie sustinut si de doi actori, care sa recite alternativ din Shakespeare si Eminescu. Ba si in engleza si romana. Acum spectacolul are un mare suport, are la baza o carte, in editiile romana si engleza, care contine un scenariu de-a gata, il are pe dramaturgul Eminescu tradus pentru prima oara in limba engleza. E foarte simplu sa se recite, de pilda, faimoasa replica pe care Hamlet i-o da lui Guildenstern, atunci cand il roaga sa cante dintr-un flaut, iar el zice ca nu se pricepe. E o replica superba, culminand cu versul: „Crezi oare, fir-ar sa fie, ca-i mai usor sa canti din mine decat dintr-un flaut?” Apoi, in contrapunct, se va revela cat de fin a prelucrat Eminescu aceasta idee:

De vorbiti ma fac ca n-aud,

Nu zic ba si nu ma laud;

Dantuiti precum va vine,

Nu va suier, nici v-aplaud;

Dara nime nu m-a face

Sa ma ieu dup-a lui flaut;

E menirea-mi: adevarul

Numa-n inima-mi sa-l caut.

Si nu numai pentru cei care scriem sau facem arta, ci pentru toti romanii, pentru toti oamenii, aceasta trebuie sa ne fie menirea: adevarul!

Grid Modorcea

Corespondenţă de la New York

 

 

 

 

Categorii: ziaristi_online

Părintele Justin Pârvu, un an în Cer

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 16, 2014 - 7:00am

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina NichituUn an în Cer

20140614.Petru.Voda-Parintele.Justin.un.an.in.cer.02Părintele acestui popor obidit, pe care l-a plâns şi l-a binecuvântat cu ultimele sale puteri de pe patul unei cumplite suferinţe, s-a mutat la cele cereşti acum un an. Fiii săi nu au rămas singuri, ci au câștigat îndrăzneţ mijlocitor în ceruri, un biruitor asupra păcatului şi a înşelăciunii acestui veac, care şi-a pus sufletul pentru Evanghelie şi pentru popor. Ca un voievod, Părintele Justin Pârvu a stat drept, a stat bine, a stat cu luare aminte şi din inima plină a revărsat râuri de apă vie – dragostea părintească a Părintelui Ceresc. Ne-a lăsat tuturor moştenire Adevărul Ortodoxiei şi nădejdea mântuirii.

A fost mai întâi Sfântul Mucenic Iustin Filosoful. Apoi Sfântul Justin Popovici Mărturisitorul. Cu multă evlavie cinstind pe amândoi şi urmându-le pilda faptelor bune, Părintele Justin Pârvu Teoforul a lăsat testament scris în inimile tuturor celor pentru care s-a rugat – Noul şi veşnicul Testament, scris cu lacrima iubirii lui îndumnezeite prin jertfă şi Har. Iubind pe Dumnezeu-Cuvântul a ajuns la măsura bărbatului desăvârşit şi s-a împlinit cuvântul care zice: Tatăl meu îl va iubi pe el, şi la el vom veni, şi lăcaş la dînsul ne vom face (Ioan 14:23).

Avem, fiecare român şi fiecare creştin-ortodox, responsabilitatea faţă de Dumnezeu pe care Părintele Justin a reînviat-o şi înflorit-o în fiecare clipă a vieţii sale în sufletul fiecăruia. Jertfa sa, chip şi asemănare a jertfei Celui pe Care L-a urmat, să ne fie spre întărirea inimilor slăbite de dor. Să ne întrebăm: Ce am răsplătit, ce a rodit întru nemurire viaţa şi moartea şi, iată, veşnicia fericită, a Părintelui Justin, care s-a adus pe sine prinos pentru noi toţi, poporul român şi neamul creştinesc? Cum ne vom întâmpina cu el şi unii pe alţii în Ziua Judecăţii, când Sfinţii vor judeca lumea, împreună cu Nemitarnicul Judecător?

Pomenirea Părintelui Justin va fi din neam în neam, pentru că ne-a iubit şi a ales să moară pentru Adevăr şi pentru noi, înțelegând şi ştiind că Darul părinţiei (Efeseni 3:14-15) de la Tatăl-Părintele ceresc s-a pus în inimile celor ce I s-au făcut Lui fii, Dar minunat pe care l-a lucrat până la propria sa moarte de martir.

Mărturisitor şi mucenic al prigoanei materialismului secolului XX, stă alături de ceata miilor de rugători împreună-pătimitori în temniţele atee, întrecând cu neprihănirea cugetului inimii lor măreţia faptelor mucenicilor oricăror alte prigoane. Iar după eliberarea din temniţa văzută şi întemniţarea în cea nevăzută a materialismului contemporan, Părintele stă alături de ceata strălucitoare a păstorilor de Dumnezeu luminaţi care au pus pe temelia Pietrei-Hristos sufletele întregului popor rămas în deriva ultimei jumătăţi de veac. În ambele prigoane mărturisirea sa a fost şi cu cuvântul cel ziditor de suflet, şi cu înţelepciunea harică a tainei duhovniciei, şi cu fapta nevoinţei mai presus de fire, şi cu îndelunga-răbdare în mucenicie, sârguind în fapte nu pentru că ele l-ar fi dus spre iubire, ci pentru că ele izvorau din iubire, din părtăşia Duhului Sfânt.

Mulţi dintre mărturisitorii împreună-pătimitori au slujit Credinţa cu fapta şi cu cuvântul, însă el singur, dintre toţi, s-a distins prin copleşitoarea iubire, prin covârşirea prezenţei dumnezeieşti, care dădea simplei sale prezenţe atunci, iar acum simplei sale pomeniri, harul şi lumina cerească. Între cei ce strălucesc ca nişte pietre de mult preţ ale credinţei, dar şi ca nişte eroi ai demnităţii, numai în el s-a arătat o putere de polarizare voievodală, măiastru ţesar al fibrei române pe un gherghef iconic-social ca al Sfântului Vasilie cel Mare. Vultur cu crucea în adâncul inimii îmbrăţişată, Părintele Justin a avut şi viziune dumnezeomenească, şi cuprindere a dragostei, ca şi cum prin ochii săi albaştri privea cu milă şi bună mustrare Însuşi Domnul, pe Care atât L-a iubit.

Adevărul de credinţă şi tăria iubirii sale pentru Dumnezeu şi pentru poporul român i-au dovedit, printr-un secol de viaţă la înălţime duhovnicească şi printr-o moarte de impecabilă trăire şi de jertfă hristoforă, sfinţenia. De aceea pomenirea sa e pecetluită în cerurile cerurilor, în graiul românesc al Duhului, pe vecie.

Îţi mulţumim Ţie, Dumnezeul nostru, Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, că ne-ai învrednicit pe noi a ne bucura o clipă lângă sfeşnicul Tău cel ales, de iubirea căruia nu ne despărţi, ca să fim cu Tine una precum şi cu el ai binevoit a Te uni, spre slava Numelui Tău şi prin smeritul nostru popor, căruia dăruieşte-i, Doamne, mântuirea Ta, ocrotirea, adumbrirea, povăţuirea şi înveşnicirea prin Tine, amin.

Text, impreuna cu 36 de fotografii, la Manastirea Petru Voda

Nota Roncea.Ro: Peste 5000 de pelerini  au venit la Pomenirea de un an a Parintelui Justin Parvu (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013)

Foto: Cristina Nichitus Roncea / ParinteleJustinParvu.Ro

Cantec pentru Parintele Justin Parvu de ZiaristiOnlineTV

Categorii: ziaristi_online