Share |

Agregator de ştiri

Mărturia preotului care i-a dat ultima împărtăşanie Mareşalului Ion Antonescu înainte de execuţie: “La Jilava, soldaţii plângeau în curtea închisorii”. DOC

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 2, 2014 - 8:00pm
Bustul Maresalului Ion Victor Antonescu de la Biserica Sfintii Constantin si Elena din Bucuresti Vergului Muncii ctitorita cu mama sa Elena

Bustul Maresalului Ion Victor Antonescu (2 iunie 1882, Pitești – 1 iunie 1946, Jilava) de la Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena de pe Bulevardul Basarabiei, in prezent eliminat in urma unei rusinoase cedari a “statului roman”

Ce a făcut Mareşalul Ion Antonescu înainte de execuţie, detalii neştiute din culisele tragicului eveniment, dincolo de imaginile surprinse pe pelicula arhicunoscută

de Cristinel C. Popa

Fostul şef al statului a decupat de pe o carte bisericească bucăţi din tricolor pentru a le pune în piept, lui şi colegilor săi

Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie în curtea închisorii Militare Jilava. La ieşirea din celulă, fostul şef al statului a fost împărtăşit de confesorul puşcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareşalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, şi-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoţit de asistenţă în Valea Piersicilor din curtea unităţii de detenţie, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârşit a executării sentinţei.

Mihail Todolici fiul Parintelui TeodorAm stat de vorbă cu Mihail Totolici, un copil ce a intrat în anii ’40 în închisoarea Jilava. Fiul preotului Teodor Totolici avea pe atunci 16 ani. Faptul nu a constituit o pedeapsă pe care a trebuit să o suporte,  acest lucru a fost posibil doar pentru că tatăl său era confesorul închisorii. Acesta era preotul ce se îngrijea de “sufletele” ajunse acolo. După cum se ştie, printre deţinuţi s-a aflat în 1946 şi Mareşalul Antonescu. Mihail Totolici (83 de ani - foto), cel cu care am stat de vorbă, a primit informaţii importante de la tatăl său, care a trecut la cele veşnice în 1978. Sunt informaţii pe care le dezvăluie în premieră prin intermediul Jurnalului Naţional, informaţii referitoare la atitudinea şi comportamentul Mareşalului în momentele dinainte de ieşirea din celulă în vederea execuţiei, acolo unde aparatul de filmat nu a mai ajuns. Sunt frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.

Nu Ion Antonescu, ci Mihai Antonescu a respins împărtăşania

Filmul execuţiei îl ştie toată lumea, l-a inclus şi Sergiu Nicolaescu într-unul din controversatele lui filme: “Oglinda”. Pe genericul său, ca şi pe cel al peliculei care circulă astăzi în mediul virtual, figurează la loc de “cinste”, ca participant la execuţie, şi numele Teodor Octavian Totolici, confesorul închisorii Jilava, pe atunci preot în comuna Jilava. Mihail spune că numele tatălui său este trecut greşit, chiar şi în actele oficiale de la acel moment, în special în procesul verbal al execuţiei. Pe părintele său nu-l chema şi Octavian.  “În afară de această inadvertenţă legată de numele său, o altă informaţie eronată, inclusiv în filmul lui Nicolaescu, este aceea că Mareşalul Antonescu a respins împărtăşania. Da, este adevărat că unul dintre Antoneşti a făcut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat şi el alături de Mareşal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tânăr, nu a putut accepta ceea ce avea să i se întâmple şi poate de aceea a recurs la acel gest de frondă faţă de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taică-meu. Tata se aştepta ca Ion Antonescu să primească împărtăşania, poate nu se gândea că Mihai (Ică) Antonescu să refuze. Însă şi-a dat seama că afectat nu a fost numai el, erau afectaţi toţi cei condamnaţi alături de Antonescu, pentru că Regele Mihai nu a semnat graţierea”, povesteşte Mihail Totolici.

“Părinte, eu am fost trădat!”, a spus Mareşalul Antonescu la închisoarea militară Jilava

Ion Antonescu inaintea executiei 1 iunie 1946 - Ziaristi Online“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo, fie că era miercuri sau vineri, şi ajungea la el, îi vorbea. La un moment dat, cu o anumită ocazie, i-a dat nişte cărţi cu caracter religios. În ziua execuţiei, operatorul care filma, Gologan sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care preotul Totolici (tatăl său – n. red.) i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi din lotul Antonescu. Tata a povestit cum, cu o altă ocazie, când a ajuns la el, Antonescu i-a spus: părinte, eu am fost trădat!. Aceste cuvinte nu au fost menţionate nicăieri, nu le găsiţi niciunde. Iar atunci când a fost execuţia, avea şi cărţile religioase acolo. Antonescu i-a spus: părinte pot să iau o panglică de la carte, taică-meu avea panglici tricolore la toate cărţile. Să tai şi să pun în piept la toţi. Da, domnule Mareşal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat şi a adus foarfecă şi ace de gămălie şi Mareşalul a tăiat din panglică şi a pus şi lui şi la ceilalţi trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se ştiu”, poveşteşte Mihail Totolici. De altfel, dacă se urmăreşte cu atenţie filmul oficial al execuţiei (video mai jos, foto aici), se poate observa, pe lângă batista de la butoniera fiecărui condamnat, câte o foarte mică bandă de tricolor. Este cea provenită de la cărţile religioase ale părintelui Teodor Totolici. Fiul celui care l-a împărtăşit pe Mareşal înainte de a fi executat spune că tatăl său i-a mărturisit că nu a participat la ucidere, ci doar la momentele dinaintea acesteia. L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său şi-a dat seama din întâlnirile pe care le-a avut cu Ion Antonescu dacă acesta era un om credincios, practicant. “Faptul că a primit cărţile religioase de la tatăl meu preot, apoi acceptarea discuţiilor cu părintele în calitate de confesor al închisorii, iar înainte de execuţie acceptarea împărtăşaniei – toate acestea spun multe despre cât era sau nu Mareşalul de bisericos”.

Cum a ajuns Totolici preot la Jilava

Parintele Teodor Totolici care l-a impartasit pe Maresalul Antonescu la Jilava“În 1930, când a ieşit el preot, dacă luai parohie în Bucureşti, nu-ţi dădea cinci ani leafă. Ulterior s-a mărit la zece ani această perioadă. Atunci a dat un concurs pentru un post în parohia Jilava. Acolo erau doi preoţi, şi când a murit unul dintre ei, a câştigat postul. Parohia Jilava fiind cea mai apropiată de închisoarea militară cu acelaşi nume, chiar dacă e puţin în afara satului, făcea şi servicii bisericeşti la închisoare, atât cât permiteau comuniştii. Teodor Totolici avea ştampila confesorului închisorii. Împărtăşea, ţinea slujbe, Sfânta Liturghie, avea toate atribuţiile unui confesor de puşcărie. Venea şi în timpul săptămânii, dar mai ales de Paşti şi de Crăciun. Uneori mergea pe jos, însă de cele mai multe ori, în special de marile sărbători, şeful închisorii îi trimitea sania, dacă era iarnă, sau trăsura comandatului pe vreme mai bună”.

Ziua execuţiei

Mihail Totolici povesteşte că tatăl său ştia că Antonescu este condamnat la moarte de către ruşi. Nu se aflase însă cu exactitate ziua execuţiei. “Cum era pe atunci obiceiul la ţară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniştii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut maşini multe. Şi atunci tata i-a zis dascălului: să ştii că a venit completul de execuţie. Şi într-adevăr aşa a fost”, îşi aminteşte Mihail Totolici. Poate că dacă n-ar fi ajuns atunci acolo nu i-ar mai fi împărtăşit pe cei condamnaţi şi n-ar mai fi fost înscris în cartea de istorie ca făcând parte din echipa care a participat la execuţie!

Părintele Teodor şi-a amintit mai târziu că cei de la puşcărie ar fi trebuit să cheme un alt preot de la Bucureşti. “S-au grăbit şi au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuţii pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau nişte preoţi de la diverse parohii din Bucureşti, pe care tata îi cunoştea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită şi pentru că se apropia ziua de naştere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie”.

La Jilava, comuniştii cântau Internaţionala în timpul slujbei

“Se mai întâmpla o chestie, pe vremea când erau şi deţinuţi comunişti. Închisoarea nu avea biserică, aşa că ţineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniştii au început să cânte Internaţionala în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenţi la Sfânta Liturghie. Şi atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toţi să vină la slujbă. Aşa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligaţiei de a nu fi prezenţi cu toţii să asculte predica”.

Revenind la întâlnirile cu Mareşalul, Mihail Totolici confirmă că tatăl său a vorbit cu Ion Antonescu de mai multe ori. “De câte ori se ducea la închisoare înainte de execuţie, taică-meu îi vorbea”.

“Dacă ştiam că o să-l împărtăşesc înainte de execuţie nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici

L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său a povestit despre ce l-a impresionat la Antonescu. “Mi-a spus că dacă ştia că o să trebuiască să-l împărtăşească pe Antonescu, nu se mai făcea preot”. El îşi aminteşte că a fost un moment când l-a însoţit chiar pe tatăl său atunci când acesta a transmis un mesaj către mama Mareşalului, neştiind şi nici măcar bănuind că ar putea fi urmăriţi. “Odată nu ştiu ce i-a transmis Mareşalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călăraşi la doamna Maria, mama Mareşalului. Aceasta locuia împreună cu soţia lui Antonescu. Stătea în şezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareşal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareşalul. Pe urmă am plecat, iar tata şi-a dat seama că acea casă este urmărită”. Pe atunci, oamenii nu învăţaseră să se ferească. Nu trăiseră încă în comunism. “Când am văzut că suntem urmăriţi, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine ştie ce. Era obişnuit ca de fiecare dată când se ducea la închisoare să vorbească cu Mareşalul”.

Tristeţea preotului din seara execuţiei

“Când a venit acasă, la şapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârşit cu execuţia, era cu lacrimi în ochi. Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie şi a spus: l-au executat pe Mareşal!”. Insist asupra comportamentului Mareşalului în închisoare atât timp cât acesta se afla în preajma confesorului bisericesc. “El nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar şi moralul ridicat, nu chiar dărâmat. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. Circula legenda că au fost două echipe de execuţie. Şi iniţial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliţia capitalei şi ăia au refuzat să tragă”. Atrag atenţia asupra faptului că exista riscul ca sovieticii să-i pedepsească drastic pe cei care se abat. Însă era scuzabil gestul având în vedere că omul de rând încă nu-şi dădea seama cine a cucerit ţara şi cum se petrec lucrurile.

Soldaţi în curtea închisorii cu ochii în lacrimi

De altfel, comuniştii încă nu prinseseră pe deplin frâiele în mână. “Dacă erau tolerate astfel de acte de indisciplină? În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldaţi în curtea închisorii care plângeau. Stau şi mă întreb cine au fost cei care au refuzat”. Nu riscau ei să fie pedepsiţi? Poate că au existat repercursiuni. “Toată lumea vorbea că el a vrut să facă bine ţării. Pentru a-l împăca cu ideea execuţiei, tata i-a dat cărţi bisericeşti, să aibă ce să citească. În regimul de atunci, comuniştii care erau arestaţi aveau drepturi ca detinuţi politici, primeau pachet ca oricare puşcăriaş. La Antonescu erau patru în celulă. La Jilava erau închişi mai mult militari, de aia se şi chema închisoare militară”.

Antonescu nu a cărat hârdăul cu fecale ca deţinuţii de drept comun

“Militarii aveau dreptul să nu care hârdăul sau hârdăul lui Petrache, cum se zicea pe atunci. Acolo erau ştrânşi alături de Antonescu toţi cei care dezertau, ofiţeri cu fapte grave, dar şi deţinuţi de drept comun. Însă nu conta că erai inginer sau altceva, erai obligat să te duci cu hârdăul. Evident, Antonescu nu a fost obligat să-l care”. Îl întreb pe Mihail Totolici dacă ştia sau îşi imagina ce discuta Antonescu cu colegii de celulă. “Cu ei discuta probabil lucruri legate de împăcarea cu situaţia dată. Tata mergea la ei, făcea slujba şi apoi se ducea prin închisoare”. De la urmaşul preotului Totolici mai aflu că familia sa a avut un destin marcat de faptul că Teodor Totolici a fost cel care l-a împărtăşit înainte de moarte pe fostul şef al statului.

O rudă de-a lui Totolici a scăpat de la pedeapsa capitală doar pentru că se înrudea cu Teodor, ultimul preot al lui Antonescu

“Am avut un unchi care a fost arestat şi judecat de un complot mai mare şi în urma căruia urma să fie condamnat la moarte. Cei din completul de judecată, auzind că e rudă cu tata, i-au dat 25 de ani de închisoare, apoi i-au înjumătăţit pedeapsa, după care au redus-o la câţiva ani, ca în cele din urmă să fie eliberat. A fost anchetat de securişti, iar aceştia au aflat cu cine au de-a face. Ofiţerul chiar s-a interesat de amănunte, vroia să ştie cum a fost treaba”. Apoi, comuniştii l-au chemat şi pe Teodor Totolici să povestească. “L-a chemat şi pe tata pe strada Uranus, era închisoare mare acolo, era şi un fel de centru al cercetărilor, anchete dure făcute sub tortură de cei de la Securitate. I-au spus să povestească ce a fost. Însă tata nu era obligat să raporteze ce a spus şi ce a făcut Antonescu, cu toate că a vorbit cu el”. Pe atunci, comuniştii încă nu se purtau cu duritate cu reprezentanţii bisericii. “Lucrurile relativ bune au ţinut până prin ’48, pentru că după doi ani a fost scoasă biserica din armată şi din şcoli. A dispărut religia din manualele copiilor”, mai spune Mihail Totolici.

Portret Teodor Totolici

Preot iconom stavrofor Teodor Totolici, cel care i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi la moarte în lotul Antonescu, s-a născut în 1907 şi a trecut la cele veşnice în 1978. A slujit mai bine de 47 de ani la parohia Jilava, judeţul Ilfov. Totolici a fost o figură distinsă, cu alese preocupări artistice. Pasionat şi un bun cuoscător al muzicii psaltice bisericeşti, părintele a iubit până la jertfă folclorul popular românesc şi muzica corală. Teodor Totolici a absolvit Conservatorul din Bucuresti şi a fost membru al Societăţii corale Carmen. De asemenea, a fost profesor de muzică la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu şi membru al Coralei preoţilor din Capitală încă de Ia înfiinţarea acesteia. Născut în Bucureşti, a urmat cursurile şcolii primare şi ale liceului Sfântul losif, perioadă în care s-a simţit atras de religie. Adevărata chemare a bisericii a venit odată cu absolvirea cursurilor seminariale din Constanţa şi, ulterior, cu obţinerea licenţei în teologie.

La vârsta de 23 de ani a fost hirotonit preot în parohia Jilava, pe care a păstorit-o până la moarte. Blajin şi înţelept, gata să ajute pe oricine şi oricând, bun şi milos, modest, cu nobleţe sufletească şi spirit de jertfă pentru biserică şi pentru familie, a fost iubit de lumea bisericii şi mai ales de sutele de enoriaşi. Preotul Totolici le-a acordat o părintească înţelegere tuturor celor care veneau să-i solicite ajutorul. Ca membru al coralei preoţilor din Bucureşti a fost prezent la lucrările de înregistrare şi filmare prin serviciul cinematografic al Centrului Eparhial Bucureşti la toate evenimentele irnportante ale bisericii, de culturalizare a tinerilor seminarişti şi studenţi. A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.

Totolici, o relaţie bună cu George Enescu de la care are o dedicaţie impresionantă

În 1955, prin grija sa, a fost restaurată biserica Jilava. “A făcut parte din Corul Carmen dirijat de Gheorghe Chirescu şi iniţial de Dumitru Georgescu Kiriac. La 26 octombrie 1932 a participat la momentul dezvelirii bustului lui D.G. Kiriac, prilej cu care compozitorul George Enescu i-a oferit o semnătură specială pe cartea cu notele sale. Având o relaţie deosebită cu Enescu, apare alături de acesta şi de Mihail Jora într-o fotografie făcută la Ateneu”. (foto)

George Enescu, Mihail Jora si preotul Teodor Totolici, care l-a impartasit pe Maresalul Ion Antonescu la Jilava

Procesul lui Antonescu

Facem legătura cu cele descrise mai sus prezentându-vă şi informaţiile legate de evenimentul din 1946 descrise de colonel dr. Alexandru Duţu.  “În vârstă de 64 de ani, mareşalul României fusese  condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la detenţie grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru “hitlerism şi fascism”,  instaurând “cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria ţării noastre”, că “invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul ţării” şi a decis “aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea “contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit “cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând  ţara şi în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareşalului, acesta “nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a populaţiei civile din spatele frontului pe motiv că cetăţenii au fost partizani”, “a favorizat pe acei însărcinaţi cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuşi la un tratament inuman”, “a ordonat acte de teroare”, “a luat măsuri ca toţi luptătorii antifascişti să fie internaţi în lagăre în scop de persecuţie politică şi din motive rasiale a ordonat deportarea populaţiei evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”… Foarte important însă pentru jusţiţie şi pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, şi fără nici un dubiu, dacă mareşalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuţia sa, Ion Antonescu să  fie  contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost, de altfel, şi în timpul vieţii.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul ţării şi l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareşalul i-a împuternicit pe avocaţii săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Titus Stoika), în aceeaşi zi, printr-o  procură autografă, “să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum şi a prezenta cerea de graţiere în numele meu”. în baza acestui document, avocaţii au întocmit cererea de graţiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareşalului)  către regele Mihai I. Cereri de graţiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi mama Mareşalului, Liţa Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora “cu lacrimi în ochi “mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.

Autorităţile au avut o poziţie contradictorie faţă de condamnarea la moarte a Mareşalului Ion Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru Justiţiei, supunând şi el “înaltei hotărâri “ a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de graţiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, “în numele şi din însărcinarea guvernului”, tot Lucreţiu Pătrăşcanu a propus regelui Mihai I “pentru înalte raţiuni de stat respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor  Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu”.

Execuţia

La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de graţiere, procurorii Alfred Petrescu şi G. Săndulescu au fost desemnaţi cu “aducerea la îndeplinire a sentinţei no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”. La scurt timp, grupul de detaşamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16.45, procurorii Alfred V. Petrescu  şi Gheorghe Săndulescu, însoţiţi de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, şi avocaţii Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Constantin Stroe, au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorinţă, Ion Antonescu a declarat: “Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi când se va trage în mine”. Între timp, la închisoarea Jilava a sosit şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici de la Direcţia Generală a Poliţiei, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la “convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război şi rudele lor”. Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuţia dintre Ion Antonescu şi soţia sa, Maria, a durat 30 de minute şi s-a desfăşurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: “Ion Antonescu recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte… La despărţire au plâns amândoi”. În timpul întâlnirii cu mama sa, mareşalul i-a declarat: “Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti”. După orele 17.30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtăşit condamnaţii, însoţindu-i până la stâlpul de execuţie (informaţie infirmată de fiul părintelui, Mihail Totolici – n. red.).

La orele 17.45, condamnaţii la moarte au fost  escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie. În primul rând au mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu. La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: “ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască”. În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate,  la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele “celor în drept”. La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.

La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuţie a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conţinutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului şi să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârşite de condamnaţi.În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 şi să se lege condamnaţii la ochi şi de stâlpul de execuţie, toţi au declarat că “vor să stea cu faţa către grupa de execuţie şi nelegaţi, cu excepţia condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.

“După îndeplinirea tuturor formalităţilor de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuţie executarea. Conformându-se dispoziţiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea şi focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. “În urma salvei – avea să raporteze şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici – au căzut toţi la pământ. în clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: “Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că “cei executaţi dădeau încă semne de viaţă”. În acest context, comandantul grupei de execuţie “a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că “în Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici.

După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-au găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro. Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii. “Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de verificare a morţii”, relatează Mihail Gavrilovici. Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21.15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate. După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârşit la ora 2.00, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”. Cu puţin timp înainte de execuţie, mama Mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului “spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.

Ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama Mareşalului  nu a fost însă  îndeplinită. Şi  nici cea a lui Ion Antonescu, care, la 17 mai 1946,  în ultima scrisoare adresată soţiei, consemnase: “Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la “Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946 : “Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu.  Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii …mulţi alţii! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.

Sursa: Jurnalul.Ro via Ziaristi Online

Foto: Marius Caraman

Cititi si: Personalitatea si asasinarea Maresalului Ion Antonescu in lucrarile Profesorului Gheorghe Buzatu: “Istoria sa judece”.VIDEO/DOC


Bustul Maresalului Ion Antonescu de la Biserica Sfintii Constantin si Elena din Bucuresti Vergului Muncii ctitorita cu mama sa Elena

Categorii: ziaristi_online

Primul roman interzis in Ucraina euromaidaneza dupa “marile schimbari democratice”: Constantin Moroșanu, președintele ”Asociației Prietenii Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herta”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 2, 2014 - 1:10am

Constantin Morosanu - DarabaneniSchimbările politice din Ucraina au adus și primele măsuri geopolitice adoptate de puterea de la Kiev. Directorul unei publicații și președintele ”Asociației Prietenii Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herta” a devenit persoana non grata în Ucraina. Profesorului Constantin Moroșanu din Darabani – Botoșani (foto dreapta) i-a fost interzis accesul în Ucraina pe timp de un an, începând cu data de 15 mai 2014. Astfel a devenit primul român INTERZIS în Ucraina după schimbarea politică de la Kiev. Decizia emisă de unul dintre serviciile secrete ale Ucrainei (S.B.U) i-a fost comunicată astăzi. Cauza interdicției este publicația ”Plai Dărăbănean” pe care profesorul o conduce, publicație la care redactori sunt personalități importante din România, Ucraina și Republica Moldova. Temele abordate cu precădere în publicația respectivă au vizat totdeauna spiritul unificării și emanciparea politică și socială a românilor de peste Prut. Același obiectiv statutar îl are și asociația amintită, prezidată de către profesorul Moroșanu. Profesorul a fost dat în consemn la granițele Ucrainei și a aflat astăzi când a vrut să treacă frontiera din Mămăliga (localitate din Republica Moldova) către Ucraina. ”Azi dimineață am participat la o acțiune în localitatea Mămăliga din R. Moldova. De acolo trebuia să ajung la Cernăuți, în Ucraina, unde eram invitat la o acțiune de comemorare a ostașilor români din Cernăuți, căzuți pe front în cel de al doilea război mondial. Invitația îmi fusese transmisă de către Octavian Bivolaru, președintele Asociației ”Golgota” din Regiunea Cernăuți. Când am vrut să trec granița la Mămăliga, mi s-a interzis și mi s-a adus la cunoștință că timp de un an de zile nu am voie să pătrund în Ucraina. Am înțeles că este vorba de o hotărâre care mă privește strict pe mine și cred că de vină este activitatea mea în cadrul asociației și a publicației care se distribuia și în Moldova și Ucraina”, ne-a declarat, în exclusivitate, profesorul Constantin Moroșanu. Decizia de interdicție a S.B.U  Ucraina a fost emisă la 23 aprilie 2014, are numărul 052343726/23.04.2014 și precizează că profesorului îi este interzisă intrarea în Ucraina începând cu data de 15 mai anul acesta. Stupefiat de decizia serviciilor ucrainene, profesorul de la Darabani a mai declarat că va formula contestație, fiindu-i greu să admită că este singurul român căruia noua putere de la Kiev i-a interzis accesul în Ucraina.

Sursa: Informatorul de Botosani si Suceava

Nota: Redactia Ziaristi Online reaminteste ca in prezent mai sunt interzisi in Ucraina si scriitorul si cercetatorul Vasile Ilica – originar din nordul Bucovinei – cat si jurnalistii Simona Lazar si Valentin Tigau, pe langa alti membri ai societatii civile romanesti. MAE de la Bucuresti nu a reusit sa-i apare in fata noului MAE “democratic” de la Kiev.

Categorii: ziaristi_online

“Patriotismul” pe paine al domnului Moise Guran. Sponsorizat de Petrom, analistul TVR uita de “Fratia OMV-GAZPROM”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 1, 2014 - 5:44pm

Biziday Moise Guran Petrom OMV Gazprom Lukoil Putin KGBCu ceva timp in urma, pe fondul accentuarii crizei din Ucraina, Moise Guran, analistul economic “agnostic” transferat de la Antenele lui Voiculescu la TVR, pe vremea distructivului Andi Lazescu de la GDS, perora despre cum trebuie “sa tinem” cu Ucraina. Moise Guran, care a devenit, brusc, cam la fel de polivalent ca Silviu Brucan, uita sa mentioneze insa, pentru echilibru si in spiritul mult trambitatei corectitudini profesionale, faptul ca, de cand a aparut pe harta ca “independenta”, Ucraina batjocoreste cu sarg minoritatea romaneasca aflata in teritoriile ce ne apartin de drept: Maramuresul istoric, nordul Bucovinei, Tinutul Herta, sudul Basarabiei, Insula Serpilor. Un observator acid al vietii para-politice de la noi, luand la puricat un alt ordin de zi transformat in manifest “patriotic” pe blogul lui Moise Guran, noteaza, in articolul “Propaganda ieftina“:

Patriotismul

Zice domnul Guran:

“Baza, fundaţia acestui set, nu poate fi decât Patriotismul – acest cuvânt depăşit, obosit, uncool şi golit de conţinut de prea mulţii urlători de pe la tv.
Aşa că fiţi măcar conştienţi atunci când cineva ne atacă baza.”

Si, in timp ce zice asta, in stanga paginii e o reclama la Petrom. Stiti, Petrom acela care apartine OMV. Petrom acela care a fost vandut de politicienii romani cu totul – inclusiv cu resursele din subsol, ce dracu’! Petrom ala detinut de OMV, OMV caruia statul roman ii tot sterge datorii, in timp ce OMV anunta profituri record an de an si in timp ce statul roman ne mai baga cate-o taxa (pe stalp, pe erectie, pe ce s-o nimeri), ca… nu are bani, haha.

Da, eu zic sa fim perfect constienti de faptul ca ne ataca baza cineva. Si sa fim foarte atenti la propagandisti ca domnul Guran.”

“Patriotismul” pe paine al dlui Guran il face sa uite si ceea ce orice analist cu bun-simt stie: ca Petrom-OMV a ajuns de fapt o filiala a GAZPROM-Lukoil, a Gazorusiei, “Eurasiei” si “Eurusiei” lui Vladimir Putin. Si o spun chiar ei: Gazprom si Lukoil. In 1968, cand Romania, Statele Unite si toata Europa civilizata se revoltau impotriva invaziei sovietice din Cehoslovacia, OMV devenea prima firma occidentala din lume care semna un contract pe termen lung cu cea mai mare companie KGB-ista a URSS: GAZPROM. De atunci si pana azi, interesele ingemanate ale celor doua companii s-au cuplat perfect impotriva Romaniei dar si a Uniunii Europene, afisate direct prin acordul recent de construire a gazoductului South Stream, act sintetizat de “Romania libera” intr-o analiza, chiar prin titlul ei: “Fratia OMV-GAZPROM“. Infiltrarea conductei rusesti pana in inima Europei – in ciuda sanctiunilor impuse de UE dupa interventia militara a Rusiei in Crimeea – este echivalenta cu eliminarea totala a Ucrainei si subminarea directa a Romaniei in cadrul razboiului geoeconomic dus de demna urmasa a URSS. E vorba de aceleasi tari, Ucraina si Romania, pentru care Moise Guran se dadea gata sa mearga pe frontul de est, cu plinul facut de la o pompa austriaca, devalizatoare a resurselor romanesti si bine incarcata cu… benzina ruseasca. Il va face “patriotismul” sau sa renunte, in semn de protest, pentru “fratii ucraineni” si poate si pentru cei romani, la reclama OMV-PETROM (OMV-GAZPROM)? Sau “patriotismul” dlui Moise Guran ia o pauza cand e vorba “sa manance si gura lui o paine”?

Victor Roncea

PS: Acest articol de opinie continea in final si o informatie venita din partea sindicalistilor Petrom, care s-a dovedit eronata, respectiv faptul ca Moise Guran nu a comentat deloc greva japoneza a salariatilor Petrom. Intr-un comentariu la acest articol, dl. Moise Guran a precizat ca a prezentat actiunea grevista in emisiunea sa de a doua zi de dupa ce a primit informarea, respectiv cea din 29 mai a.c.. Din pacate, pentru el, a uitat, din nou, sa ne explice, cum apara el Romania cu un sponsor care a devalizat-o – contractul parca e secret si acum, nu-i asa? – si nici cum s-ar inrola el pentru Ucraina cu un sponsor agreat de “Mama Rusie”.

Le recomandam controlorilor dlui Guran si informarea urmatoare: Primul roman interzis in Ucraina euromaidaneza dupa “marile schimbari democratice”: Constantin Moroșanu, președintele ”Asociației Prietenii Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herta” »

Primim la redactie:

In data de 23.05.2014 un grup alcatuit din aproximativ 100 de angajati ai OMV-PETROM reprezentanti ai Sindicatul Liber şi Independent Petrom Suplac – Marghita-Petromar, Sindicatul Petroliştilor Drăgăşani,Sindicatul Liber Independent Petrosind Craiova,Sindicatul Liber Petrom Găieşti  s-au deplasat la sediul OMV-AUSTRIA  si au  protestat impotriva noului contract de munca incheiat intre sindicatul lui Liviu Luca si administratia de la Bucuresti a companiei OMV.

In data de 26.05.2014 angajatii platformelor marine din Marea Neagra a OMV-PETROM au intrat in greva japoneza pe timp nelimitat, nemultumirile fiind legate de acelasi contract de munca si de unele prevederi ale Codului Muncii pe care compania refuza sa le aplice (vedeti Comunicatul oficial mai jos).

De asemenea s-au facut demersuri la Primul Ministru printr-o scrisoare si catre mass-media pentru a face cunoscute aceste proteste ale salariatilor fata de abuzurile pe care compania OMV  le face de ani buni.

Intrebarea este: de ce presa si televiziunile din Romania (desi au fost informate prin comunicate de sindicatele respective) refuza cu obstinatie sa scrie sau sa difuzeze pe posturile TV despre aceste proteste? Din cauza publicitatii cumparate de OMV-PETROM? Din cauza influentei liderului penal Liviu Luca?

PS: Pe 28.05.2014 am avut promisiunea d-lui Moise Guran, cu o ora inainte de inceperea emisiunii (dupa ce ne-a cerut si i-am pus la dispozitie documente oficiale, poze, etc) ca va face cunoscut in emisiunea “ Biziday “ protestul nostru. Dar se pare ca cenzura a functionat si la TVR 1… Nu a scos un singur cuvant, desi era documentat “beton”.

Comunicat

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Greva Japoneza la PETROMAR Constanta Salariatii OMV PETROM, membri ai SLI PETROM Suplac-Marghita de la cele 7 platforme marine si baza PETROMAR, vor purta banderole albe pe brat incepand cu data de 26 mai 2014, in semn de protest fata de refuzul administratiei de a dialoga direct cu salariatii si de a gasi solutii amiabile la probleme care genereaza starea conflictuala ce dureaza de aproape o jumatate de an.
Protestatarii cer administratiei OMV PETROM sa accepte un DIALOG DIRECT, CINSTIT si CONSTRUCTIV astfel incat sa fie gasite solutii la revendicarile ce vizeaza anumite reglementari din Codul Muncii pe care compania refuza sa le aplice si sunt revoltati si de noul contract colectiv de munca care le reduce masiv drepturile.
Salariatii incearca de mai bine de 6 luni sa se faca auziti insa administratia refuza dialogul direct si le raspunde prin intermediul firmelor de avocatura. Rabdarea petrolistilor de la platforme se apropie de sfarsit si daca vor fi ignorati in continuare, acestia au in vedere si alte mijloace de protest. Reamintim ca saptamana trecuta, vineri 23.05.2014, Sindicatele Libere din OMV PETROM, din care fac parte si salariatii de la PETROMAR, membre ale confederatiei ENERGETICA si BNS, au protestat in fata sediului OMV din Viena.

Blocul National Sindical – Departament Presa BNS

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Personalitatea si asasinarea Maresalului Ion Antonescu in lucrarile Profesorului Gheorghe Buzatu: “Istoria sa judece”.VIDEO/DOC

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 1, 2014 - 5:00pm

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava)

“Să nu uităm că istoria
nu va uita pe vinovaţi;
şi vinovaţi suntem cu toţii:
unii, pentru că am tăcut;
alţii, pentru că am greşit;
cu toţii, pentru că am suportat.”

General Ion Antonescu

(Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

“Biografia Mareşalului Antonescu, care nu poate şi n-are cum decade în hagiografie, se întemeiază pe realităţi indiscutabile, verificate şi susţinute numai pe temeiul unei multitudini de documente, multe cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci apoi valorificate, numeroase în premieră, judecate şi relatate de specialişti sau de participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu ş.a., ş.a. Nu este lipsit de interes să precizez că biografia este populată de cel puţin o mie de personaje, fiecare ocupându-şi natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, desfăşurarea şi consecinţele faptelor examinate.

Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi de anvergură, precum personalităţi de excepţie ca Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, C. Piki Vasiliu, a devenit, prin voinţa excesiv brutală a învingătorilor din 1945-1946, exemplar… După cum, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără „modele” grozave pentru desfăşurările ulterioare din Istoria Românilor. Este un aspect sub care versul popular a surprins – precum de obicei în asemenea situaţii – similitudini extraordinare şi adevăruri esenţiale, pline de sens pentru cine e dispus a descifra învăţăminte:

Şi, din vreme-n vreme,
Practică barbară,
Capul ginţii noastre
Cade pentru Ţară!”

*

* *

Biblioteca Profesorului Buzatu

Biblioteca Profesorului Buzatu

Prof Gheorghe Buzatu in biroul sau de la CICE-Iasi cu lucrarea Documente din Arhiva lui CZC - 2012- Foto Cristina Nichitus Roncea“Nu întrevăd, acum, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată generozitate să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, de ce vreun istoric ar mai avea temei de a-l exclude pe Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane, alături de I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga. În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să mă pronunţ, cât timp numai trecerea timpului, perspectiva justă a evenimentelor deja împlinite şi cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi dreaptă măsură, cuvântul decisiv nimerit. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi la scurt timp după catastrofă avea să-şi afle groaznicul sfârşit:”Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă” . Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto al capitolului III aceste cuvinte definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu: „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”. În atare împrejurări, Ion Antonescu a reprezentat, sub cele mai multiple aspecte şi din cele mai multe cauze, mai mult decât un factor de decizie, un reazem pe măsură, un element de incontestabilă garanţie, chiar siguranţă, la „talpa” Ţării.

Ion Antonescu inaintea executiei 1 iunie 1946 - Ziaristi OnlineNumele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în Istorie, cu sau mai degrabă fără voinţa unora sau a altora, încă din cursul vieţii. Mai presus de orice – Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru toate faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, după cum nici democrat, dar nici rasist ori criminal de război. Ci, înainte de orice, un bun naţionalist. Răstimpul care ne desparte de execuţia lui în 1946 este, totuşi, prea scurt la scara istoriei pentru a fi „văzut” total şi global, fără de greş, dar, netăgăduit, că dreptatea tot îşi va spune cuvântul. Deja unele sondaje de opinie, la nivel naţional, l-au situat pe Mareşal în rândul celor mai de seamă români de oricând şi de orişiunde.

Faptele trecutului, consumate, Antonescu n-ar mai avea cum interveni şi ce dovedi, sau ce … corecta măcar. Este, de-acum, rândul istoricilor şi şansa lor de-a afla şi dezvălui tot adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!”

Din scrierile Profesorului Gheorghe Buzatu

Republicare In Memoriam Profesorul Buzatu

Documentare Ziaristi Online:

Profesorul Gh. Buzatu ne face un cadou de ziua lui, a Sfantului Gheorghe: ISTORIA SA JUDECE. O pledoarie pentru rejudecarea “Lotului Antonescu” si anularea “Procesului Tribunalului Poporului”

INTERVIU. Profesorul Buzatu reaminteste versurile lui Paunescu despre Antonescu in fata plutonului de executie: „În faţa morţii neclintit, N-aveai ce o ruga, Ai lăcrimat şi i-ai zâmbit, Ca şi la nunta ta”

ANTONESCU, ALTFEL (1). „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

ANTONESCU, ALTFEL (2). “Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aici şi vom pleca cei din urmă”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

Mareşalul Ion Antonescu: „Faţă de cine să mai falsificăm istoria?”. Prof. Gh. Buzatu: ANTONESCU, ALTFEL (3)

ANTONESCU, ALTFEL (4). Profesorul Gh. Buzatu prezinta pentru Ziaristi Online un document al Trupelor Romane pe Frontul de Est scos din Arhivele Speciale ale Moscovei

ANTONESCU, ALTFEL (5). Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie istorica si de istorie lui Mihai de Hohenzollern

EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI (1). Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF

EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNEI: 23 AUGUST 1944 (2). O lovitură de stat fatală pentru destinul României

EXCLUSIV ONLINE. Testamentul olograf al Maresalului Ion Antonescu, scris in celula, la Palatul Regal, in noaptea de 23 august 1944: “Istoria să judece”. DOCUMENT

INEDIT: Cum a intrat Ceausescu in posesia testamentului lui Antonescu din 23 august 1944

Lectia Profesorului Gheorghe Buzatu la comemorarea lui 28 iunie 1940: ATENŢIE LA ROMÂNIA!

Sa stim de ce suntem unde suntem. Romania sub imperiul haosului – de Prof Univ Dr Gh Buzatu. Carte cadou (PDF – Vol I si II) in memoriam ocuparea Ardealului (30 august 1940)

EXCLUSIV. La 200 de ani de la Raptul Basarabiei – Nicolae Iorga si Ion Antonescu. Un Studiu de Caz realizat pentru Conferinta Internationala BASARABIA – 1812 de Prof Univ Dr Ghe Buzatu

Haiducii Mortii: Armata Neagra. Rezistenta armata anticomunista si antisovietica din Basarabia. Studii de Elena Postica, Gheorghe Buzatu, Alexandru Moraru, Ion Varta, Nicolae Tibrigan

BASARABIA ŞI IAR BASARABIA! Profesorul Gheorghe Buzatu pentru Revista Romano-Americana si Ziaristi Online la aniversarea Unirii Basarabiei cu Tara

Ion Antonescu, Delirul si Cominternul. Profesorul Mihai Ungheanu despre executia lui Marin Preda

Ion Cristoiu prezinta Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind regimul juridic al mormintelor de război româneşti situate pe teritoriul Basarabiei. DOC

Talpes, Cristoiu, Basescu si Antonescu. Cum s-a spus în comunism adevărul despre Mareşalul Antonescu

Traian Basescu fata in fata cu Ion Cristoiu despre intelectualii lipsiti de caracter si regele Mihai. VIDEO INTEGRAL

Mareșalul Ion Antonescu și președintele Traian Băsescu, din nou în colimatorul Ucrainei, pentru… Holocaust

Apărarea lui Antonescu – de Cristian Negrea. Scrisoarea Maresalului catre Dinu Bratianu

Un român uitat, Ilie Lazăr – de Cristian Negrea

Ne puteam opri pe Nistru? O analiza de Cristian Negrea

Profesorul Gheorghe Buzatu, Xenopol, rusii, turcii si romanii. “Prea aproape de Rusia, prea departe de Dumnezeu”

Paradigme ale Tragediei Basarabiei. O magistrala lectie de istorie oferita de profesorul Buzatu trepadusilor Moscovei la ratificarea Tratatului Romano-Rus

Teșu Solomovici: Evreii din Romania ii datoreaza viata Maresalului Ion Antonescu. Emisiunea La Taifas cu Ion Cristoiu si istorici romani, evrei si masoni. VIDEO

“Transilvania noastră e vrăjită”. Diktatul de la Viena, 30 august 1940

Prof Gheorghe Buzatu: “Revolutia” de la 23 august 1944

Marea Tradare a Romaniei de la 23 August 1944. Documentare Ziaristi Online

Exclusiv: Romania – Stat de necesitate europeana. Enciclopedia Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul

Maresalul Antonescu vroia sa imparta aurul BNR romanilor ca sa nu ajunga pe mana rusilor. Raportul Secret al agentului Intelligence Service AGG de Chastelain. PREMIERA

Negocierile Maresalului cu Aliatii si marea tradare de la 23 august 1944 relatate de un agent secret al Intelligence Service. Ivor Porter: Operation Autonomous

Intelligence Service si negocierile Maresalului Ion Antonescu cu Aliatii. Pozitia SSI fata de Operatiunea “Autonomous” a SOE

EXCLUSIV: Drepturile si interesele permanente ale Romaniei. Atlasul Spatiul Istoric si Etnic Romanesc al lui Antonescu reeditat cu prefata profesorului Buzatu

Semnal: Atlasul Spatiul Istoric si Etnic Romanesc al lui Antonescu, reeditat

Basarabia în război si Basarabia sub noaptea comunismului. Documente de Arhiva

16 iulie – 70 de ani de la eliberarea Chisinaului. “Traiasca Maresalul Desrobitor” – Fotodocument

De la erou pe Frontul de Est la “dusman al poporului”. Interviu-document cu eroul-sergent Gheorghe Lavric

Un interviu-bomba cu Ion Varlam, boier, diplomat si fost detinut politic: Despre evrei, comunisti, securisti si kaghebisti, de la Antonescu la Basescu. VIDEO

2 iulie 1941 – Operatiunea Munchen. Luptele pentru recuperarea Basarabiei si Bucovinei de Nord si distrugerea Armatei Rosii. FOTO/VIDEO/DOC

Faimosul Radu Theodoru despre Chestiunea secuiasca de la Mihai Viteazu la Maresalul Antonescu si Traian Basescu. VIDEO

Romania cu si fara Basarabia, intre Germania si Rusia, atunci ca si acum. Prof Ioan Scurtu: Dupa 70 de ani

23 AUGUST 1944 – DE TREI ORI TRADARE. Cuvantul lui Antonescu si noi documente secrete despre Regele Mihai. EXCLUSIV

Documentele secrete ale tradarii Regelui Mihai. De la Visinski la Stalin, Molotov si Beria. EXCLUSIV

Maresalul Ion Antonescu, erou national, Regele Mihai, sluga la rusi. VIDEO cu Traian Basescu la B1 TV

Primele acţiuni militare pe Frontul de Est – 22 iunie 1941. General Platon Chirnoaga: „Istoria politicã si militară a răsboiului României contra Rusiei sovietice”

70 de ani de la declararea Razboiului Sfant. Profesorul Buzatu: Maresalul Antonescu nu a fost “criminal de razboi”. EXCLUSIV

Lansare la Chisinau: Fereste-ma, Doamne, de prieteni! Larry Watts: Unitatea sovinismului antiromanesc pe axa Moscova – Budapesta

Larry Watts despre deznationalizarea din Basarabia. De la Bucuresti la Chisinau, pentru lansarea istoriei sale secrete: 2 iunie, Ziua Eroilor, ULIM, Aula Magnifica, ora 15.00

Bustul Maresalului Antonescu, jos, bustul criminalului Wass Albert, sus!

Gheorghe I Bratianu: Geografia Istorica si Politica a Marii Negre

Integrala Documentelor din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu – 27 de volume editate de prof univ dr Gh Buzatu si Victor Roncea pentru Civic Media. In loc de Incheiere

Avertismentul final al profesorului Gheorghe Buzatu din „Nicolae Ceauşescu – Strict Secret”: Romania pierde pe toate planurile sub dictaturi anacronice de tip Soros si GDS

Istoria sa judece - Prof. Gh. Buzatu.doc

Profesorul Gheorghe Buzatu omagiat pe ultimul drum de Presedintele Romaniei, Traian Basescu, Academia Romana si personalitati din intregul spatiu istoric si etnic romanesc. VIDEO/FOTO IN MEMORIAM

Categorii: ziaristi_online

11 biserici au fost distruse în Homs. Locuitorii revin printre ruine

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 1, 2014 - 3:00pm

Biserica distrusa in Homs - Siria - Church - Syria11 biserici creştine au fost distruse în Homs, a declarat Episcopul ortodox George Abu Zacham.

El a dat un interviu ziarului libanez The Daily Star, în care a arătat tragedia creştinilor din Siria şi programul concertat al rebelilor islamişti de a distruge vestigiile creştine bimilenare şi credinţa creştină din Siria, informeaza Doxologia.

El a spus că situaţia din Siria este o catastrofă cumplită, mai ales în cartierul creştin Hamidieh. Aici, biserica, unde se află o relicvă din brâul Maicii Domnului, a fost salvată de tirurile de mortiere datorită zidurilor foarte groase. Episcopul a acuzat rebelii că au incendiat biserica din secolul al VI-lea închinată Sfântului Elian.

După luptele acerbe din jurul oraşului Homs, Siria, locuitorii încep să revină la casele lor. Însă, cei care timp de doi ani au fost refugiaţi în diferite locuri mai liniştite din Siria sau din ţările învecinate constată acum că locuinţele lor sunt devastate, distruse de mortiere şi bombe şi că averea lor nu mai există. Cartierele unde s-au derulat luptele sunt complet distruse şi bisericile creştine milenare sunt rase de pe faţa pământului.

Arhiepiscopul ortodox cu sediul în cartierul Bostan al Diwan din Homs a redeschis porţile reşedinţei sale în ciuda faptului că etajul al doilea al clădirii este distrus. Ierarhul ortodox este zi şi noapte în slujba celor răniţi şi înfometaţi, a locuitorilor care încearcă să îşi recapete viaţa lor aici. El a declarat că 11 biserici au fost distruse sau puternic afectate, patru sedii episcopale, dar şi Biserica “Sfântul Gheorghe”.

Catedrala celor Patruzeci de Mucenici şi Biserica “Sfântul Ilie” din Homs nu au fost distruse, însă au fost incendiate şi au suferit multe stricăciuni de la mortiere, transmite site-ul Miscarii Tinerilor Ortodocsi din Siria.

Miile de locuitori care nu mai au nimic s-au adunat în jurul catedralei şi, îngenunchind, s-au rugat lui Dumnezeu să-i apere pe ei şi lumea întreagă de iadul războiului. La rugăciune au participat toţi ierarhii în Biserica Brâului Maicii Domnului a siriacilor ortodocşi.

Sursa: Doxologia via Ziaristi Online

Video via YouTube

Categorii: ziaristi_online

Basarabia-Bucovina.Info a lansat proiectul “Artizani, apărători şi martiri ai Unirii în Arhivele secrete” de la Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi, Moscova şi Washington

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 31, 2014 - 12:30am

Deputati-si-senatori-basarabeni-arestati-de-NKVD-si-trimis-in-Gulag-Basarabia-Bucovina.InfoDe Inaltarea Domnului, Ziua Eroilor, incepem sa prezentam soarta unor eroi necunoscuti, care lipsesc total din cartile de Istorie, si pe care portalul Basarabia-Bucovina.Info isi propune sa ii puna in lumina pana la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire, in cadrul proiectului “Artizani, aparatori si martiri ai Unirii in Arhivele secrete”, desfasurat cu concursul Asociatiei Civic Media si cu sprijinul CNSAS, al Arhivelor Nationale si al altor institutii de specialitate. Suntem recunoscatori istoricului basarabean Mihai Tasca pentru ca putem incepe demersul nostru cu o serie de militanti pentru consolidarea statului national-unitar roman, senatori si deputati ai Basarabiei, disparuti in Gulagul sovietic. Chiar daca cei de mai jos nu sunt cu totii dintre cei care au votat pentru Unirea Basarabiei cu Tara, pentru a fi apoi haituiti de NKVD, dupa ocuparea provinciilor istorice romanesti de catre Armata Rosie, ei fac parte din aceeasi generatie si, cu siguranta, isi revendica numele de eroi dar si de martiri. Asadar, incepem azi un prim episod al tragediei ocupatiei sovietice care a urmarit in primul rand decapitarea elitelor patriotice, urmand sa publicam apoi detalii inedite din arhivele serviciilor secrete despre soarta marilor artizani ai Unirii Pan Halippa si Ioan Pelivan, asa cum sunt ele relevate in studiile si documentele care ne-au fost puse la dispozitie de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei si Gheorghe Negru. Tuturor, le multumim deosebit.

Integral la Basarabia-Bucovina.Info:

ARHIVELE COMUNISMULUI: Soarta senatorilor şi deputaţilor basarabeni arestaţi de sovietici în 1940

Cititi si alte articolele din cadrul Parteneriatului Basarabia-Bucovina.Info privind fostele Arhive secrete:

Dr. Larry Watts despre „CURSUL DEOSEBIT” AL ROMÂNIEI ȘI SUPĂRAREA MOSCOVEI: Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989). EXCLUSIV

DOCUMENTE din Arhivele KGB si CC al PCM din RSSM. Basarabia si “Relaţiile sovieto-române în prima jumătate a anilor ’60″, analizate de Elena si Gheorghe Negru

ZAHARIA HUSĂRESCU, SCUTUL BASARABIEI. De Ziua Unirii Principatelor Romane, Basarabia-Bucovina.Info deschide Arhivele Sigurantei si Securitatii via CNSAS

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Cum a fost confiscat si mistificat filosoful Al. Dragomir de G. Liiceanu. Un interviu extraordinar, descenzurat, cu victima Grupului Humanitas, realizat de Fabian Anton si adnotat de Isabela Vasiliu Scraba

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 29, 2014 - 11:00pm

Alexandru Dragomir de Fabian Anton via Ziaristi OnlineInterviu ALEXANDRU DRAGOMIR :

«Eu mă simt acasă numai în filozofie»

(Interviu din 15 iunie 2000 refăcut de Isabela Vasiliu Scraba conform celor înregistrate pe casetă audio și însoțit pe alocuri de comentarii, după cenzurarea operată de «Observatorul Cultural», nr. 275/ 2005)

 

Alexandru Dragomir: Ce e un interviu? O pendulare intre lipsa, intre golurile de memorie și bucuria ca-ti amintesti…

Fabian Anton:Haideti atunci sa incepem cu amintirile. Noica spunea despre dumneavoastra ca aveti un alt mod, „strength“, de a concepe filozofia și că, în acelasi timp, uneori aveti „obiectii brutale, trădind aproape lipsa organului filozofic“. Sintem în anul 2000, aveti 84 de ani, si, pina acum, ati ramas un retras sau, cum spunea cineva, un „tip accesibil doar initiatilor“. Pentru toate acestea, și pentru multe altele, spuneti-ne, pentru inceput, cine sunteti dumneavoastra, domnule Dragomir?

A.D.: Cine sint? Un nimeni! Nu am notorietate fiindca n-am calitati social-vizibile. Si, îndeosebi, fiindcă n-am urmărit asta niciodată (sau îmi fac iluzia căpentru asta, și că, dacă as fi făcut-o, cine stie ce ar fi iesit). Dar, cum nici n-am scris nimic, sunt de fiecare data foarte mirat cind mi se spune ca sunt stiut sau cunoscut sau pomenit ici-colo. Nu se inghesuie lumea, dar… în fine.

Sigur ca asta mi se trage din pricina prietenilor pe care i-am avut, indeosebi Dinu Noica și Mircea Vulcanescu și mulți alții.

Cu Cioran n-am fost prieten, în intelesul că, desi nu era o diferenta mare de virsta intre noi, diferenta se marise destul de mult în epoca tineretii, cind 6–7 ani ajung sa reprezinte o generatie. L-am cunoscut pe Emil Cioran, Luț, cum i se spunea în familie, la o cafenea care era pe Calea Victoriei, „Corso“ se chema. Se intilneau mai toti acolo, iar Cioran venea regulat. Era Cioran, era compozitorul Tudorel Ciortea, Dinu Noica și Mircea Vulcanescu. Si cu Mircea am fost acolo, Mircea Vulcanescu al cărui elev am fost.

 

[Născut în 1916, Alexandru Dragomir a fost student la Filozofie si Litere între 1933-1939. In anul 1933, Asociația „Criterion” organizase cel de-al treilea ciclu de „simposionuri” pe tema tendințelor spirituale ale tinerei generații (ciclu coordonat de profesorul Nae Ionescu), în care au conferențiat Mircea Eliade (Autenticitate), Paul Sterian (Ortodoxia), Petru Comarnescu (Neoclasicismul) și Mircea Vulcănescu (Istorismul prin resemnare, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger : Al. Dragomir și Octavian Vuia, în rev. „Jurnalul literar”, București, Anul XV, nr. 21-24, nov.-dec., 2004, p.13, sau http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filozofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia ). În noiembrie 1933 la Sala Dalles fusese al IV-lea Symposion despre Neo-clasicism în care vorbiseră Dan Botta, Petru Comarnescu, Petru Manoliu, Paul Sterian și Mircea Vulcănescu (vezi afișul în rev. „Manuscriptum”, Anul XXVII, numărul special Mircea Vulcănescu, nr.1-2/1996, p.233). În perioada când Mircea Vulcănescu a publicat (din toamna lui '33 până în primăvara lui '34), revista „Criterion” (de artă, litere și filozofie) a aparut Întoarcerea din rai, romanul lui Mircea Eliade în personajele căruia s-au recunoscut prietenii acestuia de la „Criterion”: „tel personnage réunit en lui Comarnescu et Mircea (Vulcănescu), par exemple, tel autre est un résultat de la fusion des caractères de Polychroniade et de Paul (Sterian), peut-être, et ainsi de suite. Par téléphone, de vive voix, les copains comentent leurs portraits ... Mircea (Vulcănescu), qui s'amuse de tout, trouve qu'on devrait changer le titre du roman: au lieu de „Întoarcerea din rai”, mettre „Întoarcerea de la Corso”. Le roman y correspondrait mieux” (notație din Jurnalul Mărgăritei Ioana Vulcănescu (soția filozofului Mircea Vulcănescu) în Memorii-Jurnal, vol. I, Ed. Vitruviu, București, 2013, p. 245). La cafeneaua „Corso” criterioniștii au discutat pe 15 februarie 1934 până după ora 1 noaptea minunata conferință despre Ion Creangă ținută de M. Vulcănescu la Fundația Carol, impresionați mai ales de observația după care lui Creangă „Eminescu i-a ținut loc de sat” (op. cit., p.250) ].

I. „ERAM UN GRUP FOARTE INFLUENTAT DE MIRCEA VULCANESCU”

Alexandru Dragomir : Mircea Vulcanescu era asistent la Universitate, la catedra de sociologie a lui Dimitrie Gusti. Mircea preda acolo Etica. Am fost un grup în anul acela, printre care și Mihai și Mariana Sora – care mi-au fost colegi și prieteni –, care am fost foarte influentati de Mircea Vulcanescu. A fost primul care si-a dat osteneala sa ne invete cum sa facem fișe din lecturile noastre, cum sa facem fise de autor, cum sa conspectam o lucrare. Si, mai ales, ne-a invatat regula ineluctabila : „Filozofie nu se citeste decit cu creionul în mina și hirtia în fata, ca sa-ti iei notite ».

Ei, și acolo, la „Corso“, l-am intilnit pe Cioran… Mai erau citiva acolo, mai putin cunoscuti.

Fabian Anton : Cu care dintre acestia v-ati simtit cel mai apropiat sufleteste? Cu Noica? Cu Eliade? Cu Ionescu ? Banuiesc ca l-ati cunoscut și pe Nae Ionescu.

{Aici redacția «Observatorului Cultural», nr. 275/2005 cenzurează numele lui Nae Ionescu, înlocuind pe Nae cu «Eugen», probabil sub influenta masivei mediatizari a unei carti mediocre și rauvoitoare la adresa lui Cioran, Eliade și Eugen Ionescu scrisa de o comunista franceza după 1990. Din continuarea interviului se vede ca în realitate filozoful A. D. avea prezent în memorie timpul studentiei, cand audiase cursurile lui Nae Ionescu și ale suplinitorului acestuia la catedra de metafizica, dar nu și seminarul tinut de Mircea Eliade. Alexandru Dragomir isi va aminti de «personalitatea, foarte sugestiva, a lui Nae Ionescu după ce va povesti ( în continuarea ideii cu intalnirile de la «Corso») de ce a ajuns sa-l cunoasca pe Mircea Eliade la cafeneaua «Corso» și nu la seminariile despre Metafizica lui Aristotel, iar ceva mai incolo de ce crede el ca ar fi scapat de influenta naeionesciana. Ceea ce era foarte departe de adevar. Din jurnalul unei foste colege de facultate (Jeni Acterian)  se poate constata limpede aceasta influenta (p. 434): « Alexandru Dragomir spune : «-Nu ma intereseaza în viata decat un lucru : filozofia, filozofia, filozofia »). Or, interesul pentru filozofie se regaseste la toata Scoala trairista fondata de Nae Ionescu: la Vasile Bancila, la ganditorul crestin care a fost Mircea Vulcanescu, la sclipitorul Petre Tutea, la poetul filozof Horia Stamatu, la romancierul filozof Vintila Horia, la filozoful religiilor Mircea Eliade, la filozoful sceptic Emil Cioran, la Stelian Mateescu și la Constantin Noica. (I. V.S.)}

A.D. : Nu!!! Stati putin! In timp ce eu eram student la Filozofie noi faceam o asa-numita „para-militarie“, adica, o data pe saptamina, trebuia sa mergem la pregatirea para-militara. Mergeam pe cimp, sub comanda unui ofiter, și faceam și noi instructie, miscari din astea cu stinga-imprejur, drepti, și asa mai departe. Asta faceam noi exact în timpul în care Mircea Eliade tinea un seminar la catedra lui Nae Ionescu. Era un seminar despre „Metafizica lui Aristotel“ la care Mihai Sora și Mariana mergeau. Asta fiindca Mihai n-avea pregatirea para-militara simbata, ci duminica. Asa l-am scapat pe Eliade. Desigur, l-am vazut și eu la cafeneaua „Corso“. Dar iti dai seama ca noi, astia micii, studentii care eram acolo, stateam mai la marginea mesei și aveam rolul de «acousmatos» de ascultatori, cum era în scoala lui Pitagora. Nu aveam rolul de vorbitori, fiindca aveam bun-simt.

Pe Dinu [Noica] l-am cunoscut tot asa, exact asa. Dar Dinu era mult mai sociabil și tinea sa cunoasca tineri studenti, „studenti de viitor“ cum se spune. L-am cunoscut la Biblioteca Facultatii de Litere, unde era bibliotecară domnisoara Marcela Bedreag, un om foarte bun sufleteste. Asta cred ca era prin ’34 – ’35. și asa am ramas prieten cu Dinu Noica pâna la moartea lui. Deci am fost prieteni din 1935 si pina prin ’86. Vreo 50 de ani. Chiar socotisem ca ne-a legat o prietenie de peste 50 de ani.

F. A.: Există o Autobiografie [care se vinde la Universitate] de care v-am spus [deja]. Din Autobiografie lumea află lucruri care [mai apoi circulă] și pe care nimeni nu le poate proba. [Chiar și] în volumul xeroxat și legat ce cuprinde cam 400 de pagini pe care sunteti dumneavoastră trecut drept autor există o autobiografie. Pe piata cartii, la anticarii de la Universitate circulă astfel de lucruri pe care nimeni nu le poate proba. Ne-ati vorbit pina acum despre prieteni, dar doream un cuvint de inceput despre dumneavoastra, despre copilarie, adolescenta.

{De aici redactia « Observatorului Cultural» a taiat intreaga parte în care tanarul ii spune lui Alexandru Dragomir despre copiile xerox cuprizând „prelegeri tinute în casa lui Liiceanu care se vand la anticarii din Piata Universitatii ca fiind scrise chiar de A.D., fara ca el să fi prins de veste că a redactat așa ceva. Or tocmai multiplicarea unor scrieri carora Alexandru Dragomir le nega în mod categoric paternitatea -, reprezentase de fapt mobilul vizitei. Pe la inceputul interviului, se poate auzi de pe casetă urmatoarea exclamatie a lui Fabian Anton, « sa spulberam toata povestea asta ». Tânărul era pe drept motiv scandalizat de asemenea mod de a face bani de pe urma lui Alexandru Dragomir profitând de o clandestinitate culturală impusă de teroarea ideologica din comunism care a întârziat apariția publică a lui Alexandru Dragomir – întâi la Radio pe 2 iulie 1997, apoi ca prefațator al unei cărți scoase în același an de Editura Jurnalul Literar, cea care a publicat în premieră din traducerea volumului heideggerian Sein und Zeit, făcută de Dorin Tilinca. Cum bine se stie, Noica isi riscase viata cand a dorit sa iasa din clandestinitate culturala. Acuzat de infractiunea de «propaganda impotriva orânduirii» el a platit cu sase ani de puscarie politică tentativa de publicare a Povestirilor după Hegel. In mod inexplicabil, Editura Humanitas si in anul 2010 scrie in p.2 a volumului Al. Dragomir, Meditații despre epoca modernă, că autorul a murit „fără să fi publicat vreodată ceva”, de ca si cum A. D. n-ar fi aflat nici de prefața la volumul Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal, Ed. Jurnalul literar, 1997, p.5-8, si nici de aparitia la Paris intr-o revistă scoasă de Ierunca a textului heideggerian pe care Al. Dragomir l-a tradus impreună cu W. Biemel. (I.V.S) .

A. D. : Sunt nascut la 8 noiembrie 1916, la Zalau, în Salaj. M-am nascut intimplator acolo, căci era razboi. Transilvania era în Imperiul Habsburgic, tata era inrolat pe front, mobilizat, iar bunica-mea, adica mama mamei, avea pamint acolo, în Sălaj. Asa ca mama era acolo pentru că sotul ei, adica taica-meu, era plecat pe front. M-am nascut deci intimplator acolo, fiindca noi aveam domiciliul în Cluj, iar eu ma consider clujean. Scoala primara și liceul le-am facut la Cluj. Numai facultatea, facultatile de fapt – adica Dreptul și Filozofia –, le-am facut la Bucuresti. Sint licentiat în Drept și Filozofie. Si… și atit.

F. A. : Ati mai avut frati, surori?

A. D. : Am avut un frate, da! Era cam cu doi ani mai în virsta decit mine. E poza lui acolo. Il chema Virgil Dragomir, era inginer, profesor și prorector la Institutul de Constructii. Cind a murit, acum citiva ani, era prorector. Surori n-am avut. Eram doar noi doi, singurele odrasle.

Cred ca, dupa ce m-am nascut eu, s-au lecuit ai mei și n-au mai continuat. Cum am spus, am facut la Cluj scoala primara și liceul, ori Seminarul Pedagogic Universitar, care era un foarte bun liceu. Fiindca profesorii de acolo, majoritatea, erau profesori universitari. De-aia ii și spunea Seminarul Pedagogic Universitar. Astia, proaspetii licentiati, asa era pe vremea aceea, inainte sa devina profesori trebuiau sa dea examene de predare și atunci veneau la liceul nostru, în trimestrul al II-lea, și dadeau vreo doua-trei lectii de probă, sub stricta supraveghere a profesorilor nostri de acolo care, cum am spus, erau profesori universitari. Asa l-am avut profesor pe Daicovici, pe matematicianul D.V. Ionescu, pe Bratu – tot la matematica – și pe multi altii. Pe urma, la facultate însă, am venit la București.

II. A. DRAGOMIR: «AM FĂCUT FILOZOFIE FĂRĂ SĂ ȘTIE TATĂL MEU »

Alexandru Dragomir : Bacalaureatul l-am dat tot la Cluj, în 1933, dar la facultate am venit la București să fac Dreptul. Taică-meu voia neapărat să fac Dreptul și unchiul meu, care era profesor de istorie și membru al Academiei, Silviu Dragomir, îmi spunea că nu trebuie să fac facultatea la Cluj, pentru că acolo tata era cunoscut, unchiul meu la fel, erau știuți de toată intelectualitatea clujeană, inclusiv toți profesorii universitari de la Drept îi știau și ei și, astfel, aș fi fost ispitit să trec examenele prin prestigiul alor mei și nu prin merit propriu.

Așa am venit la Bucureștii, în octombrie 1933. Tin minte că nu mi-a plăcut deloc.

De fapt, retrospectiv, eram un tânar ardelean, îmbrăcat ardelenește, vorbind ardelenește, gândind ardelenește și ținând să rămân așa. Si era în 1933. Trecuseră ani de zile de la Unire și tot mai exista încă PREJUDECATA, DISCRIMINAREA cu ardelenii și regățenii. Cei din Moldova și Muntenia erau regățenii. Asta avea o colorație peiorativă în Ardeal.

Si ni se răsplătea cu vârf și îndesat de către cei din vechiul regat. Aceștia considerau că ardelenii în primul rând vorbesc o română stricată. Că, în al doilea rând, sânt niște papă-lapte, că sânt niște naivi și alte calități eiusdem farinae. Nu mi-a plăcut deloc aici. Nu îi întelegeam pe colegii mei ce vorbeau, fiindcă vorbeau foarte iute, fiindcă erau bășcălioși, cum se spune. Si pentru că eu nu gustam așa bine glumele. Nu știam să discern și, mai ales nu știam să răspund cu aceeași monedă. Si, când m-am întors în vacanța de Crăciun la Cluj i-am spus lui taică-meu că eu nu mai vreau să mă întorc la București, că acolo este tot ce v-am spus adineauri. Si tata a spus: „Nu, nu, tu o să te întorci, o să te întorci ! Ti-e greu? Cu atât mai bine! Te vei duce și te vei întoarce!“. Așa că m-am întors. Ce puteam să fac? Autoritatea paternă a învins.

[E demnă de remarcat constatarea că și după cinsprezece ani de la hotărârea ardelenilor de a se unii cu regățenii încă mai dăinuiau prejudecăți și de-o parte și de alta. Privind retrospectiv, filozoful se amuză evident de această situație care i-a creat inițial dificultăți de adaptare peste care a trecut însă cu ușurință dezvoltându-și simțul umorului. Lipsiți de orice urmă de umor, redactorii de la „Observatorul cultural”, nr.275/ 30 iunie –6 iulie 2005, nu au pierdut aici ocazia de a face politica zilei, accentuând (prin subtitlul dat acestui fragment) diferențele enumărate de filozof în glumă. După „politica zilei”, se cer din nou sădite anacronice prejudecăți, musai asociate cu o mândrie local-provincială cu totul deplasată în România, stat ce aparține Uniunii Europene. Manipularea într-o asemenea direcție apărea într-o anchetă a revistei „Dilema veche” din București, nr. 365/2011, la care am făcut referire în articolul meu intitulat Mircea Vulcănescu și alți cărturari martiri ai temnițelor comuniste (vezi rev. „Nord literar”, Baia Mare, iulie-august, 7-8 (122-123)/ 2013, http://www.scribd.com/doc/170644948/Isabela-Vasiliu-Scraba-MIRCEA-VULC%C4%82NESCU-%C5%9EI-AL%C5%A2I-C%C4%82RTURARI-MARTIRI-AI-TEMNI%C5%A2ELOR ). ]

Dar în iunie 1934, după ce am dat examen, nici nu m-am mai dus înapoi la Cluj pentru că aveam prieteni regățeni de aici, din București. Stiu chiar că m-am dus la vila de la Predeal a unuia dintre ei. Intrasem în societatea bucureșteană.

Pe urmă am făcut Filozofia, în ilegalitate față de taică-meu. Am făcut Dreptul, cum dorea tatăl meu și toată familia, „ca să câstig și eu un ban“, și apoi, un an mai târziu m-am înscris și la Filozofie. Mi-am plătit din economii taxele, până când unchiul meu [istoricul academician Silviu Dragomir] s-a întâlnit la Academie cu P. P. Negulescu sau cu C. Rădulescu- Motru, nu mai știu cu care din ei, care erau profesori la Filozofie, și ăia m-au trădat! Fără să vrea săracii ! Adică i-au spus unchiului meu: „Domnule, dar ai un nepot care este un foarte bun student!“. Unchiul meu s-a mirat: „Unde student?“. „Păi la mine, la Filozofie!“ El a spus: „Dar nu-i student la Filozofie, el e student la Drept!“. Si acela i-a spus: „Că-i student și la Drept nu știu, dar știu că a dat examen cu mine!“.

[Silviu Dragomir (1888 – 1962) si-a luat licența în teologie și în istorie la Universitatea din Cernăuți devenind academician în 1928. Întâi a fost profesor de istorie bisericească la Seminarul „Andreian” din Sibiu (1911-1918), apoi, vreo treizeci de ani, după înființarea Universității Daciei Superioare, a fost profesor de istorie la Universitatea Cluj-Sibiu. La vremea instaurării „regimului comunist al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca) este scos din Academie (în 1948), casa din Cluj îi este naționalizată, iar el și soția sa trimiși după gratii. Arestat la șaizecisiunu de ani fără alt motiv decât acela de a fi unul dintre marii noștri istorici, academicianul Silviu Dragomir publicase numeroase lucrări de referință în domeniul istoriei românilor, domeniu cu atâta perseverență distrus în perioada comunistă, încât după 1990 a putut fi propulsat ca mare „istoric” chiar și grafomanul Lucian Boia. Intre 1944-1946, Silviu Dragomir a publicat patru volume de Studii și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii 1848-1849, când încă mai era profesor de istorie la Universitatea revenită de la Sibiu la Cluj, post din care a fost pensionat forțat în 1947. În vremea când jumătate din Ardeal fusese oferit de Hitler ungurilor, Silviu Dragomir a scris în refugiul de la Sibiu La Transylvanie avant et apres l’arbitrage de Vienne (Sibiu, 1943), Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie (1943) și Andrei Șaguna și Joseph Rajacic (1943). În 1938 îi apărea Les Roumains de Transylvanie a la veille du mouvement de resurrection nationale. Înainte publicase Nicolae Bălcescu în Ardeal (1930), monografia Avram Iancu (1924), monografiaIoan Buteanu, prefectul Zarandului în anii 1848-1849 (1928) și The ethnical minorities in Transylvania (1927). Dintre lucrările sale referitoare la românitatea din Balcani, înainte de alegerea sa ca membru titular al Academiei Române, Silviu Dragomir a publicat Originea coloniilor române din Istria (1926); Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic (1924) și Vlahii din Serbia în secolele XII-XV (1922). Intre cele mai apreciate lucrări ale sale se găsesc cele două volume care amintesc de perioada în care a predat istorie bisericească : Istoria dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea (Sibiu, 1920). După decembrie 1989 se publică lucrarea sa Românii din Transilvania și Unirea cu Biserica Romei (Cluj-Napoca, 1990). Supraviețuind regimului de exterminare din cei șapte ani de temniță, istoricul Silviu Dragomir a trebuit să trăiască fără pensie si locuință vreo doi ani, până când, la insistențele academicianului Andrei Oțetea si ale lui C. Daicoviciu, autoritățile comuniste i-au dat o slujbă la Institulul de istorie si arheologie din Cluj, în clădirea căruia a locuit din 1957 si până la moarte, în februarie 1962. În Wikipedia.ro, dicționar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 257/2013, pp.8-9, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro14.htm ), fișa istoricului Silviu Dragomir era (pe 16 febr. 2014) destul de „lacunară” la rubrica lucrărilor publicate, unde, ca din întâmplare, erau „uitate” cărțile din 1943 referitoare la Transilvania si cele despre românitatea sud-dunăreană.].

Așa am pățit și cu Iorga. Dădusem examen cu Iorga, în anul II [1935/36], și făcusem performanța de a iesi la iveală, în capul lui Iorga, acolo, la teze, la examen. El, în fiecare an, alegea una sau două dintre tezele studenților, teze care ii păreau lui mai răsărite, și discuta apoi cu autorii. Ori că anul meu era prost la istorie, ori că, ori că… a fost destul că Nicolae Iorga să mă aleagă pe mine și să mă cheme la o conversație. Si, din conversație în conversație – iar asta ține loc de „din lac în puț“ – m-a întrebat: „Dar cum ai reușit dumneata, student la filozofie, să faci o asemenea teză răsărită la istorie? Ce legatură ai cu istoria?“. Atunci n-am avut încotro și i-am spus că sunt nepotul lui Silviu Dragomir. Iar el a zis: „Aaaa, așa se explică!!!“. Si, din momentul acela, a pierdut orice interes pentru mine. Fiindcă era o explicație ereditară și nicidecum nu era un merit al meu.

[Teama de posibile performanțe datorate eredității au avut-o permanent profitorii ideologiei comuniste aflați în posturi decizionale, care, după amănunțite directivele ale NKVD-ului, s-au îndeletnicit cu selecția inversă. Ceea ce a determinat nu numai respingerea Măriucăi Vulcănescu de pe lista celor inscriși la Arhitectură în vara anului 1952, dar și arestarea tinerei de 18 ani pentru doi ani de zile, fără altă vină decât aceea de a fi fata cea mică a gânditorului creștin Mircea Vulcănescu. O selecție inversă de mare durată s-a făcut mai ales la facultățile de așa-zisă „filozofie”, unde atât admiterea cât si doctoratul erau permise după acceptarea dosarului depus de candidat. Discriminarea având ca obiect „originea putredă/ burgheză” s-a perpetuat (în unele cazuri) si după schimbarea de regim din decembrie 1989. Cu asemenea contra selecție și cu studii fără prea multe legături cu filozofia, unii dintre așa-zișii „specialiști” ajunși prin universități pe post de cadre didactice încearcă să-și camufleze incompetența cu o retorică manipulatoare după directivele politice care i-au săltat în posturi necuvenite (vezi toată maculatura post-decembristă unde, fără nici o legătură cu gândirea filozofică românească, s-a reintrodus în circulație limbajul anchetelor prin care au fost martirizați gânditori români închiși fără de vină, precum Mircea Florian, Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Traian Brăileanu, Benedict Ghiuș, Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, etc).]

M-am înscris la Filozofie, eram sîrguincios, constiincios, urmam cursurile lui Negulescu, ale lui Mircea Florian, ale lui Antonescu – la pedagogie, și ale altora, câți mai erau pe acolo. Din 1934-1935 am urmat și cursurile lui Nae Ionescu, care mă impresionase prin…, hai să spunem, personalitatea lui care era mai mult decât sugestivă, dar cu care nu eram de acord. Eu aveam lecturile mele. Si, într-o buna zi, întâmplarea a facut să ascult un curs de-al lui în care spunea exact ceea ce citisem eu, cu o zi înainte, în Kirkegaard. Ma rog, nu stiu dacă spunea chiar exact. Așa mi s-a părut mie, un student, un puțoi ca să zic așa, la 18-19 ani. Si, din momentul acela, am spus că Nae plagiază. Ceea ce era, evident, o enormitate, o prostie. Ce vrei ? La vârsta mea de acum pot să scuz orice din păcatele tinereții. Așa am scăpat de molipsire naeionesciană.

[Spusa lui Alexandru Dragomir nu corespunde cu impresia pe care a consemnat-o în iunie 1946 o fostă colegă de la filozofie care tocmai remarcase la el acea „molipsire naeionesciană” de care se credea scăpat: „Alexandru Dragomir are un ideal de viață și un ideal de om. (...) El spune: Nu mă interesează în viață decât un lucru: Filozofia, filozofia, filozofia... Mă uitam la el cum vorbea de Plato și mă gândeam la Nae: Neliniștea aceea pentru fiecare problemă, interesul acela vibrant și tragic în jurul fiecărei întrebări, simplitatea cu care lua noțiunile și le diseca și încercarea să scoată din ele maximumul de lămuriri posibile. Și mai mult decât orice, ezitarea aceea permanentă. Felul în care nu uita niciodată să-ți atragă atenția asupra limitelor noastre, asupra relativității oricărei afirmații care trece dincolo de un anumit plan. Felul în care ne învăța să fim prudenți și conștienți de posibilitățile și imposibilitățile omenești. Nae...singurul om de la care am învățat ceva... Nae... Singurul om care ar fi avut să-mi spună ceva... Am impresia că dacă aș fi stat de vorbă cu el.. .m-aș fi lămurit cu credința... Singurul om a cărui viziune ar fi avut interes vital pentru mine. Singurul om de acest fel care mi-a fost dat mie să-l cunosc” (Jeni Acterian, 5 iunie 1946, în vol. Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, București, 1991, pp.435-436). Din aceast fragment de jurnal se mai poate deduce că la „Scoala de înțelepciune” înființată la Noica în noua lui reședință de lângă pădurea Andronache, una din temele de discuție o constituiau în 1946 dialogurile platonice.].

Dar îmi aduc aminte cum era atunci. Nae intra primul la curs, totdeauna elegant îmbrăcat, dar nu distins îmbrăcat. Nu era nici țipător. Venea îmbrăcat scump și asta se vedea. In orice caz, era foarte bine îmbrăcat, spre deosebire de Negulescu, de Motru care erau mai cârpăciti, mai dascăli îmbrăcăți. Leafa mică, „remunerație mică, după buget“. Si am terminat facultatea normal, adică am terminat Dreptul în 1937 și Filozofia în februarie 1939. Pentru că, între timp, am facut armata și apoi ne-a dat drumul din armata și ne-au luat din nou. Era atunci istoria cu pactul de la München, cu anexarea Austriei de către Hitler. Mă rog… erau tot soiul de tulburări politice si ne tot chemau sub arme.

Si pe urmă în 1941, în 28 martie 1941, am plecat în Germania. întâi la Breslau, care mai tarziu a devenit orașul polonez Wroclaw, pentru că nu obținusem nici o bursă de stat, ci numai o bursă de oraș în Breslau, unde am stat un semestru.

Si apoi, în toamna anului 1941, am plecat la Freiburg, cu o bursă Humboldt. Am stat acolo din toamna anului 1941 pâna în toamna anului 1943, la Heidegger, facând o lucrare de doctorat în Hegel. Asta la sfatul lui Heidegger, lucrare pe care bine că nu am terminat-o, fiindcă am fost mobilizat. Nu prea poți termina o teza de doctorat într-un an și jumătate la Heidegger!

 

III. ALEXANDRU DRAGOMIR : „DIN IAN. 1945 ȘI

PÂNĂ LA PENSIONARE AM FOST PIERDUT PENTRU FILOZOFIE,

PENTRU PROPRIILE MELE INTERESE”

 

Alexandru Dragomir :Am fost mobilizat și trimis din nou în țară, deși Heidegger îmi dăduse un fel de «Zeugnis», un certificat cum că aș fi fost în câteva luni doctor. Mă rog, îi prezentasem deja tabla de materii, ideile principale le discutasem cu dânsul…

[ Despre studiile post-universitare la Freiburg povestește W. Biemel în niste amintiri despre Alexandru Dragomir. Biemel nu uită să spună cât de mult îl aprecia Heidegger pe Dragomir, care avea o înțelegere excepțională a limbajului filozofic heideggerian (Erinnerungen an Dragomir, în „Studia Phaenomenologica IV, 3-4 / 2004, p.13). Acest fapt a ușurat conlucrarea lor la traducerea în românește a textului „Was ist Metaphysik ?”, refuzat de N. Bagdazar (care avea o editură proprie) întrucât Heidegger ar fi fost „persoana non grata”. Din textul lui Biemel, editorul G. Liiceanu a tăiat numele lui Stefan Teodorescu, indicat de Biemel drept acel „coleg” de la Direcția de studii si Documentare care, studiind cu Heidegger, îi povestise cu entuziasm despre seminariile acestuia. Cenzurarea tipic comunistă a „filozofului de la Heildelberg” (apud. Svetlana Paleologu Matta, „Despre ontologia lui Stefan Teodorescu”, în vol. : Șt. Teodorescu, Spre un nou umanism, Ed. Solstițiu. Satu Mare, 1999, pp. 141-183) practicată de directorul Editurii Humanitas viza probabil crearea vidului artificial prin care Alexandru Dragomir să apară drept unic discipol român al lui Heidegger. Or, la filozoful german ajunseseră până la sfârșitul războiului mulți studenți români, în general trimiși de Nae Ionescu: D. C. Amzăr, Petre Pandrea, Stefan Teodorescu, Noica, C-tin Floru (care la simpozionul Asociației „Criterion” despre tendințele din filozofie a conferențiat în 1933 despre Fenomenologie), Octavian Viua, C-tin Oprișan, etc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii români ai lui Heidegger, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul XIII, nr. 194, aprilie 2005, p.1 și p.3, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/OPRIS6.html ). O informație din textul lui W. Biemel privitoare la soarta traducerii din Heidegger făcută în anii războiului cu Alexandru Dragomir are darul de a contrazice un neadevăr repetat si răsrepetat de Liiceanu pe toate cărțile lui Dragomir : „Moare la 13 noiembrie 2002 fără să fi publicat vreodată ceva.” Pe de-o parte, spusele lui Alexandru Dragomir transmise pe unde Radio despre filozoful Octavian Vuia fuseseră publicate de Nicolae Florescu în 1997, pe de altă parte, însuși Biemel își amintește că traducerea eseului „Was ist Metaphysik ?” făcută de Alexandru Dragomir împreună cu el a fost publicată „in Paris von Virgil Ierunca”.]

Din momentul acela am fost pierdut pentru filozofie, pentru propriile mele interese. Și am mers din concentrare în mobilizare, din mobilizare în concentrare. Pe urmă a urmat înstrăinarea: Din ianuarie 1945 până în decembrie 1950 am fost la o întreprindere de vândut oțeluri și electrozi, a Fabricii „Industria sârmei“ din Turda. Eram funcționar la serviciul de vânzări. Pe urmă, în 1950, am intrat la Editura Tehnică. Eram pe un post de stilizator. La Editura Tehnică erau foarte multe traduceri din rusă în 1950. Vezi, era piciorul stăpânirii. Și tot ce se traducea era din știința cea mai grozavă, adică de la ruși. Și toate astea trebuiau stilizate, deoarece cei care traduceau erau ba basarabeni, ba ruși. Am stat acolo până prin 1952. Apoi am tot trecut de la o editură la alta. M-au pasat de acolo, m-au transferat dincolo, și asa mai departe.

[ După ce mi-a apărut volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, oferit si lui Mihai Șora, acesta mi-a spus pe 24 oct. 2004 că prietenul său Dragomir, dat afară de la Editura Tehnică ajunsese chiar si pe Santierul de la Bicaz unde se ocupa de „aprovizionarea cu ciment” (vezi textul memorialistic: Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inaugurată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, 1-15 iunie 2013, nr. 258, pp.4-5, sau   http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm ). Probabil că Alexandru Dragomir lucra pe Șantierul Hidrocentralei de la Bicaz când unchiul său, acad. Silviu Dragomir, era ca și alți istorici după gratii în închisoarea din Sighetul Marmației.].

Am avut și o seamă de alte mici posturi din acestea, de mizerie. Căci începuse deja problema cu dosarul de cadre. Și eu aveam un dosar de cadre foarte prost, pentru că studiasem în Germania (« nazistă »), taică-meu fusese jurisconsult și decan al Baroului Cluj, pentru că unchiul meu, istoricul Silviu Dragomir, fusese ministru în două rânduri. Și toate astea făceau să am un dosar putred [academicianul Silviu Dragomir (1888-1962), autor al Istoriei dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al VIII-lea, una dintre cele mai documentate istorii ale bisericii românești din Transilvania, elaborate după amănunțite cercetări în arhive românești și străine (din Budapesta, Viena, Carlovitz, Moscova) fusese arestat fără nici o vină în 1948 și dus în închisoarea din Caransebeș iar apoi alăturat, în mai 1950, lotului istoricilor români din închisoarea Sighetului Marmației, unde a fost omorât istoricul academician Gheorghe Brătianu. „Silviu Dragomir a supraviețuit perioadei sighetene și a fost transferat la alte locuri de detenție” (vezi Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, p.73.].

Și nu puteam să intru nicăieri unde să fiu cât-de-cât ce voiam eu. Nu puteam intra în sectorul ideologic. Ceea ce însemna nu numai ca nu puteam intra la vreo revistă, ca redactor. Dar nici măcar bibliotecar nu eram admis. Căci și asta se considera a fi tot în domeniul ideologiei. Și uite așa m-am târât după 23 august 1944. În 1976 am ieșit la pensie. Și, de atuncea, juisez. Asta înseamnă să fiu la pensie. Uite, sunt 24 de ani de când mă bucur că nu trebuie să fac nimic.

Fabian Anton : Cum va explicați totuși, v-am mai spus și la începutul discuției noastre, ca în jurul dumneavoastră s-a creat o anume faimă de „cel mai mare filozof român în viață“ ?

Alexandru Dragomir: Dar mă întreb : « Cine era concurența ? »

F. A. : Cine știm: Nae Ionescu, Cioran, M. Vulcănescu…

A. D.: Eeee… Eu eram mai mic decât ei!

F. A. : Studenții au început să vorbească de dumneavoastră. De ce credeți?

A. D. : Chiar! Și eu mă întreb. De unde și până unde??? Te întreb și pe matale…

F. A. : Cu toate că ați scris puțin sau nu s-a publicat mai deloc ce-ați scris, totuși se vând așa-zise scrieri semnate Alexandru Dragomir.[Se vinde pe piața cărții acest volum pe care vi l-am adus sa-l vedeți: xeroxat și legat, el cuprinde vreo 400 de pagini. Pe copertă este trecut numele dumneavoastră. Studenții cumpără de la anticariatele de la Universitate aceste lucruri. Eu nu știu câți dintre ei vă cunosc personal, câți au ajuns în camera aceasta…

A. D. : N-au ajuns! Pentru că eu nu am scris nimic. În afară de chestia asta [din volumul xeroxat], cu „Oglinda“, nu am scris nimic! Și nici n-am de gând să scriu. Nu mă interesează! Și sînt destule cărți pe piață, nu? Nu se simte lipsa mea !

F. A. : Uite că totuși se fac bani frumoși din așa-zisa operă a dumneavoastră. Cum se poate opri acest fenomen ?

{Aici «Observatorul Cultural» din 2005 (cu nepăsarea tipică a cenzorilor de profesie din perioada comunistă) denaturează sensul, schimbând pur și simplu replica lui Fabian Anton care devine: «Poate vor începe să se publice. Se vor face poate bani frumoși pe seama dumneavoastră», desigur, aceasta fiind o mică diversiune întru camuflarea a ceea ce mai încolo va fi total cenzurat, ca să nu se afle părerea lui Dragomir despre practica vânzării așa-ziselor sale opere – practică desemnată de bătrânul filozof drept „excrocherie”. Alexandru Dragomir este imaginat de cenzorii cripto-comuniști ai interviului că ar aproba afirmația scoasă din buzunar de redacția « Observatorului Cultural», prin indiferența arătată față de niște evenimente VIITOARE. În noul context creat de minciuna așezată în locul adevărului, filozoful e pus în mod fals a-și manifesta totala indiferență față banii «frumoși» care se făceau (în PREZENT, la acea dată!) prin vânzarea la Universitate de către anticari a unei «opere» a cărei paternitate nu-i era indiferentă, căci tocmai o negase vehement. Cu asemenea tertipuri „redacționale” tipice comunismului așa-zis abandonat în decembrie 1989, Alexandru Dragomir a apărut cititorului din 2005 ca « aprobând» oarecum „excrocheria” vânzării de opere contrafăcute, precum volumul scos de Liiceanu în 2004, Crase banalități metafizice, unde nici una dintre prelegeri nu a fost păstrată în forma pe care i-a dat-o Alexandru Dragomir, deși uneori a fost chiar înregistrat pe bandă de magnetofon. În realitate, indiferența filozofului apare ca un răspuns de bun simț la întrebarea tânărului Fabian Anton, cenzurată de « Observatorul Cultural » : «cum se poate opri acest fenomen? ». Prin replica sa, filozoful Alexanmdru Dragomir se îndoiește că ar exista o modalitate de a opri frauda. Și abia de aici încolo el își manifestă indiferența sa față de o notorietate ivită si extrem de târziu, si, din păcate, pe calea colportării gândirii sale modificată de colportori (I.V.S.)}

A. D. : Din partea mea… Cred ca mi-e tot atât de indiferent cum îmi este și notorietatea!

F. A.: Domnule Dragomir, dar… de ce ați ales filozofia?

A. D.: De ce? Pentru că sunt filozof!
F. A. : Erați filozof și înainte de a fi student la filozofie?

A.D. : Da! Sunt filozof de la 16 ani.De când eram în ultima clasa de liceu, când mi-a încăput pe mâna o carte în 3 volume a unui eseist francez (când i-am pomenit lui Sorel Vieru de ea am văzut ca era singurul care știa de cartea asta). Atunci așa, dintr-o dată, m-am iluminat și am știut că asta este! Citind ce spune autorul despre Platon în primul volum, citind despre Platon, îmi aduc aminte și acum. Aveam 16 ani, eram în prima clasă de liceu. Mi-am spus atunci: „Asta este! Asta vreau să fac!“. Și în asta am rămas nedezmințit Adică eu mă simt acasă numai în filozofie. Chiar aș putea să spun, în metafizică. Nu în alte branșe ale filozofiei, cum sînt psihologia, sociologia – dacă mai sînt branșe ale filozofiei.

Dar, cum am mai spus, reîntors de la Heidegger în toamna lui 1943, am renunțat să continui teza [despre Hegel] începută cu el. Mi se părea ca n-am cu cine [să o fac] aici.

Am vrut sa fac o teza în Platon. Dar n-a ținut, fiindcă m-am dus la Mircea Florian și el mi-a spus ca asta e o teză de elină, nu de filozofie.

[De fapt, odată cu ocupația rusească se instaurase si teroarea ideologică. Spusa filozofului Mircea Florian trebuie văzută în contextul de atunci când prin masive arestări si teroare polițienească se suprima în România ciuntită libertatea de gândire si de exprimare. Insuși faimosul profesor care predase logica la Universitatea din Cernăuți urma să fie arestat si atât de schingiuit vreme opt luni de zile încât atunci când s-a întors ascasă nevasta lui nu l-a recunoscut.]

Iar când m-am dus la Pippide, la bătrânul Pippide, care era profesor de greacă, el mi-a spus ca asta e o teză de filozofie, nu de elină. Și atunci am renunțat, fiindcă între timp trebuia să-mi câștig existența, și am avut diverse slujbe, de toate felurile.

F. A.: Și cum se poate să fiți cunoscut ? Fără să aveți o operă, cum vă explicați că sînteți „cel mai mare filozof român în viată“?

A. D. : Da, Chiar ! Asta mă întreb și eu! Că n-am operă. Dar nu-i vorba numai că n-am operă. Faptul ca n-am operă este, sa zicem, voința mea. Asta am decis eu, oarecum.

Dar ca, urmând această cale, să devin totuși cunoscut, chiar nu mă așteptam Mă miră!

F. A. :Tinerii vă știu totuși. Există aceste xerocopii cu autobiografia d-voastră. Există și portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate vând toate acestea. Mai sunteți menționat în Jurnalul de la Păltiniș și în Jurnalul Jenicăi Acterian.

A. D. : Mai ales Jeni, jurnalul lui Jeni… Acolo nu-s prea…

F. A. : Există și portretul lui Heidegger ! Ați scris vreodată? Se vând xerocopii cu Autobiografia dumneavoastră, se vinde și portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate vând pagini în care faceți un portret superb lui Heidegger…
A. D. : Fac eu un portret lui Heidegger ? Mă rog, așa, între prieteni, când venea vorba, toți ma întrebau: „Cum era Heidegger?“.

IV. ALEXANDRU DRAGOMIR  :

«Fac eu un portret lui Heidegger?»

Fabian Anton: Va întreb și eu: cum era Heidegger?

Alexandru Dragomir: Păi ție acum o să-ți răspund stereotipic. Fiindcă în timp răspunsul s-a stereotipizat. Când am ajuns, în fine, la Heidegger, după multe tribulații și după doi ani de eforturi în țară, (eforturi ca să pot pleca, căci erau anii de război) am intrat în sala de curs. Mare emoție pe mine, sufletește… Era o sală arhiplină. Așa era obiceiul ca, în primul rând, pe toată lărgimea amfiteatrului, să stea profesori, colegi de-ai lui Heidegger. Nu era voie să te așezi acolo. În rândul al doilea, erau studenții de la Privatseminar, cum se chema. De la seminarul privatissim. Pe urmă era mulțimea: studenți de la toate facultățile, în afară de ultimele două rânduri unde erau prelații. Freiburg era un mare centru catolic, și probabil mai este și acum, și veneau în robe, popii, cum le spuneam noi. Asta era sala. Și a apărut un tip mic, cu niște pantaloni prinși sub genunchi, cu niște ciorapi până sub genunchi, îmbrăcat într-un soi de port de pe acolo, din Schwartzwald, Pădurea Neagră. Și acesta s-a dus la catedră, s-a uitat așa la noi, s-a întors, s-a uitat la tablă și apoi a plecat din sală.

Printre noi era nedumerire, rumoare. Ca să se întoarcă după 2-3 minute cu Pedellul, îngrijitorul de sală care venea spășit cu buretele și creta în mâna. Ieșise pentru că nu avea burete și cretă la tabla. [Pedellul] i-a șters tabla, Heidegger a scos niște hârtii, iar a aruncat o privire asupra noastră, asupra sălii, și-a plecat capul ca sa citească din hârtiile lui și a început  să debiteze ale lui: «Das Sein ist das Sosein des Nichtsein, ein Schatten des…  ». Arata exact ca un mic funcționar de bancă. Nimic harismatic! Ce Nae ?

[Cu sensul evident că Martin Heidegger nu avea harisma profesorului Nae Ionescu, despre care Cioran spusese că a fost „o apariție unică”, că „avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor…Foarte rar întâlnești un asemenea profesor…Era un personaj care nu-i curent în universități…Mi-e imposibil să-mi imaginez o universitate fără el” vezi Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțeu, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 36; http://www.scribd.com/doc/153762785/IN-LABIRINTUL-RASFRINGERILOR-Nae-Ionescu-prin-discipolii-sai-Petre-Tutea-Emil-Cioran-Constantin-Noica-Mircea-Eliade-Mircea-Vulcanescu-si-Vasile precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Heidegger și românii, emisiune radiofonică difuzată pe 19 martie 2005 la Radio România Cultural în cadrul seriei „Izvoare de filozofie”. ].

Nu puteai spune că era nici măcar un gen de profesor universitar german.

Și pe urmă, după ce am fost la cursul lui, am primit ordinul de mobilizare din țară. După ce mă căznisem doi ani de zile ca să ajung în fine la Heidegger, am primit ordin de mobilizare din țară! Trebuia să plec imediat. Atunci mi-am luat inima în dinți și m-am dus la Heidegger.

El ținea așa-zisele “Sprachstunde”, ore de vorbire cu studenții, în care stătea la dispoziția studenților, o dată pe săptămână. M-am dus la orele astea și i-am spus cazul meu, așa cum era. Și i-am spus că aș vrea să vorbesc cu el în legătură cu Sein und Zeit, cartea fundamentală a lui Heidegger.

[ Cartea Sein und Zeit (1927) a fost prima oară tradusă în românește de dr. Dorin Gabriel Tilinca. Ajutat la terminologia filozofică si de Mircea Arman, doctorul Tilinca a „desțelenit” terenul echivalărilor din „limba lui Heidegger” în limba română, echivalări care au ajutat si la a doua traducere, făcută mai la repezeală. Asemănarea celor două traduceri românești a fost observată de Viorel Rotilă - autor al volumului de exegeză Heidegger și rostirea ființei, Ed. Lumen, Iași, 2009 si cadru didactic la Universitatea „Dunărtea de jos” din Galați. El a consemnat că cele două traduceri apărute la un deceniu distanță sunt „fără mari diferențe” (V. Rotilă). Cu o prefață splendidă scrisă în 1971 de Octavian Vuia (1914-1989), prietenul și colegul lui Alexandru Dragomir la studii post-universitare în Germania (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger: A. Dragomir și Oct. Vuia; precum și Filozofie în clandestinitate sau în străinătate, în vol.: I. V. S., Propedeutică la eternitate, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, pp.7-34; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului ), traducerea doctorului Tilinca din Sein und Zeit, Partea întâi, a fost publicată în 1994 de regretatul Nicolae Florescu (1942- 7 nov. 2013), despre care un cripto-comunist nota cu binecunoscutul său șablon, că în Intoarcerea proscrișilor – Florescu ar scrie despre exil „cu furie și acribie” (Dan C. Mihăilescu, Oriunde în afara lumii, în „Observatorul Cultural” no. 109/2002). Traducerea integrală a doctorului Dorin Gabriel Tilinca prefațată de Mircea Arman a apărut la Ed. Grinta (Cluj-Napoca) în 2001, cu câțiva ani buni înaintea celei de-a doua traduceri cu care Editura Humanitas a umplut piața. Povestea celor două traduceri românești a avut încă din comunism pitorescul ei, dacă ținem seama de nemulțumirea pe care o manifestase în 1987 la un colocviu de la Arad „cronicarul plastic” (apud. Constantin Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș” ironizată de Noica, Partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 2/65, febr. 2013, p. 16 si 22 http://www.scribd.com/doc/167094226/Isabela-Vasiliu-Scraba-Himera-%E2%80%9E%C5%9Ecolii-de-la-P%C4%83ltini%C5%9F%E2%80%9D-ironizat%C4%83-de-Noica ; Partea II-a rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 3/66, martie 2013, p. 16 si 23, http://www.scribd.com/doc/164908931/Isabela-Vasiliu-Scraba-Himera-discipolatului-de-la-P%C4%83ltini%C8%99-pretext-de-fin%C4%83-ironie-din-partea-lui-Noica ) Andrei Pleșu „nedumerit” de poziția filozofului Anton Dumitriu care „sprijinise apariția textului heideggerian în Revista de istorie si teorie literară”. La Paris, istoria celor două traduceri franțuzești ale volumului Sein und Zeit este si ea memorabilă, întrucât acolo traducera franțuzească făcută la repezeală a fost publicată prima (vezi Marin Tarangul, Heidegger: „Ființă ți timp” – pe marginea traducerii integrale a lui Em. Martineau, Paris, Authentica, 1985, editie hors commerce; articol publicat în revista scoasă la Paris de Virgil Ierunca: „Ethos”, no.6/ 1989, pp. 42-46.].
Și Heidegger mi-a spus: „Da, sigur ! Cam ce gen de întrebări ați avea?“ I-am spus eu una sau două întrebăriși el mi-a spus: „Mda… mai bine vino după-masă la mine acasă“. Mi-a fixat atunci când să mă duc la el. Și, când am ajuns, aveam cu mine șapte întrebări. Mi le notasem eu, le pigulisem așa, în germană, în germana pe care o știam atunci. I-am pus eu prima întrebare și am așteptat să îmi răspundă.

După un timp de tăcere el mi-a spus: « Weiter!», mai departe. Le-am citit atunci pe toate șapte. Aproape ca n-a stat ca să riposteze, și mi-a spus: „Vă voi răspunde, dar nu în ordinea dumneavoastră. Ci așa cum vreau eu, asa cum mi s-au orânduit ele în capul meu!“.

Și, te rog să mă crezi, mi-a răspuns de m-a turtit! Adică erau răspunsuri atât de adânci, atât de serioase… Eu, ce termeni de comparație aveam? Pe Rădulescu-Motru și pe P.P. Negulescu? Încât am ieșit de la el năuc.

[A se remarca raportarea pe care o face Alexandru Dragomir la doi dintre „filozofii științifici” care i-au fost profesori, si care erau foarte departe de Heidegger. Cum s-a observat deja, discursul filozofic heideggerian l-a făcut să-și amintească admirativ doar de cursurile metafizicianului Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla sa înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, 264p. http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are ) prezentat în contrast cu Heidegger drept un om șarmant. Înainte de 1990, la vremea terorii ideologiei materialist-dialectice, doar numele „filozofului științific” Rădulescu-Motru putea fi potrivit pentru Institutul de filozofie din cadrul Academiei R.S.R.]

Și, în timp ce vorbeam, la una dintre întrebări mi-a spus: « das ist hegelisch», asta-i hegeliană!“ Eu i-am răspuns: „Dar eu n-am citit Hegel!“. Iar el: „Dar gândești hegelian! Ce gândești dumneata este gândire hegeliană. Despre asta pot să scriu și un articol!“.

Pe urmă a venit din țară răspuns că pot să rămân.

Și atunci m-am dus la dânsul și i-am spus că pot să rămân și că as vrea să fac teza de doctorat cu dânsul. El m-a întrebat dacă mi-am ales un subiect. Eu i-am răspuns că nu, iar el a zis: „Atunci vei face din Hegel, dinPhaenomenologie des Geistes, capitolul despre der Geist“, a spus.

Asta a fost prima mea temă la doctorat.

Heidegger mi-a mai spus: „Hai la mine, la seminar. Dar trebuie să știi greacă. Cum stai cu greaca?“. Eu i-am spus: „Tămâie!“. La noi greaca se făcea în ultima clasă de liceu și atunci abia apucai să înveți alfabetul, dacă-l învățai, dacă erai un elev bun.

El mi-a spus: „Nu, tu trebuie sa înveți greaca! Uite, îți recomand eu pe cineva…“. Mi-a recomandat deci dânsul un profesor de liceu de greacă și latina, domnul Fleick. Și am învățat cu domnul Fleick pe rupte greaca. Cum s-ar spune acum „intensiv“, curs intensiv de greacă, de două-trei ori pe săptămână Și după o bucată de vreme Fleick mi-a spus: „Acum știi destul pentru seminarul lui Heidegger!“.

[La vremea terorii instaurată de „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca, în vol. N. Florescu, Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 73), Alexandru Dragomir propusese pe rând profesorilor Mircea Florian si D. Pipiddi să-i conducă un doctorat în Platon, nereușind să convingă pe niciunul dintre ei să se apropie la modul oficial de filozoful grec, ștampilat de politruci drept „idealist” (v. Partea III-a din Interviul lui Al. Dragomir comentat de I.V.S , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10/71, oct. 2013, p. 16, http://www.scribd.com/doc/183059923/Interviu-Alexandru-Dragomir-III-%E2%80%9EAm-f%C4%83cut-filozofie-f%C4%83r%C4%83-s%C4%83-%C5%9Ftie-tat%C4%83l-meu%E2%80%9D ). Platon a fost reintrodus oficial în cultura comunistă abia după grațierea deținuților politici (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viața și opera lui Constantin Noica, în rev. „Viața Românească”, București, Anul XCIV, nr.7, 1999, pp.242-246, sau http://www.scribd.com/doc/191637785/Isabela-Vasiliu-Scraba-Ceva-despre-viata-si-opera-lui-Constantin-Noica , precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre, http://www.scribd.com/doc/170647767/Isabela-Vasiliu-Scraba-NOICA-PRINTRE-OAMENII-MICI-%C5%9EI-MARI-AI-CULTURII-NOASTRE-LA-25-DE-ANI-DE-LA-MOARTE ). În principal datorită eforturilor fostului deținut politic Constantin Noica, intrat în pușcărie pentru „vina” de a fi dat la publicare o scriere a sa despre Hegel prin redactorul Zigu Orenstein/Ornea care a dat apoi manuscrisul pe ascuns Securității (v. Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005). Imediat după război, în cercul său de prieteni (format de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Nicolae Steinhardt, etc.), cu care Noica discuta filozofie în casa pe care o construise în apropierea pădurii Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, An X (XLV), Nr. 4 (334), aprilie 2010, p.22-23, sau http://www.scribd.com/doc/171898023/Isabela-Vasiliu-Scraba-C-Noica-impreun%C4%83-cu-Alexandru-Dragomir-in-cultura-colectivist%C4%83 ) gândirea lui Platon reprezenta unul dintre subiectele cele mai dezbătute. La vremea „Școlii de înțelepciune” de la Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15 ian., Nr. 272/ 2014, sau http://www.scribd.com/doc/170933026/Isabela-Vasiliu-Scraba-Camera-13-a-%E2%80%98Vilei-Noica%E2%80%99-de-la-P%C4%83ltini%C5%9F ) , Mircea Vulcănescu redactase un text despre condamnarea lui Socrate, iar Noica scrisese deja interpretarea sa la dialogul platonic Lysis, publicată după mai bine de două decenii)].

Apoi Fleik i-a dat telefon și i-a spus că sunt pregătit. Și uite așa am intrat în seminarul lui, unde erau aproape toți cu examen de stat, nu simpli studenți. Și am stat acolo, și am pregătit teza, până când m-au chemat înapoi în țară, căci era război și mobilizare. N-am terminat teza, am venit.

De atunci, nici n-am mai putut să fac nimic. Asta e !

Fabian Anton  : Domnule Dragomir, o întrebare mai delicată  : Cu Garda de Fier, cu Mișcarea legionara, ați avut legături?

Alexandru Dragomir: Nu! Nici o legătura, decât că am avut prieteni care au fost legionari…

F. A. : Cum vedeți totuși adeziunile lor la așa ceva? A fost o mișcare dăunătoare ? Nocivă?.

Alexandru Dragomir : Ei… nocivă. Pentru asta ar trebui să fixam ce este bine și ce este rău. Și atunci eu o să pierd prânzul Ce să spun ? E adevărat că în tineretul studențesc de atuncea era un puternic curent legionar. Și datorită lui Nae,dar și datorită Legiunii. Cred că nu am fost niciodată atras de Garda de Fier și de Legiune din numeroase motive, primul fiind că eram un student foarte preocupat, foarte pasionat de filozofie. Nu aveam timp de chestii d-astea. În al doilea rând pentru că acolo era o combinație de misticism și de violență care, în capul meu, era contradictorie și trăda o lipsă de consistență și o lipsă de seriozitate. Asta în capul meu de atunci! Dar mulți dintre colegii meu au îmbrăcat cămașa verde. Și chiar dintre profesori, cum a fost Herseni, de pildă. Așa că niciodată nu am avut nici o apetență pentru Garda de Fier. Ei nu racolau membri. Nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute să te atragă Nu, nu! Dacă vroiai, bine. Dacă nu, te lăsau în plata Domnului.Asta a fost.

Legăturile mele cu ei au fost deci nule.

Dar aveam prieteni care erau legionari, printre alții, Dinu Noica. Dar eu niciodată n-am știut și nu m-a interesat dacă a fost simpatizant legionar, dacă a fost sau nu înscris în Legiune. Nu știu Despre unii colegi de-ai mei, cum a fost Frunzetti de pildă, care era mai mic decât mine cu un an sau doi,știu că era legionar. Dar era moda. Mă rog.

{În replica ce urmează, cenzorii de la «Observatorul Cultural» au schimbat autorul, ca să apară că Alexandru Dragomir ar fi spus pe 15 iunie 2000 că și Mircea Eliade era legionar. Din înregistrarea pe bandă magnetică se constată că în realitate spusele aparțin tânărului Fabian Anton. Cu o proveniență extrem de dubioasă, ar exista o singură așa-zisă „dovadă” (a relației tânărului Eliade cu Legiunea), cu care defilează cripto-comunismul fostei Edituri „Politice” în teza de doctorat a lui Țurcanu devenită o lectură „obligatorie” ca și „Anii treizeci”, tricotați de Zigu Ornea după modelul falsificatorului Mihail Roller. Fără nici o altă sursă care să o confirme (vezi vol. F. Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion, 2007, p. 251), unica „dovadă” a fost extrasă dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă foarte probabil în urma schingiuirilor de arestatul Radu Gyr. Amintind despre această așa-zisă „dovadă”, Florin Cântec observa cu justețe „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cântec, Corespondența M. Eliade-Radu Gyr, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein Mircea Eliade Papers, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (F. Cântec, ibid., p.30)}

F. A. : Erau și Acterienii! Și Eliade, și Cioran.

A. D.  : Ăștia erau prea mari ca să fie simpli legionari. Dar, sigur, fiind ciracii, învățăceii lui Nae Ionescu, erau considerați drept legionari. Da nimeni nu știa dacă erau înscriși în Legiune. Nici până în ziua de azi eu nu știu dacă ei erau înscriși sau nu în Legiune.

Unii spun că erau, alții spun că nu erau. Nici nu mă interesa. Absolut deloc nu mă interesa chestia asta cu Legiunea, cu Arhanghelii…

V. OAMENI MARI CARE NU SÎNT NOTORII DE POMANĂ

Fabian Anton: Ce rol a jucat în viata d-voastră plictiseala?

[ In discuția cu un om trecut de optzeci de ani care afirmase că este filozof de la 16 ani, acestă „plictiseală” poate să fi fost invocată cu gândul la cunoscuta părere a lui Aristotel după care nu omul activ, individul care nu-și vede capul de treburi este înclinat spre filozofie, ci doar acelea care dispune de suficient răgaz de meditație. În lagărul comunist, angajarea supraviețuitorilor temnițelor politice era o problemă atât de spinoasă încât filozoful C-tin Noica a fost angajat după mai mult de un an de la ieșirea din închisoare, iar pentru un fost universitar cernăuțean, poetul Traian Chelaru, singurul loc de muncă oferit a fost un post la deratizarea Capitalei, care a dus la moartea prematură a poetului iconar. Într-o carte a filozofului Anton Dumitriu, volum care a avut nevoie de 13 referate ca să fie publicat în comunism, invocarea acelui otium liberale a fost o mare îndrăzneală, chiar cu trimitere la „materialistul” Aristotel. Fiindcă paznicii ideologiei statului polițienesc nu erau de acord cu ideea că „doar șezând și odihnindu-se omul devine înțelept”. La ei, odihna prielnică meditației era soră bună cu „parazitismul” pedepsit prin lege, în condițiile în care victimele „luptei de clasă” erau lăsate să moară de foame prin refuzarea angajării lor în „câmpul muncii”. Referirea la Aristotel poate fi însă hazardată. În schimb, dacă avem în vedere interesul cultivat cu asiduitate după 1990 pentru Emil Cioran (vezi Radu Portocală, Emil Cioran - sfârșitul furat, în „Jurnalul literar”, București, nov. 2001, p. 1 și 21 , inclus în vol.: Emil Cioran în conștiința contemporanilor săi din exil. Crestomație de gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, pp. 257-262; http://www.scribd.com/doc/187763386/Radu-Portocala-Cioran-Sfarsitul-furat si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Despre inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, 1/2011, p.17, sau http://www.scribd.com/doc/167071165/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-prin-l%C4%83ut%C4%83rismul-lui-Ple%C5%9Fu-Despre-inocularea-ru%C5%9Finii-de-a-fi-roman , text cenzurat de segmentul românesc al internetului prin site-ul ro.scribd unde a fost ascuns pe 25 dec. 2012 de posibilii săi cititori, precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prophete de la vraie saintete (a propos de Mircea Vulcănescu) , comunicare susținută la Colocviul internațional Cioran ( a se vedea înregistrarea http://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg ) organizat în mai 2011 de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, cu ocazia Cenenarului nașterii lui Cioran, publicată în rev. „Origini. Romanian Roots”, July-Dec. 2011, pp.22-25, document de asemenea „ascuns” depaznicii de la ro.scribd ca să nu fie parcurs la http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete ), mai plauzibil ar fi că tânărul de douăzecisicinci de ani a reținut povestea cu „plictiseala” dintr-un manuscris al lui Mircea Vulcănescu publicat după jumătate de secol de la scrierea lui.

Amintindu-și de a doua vizită făcută în 1940 la Băneasa profesorului Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) ieșit din lagărul unde fusese închis, fără verdictul niciunui proces, din 8 aprilie 1938 până în decemnbrie 1939 -, Vulcănescu scrisese că Nae Ionescu a ținut o dată o lecție pe tema plictiselii care l-ar fi entuziasmat atât de mult pe Emil Cioran, încât acesta n-a putut-o uita. În 1992 apăruse la București volumul despre Nae Ionescu, citit de Noica în manuscris. Cartea „tulburătoare la culme” (C-tin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu în „Almanahul literar 1984” ) a fost tipărită pe hârtie de calitate inferioară de fosta Editură „Politică” sub titlul Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut (București, 1992) cu note de Alexandru Badea (nepot, după mamă, al lui Ion Mihalache, unul dintre sutele de mii de martiri ai închisorilor comuniste, vezi Harta gulagului comunist, Chene-Bourg, Elveția). În ea Mircea Vulcănescu consemnase că plictiseala fusese înfățișată de Nae Ionescu la acel curs ca o stare a creaturii rămasă singură, față în față cu sine însăși (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, p.142). La doisprezece ani de la acea ultimă vizită făcută lui Nae Ionescu si la șase ani de încarcerare fără nici o vină, profesorul Mircea Vulcănescu era ucis în „universitățile lui Teohari Georgescu” (apud. Petre Pandrea; vezi și înregistrarea mea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 25 nov. 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. „Viața Românească”, nr. 7-8/2000, pp.176-181, sau http://www.scribd.com/doc/191641168/isabela-vasiliu-scraba-nae-si-vulcanescu , text pe care paza segmentului românesc al internetului l-a ascuns de cititorii săi, acesta fiind unul din cele 19 texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba postate si apoi „cenzurate”de ro.scribd) și apoi aruncat la grămadă în Râpa Robilor de la Aiud, unde se află azi în construcție un centru de studiere „globală” a victimelor hitlerismului împreună cu martirii de la Râpa Robilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Aiud: hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 11-12/ 2009, p.24; http://www.scribd.com/doc/189886227/Isabela-Vasiliu-Scraba-Aiud-Hidra-cripto-comunista-contra-vetrei-monahale-de-la-Rapa-Robilor ). În anul uciderii după gratii (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefață la vol. Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999, pp. 5-17) a prietenului său Mircea Vulcănescu, filozof de mare clasă care nu a lăsat în urma lui nici o carte tipărită, Emil Cioran publica dincolo de Cortina de fier Sylogisme de l’amertume (Paris, 1952) unde, imaginându-se ironic pe sine ca un excroc al abisurilor metafizice (l’escroc du Gouffre) nota că „la ‘vie’ est une occupation d’insecte”. Poate cu gândul chiar la Mircea Vulcănescu, Emil Cioran mai consemnase că au existat vremuri (ce le răscumpără pe ale noastre) în care, alături de filozofi care scriau, existau și filozofi care gândeau fără să-și noteze gândirea și fără a fi mai puțin prețuiți decât ceilalți.

Lucrurile s-ar fi schimbat „depuis que l’on se prosterne devant l’efficace”. În vremurile noastre „l’oeuvre est devennue l’absolu du vulgaire; ceux qui n’en produisent pas sont considérés comme ‘ratés’. Mais ces ‘ratés’ eussent été les sages d’un autre temps; ils rachêteront le nôtre pour n’y avoir pas laissé de trace” (Cioran, Sylogisme de l’amertume, 1952). Desigur, între subtilitatea și consistența ideatică a unor astfel de gânduri cioraniene și primitivismul gândirii după șablon a unui beneficiar al regimului comunist și post-comunist se cască un adevărat abis, dacă ar fi să luăm seama la spusele acelui fost ministru ridicat în slăvi de la primele sale conspecte tipărite în albumul de artă Corot (1971): „Ca și Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a putut fi contestat pentru lipsa operei masive” (vezi Andrei Pleșu, în rev. „Manuscriptum”, nr. 1-2/ 1996, p. 109, interviu inclus și în volumul omagial scos în 2004 la Centenarul nașterii lui M. Vulcănescu de Editura Radio). Cu același calapod, lipsa operei filozofului Alexandru Dragomir a putut prilejui (si după citirea volumului Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului , îndepărtat împreună cu alte 43 de texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba - pe 25 dec. 2013 de supraveghetorii de la ro.scribd, care după câteva zile a redus cenzura la 19 documente) neinspirate comentarii nu numai pe linia „ratării” lui Alexandru Dragomir, dar si a….„mediocrități” sale (vezi Florian Roatiș, Pledoarie pentru filozofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2006, p.117). Dar nu e mai puțin adevărat că volumul filozofului băimărean șchioapătă doar la aceste comentarii. În rest, pledoaria sa este interesantă si bine documentată.]

Alexandru Dragomir : Nu i-am atribuit [plictiselii] nici un rol. Țineam prea mult la viată.

Fabian Anton: Iubiți viața  ?

A. D. : Cât sunt viu, da! Apoi… o să mai văd! Dar, în orice caz, iubesc lumea.

F. A.: Iubiți lumea, dar sînteți, cum se știe, un retras. Un om care nu frecventează foarte mult societatea.

A. D. : Păi, lumea nu se reduce la o societate de câțiva indivizi pe care-i cunoști. Lumea înseamnă și pădure, și mare, și animale, animalicule, gândăcei, fluturi. Toate astea sînt lumea. E un obicei, – cred că nu-i numai al nostru (eu sunt cam contra judecăților gen „noi, românii“, care încep cu „noi, românii“) -, care spune că, dacă n-ai acest orizont de a te raporta minim de la oameni la animale, de la animale la insecte, de la insecte la plante, dacă toate astea nu formează un împreună și necontenit prezent, atunci n-ai făcut mare lucru în viață. N-ai făcut mare lucru în viață, dacă n-ai învățat acest abecedar din vestibulul gândirii Ca filozof, firește! [v. Isabela Vasiliu-Scraba, „În fond eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu” (Al. Dragomir), în rev. „Argeș”, Pitești, nov. 2005, p.21; http://www.scribd.com/doc/189934721/Isabela-Vasiliu-Scraba-%E2%80%9EIn-fond-eu-fac-o-teza-de-doctorat-la-Dumnezeu%E2%80%9D , text cuprins si în volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004].

F. A.  : Ce rol au avut prietenii în viața dumneavoastră?

A. D.  : Dar în viața dumitale?

F. A.  : Au!

A. D.  : Vezi? Și în viata mea au avut un rol. Cred că întotdeauna am avut prieteni, buni, foarte buni. Astăzi nu mai am prea multi, fiindcă cine mai stă de vorba, cine mai este prieten cu un octogenar?

Am vreo doi prieteni buni, octogenari de-ai mei, cu care mă întâlnesc. Cu care conversez, cu care stau de vorbă, jumătate din discuții fiind: «Da, acela, domnule, cum îl cheamă… Am uitat…  ». Iar din partea lor primind exact aceleași replici sau replici de genul: «Era unul așa, blond, palid, care venea pe la noi prin 1935-1936…  » «Nu știu  ! Nu mai țin minte  !» Sau: «Da, da, da… îl știu  ! Dar nu știu cum îl cheamă. Nu mai știu  !».

F. A. În afară de filozofie v-au mai interesat și alte științe  ?

A. D. Nu  ! În comparație cu interesul pentru filozofie, nu.

Ma întrebați despre prieteni, mă rog… [v. Isabela Vasiliu-Scraba, Doi filozofi prieteni: Octavian Vuia și Alexandru Dragomir, în rev. „Jurnalul literar”, București, dec.2004, p. 13; http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filozofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia].

Prietenii ca prietenii…, dar erau câteva personalități pe care le-am întâlnit și care au avut un rol foarte important în viața mea.

Am învățat și eu, uitându-mă la ei, frecventându-i și, uneori, bucurându-mă chiar de oarecare simpatie din partea lor, am învățat ce înseamnă mecanismul oamenilor mai mari din, să spunem, filozofie. Cum a fost Dinu Noica, cum a fost Mircea Vulcănescuși, înainte de toate, firește, pentru experiența mea, marele Heidegger. Și cred că acesta este un lucru nu numai important, dar care poate fi ridicat la un anumit rang  : Sînt unii care au cunoscut oameni mari și alții care n-au cunoscut oameni mari. „Oameni mari“ între ghilimele, căci nici tu și nici eu nu știm ce este aia „oameni mari“. Dar oameni care nu sînt notorii de pomană, degeaba.

F. A.  : Vorbim de Dinu Noica. El este acum cât de cât cunoscut. Însă îl pomeniți pe Vulcănescu, iar el nu este prea cunoscut de tineri.

[Din 1945 - de când Ion Călugărul scrisese în „Scânteia” că Dimensiunea românească a existenței ar ilustra o idee politică, aceea a „imperialismului românesc”, cu o pauză de vreo patru decenii până să-i devină lui Vulcănescu din nou numele publicabil, întâi prin retipărirea în 1983 a Dimensiunii… în revista „Caiete Critice” coordonată de Eugen Simion, apoi prin introducerea într-un almanah literar a câtorva amintiri ale lui Noica legate de Mircea Vulcănescu -, si până în 1991 când a apărut în condiții extrem de modeste volumașul Logos și eros (Ed. Paideia, București, 1991), discursul comentatorilor acestui subtil filozof n-a părăsit cadrul politic: în 1983 Dumitru Ghișe evidenția „substratul intereselor de clasă” iar Gabriel Liiceanu („discipolul lui Henry Wald”, apud. Noica, 1975) „coborârea în regional” pentru a „exalta specificului național și a elimina – ca străine și impure – influențele culturale de tip vestic” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.231). În fișa despre Mircea Vulcănescu tipărită de Humanitas într-un dicționar filozofic coordonat de un academician cu liceul pe puncte, o fostă profesoară de socialism a trudit și ea să-l înscrie pe filozoful creștin care a fost Mircea Vulcănescu într-o perspectivă istorico-politică, notând că în gîndirea lui Mircea Vulcănescu „arhaica viziune mioritică despre moarte e mai degrabă un anacronism, decât o trăsătură a spiritualității naționale” (Marta Petreu în Dicționarul operelor filozofice românești,1997). Credem că supraviețuirea șabloanelor politice (neabandonate nici după 1990 de așa numiții „cititori avizați”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7.html) ar explica ceva mai plauzibil faptul că Mircea Vulcănescu nu era cunoscut de tineri, nici după zece ani de cripto-comunism.]

A. D.: Mircea? Cred și eu! Fiindcă nu a scris! Da! Mi-a spus Diaconu că a publicat acum câte ceva… dar…

F. A.  : Sînt cele cinci volume de la Editura Eminescu !

  1. D.  : S-a ajuns deja la cinci volume? Mă mir !

{Prețuind gândirea filozofului creștin Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin trecerea în virtual, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 148/ 2001, pp. 6-7; articol cenzurat de ro.scribd care nu-l indică printre articolele postate, desi el se află on-line la http://www.scribd.com/doc/190131810/isabela-vasiliu-scraba-mantuirea-prin-%E2%80%9Etrecerea-in-virtual%E2%80%9D   ), Alexandru Dragomir se va arăta (desigur, cu politețea celui care-și menajează interlocutorul) uimit de apariția post-comunistă a unor opere vulcănesciene din manuscrise nefinisate de autorul lor, „opere” care nu pot fi la înălțimea celor publicate de Mircea Vulcănescu în periodicele din interbelic. În plus, lipsa de vocație filozofică și de profesionalism a îngrijitorilor unor astfel de volume și-a pus amprenta în mod decisiv asupra lor, coborându-le nivelul (ne referim în mod special la prioritatea dată de Marin Diaconu unor texte nefinisate, recuperate de el din arhiva filozofului. Se pare însă că aceasta era o „directivă” editorială comunistă fiindcă și în cazul lui Eliade, prioritate aveau scrierile de tinerețe, cu mult mai puțin importante față de operele de maturitate, premiate de Academia Franceză. Fapt observat și de Monica Lovinescu după publicarea tezei de licență a lui Mircea Eliade.). Mai scandaloasă era însă la data interviului (luat pe 15 iunie 2000) situația așa-ziselor „opere” ale lui Alexandru Dragomir, cu care venise Fabian Anton la bătrânul filozof să-i arate ce vînd sub numele lui Dragomir anticarii de la Universitate, „opere” atât de modificate de editori încât Alexandru Dragomir le-a refuzat categoric paternitatea (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. Acolada, Satu-Mare, 3/2013, p.19, sau http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Pasiunea pentru banalități a dlui G. Liiceanu, în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, oct. 2012; http://www.scribd.com/doc/171900454/Isabela-Vasiliu-Scraba-Pasiunea-pentru-banalit%C4%83%C8%9Bi-a-d-lui-Gabriel-Liiceanu). Povestind cum a fost descoperită de Newton legea gravitației, Petre Țuțea sublinia intervenția „inspirației” venită de sus, de la Dumnezeu. Se pare că însăși „inspirația” tânărului Fabian Anton, de a-i aduce lui Alexandru Dragomir (care nu mai ieșea de ani de zile din casă din cauza unei foarte severe angine de efort, suferință care-l făcea să se oprească extrem de des atunci când avea de mers pe jos, cum aveam să aflu de la Mihai Șora) să-și vadă cu ochii lui „opera” care-i era vândută la tarabele de la Universitate -, s-a împărtășit din aceeași sursă divină.}.

Fabian Anton  : Va întreb atunci… Puțini din tinerii de azi mai au norocul, șansa de a se afla alături de personalități ale generației dumneavoastră sau ale generației ’27. Câți pot veni la dumneavoastră  ? Câți îl pot frecventa pe domnul Paleologu ? Sau câți tineri îl frecventau pe Arsavir Acterian, de pildă. Și vă întreb, pentru studenți, mai ales pentru cei de la Facultatea de Filozofie, ce rămâne de făcut, ce modele au ei dacă lasă nedescoperite toate aceste valori?

Alexandru Dragomir: Eu nu cred că opera unui gânditor are o singură dimensiune: cantitatea, câte volume sînt scrise. Mircea Vulcănescu a lăsat în urmă foarte puțin. Mă mir că domnul Diaconu a reușit să reunească atâtea texte. E curios  !!!

Mircea Vulcănescu nu a scris, nu avea nici o ambiție să publice. Era și foarte ocupat. A avut întotdeauna slujbe importante: în Direcția Vămilor, la Ministerul de Finanțe. Însă nu era preocupat (să publice). În schimb, era enciclopedic atunci când vorbeai cu el. Enciclopedic!

 

VI. Alexandru Dragomir: „Eu mă simt acasă doar în filozofie”

 

 

Fabian Anton: Petre Țuțea spunea că enciclopedismul este un defect, un cancer mintal…

Alexandru Dragomir: Nu mi se pare că ceea ce spune Țuțea ar fi de luat în serios. Țuțea vorbea multe, mult prea multe…

 

[Când nu mai era înregistrat doar pe ascuns, de către Securitate, si când multele lui spuse din 1990 erau înregistrate și publicate de diverși vizitatori fără a i se arăta șpalturile si fără a i se cere „bunul de tipar”, așa cum s-ar fi cuvenit, Petre Tuțea atrăsese atenția asupra unui aspect trecut cu vederea de toți amatorii de interviuri lăbărțate prin paginile revistelor de cultură: „interviurile în genere sînt adevărate infracțiuni la ideea de meditație” (Între Dumnezeu și neanul meu, Ed. Anastasia, București, 1992, p.37)].

Fabian Anton : Așa [precum în cazul lui Mircea Vulcănescu], nici Nae Ionescu nu a scris. Și avem totuși astăzi vreo 30 de volume semnate de el.

[In aforismul lui Cioran era semnalată valoarea gânditorilor care n-au publicat, dar și-au impresionat contemporanii prin profunzimea gândirii lor. La fel, Alexandru Dragomir pune accentul pe CALITATEA unei gândiri, cu mult mai împortantă decât cantitatea, impresionând în mod special pe cei incapabili de a sesiza calitatea. Prin replicile sale, tânărul repetă inconștient părerea cripto-comunistului Zigu Ornea care, cu specializarea lui la Facultatea de marxism-leninism, era convins că niște gânditori români de talia lui Mircea Vulcănescu și Nae Ionescu ar putea fi contestați și pe alte criterii decât criteriul urii de clasă după care se ghidase Zigu Orenstein o viață întreagă. Preluarea inconștientă a opiniilor răspândite în scopul precis de a fi repetate este greu de stăvilit la tinerețe. Intrucât falsele păreri ale fostului redactor de la ESPLA - răsplătit cu o avansare la Centrala librăriilor (vezi „Observatorul Cultural”, nr.277 din 14 iulie 2005: Noica în vizorul Securității) după întemnițarea lui Noica pentru „vina” de a-i fi dat spre publicare la ESPLA un manuscris despre Hegel -, fusese larg difuzată prin revistele „Dilema” și „România literară” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Asachi„, Piatra Neamț, Anul X, nr. 149, iulie 2001, pp.6-7, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7.html ), exact în perioada masivei editări a singurului creator de școală românească de filozofie, în principal la edituri din București, întâi la Editura Roza vânturilor, apoi la fosta Editură „Politică”, urmată de Editura Timpul din Iași care i-a scos lui Nae Ionescu două volume excelente de publicistică în 1994 si 1996, și, last, but not the least, Editura Crater din București și Istros a Muzeului din Brăila (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, pp.9-10, http://www.scribd.com/doc/187813651/Isabela-Vasiliu-Scraba-Editarea-cursurilor-lui-Nae-Ionescu sau Isabela Vasiliu-Scraba, Surpriza ultimului curs de metafizică a lui Nae Ionescu, în rev. „Viața Românească”, Anul XCIV, dec. Nr.12/ 1999, pp. 136-139, http://www.scribd.com/doc/191642194/Isabela-Vasiliu-Scraba-Surpriza-ultimului-curs-de-metafizica-al-lui-Nae-Ionescu ). Să nu uităm că și opera lui Heidegger se compune în principal din prelegeri universitare, editate la mai mult de două decenii de la expunerea lor: De pildă, acel curs despre Kant din semestrul de iarnă 1936-1937 (care între studenți circulase dactilografiat după stenograme) a fost dat de Heidegger în 1961 lui Walter Biemel să-l transcrie, fiind tipărit prima dată la Tuebingen în 1962. Alexandru Dragomir încearcă să-l lămurească pe tânărul Fabian Anton de falsitatea opiniilor despre inexistenta operă filozofică a profesorului Nae Ionescu, despre care Petre Pandrea scrisese că „tipologic, era un ascet și un însetat de sfințenie și abnegație în sâmburele cel mai ascuns al personalității sale” (vezi vol.: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Co., Inc., București, 1998, p. 223).].

Alexandru Dragomir : Cu Nae Ionescu e altă situație! Nae Ionescu era profesor și cursurile lui s-au putut tipări. Au fost steno-dactilografiate și apoi se puteau tipări. Pe lângă asta, el scria la «Cuvântul». Zilnic! Era directorul ziarului «Cuvântul». Și avea acolo asa-zisele editoriale, cum le spunem noi acum. Bun!

[Iată și părerea filozofului Vasile Băncilă, extrem de asemănătoare cu cea a lui Alexandru Dragomir: „E vorbă goală că Nae Ionescu n-a scris. În realitate, a scris mult și chiar filozofie, fiindcă despre orice scria el era filozofie” (vezi V. Băncilă, în vol Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.16 sau http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are). În perioada interbelică, însăși prestigiul tânărului Martin Heidegger se baza, ca și în cazul tânărului Nae Ionescu, pe zvonuri transmise din om în om, existând doar notițe de la cursurile lui Heidegger stenografiate si apoi dactilografiate care circulau în cerc restrâns, întocmai cum se petreceau lucrurile în România cu notițele de la cursurile profesorului Nae Ionescu. O fostă studentă de-a filozofului german consemnase într-un articol publicat în cotidianul „Merkur” (nr.258/oct. 1968) zvonul faimei lui Heidegger auzit de ea în interbelic: „numele lui Heidegger străbătea Germania, ca povestea despre regele ce stătea ascuns. Zvonul glăsuia că filozofia s-a trezit din nou la viață și odată cu ea valorile trecutului ei considerate ca și moarte. Din comorile culturale ale trecutului, revitalizate de gânditorul de la Freiburg, luminează idei de care scepticismul modern n-a știut niciodată. Acum există un învățător. De la el poți învăța să gândești” (apud. Hartmut Tietjen, Cel mai mare filozof al timpurilor noastre, în vol. Martin Heidegger, Ființă și timp, traducere din germană de Dorin Tilinca, Ed. Jurnalul literar, București, 1994, p. 260).

Mărturiile din epoca în care preda Nae Ionescu sunt întru-totul similare: În opinia celui care s-a ocupat de litografierea cursurilor lui Nae Ionescu, Profesorul ar fi „deschis ochii și mintea studenților asupra problemelor filozofice” discutându-le fără a se „lăsa copleșit de mărimea și autoritatea” vreunui filozof din trecut. Așa se explică faptul că, de la Titu Maiorescu, el e singurul dascăl care a făcut școală” (Dumitru Cristian Amzăr, Prefață la vol. Nae Ionescu, Îndreptar ortodox, Wiesbaden, 1957). „Ca dascăl de filozofie, Nae Ionescu era extrem de interesant, vădind prospețime în gândire, pitoresc în prezentarea ideilor mai greu de sesizat, o cugetare pe viu, o cercetare în adâncimea problemelor, degajând concluzii surprinzătoare prin îndrăzneală și originalitate” (Arșavir Acterian, Mărturii despre Nae Ionescu, în rev. „Echinox”, Cluj-Napoca, nr. 7-8-9, 1991).

La moartea profesorului Nae Ionescu, fostul său asistent (devenit peste ani „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”) îi rezumă astfel poziția filozofică: „Tragedia omului, de la Adam încoace, Nae Ionescu o găsea în incapacitatea omului de a iubi în chip absolut, incapacitate care se soldează cu neputința de a cunoaște în chip absolut. … Iubirea aduce după sine rodnicia. Și puțini români au fost mai rodnici decât Nae Ionescu. Puțini oameni se puteau mândri, ca el, cu atâția fii spirituali. Știu că voia, în ultima vreme, să țină un curs universitar asupra Sfântului Pavel, stăruind mai ales asupra capacității… de a naște fii spirituali… Numai un om cu o forță uriașă de iubire își putea pune asemenea probleme, în centrul cărora mijește nu un sistem oarecare, ci nădejdea că, prin creștinism, s-ar putea schimba însăși poziția omului în Cosmos” (Mircea Eliade, Profesorul Nae Ionescu, în rev. „Universul literar”, IL, nr.13, 23 martie 1940).].

Alexandru Dragomir: Și, ca să revenim… ce pot face tinerii ca să găsească asemenea personalități? Repet: nu cantitatea operei contează foarte mult. Pentru Mircea Vulcănescu, de pildă, tineretul n-a avut decât o singură lucrare, un singur studiu.

Fabian Anton: «Dimensiunea românească a existenței» !

A. D. : Exact! [Tineretul întors de pe front, cum a fost însuși Alexandru Dragomir, a avut acest studiu Dimensiunea românească a existenței] că a fost publicat în «Izvoare de filozofie», care nu era o revistă de largă răspândire. Era un soi de volum de studii [tipărit în două volume de Noica ajutat financiar de Mircea Vulcănescu în timpul Războiului pentru recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate în vara anului 1940 de URSS (vezi si articolul scris de fiul lui Petre Pandrea, dr. Andrei Pandrea, 1940: România sfârtecată, în rev. „Cuvântul românesc”, aprilie 1991, p.13 sau http://www.scribd.com/doc/187826934/Andrei-Pandrea-1940-Romania-sfartecata ]. Acolo se publicau studii, nu articole de revistă.

F. A. : Dar acum tinerii au la dispoziție astea [cinci volume de „opera” vulcănesciană scoasă de Diaconu și privită cu neîncredere de Alexandru Dragomir care s-a arătat „mirat” de atâtea volume apărute în defavoarea lui Mircea Vulcănescu].

{Cenzura cripto-comunistă de la «Observatorul Cultultural» (nr.275/ 30 iunie- 6 iulie 2005) a intervenit aici spre a falsifica discuția (vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la publicarea în „Observatorul Cultural” a ultimului interviu al filozofului Alexandru Dragomir, în rev. „Argeș”, Pitești, mai 2010, p.22-23 sau http://www.scribd.com/doc/189933584/Isabela-Vasiliu-Scraba-Falsificari-la-publicarea-in-Observatorul-cultural-a-ultimului-interviu-al-filozofului-Alexandru-Dragomir-1916-2002) , printr-un procedeu pus la bătaie și ceva mai înainte de vreo două ori: Redacția a trecut spusele tânărului în gura bătrânului filozof, în scopul precis de a lăsa impresia că Alexandru Dragomir ar recomanda tinerilor cele cinci volume confecționate cu o totală lipsă de profesionalism și publicate după căderea comunismului. Urmărind desfășurarea discuției pe casetă, eu am repus replica la Fabian Anton, cum a fost ea înregistrată. Așadar, numai în opinia tânărului Fabian Anton, gândirea filozofică a lui Mircea Vulcănescu (de o atât de mare profunzime încât a fost atent studiată de Noica în deceniul al șaptelea, când satrapii de la cenzură îl interziseseră pe M. Vulcănescu) ar fi de găsit în respectivele cinci volume, cuprinzând de-a valma și texte nepublicate de autorul lor, volume pe care tehnica digitală a permis să fie „vărsate” apoi într-un „corpus de texte presupus clasice al pleiadelor aceademiei române”(rev. „Convorbiri literare”, august 2011). În schimb, după convingerea lui Alexandru Dragomir, filozofia vulcănesciană este expusă doar în scrierile publicate de fostul său profesor. O să vedem mai încolo și părerea filozofului Alexandru Dragomir despre comuniștii cu veleități de filozofi (precum Marin Diaconu, Liiceanu și Pleșu) mai temeinic pregătiți în ideologia statului totalitar comunist decât în filozofie, atunci când va fi vorba de zicala „în tara orbilor, chiorul e împărat”, cu înțelesul că Alexandu Dragomir este «cel mai mare filozof din România» pentru că față de nivelul veleitarilor de care are știință (A. Pleșu, G. Liiceanu, Marin Diaconu, Sorin Vieru, Virgil Ciomos, etc.), gândirea sa filozofică nu are concurență.}

Alexandru Dragomir : Cred că dacă ar fi rămas numai Dimensiunea românească a existenței, numai asta de ar fi să o iei și să o interpretezi și tot ai avea destul material pentru a-ți da seama și cine a fost Vulcanescu, și ce largi posibilități și orizonturi deschide gândirea lui.

Dar, când îl cunoșteai, trebuia să ai olecuță de răbdare. Căci, indiferent despre ce vorbeai, aveai impresia ca el este o orgă. Adică oriunde apăsai, urma un șuvoi de informații, toate foarte bine structurate și toate serioase. Eu am verificat vreo două-trei trimiteri bibliografice când eram student și toate erau foarte serioase și, de fiecare dată, nu prezentate fragmentat, ci într-o structură întreagă.

Mircea Vulcănescu nu spunea: «A, de problema asta s-a ocupat Montesquieu în capitolul cutare…». El îți spunea de toți care se ocupaseră de problema respectivă. Toți franțujii, nemții, ș.a.m.d. Pe urmă, în conversațiile cu dânsul, en tête a tête, era la fel. Orice îi spuneam eu (și cine eram eu!) imediat începea: își scotea fișele și… vorbea. Eu am avut, ani și ani de zile, în bibliotecă, acolo stăteau, operele complete ale lui Kant. Ediția Cassirer, pe care le-am scos de la dânsul, la cererea dânsului și a Măriucăi și a surorii ei mai mari, fiindcă știam că-l arestează, ca o să-l aresteze. Era în aer.

Fabian Anton: Este vorba despre ceea ce pomenește Noica în finalul Jurnalului de la Păltiniș?

Alexandru Dragomir: Nu mai știu. Poate. Mă rog. Uite, nu țin minte de asta. Dar Vulcănescu era covârșitor.

[Din camera „microfonizată” în care locuia Noica la Păltiniș (vezi vol. Noica în arhiva Securității, Ed. M. N.L.R., București, 2010, precum și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Pcamera 13 a Vilei Noica de la Păltiniș - în rev. „Discobolul”, Alba Iulia, iul.-aug.-sept., Nr.151-152-153/2010, pp. 256-260, sau http://www.scribd.com/doc/191358681/Isabela-Vasiliu-Scraba-Inclutura-Paltinis), securiștii au putut probabil transcrie aceste vorbe ale fostului deținut politic Constantin Noica pe care le-a redat fidel și comunistul Gabriel Liiceanu: „dacă nu vei citi această ediție, Kant nu va intra în capul tău… Aici e vorba de un transfer între generații, un act aproape inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). Obsedat că n-are cui preda ștafeta culturală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, în rev. „Acolada” (Satu Mare), Anul VI, Nr.2/52, febr. 2012, p. 19; sau http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/), Noica și-a imaginat pesemne că ștafeta ar putea fi socotită ca și predată dacă G. Liiceanu ar ține în mână acele opere kantiene din biblioteca lui Mircea Vulcănescu. „Fluidul magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mână la capul fericitului care l-ar citi astfel pe Kant în ediția Cassirer, înlesnindu-i înțelegerea” (Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un „sonor” Dicționar [al operelor filozofice românești, 1997], în rev. „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie, 2001, p. 32-33, http://www.scribd.com/doc/188366251/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Vulcanescu-intr-un-sonor-dictionar ]

Fabian Anton: Domnule Dragomir, cum vedeți dumneavoastră rolul Rusiei în zilele noastre?

Alexandru Dragomir: Cum văd rolul Rusiei? Cu spatele!

F. A.: Și al Americii? Cu fața?

A. D.: Al Americii? Nu, nu cu fața! Nu sînt cele două fețe! Și nici eu nu sunt Ianus.

Ar mai fi loc de îndreptat în ceea ce se petrece în Statele Unite. Destul loc de îndreptat, până când Statele Unite sa aibă autoritatea întemeiată ca să fie prima putere în lume.

Ai citit ÎnfricoșătoareaAmerică?

F. A.: Nu!

A. D.: Citește-o! Este un sfat pe care ți-l dau. La Editura Humanitas a apărut. Teribilă carte!

F. A.: Au trecut 10 ani de la Revoluție. S-a schimbat ceva în România în perioada asta?

A. D. Dacă s-a schimbat ceva? A, bine… Multe lucruri, evident! Întotdeauna se schimbă ceva în 10 ani. Acum o să-ți spun un lucru blasfemic: niciodată nu m-a interesat asta! Nu mă prea interesează politicul. Sunt un filozof.

F. A. : Dar ce rol credeți că poate avea filozoful în țara asta?

A. D. : E o întrebare comică: unde în țara lui ? În lume? În fața lui Dumnezeu?

Asta e în genul Mihai Sora: Filozoful și cetatea. Cred că, dacă este filozof adevărat, atunci rolul lui este nul.

F. A. : Dar preotul?

A. D.: Nu știu! Preoții… Nu-i cunosc  ! Nu știu! Pe preoți nu-i frecventez deloc. Nu mă atrag. N-am relații cu clerul ortodox și nici cu cel catolic.

F. A.: Dar religia? N-aveți relații cu religia? Și problema Dumnezeirii?

A. D. : Sunt prea mic pentru o problema atât de mare. Acesta-i răspunsul standard pe care-l dau când sunt întrebat așa ceva.

Fabian Anton: Jeni Acterian spunea că sînteți un om „greu de mulțumit“. V-a mulțumit vreodată ceva?

Alexandru Dragomir: Dacă am fost vreodată mulțumit? Desigur. Uite, în perioada asta, de pildă, sunt foarte mulțumit ca mănânc căpșuni. Îmi plac mult căpșunele. Totdeauna sunt și mulțumit de ceva. De obicei de natură. Natura este o investiție foarte bună.

F. A.  : Dacă avem ochi pentru ea. Dacă știm cum s-o descoperim…

A. D.  : Nu trebuie să o descoperi. Nu trebuie. Căci nu poți să sari din ea afară.

F. A.  : Dar putem închide ochii. Cei mai multi închid ochii la natură.

A. D.  : Chiar și așa  ! Rămîi cu tine însuți. Și îmi permit a face observațiunea că faci parte din natură. Fiștecare (cum se spune în Ardeal) face parte din natură, și dacă rămâi singur undeva într-o cameră. Acolo ai o parte din natură foarte interesantă: pe tine însuți. Și ești oarecum obligat să te mărginești la aceasta parte a naturii. Dar nu-i cea mai plăcută. Nici pe departe!

F. A.  : Tot Jeni Acterian spunea că ar trebui sa faceți diferența dintre melancolie și nostalgie. Care este, domnule Dragomir, aceasta diferență?

A. D.: Habar n-am! Dar, în orice caz, nostalgia este un sentiment care implică o mare doză de temporalitate (adică angajează și problema temporalității), în care nu știm mare lucru. Pe când melancolia este, cum spun nemții, o „dispoziție“ care astăzi nu poți să știi niciodată dacă este mimată sau este autentică. Astăzi sunt foarte puțini melancolici și multi depresivi.

Adică [aceia] mulți dintre cei care înainte erau melancolici, plini de «umoare neagră», [nu știi dacă] mai există ca atare. Astăzi li se spune depresivi. Și, fiindcă au nu o depresiune sufletească, ci o depresie, ceea ce e mult mai șic. Depresie! Depresiune e depășit! E învechit, e bună pentru octogenari.

F. A.  : Sunteți pesimist? Unii vă considera un pesimist.

A. D.  : Eu cred că, în ceea ce privește viitorul, nu știm nici cum să-l apucăm, darmite cum să-l taxam, drept bun sau rău Dacă vezi viitorul sumbru ești un pesimist. Dacă vezi viitorul roz ești un optimist, [așa] se zice. Sau chestia cu paharul.

Cred însă ca toate judecățile și gândirile de felul acesta intră în ceea ce spune Aristotel, în «Topice», 4, că despre asemenea probleme nu se poate decide științific. Nu sînt probleme științifice, adică nu sînt probleme serioase. Problemele serioase fiind, în capul lui Aristotel, cele ce pot fi demonstrate științific, respectiv cele care pot să fie argumentate silogistic, îndeosebi după figura întâi.

F. A.: Va supără ca sunteți bătrân? Ce înseamnă viata dumneavoastră astăzi la 84 de ani?

A. D.: Bucurie! Bătrânețea ma entuziasmează! Abia aștept să uit și mai multe decât am uitat, sa merg și mai greu cu picioarele decât merg acum!

Sigur că mă supără!

Îți mărturisesc că, văzând de la geam adesea câte un tânăr alergând, îmi spun: «Uite, domnule, nici nu știe ce bine e că poate să facă așa ceva. Nu știe!».

FA: Se spune că trebuie să facem mereu diferența între «inteligența tinereții» și «înțelepciunea bătrâneții». Care credeți că este aceasta diferență?

A. D.: Sub rezerva că nu știu ce înseamnă „înțelepciunea bătrâneții“ și că am întâlnit destui bătrâni țicniți, apucați, bizari și având unica preocupare starea lor biologică, dar trecând peste asta, „inteligența tinereții” este ceea ce grecii numesc dynamis (o potență, o posibilitate). Pe când „înțelepciunea bătrâneții” este o realizare. Dar, cu rezerva că, dacă despre dynamis a scris Aristotel destul, în Metafizica, Cartea theta [trad. Stefan Bezdechi, prefață și note de Dan Bădărău, Ed. Academiei, București, 1965, pp. 281-304], „înțelepciunea bătrâneții” este… o problemă foarte cunoscută… foarte dezbătută. Este atât de discutată și de întoarsă pe față și pe dos… încât s-a reușit să nu se mai știe cui și la ce corespunde această sintagmă: «ințelepciunea batrâneții».Pe de o parte este întreaga căruță cu poncifuri de genul „dacă n-ai un bătrân să ți-l cumperi”, „bătrânii noștri spun” ș.a.m.d. Pe de altă parte este „să dam la o parte bătrânii și să facem loc tinerilor”; „societatea noastră este o societate senectă, îmbătrânită”, în politică, de pildă.

Astea sînt judecăți ce se pot purta de acolo până acolo… care pot să facă parte dintr-un discurs… dintr-un «dialog social ! » (și aici fac aluziela… un grup social… sau la… un „Grup de Dialog Social”!), până-n vecii vecilor. Amin!

[Și asta] spre bucuria participanților, spre înduioșarea celor care citesc reviste [Revista „22” a GDS-ului]  în care lucrurile astea sînt spuse, și [spre bucuria] câtorva care și-au făcut dintr-asta un piedestal [Sensul ironic al invocării inutilelor trăncăneli din cadrul „dezbaterilor” GDS înregistrate și publicate în Revista „22” din 1990 până în 15 iunie 2000, data interviului, este prea evident spre a mai fi comentat.].

IsabelaVS-Interviu7bAlexDrag.rtf/13 febr. 2014/23703 car./ 3920cuv.

VII. „NOICA NU A AVUT INFLUENȚĂ ASUPRA LUI LIICEANU ȘI PLEȘU”

Fabian Anton  : Noica spunea că sunteți «dracul gol». Alții vă spun «cel mai important filozof român în viață». Care este definiția care v-ar conveni cel mai mult în ceea ce vă privește?

[In 18 decembrie 1949 Noica îi scria lui Alexandru Dragomir că îl consideră „cel mai înzestrat cap filozofic pe care l-a întâlnit”, după ce constatase încă din 7 octombrie 1949 că Dragomir „face filozofie pentru că este prea inteligent ca să facă altceva”, dezvăluind chiar și „cusurul” remarcabilei inteligențe cu care nepotul istoricului Silviu Dragomir fusese înzestrat: anume că inteligența lui Alexandru Dragomir nu funcționa „din când în când” ca la ceilalți oameni. La Sănduc (cum îl alinta Noica), inteligența ar fi funcționat „la orice oră, asupra oricărei materii, sub orice solicitare”, ceea ce s-a văzut cu prisosință chiar din discuția avută la 84 de ani cu tânărul Fabian Anton. Într-o altă scrisoare, C-tin Noica îi prevedea, pe 14 dec. 1978, că epistolele lui Dragomir pe teme filozofice (pe care le-a citit întotdeauna cu „emoție speculativă”) vor ajunge posterității într-unul din volumele („al XI-lea”, preciza Noica) de OPERE COMPLETE ale lui ALEXANDRU DRAGOMIR cu care se va îmbogăți filozofia românească. Pe 9 decembrie 1981 filozoful de la Păltiniș îi scria că anul 2010 va fi să fie anul editării Operelor complete ale lui Dragomir (vezi scrisorile lui Noica publicate în vol.: Alexandru Dragomir, Meditații despre epoca modernă, 2010, p. 251 ; p. 253 și p. 262; p. 266). Epistolele trimise filozofului de la Păltiniș de ex-elevul lui Heidegger n-au fost încă publicate de Liiceanu care (într-o discuție cu Mircea Ivănescu) se auto-intitula „traducătorul lui Heidegger”, fără a reține părerea lui Heidegger cu privire la tradiția filozofică. Față de Liiceanu, incapabil de a-l citi pe Kant, Alexandru Dragomir sesizase perfect ideea maestrului său de la Freiburg că gândirea filozofică „cere o adevărată luptă cu marea tradiție” (Heidegger). „Latinul” Alexandru Dragomir, care la seminarul pentru avansați „îi făcea opoziție lui Heidegger” (Biemel, Rămânând cu Heidegger, în rev. „Orizont”, Timișoara, 1997), umpluse de-a lungul timpului o mulțime de caiete cu „opoziția” sa față de gândirea lui Kant, Platon, Hegel, Toma din Aquino, Descartes, etc., nelipsind desigur nici consemnarea „opoziției” sale față de filozofia noiciană: „Azi Noica mi-a arătat zece pagini îndesate cu observațiile pe care Alexandru Dragomir i le-a făcut la Tratatul de ontologie”, consemna „discipolul lui Henry Wald” (apud. Noica) pe 29 sept. 1979 (vezi Jurnalul de la Păltiniș, 1983). Previziunea lui Noica referitoare la „anul 2010” i-a plăcut nespus lui G. Liiceanu (care nici lui Noica nu i-a scos la Humanitas, în 22 de ani, seria cuvenită de Opere complete). Fiindcă în anul 2010 editorul Meditațiilor despre epoca modernă a decretat că editarea comentariilor făcute de Alexandru Dragomir la Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Descartes, Leibnitz, Kant si Hegel n-ar fi „utilă” și că, în opinia sa (de posesor al unui controversat titlu de doctor în filozofie), originalitate de gândire în arhiva „Alexandru Dragomir” n-ar fi de găsit decât în cele cinci volume publicate de Humanitas din 2004 până în 2010 (Notă asupra ediției în vol. Meditații despre epoca modernă, 2010)].

Alexandru Dragomir  : Da, bine! Uite definiția mea: Eu sînt cel mai mare gânditor român în viață așa cum alții sînt cei mai mari jucători de golf din România, o țară în care nu se joacă golf!

F. A.: Sună bine. Eee, ziarele spun că a început să se joace și golf în România

{Ca și în cazul părerii după care originalul filozof Nae Ionescu ar fi lipsit de operă, tânărul Fabian Anton se arată a fi din nou victima unei false opinii larg difuzată prin mass media, respectiv a opiniei eronate că Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu ar fi de admirat ca filozofi. Tocmai despre acești auto-declarați „discipoli”ai lui Noica, Petre Țuțea spunea cu justețe că „Noica nu a făcut școală”, că ar fi făcut „doar asistenți la Filozofie”(Între Dumnezeu și neamul meu). Alexandru Dragomir (care-i fusese prieten lui Noica jumătate de secol) a găsit demnă de evocat doar afecțiunea tinerilor vizitatori care au jucat, față de Noica, rolul de discipoli ca să-i creeze impresia, la care Noica ținea foarte mult, că este un profesor înconjurat de elevi. Din «Jurnalul de la Păltiniș» (ed. I-a, 1983) transpare chiar și dezamăgirea pe care „profesorul” Noica tot încerca să și-o reprime.

Când luase în tărbacă obiceiul celor de la G.D.S. de a pierde vremea cu discuții politice în gol („de acolo până acolo”), Alexandru Dragomir îi vizase atât pe fostul său coleg de facultate Mihai Șora, cât și pe Liiceanu și Pleșu.

   Fără nici un echivoc, filozoful Dragomir va spune că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.», lucru pe care-l sesizase însuși Noica în prefața la EPISTOLAR unde nega existența „Scolii de la Păltiniș (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis7.htm precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis9.htm ) .       Făcând o referire metaforică la inexistența jocului de golf în România, Alexandru Dragomir s-a referit la jumătatea de secol de inexistență a filozofiei într-o „gubernie sovietizată” (Virgil Ierunca) unde locul filozofilor români fusese după gratii (Ion Petrovici, Petre Țuțea, Mircea Florian, Anton Dumitriu, Nicolae Roșu, Mircea Vulcănescu, Traian Brăileanu, etc., etc.). Nu fusese chiar Noica întemnițat șase ani pentru o carte despre Hegel considerată de ideologul comunist Pavel Apostol drept „una dintre cele mai periculoase materiale din țară” ? Necesitând o libertate de gândire și de expresie inexistentă „oficial” în România comunistă și post-comunistă, filozofia n-a existat „oficial”nici ea .

   Influențat de reclama pe care și-o fac reciproc auto-declarații „discipoli ai lui Noica”, Fabian Anton nutrește convingerea că falșii discipoli ar fi mari «jucători de golf», adică mari filozofi, fără ca pentru asta să fie nevoie să fi publicat vreo carte originală de filozofie, sau, cum spunea Heidegger la un interviu, să păstreze („prin luptă”) legătura cu marea tradiție filozofică.

   Spre a-și arăta dezacordul față de considerarea drept filozofi a foștilor comuniști care l-au vizitat pe Noica și apoi chiar pe el, Alexandru Dragomir trece brusc de la sensul metaforic, la sensul propriu al „jocului de golf”, așa cum se joacă el în Anglia, a doua patrie a candidatului la președenție din 1990. Practic, Dragomir schimbă discuția trecând-o în plan politic, pentru că știe că manipularea nu poate fi anihilată prin indicarea falsității pe care o propagă. Pentru tinerii lipsiți de discernământ, minciuna mediatizată e mult mai credibilă decât adevărul. Dar, după succinta schimbare în direcția unui vag comentariu politic, filozoful se întoarce pe vechiul făgaș al discuției despre bătrânețe.}

Alexandru Dragomir: A început, da! [răspunde el ironic]. Și, dacă l-am fi urmat pe Rațiu, jucam[după 1990 „golful” pe care-l joacă englezii, adică ne-am fi „des-sovietizat”, „englezindu-ne”]mult mai mult!

Cred că la bătrâni există un amestec, neidentificat cantitativ sau calitativ [„neidentificarea” prelungește sensul glumeț - ironic adoptat ca să vorbească de „englezirea” ca oportună învățare a democrației], între experiența vieții și înțelepciunea gândirii. Un om care a gândit 60 de ani și care, deci, trebuie sa fie de la 75 de ani în sus, acela trebuie să știe să despartă foarte clar ce datorează el experienței lui de viață și ce datorează lecturilor și, mai ales, gândurilor lui. În general bătrânii nu fac aceasta deosebire. Ei confundă cele două ramuri și rezultatul fiecăreia dintre ele. Și au o anumită aroganta a bătrâneții. Îi vad și la televizor uneori. Ei se bizuie pe o judecată fundamentală, dar fără fundament: «Eu știu mai bine decât voi pentru că sunt mai bătrân! Am experiență!».

Ca și când experiența ți-ar da dreptul și la altceva decât la o acumulare, la o acumulare de fapte trăite, de gânduri care ți-au trecut prin cap. Dar vârsta nu-i ca o bancă de date în care s-au acumulat date. Că poate au fost proaste. Poate sînt putrede astăzi. Poate sînt depășite.

Argumentul depășirii, al învechitului, este astăzi un argument foarte serios și din motive pe care nu are rost să le deslușim aici. Tot ce este temporal mai aproape de prezent este ipso facto mai bun decât era înainte. Acest argument, al temporalității, joacă un rol fundamental. Dar, pentru asta, trebuie să știi și ce rol fundamental a jucat problema timpului din secolul al XVII-lea, dar îndeosebi din al XVIII-lea încoace. Și multe lucruri trebuie să știi despre dresarea timpului, ș.a.m.d.

Fabian Anton: Ce părere aveți despre monarhie? România trebuie sa fie republică, sau monarhie?

Alexandru Dragomir: Tiii  ! Ia uită  ! Nici o părere!

F. A.: E mai bine așa??

A. D.: Nu că e mai bine așa. Sincer! Nu m-a preocupat niciodată! Dar cred ca o expunere judicioasa este în Montesquieu, în L’Esprit des lois. Și în Grandeur des Romains et leurs décadence, tot de Montesquieu. Charles de Secondat, baron de Montesquieu. Pe vremea aia baronii gândeau!

[Sensul ironic vizează deosebirea baronilor de altădată de cei cărora li se spune „baroni” în post-comunism. In interviul din «Observatorul Cultural», nr.275/2005 nu au fost trecute titlurile de cărți si de aceea a trebuit să le scot de pe caseta. Nici expresiile în germana folosite de Alexandru Dragomir nu au fost în general trecute.].

Fabian Anton: Și o ultimă întrebare: credeți că «experimentul Păltiniș», tot ce s-a întâmplat acolo, mai poate fi reluat? Și, dacă da, cu cine?

Alexandru Dragomir: Adică experiența maestru-discipoli?

F. A. : Exact!

A. D. : Oricând poate fi reluată!

F. A.: Cu cine? Avem oamenii necesari?

A. D. : Apar ei dacă sînt!

F. A.: Și noi cât așteptăm?

A. D. : Până apar!

F. A.: Și dacă nu apar?

A. D. : Dacă nu apar, nu e cazul [să apară]. Asta e ca și cu Apocalipsa. Când o să vină, o să vină. O să știm noi când vine Apocalipsa. Nu am dubiu că o să știm.

Acuma, ca să-ți dau un răspuns mai serios: Aici în comentariul din Phaidros-ul lui Platon, în ultima parte, aceea cu zeul Theuth al egiptenilor și cu scrisul, sînt lucruri fundamentale. Adică trecerea de la educația concepută ca orală, ca maestru-ucenici (discipoli), la educația concepută ca instituție, în care se învață de la unul care a scris la alții care citesc, este o trecere complicată. Ea a implicat și implică o groază de lucruri, care nu au prea fost gândite serios de masele largi de cetățeni. Și nici nu s-a scris prea mult despre asta. Mult, adică lucruri serioase. Pentru că ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la maestru oral și discipol oral la maestru autor și discipol cititor. Dar că totuși, un halou și o oarecare valabilitate [a relației maestru oral și discipol oral] se păstrează până în vremurile noastre e dovadă Păltinișul.

El nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu, Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen al unui maestru, care ținea să fie maestru, care ținea să aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un grup de tineri foarte înzestrați, cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și pentru bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica. Relațiile scorțoase astăzi nu mai sînt decât între autori și cititori, (la vremea) educației.

[Știu că] e o sarcină foarte grea să răzbați singur, cum este acuma cazul generației dumitale. E mult mai bine să ai un maestru.

F. A. : Da !

A. D. : Că te agăți de el.

F. A. : Noi nu am avut nici un Nae Ionescu, sau, cum a fost pe vremea d-voastră , un Mircea Vulcănescu, sau un Eliade, sau un Cioran…

A. D. : Și nici un Noica !

F. A. : Și nici un Noica, nici un Nae Ionescu… Și nici nu știu dacă o să avem, dacă o să putem da. Văd acum că este o tendință de a face experiențe gen Păltiniș cu pelerinajele (pe care tinerii le fac) pe la duhovnicii români. Cum a fost părintele Cleopa, cum se întâmplă cu părintele Arsenie Papacioc.

A. D. : Papacioc ?

F. A. Da. Acum două săptămâni am fost la părintele Papacioc, la Mânăstirea din Techirghiol. Tinerii mai mult către genul acesta de experiențe se îndreaptă.

A. D. : Călare pe mistică! Și pe filozofia religiilor, sau, mă rog, în fine, pe filozofia ortodoxiei, cred, bănuiesc. E ortodox părintele Papacioc?

F. A. : Părintele Arsenie este ortodox. Pentru că în alte părți văd că nu avem către cine să ne îndreptăm.

F. A.: Eu am avut norocul să-l prind în viață pe Arșavir Acterian. L-am mai întâlnit și pe Lucian Boz. Dar alții nu.

A. D.: Boz ? Nu știu cine este!

F. A. : Era prieten cu Arșavir, cu Eliade. În rest… mai sînt doar câțiva: dl Alexandru Paleologu, dumneavoastră… Mai e și dl Barbu Brezeanu.

A. D. : Mai trăiește?

F. A. : Are 90 de ani. L-am văzut acum câteva luni.

A. D. : Dar el este istoric de artă

F. A. : Da! Mai e și dl Mihai Sora..

A. D. : Cel care se ține cel mai bine! Paleologu… Mihai…toți octogenari!

F. A. Da! Și tineretul nu-i frecventează, din păcate. N-au cum să ajungă la ei.

A. D. Cum așa ?

F. A.: Adică se face și un trafic imens cu cărțile lor, cu numerele lor de telefon și cu adresele lor. Cine vrea să se ducă [să-i viziteze] le cumpără numărul de telefon. Și cu dumneavoastră se întâmplă la fel.

A. D. : Să mă crezi că eu nu am nici o vină !

F. A. : Știu că nu aveți nici o vină. Poate singura vină pe care o aveți este că nu ați ieșit ceva mai în față.

A. D. : Asta nu e o vină, este o decizie a mea!

F. A. : Da, dar, dacă o făceați, mai aveam și noi, tinerii, o șansă în plus, mai aveam pe cine asculta, mai aveam ce învăța.

A. D. : Se poate! Dar cămașa e mai aproape decât surtucul. Adică am scuza că persoana mea și ceea ce se întâmplă cu persoana mea era mai important decât a mă juca de-a marele dascăl.

F. A. : Știți foarte bine că nu era vorba de o joacă.

A. D. : Nu mă joc deloc de-a dascălul ! Nu sunt un dascăl! Nu am nici aplicația, n-am nici talentul.

F. A. : Dar tinerii caută în continuare să afle…să citească…

A. D. : Cred că n-au încotro. Și eu, în locul lor, tot așa aș face.

F. A. Păi da, în locul lor nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.

A. D. : La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: Unglaublich! Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază!

{Această parte a interviului a fost masiv cenzurată de «Observatorul Cultural». Fiindcă din ea iese la iveală dezaprobarea lui Alexandru Dragomir față de îndeletnicirea unor autori comuniști care preferă să paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o spre a o aduce la nivelul lor, în loc să-și scrie propriile opere filozofice. Se știe graba cu care a fost plătită traducerea în franceză a volumului Crase banalități metafizice cuprinzând prelegeri ale lui Alexandru Dragomir modificate să nu se mai știe unde a vorbit Dragomir si unde a intervenit Liiceanu care după ani de zile a indicat cele câteva pagini adăugate de el.

Din această parte a discuției reiese și minciuna lui Virgil Ciomoș, care consemnase că scrierile [contrafăcute] ale lui Alexandru Dragomir circulând prin 1994-1995 de câtva timp în micul cerc al așa-zișilor prieteni ai filozofului Dragomir ar fi fost «textes autographes» (v. „Studia Phaenomenologica”, 3-4/2004, p.82). Or, Alexandru Dragomir a revendicat doar textul din 1946 despre oglindire (comentat de Mircea Vulcănescu) pe care îl concepuse în vederea publicării. Pluralul folosit de Ciomoș indică minciuna: Tot ce circula între cei care-l vizitaseră, și tot ce era dat spre vânzare la anticari, era rezultatul unei îndeletniciri reprobabile, desemnată de Alexandru Dragomir drept «excrocherie». La data când scriam cartea despre Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) nu cunoșteam această părere a filozofului Alexandru Dragomir despre textele contrafăcute și comercializate pe care, fără să fi fost întrebat, era trecut drept autor. Dar, citind volumul Crase banalități metafizice lansat de G. Liiceanu la Bookfest în 2004, am bănuit adevărul, pe care l-am și expus în cartea mea (I.V.S).}

Fabian Anton: V-am spus că eu cunosc persoane care de 2-3 ori au dat bani pentru numărul d-voastră de telefon și au primit numere false. Și au dat bani pe ele !

Alexandru Dragomir: Ei nu!

F. A. : E ca și cum eu aș pleca de aici și aș vinde caseta asta care e cât de cât originală. E exactă. Dar [de fapt e] ca și cum ies de aici și vând cu 50 000 sau cu 100 000 de lei (vechi) numărul dumneavoastră de telefon cu două cifre schimbate. Poate asta nu convine studentului la filozofie. După ce că mai sînt puțini oameni cu care se poate discuta din generația dumneavoastră, se face și un trafic cu numerele de telefon și cu «operele» [zise ale] lor. Eu am câteva numere false ale telefonului dumneavoastră până acum. Nici numărul d-lui Mihai Sora nu-l am.

A. D. : Pot să ți-l dau eu ! Cred că mie mi-ar ierta-o.

F. A.: Asta n-ar fi o problemă..

E dureros pentru tineri să afle că tot ce circulă prin cărți [cu numele d-voastră ] nu sînt lucruri scrise de dumneavoastră. Și o să se afle acum!

A. D. Nefiind deloc interesat de notorietatea mea, nu am fost deloc interesat, adică nu m-au preocupat niciodată efectele nocive ale acestui refuz de notorietate.

Adică până acum nu m-am gândit niciodată că faptul ca nu mă știe lumea, că nu am scris nimic, că nu am publicat nimic, ar putea să aibă și laturi negative. Niciodată nu m-am gândit. Mi-am spus doar că nu mă interesează, că îmi vad de treaba mea și basta, fiind de părere că «omul nu trebuie să se vândă » [expresia este pe casetă în germană]. Da, acesta [faptul de a avea laturi negative] este riscul pe care trebuie să ți-l asumi [dacă nu te vinzi].

F. A.: O să încerc, și sper să mă ajutați și dumneavoastră…

A. D. : Sigur că da ! Cum să nu ? N-am alte lucruri de făcut!

F. A.: Să dăm o formă, să refacem într-un fel toată această operă care circulă și eu nu știu cât e de adevărată. Și e păcat să dea lumea bani pe lucruri care nu sînt valabile.

Alexandru Dragomir: Da! Sigur   că da! E într-un fel chiar o EXCROCHERIE !

F. A. : E o excrocherie ! Nu știu dacă în vremea când erați student circulau scrieri ale lui Nae Ionescu care nu erau ale lui Nae Ionescu! Sau ale lui Mircea Vulcănescu care nu erau ale lui Mircea Vulcănescu !

A. D. : Așa ceva nu se întâmpla! Nu se putea întâmpla !

F. A. : Vă mulțumesc mult pentru tot.

A. D. : Nu ai de ce, dragul meu. Domnul Fabian ?

F. A. : Fabian Anton!

Alexandru Dragomir : Anton… (sfârșit)

 

[Două lucruri sînt semnificative în acest schimb de replici . Primul (și cel mai important ) ar fi disponibilitatea filozofului de a da o formă publicabilă gândurilor sale, deși din întregul dialog s-a putut observa limpezimea gândirii sale, exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele „îmbunătățiri” (așa-zis „stilistice”) operate de redacția „Observatorului Cultural”. Al doilea este faptul că scrieri de-ale lui Alexandru Dragomir care nu sînt ale lui Alexandru Dragomir n-ar fi putut circula în cultura românească de dinainte de ocupația sovietică, nestructurată, ca în post-comunism, după un sistem mafiot, cum pare a fi cultura de azi, dacă ținem seama de răspunsurile la o anchetă despre mafiile literare (vezi rev. „Art-Panorama”, București, nr.1/1997).

In perioada interbelică nu numai că n-ar fi fost puse pe piață (n-ar fi PUTUT să fie puse pe piața cărții) „excrocherii” de genul acesta, dar în cultura de atunci nu s-ar fi putut ivi un lingușitor atât de mare (precum Ovidiu Pecican), care să-l laude în 2009 pe Liiceanu că l-ar fi „inventat” pe Alexandru Dragomir, cum „inventat” ar fi fost și Nae Ionescu, sfiindu-se însă a-i preciza inventatorul (vezi art. Inventând filozofi, din 3 febr. 2009). În schimb, Pecican nu se sfiește să-l compare pe Gabriel Liiceanu cu unul dintre Evangheliștii prin care învățătura lui Iisus a ajuns la noi (vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2012, p.19, http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari ). Volumul cu prelegeri de paternitate „discutabilă” (Ovidiu Pecican), ar poseda un autor cert, pe Gabriel Liiceanu, si un autor incert, „inventat” de directorul Editurii Humanitas. Maestrul lingușelilor nu uită să decreteze că buna intenție a lui Liiceanu n-ar trebui să fie pusă de nimeni la îndoială, cum am văzut că a pus-o pe 15 iunie 2000 Alexandru Dragomir, autorul „incert” (apud. Ovidiu Pecican) al prelegerilor înregistrate (uneori) pe bandă magnetică în casa lui Liiceanu. Oricum, îndoiala privitoare la „buna intenție” exprimată de „autorul incert” către finalul interviului, fusese prompt cenzurată de cei de la „Observatorul Cultural”.

In cartea mea Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (2004) publicată la vreo șase luni după apariția Craselor banalități metafizice reproșam celor care au alcătuit acel prim volum din prelegerile ținute de Alexandru Dragomir faptul că nu au semnalat prin schimbarea caracterului de literă modificările operate de editor.

Când tehnoredactarea textului permite (fără nici un efort) schimbarea caracterelor într-o pagină, Gabriel Liiceanu se ferise a marca frazele sau cuvintele lui Alexandru Dragomir scoase de pe casetele cu prelegeri înregistrate. Că acest lucru nu s-a întâmplat dintr-o scăpare, mi-am dat seama citind, - dintr-o revistă scoasă tot de G. Liiceanu ( revistă unde și-a republicat prefața la „ediția nord-coreană” (Dan Petrescu) a volumului Crase banalități metafizice) -, un amestec indistinct între texte scrise direct în germană de filozoful Alexandru Dragomir și traducerile altor texte ale lui Dragomir scrise în românește și cuprinse în caietele despre TIMP din anii 1948-1959 (v. Chronos -Buch I, German translation by Mădălina Diaconu în revista „Studia Phaenomenologica”, vol.IV, 3-4/2004, pp.253-285). Lucrul este cu atât mai ciudat, cu cât orice vizitator al lui Noica a putut afla de la filozoful de la Păltiniș că trebuie să se ferească de traduceri, întrucât la mâna a doua gândirea oricărui filozof apare involuntar deformată. În cazul revistei tipărită de Gabriel Liiceanu, informația după care textul german ar fi fost tradus de Mădălina Diaconu ("Uebersetzung aus dem Rumaenischen von Mădălina Diaconu") induce în eroare tocmai prin lipsa schimbării de literă acolo unde germana este a lui Dragomir. Ceea ce dovedește limpede nu numai o crasă lipsă de profesionalism, dar și îngâmfarea unora care se cred îndreptățiți a „lucra în echipă” cu autorul neîntrebat dacă acceptă modificările ideilor sale odată cu editarea, autor evident în dezacord cu asemenea practică, impusă în cultura românească odată cu „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca), cum reiese din replicile finale ale interviului.].

Isabela Vasiliu Scraba

Sursa: www.isabelavs.go.ro via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Înălțarea Domnului şi eroii neamului. Care este legătura? Răspune: arhim. Mihail Daniliuc

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 29, 2014 - 1:10am

Inaltarea DomnuluiCe legătură au eroii neamului cu Înălțarea Domnului?

de arhim. Mihail Daniliuc

În ce constă legătura dintre Înălțarea Domnului cu trupul la Cer și eroii români? Este lesne de stabilit o relație duhovnicească, fiindcă nouă, românilor, ni s-a rânduit să ne ridicăm, să ne înălțăm ca neam prin jertfă, cunoscând în existența bimilenară nenumărate răstigniri, dar și minunate învieri. Fără cinstirea eroilor, amintirile neamului se șterg, peste tradițiile multiseculare se așterne uitarea, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

În fiecare an, la patruzeci de zile după mântuitoarea Înviere a Domnului Hristos, proslăvim Sfânta Sa Înălțare cu trupul la Cer, praznic plin de lumină și bucurie, care ne amintește că Mântuitorul a coborât pe pământ, S-a întrupat, luând chip de om, Și-a însușit natura umană,  îndumnezeindu-o în Trupul Său, apoi S-a înălțat cu ea la Ceruri, ca să ne arate că destinația noastră finală n-o reprezintă pământul, ci Împărăția lui Dumnezeu, unde suntem chemați să trăim veşnic în iubirea Preasfintei Treimi. Domnul nu ne indică doar ținta, ci ni se face itinerar și energie, ca să ne ajute să ajungem la binecuvântata stare a celor mântuiţi.

La noi, sărbătoarea se trăieşte cu toată evlavia și cumsecădenia, deoarece în aceeași zi ne cinstim eroii: ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile, din toate locurile, jertfiţi pe câmpurile de luptă, în lagăre, în închisori, pentru apărarea patriei, a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. De ce a rânduit Biserica această împreună serbare? În ce constă  legătura dintre Înălțarea Domnului cu trupul la Cer și eroii români? Este lesne de stabilit o relație duhovnicească, fiindcă nouă, românilor, ni s-a rânduit să ne ridicăm, să ne înălțăm ca neam prin jertfă, cunoscând în existența bimilenară nenumărate răstigniri, dar și minunate învieri. Nu cred că era mai potrivită cinstirea eroilor români decât în ziua Înălțării, arătând astfel că, prin sângele lor, noi am ținut mereu fruntea sus, nelăsându-ne umiliți de tăvălugul istoriei.

Totuși, celebrarea parcă nu se prea potrivește cu perioada atât de zbuciumată pe care o traversăm: globalizare, universalizare și uniformizare. Din pricina acestor procese și transformări, identitatea națională are foarte mult de suferit. Ne paște pericolul risipirii într-o pluralitate de idei sau obiceiuri străine de glia şi de simțirea națională. Românul adevărat nu se izolează, dar nici nu-și dizolvă identitatea spirituală, acceptând tot felul de ritualuri ori practici nerecunoscute de sfânta sa tradiţie bimilenară.

Poporul român, spunea Gheorghe Brătianu, constituie „o enigmă și un miracol”. Chiar așa este căci, viețuind atâtea veleaturi într-o „mare slavă”, dar și la răspântia intereselor marilor imperii sau stăpânirilor recente, încă nu și-a pierdut credința, tradiția ori graiul! Am spus „încă nu”, deoarece ceea ce nu s-a reușit până acum prin constrângerea războiului, a amenințării cu moartea, se pare că se izbuteşte astăzi, prin multele ispite și încercări ce ne zdruncină aceste valori. Principalele cauze nu sunt, așadar, forța armelor sau șantajul politic, ci propriile slăbiciuni, relativizarea adevărurilor credinței noastre sfinte.

Un semn vădit al stării de fapt îl reprezintă modul superficial de a ne raporta la înaintași, la tot ce ne reprezintă pe noi, ca neam. Vorbim de cinstirea eroilor, dar pe câți dintre conaționali îi interesează, în realitate, aşa ceva? Uităm prea ușor că, dacă unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, el se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, când îşi uită credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se șterg, peste tradițiile multiseculare se aşterne uitarea, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Vasăzică suntem chemați să ne cinstim eroii nației. În toate bisericile din cuprinsul românismului se fac slujbe de pomenire, ba chiar și prin piațete, pe la monumentele istorice, apoi se depun coroane de flori, rostindu-se cuvinte elogioase. Să precizăm că Sfânta noastră Biserică a rânduit pomenirea lor nu doar în astfel de momente solemne, ci în fiecare zi în cadrul dumnezeieștii liturghii, când preotul, la ieșirea cu cinstitele daruri, spune: „pe eroii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”. Ce bine ar fi dacă am învăța de la Biserica dreptmăritoare, „mama spirituală a poporului român”, să ne amintim zilnic de ei, rugându-ne Domnului pentru sufletele lor! Dar, e suficient numai atât? Parcă e prea puțin pentru sacrificiul lor. S-ar cădea să împletim neuitarea cu truda fiecăruia dintre noi de a le imita, pe cât posibil, jertfa și dragostea pentru țară, pentru idealul sfânt al unității și demnității noastre ca neam.

Ne găsim noi, oare, răgazul de a medita la asemenea lucruri? Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „nu ne țin de foame noțiunile de eroism, patrie și unitate; nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci”. Nu zic, au și ei dreptate. Dar, fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim mai săraci, mai înfometați, mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe eroii noștri, al căror sânge ne curge prin vene.

De aceea zic, să reînvățăm să ne cinstim eroii, adăugând aducerilor aminte lucrare, dăruire, jertfă și recunoștință; într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat.

Sursa: Doxologia via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Intelectuali remarcabili. Azi: Isabela Vasiliu Scraba, eseist filosof, istoric al filosofiei, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 29, 2014 - 1:00am

Isabela Vasiliu Scraba - scriitor, filosof - via Ziaristi OnlineNe face placere sa prezentam, incepand de azi, cativa dintre intelectualii remarcabili si autentici ai Romaniei, pe care redactia Ziaristi Online ii urmareste si ii publica oricand cu imensa placere si onoare. Astazi:

Isabela Vasiliu Scraba
Eseist filosof, istoric al filosofiei
Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania

Date biografice

Nascuta (Scraba) în Bucuresti într-o familie de intelectuali (bunicul, Teodor Scraba, a fost profesor de matematici la Liceul “Aron Pumnul” din Cernauti; tatãl, Mircea Scraba (1921-1960), om de o aleasã culturã, a fost inginer chimist si poet). Cãsãtoritã (din studentie) cu un strãnepot al poetului Bacovia (socrul, avocat Maximilian Vasiliu, a fost nepot de sorã al lui Bacovia).

Isabela Vasiliu Scraba via Ziaristi OnlineIsabela Vasiliu-Scraba urmeazã, din clasa a VIII-a până în clasa a XI-a, Liceul “Spiru Haret” din Bucuresti (unde o are ca profesoarã de englezã pe Aurelia Voinea, fiica filosofului Mihai Rãdulescu si autoare de manuale de liceu). Ultimul an invata la Liceul «I.L. Caragiale » unde sustine bacalaureatul. Studii universitare la Facultatea de Chimie din cadrul Institutului Politehnic din Bucuresti. Studii post-universitare de filosofie la Sorbona (1988, 1991), la Universitatea Liberã din Bruxelles (1988), la Universitatea din München (1990) si la Universitatea din Nisa (1991).
Între 1979 si 1984 lucreazã ca inginerã chimista la I.A.M.N. (Bucuresti). Între 1985 si 1992 învatã in paralel germana (5 ani), engleza (2ani), italiana (3 ani), spaniola (2 ani), latina (2 ani) si greaca veche (3 ani).
In 1989-1990 (sem.II) si 1990-1991 (sem.I) la Universitatea din Bucuresti, predã, ca profesor invitat, douã cursuri despre Im. Kant. Ca profesor suplinitor predã germana la Liceul “L.Blaga” din Bucuresti (1992-1993). Din 1991 participa la colocvii nationale si internationale, colaborind cu eseuri filosofice in volumele unor congrese si simpozioane internationale. A publicat peste 200 de studii, articole și eseuri de istoria ideilor, critică literară, filosofie și istoria filosofiei în diferite reviste de cultură precum: „Tribuna” scoasă la Cluj în 2013 de Mircea Arman (în numerele 251 ; nr. 253 ; nr. 254 ; nr. 255 ; nr. 256 ; nr. 257 ; nr 258, memorialistică ; nr. 259, nr. 260 ; nr. 264 ; nr. 266 ; nr. 267 ; nr. 269, nr. 272/2014 și nr. 273/2014) ; în revista „Acolada“ (Satu Mare) scoasă de Radu Ulmenau (2011 – 2014); în rev. „Dicobolul” din Alba Iulia (2010 – 2012) ; în rev. “Oglinda Literara” (Focșani) scoasă de Gheorghe Andrei Neagu (2007 – 2013) ; în rev. “Vatra Veche” (Târgu Mureș) scoasă de Nicolae Băciuț (2012 – 2013); în “Conta” (Piatra Neamț) ; în „Constelații diamantine” (Craiova) ; în “Nord Literar” (Baia Mare) ; în “Poesis” (Baia Mare) ; în “Viata Românească” ; în “Convorbiri literare” (1998-2000) ; “Steaua” (Cluj), “Familia” (Oradea), “Asachi” din Piatra Neamț (1997 – 2011), “Archaeus” (Baia Mare), “Contemporanul-Ideea Europeană”, “Romania liberă” (pagina culturala), “Revista de filosofie”, “Arges” din Pitești (2005 – 2011), “Origini/Romanian Roots” (2002 – 2013) etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Este inclusa in International Who’s Who of Professional & Business Women, ABI, 2001 si in WHO’S WHO IN ROMANIA 2002.
Fisa din Wikipedia.ro a scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba este permanent vandalizata de MyComp=Alexandru Tender (din mafia celor care au pus stapanire pe acest dictionar online) care elimina din titlurile cartilor Isabelei Vasiliu-Scraba si indeparteaza informatiile referitoare la studiile ei post-universitare (a se compara fisa din wikipedia.ro cu fisa din volumele FILOZOFI ROMANI, Memphis, SUA, 2011, p. 60-62; si din volumul ESEISTI ROMANI, Memphis, SUA, 2011, p. 145-148) – fisa wikipedia înainte de vandalizare

Volume publicate

1. Filozofia lui Noica, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992, 142p.
2. Inefabila metafizica, Tiparita la SC Tipografia S.A, Slobozia-Ialomita, 1992, 224p.
1. O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile si ideile platonice, Ed. Fundatiei Ionel Perlea, Slobozia, 1995, 72p.
4. Despre existenta, fiinta si esenta, Ed. Mirisa, Bucuresti, 1996, 120p.
5. Filozofie acroamatica la Platon, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1997, p132
6. Atena lui Kefalos, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1997, 216p.
7. Configuratii noetice la Platon si la Eminescu, Ed Star Tipp, Slobozia, 1998, 192p.
8. Mistica Platonica, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, 360p.
9. Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, 264p.
10. In labirintul rasfrangerilor. Nae Ionescu prin discipolii sai: Tutea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcanescu si Vasile Bancila, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, 264p.
11. Contextualizari, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, 192p.
12. Deschiderea cerurilor intr-un mit platonic si in Miorita, Ed. Star Tipp. Slobozia, 2004, 96p.
13. Propedeutica la eternitate. Alexandru Dragomir in singuratatea gandului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, 192p. Site-uri personale Isabela Vasiliu-Scraba – go.ro
http://isabelavs.blogspot.ro Referinte critice

«…profund cufundat in PROPEDEUTICA LA ETERNITATE, n-am citit de mult ceva mai rascolitor…»
“…fantasticele CONTEXTUALIZARI si atât de strania – DESCHIDRE A CERURILOR INTR-UN MIT PLATONIC SI IN «Miorita»… au fost si sunt pentru mine…, o invitatie la gindirea libera si independenta, la curaj, la indrazneala, la adevar, la franchete, la… punctul pe i. Doua carti exemplare in miscarea filosofica a unui timp dornic de ea… Am subliniat sire intregi, paragrafe, am retinut idei asupra carora noi mai avem de lucru si ma bucur sa stiu ca putem fi de acord sau ne aflam pe cai adesea apropiate. Multumesc, adinc recunoscator, si din acest motiv, … pentru insasi prezenta dumitale atit de vie si pregnanta in gindirea contemporana” (prof. univ. dr. Alexandru Husar, istoric, eseist, critic si istoric literar, poet).

“Cele trei carti publicate pana acum indica un spirit inclinat si familiarizat cu speculatia filosofica” – scria in 1995 acad. Stefan Augustin Doinas, Membru de Onoare al Uniunii Scriitorilor.

“In al treilea volum, O PSEUDO-DESCOPERIRE A UNUI PSEUDO-PLAGIAT, avem de-a face cu o polemica vie, ascutita si nu lipsita de o unda de umor” (Alexandru Paleologu).

“Este un element dinamic, cu o pregãtire adecvatã în domeniul pe care-l ilustreazã, domeniu de frontierã, cum se spune, si pe deasupra un condei prob si plin de vivacitate, cu un stil al polemicii de idei de o certã originalitate” (Cornel Regman).

« Scrierile sale, revelatoare sub raportul noutatii (…) dovedesc talentul eseistic si capacitatea speculativa a filosofului-scriitor care este d-na Isabela Vasiliu-Scraba. Cine a citit aceste eseuri a remarcat, desigur, valoarea lor ideatica precum a inteles si ca astfel de produse n-ar fi avut nici o sansa de aparitie inainte de 1990 » (Pan Izverna).

“Este o eseistã de prim rang, cu remarcabile virtuti literare. În materie de comunicare urmînd, cred, modelul Noica, volumele sale respirã o cãldurã cuceritoare fãcînd accesibile desbateri care altminteri nu incitã pe nespecialisti. Nu e putin lucru sã regîndesti, sã reconstruiesti si, mai ales, sã pui ceva din propria personalitate în comentariile atît de subtile destinate aprofundãrii unui homo humanus” (Constantin Ciopraga, Membru de Onoare al Academiei Române).

“Autoarea unor cãrti ca “Filosofia lui Noica, între fantasmã si luciditate”, “Inefabila metafizicã”, “Atena lui Kefalos”, “Filosofie acroamaticã la Platon” sau “Configuratii noetice la Platon si la Eminescu”, între altele, mînuind un condei care e cînd penel, cînd floretã, pe alei nebãnuite, “rãtãceste” printre gînditori români si strãini cu degajare si dezinvolturã, adesea cu gratie. În Isabela Vasiliu-Scraba (unind o pasiune de hermeneut cu o acribie de filolog avizat), gînditorul sãu preferat -Platon- îsi aflã unul din cei mai profunzi si mai subtili interpreti în cultura noastrã” (prof. univ. dr. Alexandru Husar).

“Doamna Isabela Vasiliu-Scraba are temeritatea de a strãbate cele mai dificile texte platonice direct în originalul elin. Fapt încã si mai rar pentru timpul acesta, o face nu numai cu o elegantã gratie femininã care îsi anexeazã vaste si aride teritorii ale eruditiei în domeniu, ci pãtrunde temele filosofice în cauzã cu o capacitate de aprofundare de-a dreptul bãrbãteascã. Sincer vorbind, cine ar putea sã nu o invidieze?” (Ion Papuc).

CARTI PUBLICATE

Isabela Vasiliu Scraba - Atena-lui-Kefalos

Isabela Vasiliu Scraba - Atena-lui-Kefalos - Constanin Ciopraga Academia RomanaIsabela Vasiliu Scraba - Configuratii Noetice Platon - EminescuIsabela Vasiliu Scraba - Contextualizari filosoficeIsabela Vasiliu Scraba - Deschiderea Cerurilor Miorita - PlatonIsabela Vasiliu Scraba - Filosofia lui NoicaIsabela Vasiliu Scraba - Filosofie Acroamatica PlatonIsabela Vasiliu Scraba -Despre Existenta Fiinta EsentaIsabela Vasiliu Scraba -Inefabila MetafizicaIsabela Vasiliu Scraba -Metafizica lui Nae Ionescu

Isabela Vasiliu Scraba -Nae-Ionescu Discipolii-Labirintul-Rasfrangerilor - Tutea, Eliade, Cioran, Noica, Vulcanescu, BancilaIsabela Vasiliu Scraba -Propedeutica Eternitate - Alexandru DragomirIsabela Vasiliu Scraba -Pseudo Descoperire-de-Pseudo PlagiatIsabela Vasiliu Sscraba - Mistica PlatonicaStefan Fay si Alexandru Husar despre Isabela Vasiliu Scraba - Contextualizari filosoficeSursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

IPS Justinian Chira a implinit 93 de ani si a ridicat peste 100 de biserici si manastiri. Intru Multi Ani, Parinte! Carte PDF/FOTO/VIDEO

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 28, 2014 - 11:00pm

IPS-Justinian-Chira-la aniversareDe ziua sa, IPS Justinian Chira, arhiepiscopul ortodox al Maramuresului si Satmarului a fost declarat cetatean de onoare al judetului Maramures. Alesii judeteni au votat astazi, 28 mai, in unanimitate proiectul de hotarare care viza acordarea titlului de cetatean de onoare pentru ierarhul maramuresean. Ceremonia de decernare a distinctiei urmeaza sa fie organizata in apropierea sarbatorii Rusaliilor.

Parintele Justinian Chira la aniversarea a 92 de ani _ Actual MMLa implinirea a 93 de ani de viata, consilierii maramureseni au decis sa-i acorde IPS Justinian Chira, pentru meritele sale deosebite, titlul de cetatean de onoare al judetului Maramures. Hotararea aprobata de toti alesii judeteni a fost luata in cadrul sedintei de astazi, 28 mai, a forului administrativ.

„Identificat de toti ca parintele spiritual al maramuresenilor, arhiepiscopul nostru s-a distins in intreaga sa viata si activitate prin inalte calitati morale si duhovnicesti, printr-o impresionanta activitate de cultura, educare spirituala si patriotica a maramuresenilor, prin staruinta cu care a actionat pentru sporirea zestrei materiale a Episcopiei, in timpul activitatii sale edificandu-se peste 100 de biserici si manastiri”, a motivat in propunerea sa, presedintele Consiliului Judetean Maramures, Zamfir Ciceu, informeaza eMaramures.

untitledArhiepiscopul ortodox al Maramuresului si Satmarului, Inaltpreasfintitului Arhiepiscop Justinian Chira, a implinit miercuri varsta de 93 de ani. S-a nascut pe 28 mai 1921, in localitatea Plopis din judetul Maramures, intr-o familie de tarani, primind numele de Ioan. In perioada 1927-1934 a urmat scoala primara in satul natal, dupa care, intre 1934 si 1936, cursurile Liceului Ortodox de baieti „Simion Stefan” din Cluj. Simtind chemarea pentru a-L sluji cat mai bine pe Dumnezeu, ia drumul manastirii, astfel ca pe 12 martie 1941 intra ca “frate de manastire” la “Sfanta Ana” din Rohia. Un an mai tarziu, pe 15 august, este tuns in monahism sub numele de Justinian. A indeplinit urmatoarele misiuni: staret al Manastirii „Sf. Ana” – Rohia (1941-1973); protosinghel (in 1948) si arhimandrit (1967); Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului (1973-1990) cu titlul de „Maramuresanul”, episcop loctiitor si apoi episcop eparhiot al Episcopiei Maramuresului si Satmarului, cu resedinta la Baia Mare (din 1990 – pana azi). In 2009 I s-a conferit titlul onorific de arhiepiscop. In iulie 2011 a fost decorat cu Steaua Romaniei in grad de Cavaler, scrie Vlad Herman pentru ZiarMM.ro.

Parintele Justinian Chira Foto Info MM roIn 2011, cu ocazia implinirii a 90 de ani, IPS Justinian Chira spunea: “In ziua de 28 mai, de ziua mea de nastere, ziua de nastere a multora dintre voi, avem datoria sa ne amintim de mama si de tata. Am avut un tata fiecare, din samanta lui am venit pe lume, care ne-a iubit foarte mult, ne-a crescut pe bratele lui, din sudoarea fruntii lui, dar mai ales am avut o mama. E deosesbit de important sa avem o mama care te iubeste si cand nu mai existi. Totdeauna cand am vorbit cu soldatii care au fost pe front si imi povesteau de ranitii care erau in ceasul mortii ca o strigau pe mama: Mama, mama, unde esti? Pe mama o striga omul cand moare. Imi aduc aminte de mitropolitul Antonie de la Sibiu, a avut langa el o maicuta si imi povestea ca in ceasurile lui cele mai grele de suferinta o striga pe mama, cu numele ei a murit pe buze. De aceea de ziua mea de nastere imi aduc aminte de mama mea, Maria, care a purtat numele Maicii Domnului si care a fost o sfanta.”

P Justinian Chira Staret la Rohia 1946Mai multe detalii despre biografia sa aici si fotografii aici. Biblioteca Judeteana Baia Mare “Petre Dulfu” ne ofera o impresionanta lucrarea biobliografica despre IPS Justinian, de peste 300 de pagini, in format PDF. De asemenea, anul trecut, la 40 de ani de arhierie, Gazeta de Maramures i-a dedicat un supliment special, disponibil in format PDF.

Intru multi ani, Parinte!

Sursa: Ziaristi Online

Vedeti si: Justinian pentru Justin! IPS Justinian Chira, la 40 de ani de arhierie, il apara pe Parintele Justin Parvu

Foto: InfoMM, ActualMM,

VIDEO: IPS Justinian la aniversare a 92 de ani

IPS Justinian: “Aceasta este viata mea”

Interviu minunat de Craciun 2012

Romania, te iubesc! cu Parintele Justinian la aproape 91 de ani:


Doamne, ajuta!

Categorii: ziaristi_online

George Damian: Cum a ajuns România să aibă o imagine proastă

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 28, 2014 - 4:00pm

Salvador_la_Marioneta_Gigante_DraculaÎncepând cu evul mediu românii au fost priviţi dacă nu cu simpatie, atunci măcar de pe o poziţie neutră. La un moment s-a produs o ruptură şi imaginea românilor s-a degradat masiv, au apărut o mulţime de legende, mituri şi clişee (unele cu un sâmbure de adevăr) care ne vopsesc în culori sumbre. Prin 2000 şi ceva un studiu privind imaginea României a stabilit că aceasta este legată de următoarele cuvinte cheie: Ceauşescu, Dracula, câini vagabonzi, orfelinate. Între timp orfelinatele au fost înlocuite cu ţigani, restul a rămas neschimbat. Nu prea poţi face foarte multe cu o astfel de imagine.

În evul mediu principalele teme de discuţie în scrierile occidentalilor despre români se refereau la originea latină şi religia ortodoxă (situaţie inexplicabilă!), luptele împotriva turcilor şi diversele alianţe regionale. În secolul al XVIII-lea occidentalii observau sărăcia atotcuprinzătoare generată de exploatarea fanariotă şi corupţia generalizată.

În secolul al XIX-lea se cristalizează o imagine pozitivă a românilor: popor european de origine latină, exotic prin confesiunea ortodoxă, îmbrăcăminte şi obiceiuri, însă hotărât să se occidentalizeze, pornit pe reforme şi modernizare. După 1918 se produce prima ciobire masivă a imaginii românilor în lumea occidentală. Unirea cu Transilvania şi unirea cu Basarabia au declanşat o serie de campanii de presă anti-româneşti avându-şi originile la Budapesta şi Moscova. Imaginea României a început să sufere din ce în ce mai mult. Au existat şi accidente, precum cazul lui Leon Cotnăreanu, căsătorit cu văduva parfumierului francez Coty, care s-a implicat în afacerile familiei şi a stârnit furia fiilor milionarului francez care au declanşat o virulentă campanie de presă anti-românească în cotidianul Le Figaro (episod povestit cu mult umor de Constantin Argetoianu).

Însă prima jumătate a secolului XX a adus alături de creşterea influenţei mass-media şi o industrializare şi structurare a campaniilor de imagine. România încă a mai avut prieteni la Paris şi Londra, însă Budapestei şi Moscovei i s-a alăturat Berlinul care a instrumentat mai multe campanii de presă anti-româneşti. După cel de-al Doilea Război Mondial România a intrat într-un con de umbră – din care a ieşit la mijlocul anilor ’60 când în urma ieşirilor anti-sovietice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu a început să aibă parte de o imagine din ce în ce mai bună în presa occidentală. Ca de exemplu în clipul turistic britanic de mai jos.

În a doua parte a anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 s-au produs două fenomene conjugate. Ceauşescu a intrat în conflict cu occidentalii din motive economice, iar sovieticii au declanşat o operaţiune de imagine anti-românească la care au participat toţi „aliaţii” din blocul comunist (operaţiune descrisă pe larg de Larry Watts în cartea „Fereşte-mă Doamne de prieteni…”). Campaniile de presă anti-româneşti au continuat violent la începutul anilor ’90 şi s-au mai potolit oarecum după aderarea la NATO şi UE. Au fost reluate cu intensitate din ce în ce mai mare pe tema migraţiei economice şi cea a problemei ţiganilor. Ziarul Gândul a demontat câteva astfel de campanii – însă este un demers inutil, britanicii nu citesc ziarul Gândul, iar cauzele noilor campanii anti-româneşti le-am explicat aici.

Nu m-am referit aici la campaniile de presă care aveau ca temă probleme reale, mă refer la intensitatea cu care au fost duse şi la sublinierea permanentă a aspectelor negative. Este o situaţie asemănătoare cu celebra replică sovietică „… da, dar voi omorâţi negri” la orice ar spune un american. Orice ar spune un român primeşte automat replici de genul: sunteţi corupţi, sunteţi ţigani, aveţi câini vagabonzi, l-aţi avut pe Ceauşescu etc. Dacă pricepeţi mecanismul vă puteţi distra şi voi cu occidentalii: când întâlniţi un german insistaţi cât mai mult asupra Holocaustului, dacă aveţi de-a faceţi cu un francez discutaţi pe larg chestiunea colaboraţionismului cu naziştii etc. Toţi au schelete în dulap.

Revenind la imaginea României. Chestiunea nu prea are rezolvare. Intervenţiile punctuale ale unor ambasadori şi cumpărarea de articole publicitare sunt ineficiente. Partea cea mai tristă este că o mare parte dintre români au început să creadă în temele propagandei anti-româneşti şi au început şi ei să le promoveze. Îi spui unui om ani de-a rândul că e tâmpit şi până la urmă va începe s-o creadă şi să se comporte ca atare.

George Damian via Ziaristi Online

Foto: Wikimedia

Categorii: ziaristi_online

Prof. Dinu C. Giurescu despre Kiki Skagen Munshi, directoarea Bibliotecii Americane în anii lui Ceauşescu şi cartea “Şoapte în Bucureşti”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 28, 2014 - 1:35am

Kiki Skagen Munshi in RomaniaCuvânt înainte la “Şoapte în Bucureşti” de Kiki Skagen Munshi

cop soapte-engleza.qxdÎn 1983, Kiki Skagen Munshi, diplomat de carieră, sosea în România ca directoare a Bibliotecii Americane din Bucureşti (inauguratã în 1972).
Din 1967, relaţiile bilaterale româno-americane cunoscuseră un curs ascendent. Statele Unite ale Americii promovaseră o „politică de diferenţiere“ faţă de ţările socialiste din Europa, de pe urma căreia a beneficiat şi România în mod substanţial (volumul schimburilor comerciale bilaterale a atins 908 milioane de dolari în 1987). În 1980 se împliniseră 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, eveniment marcat în mod corespunzător la Bucureşti.
Dar din 1981 se înregistrează o anume deteriorare a raporturilor bilaterale din pricina interpretării speciale a drepturilor omului în viziunea conducerii de la Bucureşti, opusă celei existente în statele occidentale. Fapt care făcea tot mai complicată reînnoirea de către Senatul SUA a clauzei naţiunii celei mai favorizate acordată României. În februarie 1988, partea română renunţă unilateral la primirea clauzei pentru a nu fi confruntată cu un refuz din partea Administraţiei SUA.

*

Kiki Skagen Munshi a condus Biblioteca Americană din Bucureşti în anii 1983-1987, în etapa în care relaţiile politice bilaterale se deteriorează treptat. Prin contrast, activitatea Bibliotecii Americane a cunoscut, probabil, cea mai mare extindere, cu peste 1 500 de vizitatori şi participanţi în fiecare săptămână.
În perspectivă, extinderea este explicabilă. Pe măsură ce raporturile politice cunoşteau repetate îngrădiri, conducerea de la Bucureşti încerca să arate că relaţiile se desfăşurau totuşi normal. Locul unde o asemenea „normalitate“ putea fi demonstrată era şi Biblioteca Americană de la Bucureşti (supusă însă unei supravegheri tot mai strânse).
Biblioteca organiza conferinţe, expoziţii de artă, proiecţii de filme, întâlniri ale cărturarilor americani cu omologii lor din România. Biblioteca avea colecţii de reviste americane şi dădea cu împrumut volume de specialitate. Biblioteca era şi un loc de întâlnire şi de discuţii între reprezentanţi ai intelighenţiei române şi oaspeţii americani. Cu care prilej aveau loc şi variate discuţii ale cercetătorilor şi profesorilor români între ei. Era o atmosferă liberă pentru schimbul de idei cu atât mai util cu cât restricţiile şi schimbul cu alte centre universitare europene şi americane, ca şi schimbul de burse, devenea tot mai redus. În România, maşinile de dactilografiat au fost trecute sub controlul miliţiei.
Evoluţia pozitivă în activitatea Bibliotecii Americane s-a datorat în bună măsură personalităţii şi interesului arătat de Kiki Skagen Munshi realităţilor şi culturii româneşti.
Raporturile culturale bilaterale au regulile lor în plan diplomatic. Dar atunci când sunt susţinute de personalitatea celui implicat, ele capătă un relief aparte. Succesul Bibliotecii Americane din Bucureşti şi extinderea legăturilor culturale bilaterale în intervalul 1983-1987 se datorează în mare parte diplomatului şi omului de cultură Kiki Skagen Munshi. Este un fapt confirmat din perspectiva timpului – sunt peste 25 de ani de atunci.
La mijlocul anilor ’80, „sistematizarea urbană“ era în plină desfăşurare. Străzi întregi, biserici, monumente erau dărâmate pentru a face loc unor construcţii standard, cu noi trasee de străzi. Kiki a fost martoră în direct la ceea ce se petrecea în Bucureşti (Mănăstirea Văcăreşti – palatul şi ansamblul dărâmate, Mihai Vodă – biserica şi turnul clopotniţei mutate în altă parte, îndărătul unor blocuri cu zece etaje).
Într-o zi cu soare din ianuarie, directoarea Bibliotecii Americane urca strada spre clopotniţa Mitropoliei. De acolo vedea cum echipe întregi se străduiau să dărâme clădirile „Aşezămintelor Brâncoveneşti“ – monument istoric. „Cum vă vine să dărâmaţi aşa ?“ a întrebat ea o persoană care supraveghea „lucrarea“. „Am primit ordin“, a venit prompt răspunsul.

*

De la Atena, unde fusese numită ataşat de presă, a vizitat din nou Bucureştii. Ultima dată în ianuarie 1990, când oamenii din România îşi luau iluziile şi speranţele drept realităţi şi când aveau loc violenţele ce au însoţit prima lună de „libertate“.
Urmează un popas de aproape doi ani la Washington DC, la Agenţia de Informaţii a Statelor Unite (USIA), unde se traduceau lucrări (neştiinţifice) şi în română şi turcă.
După 1992 lucrează în Sierra Leone, la Dar-es-Salaam (Tanzania) şi la New Delhi (India), pentru ca, între 2000 şi 2002, să revină la Ambasada din Bucureşti. Beneficiază acum de sprijinul Ambasadei SUA Muzeul Theodor Aman în curs de reamenajare şi două expoziţii temporare la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Interesul pentru trecutul românilor continuă în toţi aceşti ani. Rezultatul a fost şi teza de doctorat „România văzută de artişti-călători, de la 1742 la 1871“. Teza a fost susţinută la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, comisia i-a acordat lui Kiki Skagen Munshi titlul de „doctor în istorie“.

*

A fi diplomat înseamnă a-ţi face meseria oriunde în lume unde eşti trimis de ministerul tău de Externe. O meserie cu reguli şi trepte precise, care se poate exercita conform normativelor în vigoare, profesional, disciplinat şi atât. Sunt cazuri însă în care diplomatul în cauză caută să afle, să înţeleagă istoria şi cultura ţării unde este acreditat. Kiki Munshi aparţine acestei categorii speciale. La 31 de ani de la prima venire a ei în România, Kiki Skagen Munshi pune într-un roman oameni şi locuri, evenimente şi simţăminte. Este volumul de faţă, care apare în traducere în Editura Compania.

Dinu C. Giurescu

5 mai 2014

Sursa: Compania via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Sirienii din Romania isi aleg azi viitorul presedinte, dintre Bashar al-Assad, Hassan al-Nouri si Maher Hajjar

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 28, 2014 - 1:34am

Ambasada Siriei in RomaniaComunicat de presă

Conform Constituției Siriene revizuite în anul 2012 și legilor referitoare la organizarea votului, alegerile prezidențiale în Republica Arabă Siriană se vor desfășura în data de 03/06/2014.

Pentru cetățenii sirieni rezidenți în România și Republica Moldova, Ambasada Republicii Arabe Siriene la București organizează în data de 28/05/2014 un centru de votare la sediul instituției din București, strada Paris 47.

Votul se va desfășura între orele 07,00 – 19,00, iar cetățenii trebuie să prezinte pentru intrarea în cabina de vot un act de identitate.

Instituțiile românești de presă care doresc să acopere acest eveniment sunt binevenite.

La aceste alegeri s-au înscris 24 de persoane (între care două femei și un creștin) reprezentând toate curentele și partidele politice din Siria. Consiliul Poporului Sirian (Parlamentul) a anunțat ulterior numele celor trei persoane care au fost eligibile și au primit statutul de candidat:

-         Bashar Hafez al-Assad

-         Hassan Abdullah al-Nouri

-         Maher Abdul-Hafiz Hajjar

Siria înregistrează un moment istoric în viața sa democratică. Pentru a restabili securitatea, stabilitatea și pentru a menține suveranitatea națională și reconstrucția, poporul sirian își va alege președintele, iar acest lucru confirmă faptul că alegerile prezidențiale respectă criteriile legale și democratice.

Alegerile prezidențiale din republica Arabă Siriană sunt legitime și reprezintă un drept suveran și inalienabil ce aparține doar poporului sirian. Siria are nevoie ca fiecare cetățean, indiferent de apartenența politică și socială, să își exprime opțiunea în mod onest prin intermediul urnei de votare, iar acest lucru trebuie să se desfășoare în condiții corespunzătoare.

Aceste alegeri reprezintă manifestarea suveranității siriene, conștiința poporului, refuzul față de orice intervenție externă și hotărârea fermă de continua lupta împotriva grupărilor de takfiriiți, teroriști și criminali.

În scopul consolidării transparenței scrutinului, Consiliul Poporului Sirian (Parlamentul) a transmis invitații către treisprezece 13 parlamente ale țărilor prietene Siriei pentru a trimite delegații și personalități specializate în procesul electoral pentru a asista la alegeri.

Conducerea, Guvernul și poporul sirian cred că reconcilierea națională prin dialog sirian-sirian este soluția principală, corectă și onestă,  care poate readuce în țară sentimentul de încredere și mulțumire. Prin participarea la alegeri, fiecare cetățean simte că este o parte activă a țării sale care continuă războiul împotriva terorismului.

Alegerile prezidențiale nu au nicio legătură cu actul politic de la Geneva deoarece soluția politică dorită de Siria este să elimine definitiv terorismul și să rămână un stat suveran puternic condus de propriul popor.

Ambasada Republicii Arabe Siriene la București

26/05/2014.

Categorii: ziaristi_online

Profesorul Radu Ciuceanu a inaugurat Cabinetul de istorie „Ştefan Ciuceanu“ de la Colegiul Naţional „Carol I“ din Craiova. FOTO/VIDEO

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 28, 2014 - 1:33am

Stefan Ciuceanu tatal Prof Radu Ciuceanu - foto Ziaristi OnlineRadu Ciuceanu la deschiderea Cabinetului Stefan CiuceanuColegiul Naţional „Carol I“ din Craiova aniversează, în aceste zile, împlinirea a 188 de ani de existenţă, ediţie pe care o dedică personalităţilor ce au urmat cursurile acestui colegiu. În acest context, ieri a fost deschis Cabinetul de istorie „Ştefan Ciuceanu“.
Ştefan Ciuceanu a trăit în perioada 1875 – 1936, a fost istoric, arheolog, muzeograf, cercetător ştiinţific şi fondator al Muzeului Olteniei. A fost elev şi apoi, pentru 20 de ani, profesor la Colegiul Naţional „Carol I“ din Craiova. A fost primul preşedinte al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“, a contribuit la apariţia revistei Arhivele Olteniei, a fost în colectivul care a creat şi a condus Institutul de Arheologie. A creat, la Craiova, Comisia monumentelor istorice, a descoperit zidurile cetăţii dacice Pelendava. De asemenea, a cercetat siturile arheologice, realizând prima hartă a localităţilor antice din Oltenia. A fost ales în conducerea Comisiei regionale. Ştefan Ciuceanu este tatăl istoricului Radu Ciuceanu, care a fost şi el prezent ieri la omagiere.

Distincţia „Ştefan Ciuceanu“

Casa familiei Ciuceanu era situată lângă biserica Hagi Enuş din Craiova. Casa nu mai există pentru că a fost demolată de regimul comunist. Cea mai mare pierdere a fost biblioteca, care număra 20.000 de volume, acestea fiind arse. În semn de recunoştinţă pentru activitatea sa ştiinţifică, conducerea Colegiului Naţional „Carol I“ din Craiova a luat decizia de a crea şi o diplomă care să poarte numele lui Ştefan Ciuceanu.
„Diploma se va acorda, la diverse manifestări, acelora care au merite deosebite în cercetarea ştiinţifică, în activitatea de descoperire şi conservare a valorilor Olteniei, precum şi acelora care au contribuţii la recuperarea şi promovarea istoriei naţionale“, a declarat Luminiţa Thorwachter, directorul Colegiului Naţional „Carol I“ din Craiova. Distincţia va fi acordată în cadrul manifestărilor Zilelor Liceului.

Sursa: Gazeta de Sud via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Nicolae Balint ne anunţă: ”ZIARUL DE MUREȘ”, un nou început

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 27, 2014 - 11:00pm

Targu Mures 19.03.2014Din 27 iunie a.c., procurați-vă săptămânalul ”ZIARUL DE MUREȘ” în fiecare vineri. Un nou format, o nouă echipă, un alt fel de a scrie. Vom promova dialogul subtil, inteligent și civilizat.
Veți putea citi anchete, interviuri, preocupări edilitare, educație, istorie, cultură, diplomație de succes, ordine publică, siguranță națională și intelligence, precum și (foarte, foarte) puțină politică.
Un ziar care va promova oamenii și excelența în toate domeniile.
Un săptămânal pentru toate gusturile și pentru toți mureșenii.
Un săptămânal la care puteți fi, în egală măsură, cititori și redactori.

Sursa: Nicolae Balint via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Specialistii au cuvantul. Dumitru Constantin explica valul eurofob de pe vechiul continent

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 27, 2014 - 1:00am

FRontul National FRanceValul eurofob pe vechiul continent

de Dumitru Constantin

România este printre puţinele ţări în care pronosticurile dinaintea alegerilor europarlamentare au fost confirmate la urne, e drept cu unele corecţii importante în jos în ce priveşte partidele de dreapta – PNL, PDL şi avortonul PMP -, deosebindu-se astfel de tendinţa observată într-o anumită parte a Europei, îndeosebi a celei care a pus bazele UE, în care extremiştii de dreapta şi populiştii au obţinut puncte numeroase şi au făcut salturi spectaculoase. Cu toate acestea, în sânul viitorului Parlament European nu se vor produce mari schimbări în raporturile de forţe, exceptând, desigur, masiva pierdere de influenţă a Franţei, ţară în care Frontul Naţional a devenit acum unul dintre principalele partide politice după ce şi-a cvadruplat numărul de voturi la nivel naţional.

Trebuie adăugat automat că, prin locul prim obţinut la europarlamentare, FN a pus capăt bipartismului din Franţa şi, totodată, a evidenţiat uriaşele pierderi ale Partidului Socialist, care, după ajungerea lui Francois Hollande la Elysee, a pierdut la scor alegerile locale recente, iar acum fenomenul s-a repetat cu şi mai mare gravitate. Ales preşedinte, Francois Hollande a compromis practic socialismul ca doctrină politică într-un timp extrem de scurt. Nu ştiu cum i-au privit concetăţenii săi aventurile galante, dar am văzut mulţi comentatori care spuneau că, pentru el, mai importante par să fi fost relaţiile cu Valerie Trierweiler sau actriţa nu ştiu care, decât problemele social-economice ale ţării. Din această perspectivă mi se pare elocvent faptul că el a trebuit să sacrifice premierul şi guvernul după dezastrul la scrutinul local. Despre un sfârşit al bipartismului putem vorbi şi în Marea Britanie, unde UKIP, condus de ultrasul Nigel Farage, a zdrobit conservatorii şi a devansat serios laburiştii. În Danemarca, Dansk Folkparti, DF, are cu cinci procente mai mult decât social-democraţii, aflaţi la putere. Pe scurt, Paris-Londra-Copenhaga reprezintă trioul câştigător al extremei dreapta în urma scrutinului paneuropean de pe 25 mai, reprezentând astfel imaginea cea mai vizibilă a acestui val eurofob, care, cum scrie cotidianul parizian „Le Monde”, „a pornit la asaltul Parlamentului European pentru a-l distruge din interior”. Pe urmă, atunci când nu sunt primele, partidele eurofobe au obţinut procente importante în Austria, Ungaria, Suedia şi în Grecia, în vreme ce italianul Beppe Grillo, deşi are 21%, este cu mult în urma centrului-stânga condus de Matteo Renzi, care, cu 41%, s-a legitimat democratic. Totuşi, amintitul imprevizibil comedian Grillo va trimite 20 de deputaţi în Parlamentul European, ceea ce nu e de ici de colo.

Există şi mari insuccese ale unor partide de extremă dreapta, unele dintre ele cotate cu prima şansă, ceea ce a făcut ca „valul brun să nu se transforme în tsunami”, aşa cum constata un publicist parizian. Astfel, în Olanda, Partidul pentru Libertate, al lui Geert Wilders, românofobul vestit, aliat privilegiat al conducătoarei Frontul Naţional din Franţa, Marine Le Pen, a pierdut masiv faţă de anul 2009. Şi la Helsinki, Adevăraţii Finlandezi au ajuns pe locul al treilea, deşi sondajele îi dădeau pe primul loc. În aceeaşi situaţie se află Partidul Naţional Slovac, care nu a obţinut niciun mandat de eurodeputat. În atare condiţii, deşi partidele eurofobe au câştigat 140 din cele 766 de mandate, adică aproape o cincime din euromandate, Marine Le Pen va avea dificultăţi în încercarea de a constitui un grup de extremă dreapta în Parlamentul European.

O altă importantă observaţie pe care au făcut-o comentatorii este aceea că, în afara ideii generale de eurofobie, aceste partide sunt entităţi distincte, foarte eterogene şi le va fi foarte greu să se înţeleagă, dat fiind că se tem unele de altele, deşi se pretind din tradiţiile extremei dreapta, ele nu încetează să facă uitat acest lucru. Astfel, este de notorietate faptul că, exceptându-i pe suedezi, care ezită, partidele populiste scandinave nu vor o alianţă cu FN şi Marine Le Pen, invocând, firesc, declaraţiile ei antisemite, care l-au deranjat în mod făţiş pe Nigel Farage, ca şi pe scandinavi. Mai există un grup considerat nefrecventabil, atât de madam Le Pen, cât şi de Nigel Farage: este vorba de partidele neonaziste, precum Jobbik din Ungaria şi Zorile Aurii din Grecia. Împreună cu partidul neonazist german, care va avea un deputat, este vorba despre Udo Voigt, acestea sunt considerate nefrecventabile. „Toată lumea îi respinge, nimeni nu vrea să lucreze cu ei. Nu ar trebui să formeze un grup europarlamentar, ci să rămână între cei care nu au aşa ceva, poate mai mulţi decât înainte”, aprecia preşedintele Fundaţiei Robert Schuman, Jean-Dominique Giuliani. Un alt grup este cel al naţionaliştilor, chiar separatişti, cum ar fi amintitul UKIP al lui Nigel Farage din Marea Britanie, Congresul Noii Drepte din Polonia şi Partidul danez al Poporului, care aveau deja un grup parlamentar. Totuşi, toate aceste partide au o temă comună – detestă imigranţii şi o spun cu orice prilej, ei înfierând cu autentică mânie proletară prezenţa în ţările lor a extra-comunitarilor sau a celor nou-veniţi în Uniunea Europeană – adică din România şi Bulgaria. UKIP a făcut din aceasta tema principală a campaniei sale. Olandezul Geert Wilders a mers până acolo încât a promis partizanilor săi politici „că se va ocupa de marocanii” din Olanda. Liga Nordului din Italia, FPO din Austria şi Partidul Popular din Danemarca, Adevăraţii Finlandezi, FN, Jobbik şi Zorile Aurii merg pe aceeaşi lungime de undă. Le susţine Beppe Grillo, care se întreba recent: „Câţi imigranţi putem noi primi dacă un italian din opt nu are ce să mănânce?”.

În fine, dar nu în ultimul rând, toate aceste partide eurofobe au încă o temă comună: ostilitatea faţă de islam, despre care cei mai avizaţi comentatori susţin că a devenit imaginea cea mai vizibilă a xenofobiei lor, ea fiind evidentă în cele mai diferite împrejurări. Dar, cum spuneam, grupurile principale din Parlamentul European – popularii (cu 12 mandate) şi socialiştii (cu 185) – deşi au pierdut faţă de alegerile trecute, se vor menţine în prim-planul activităţii legislativului respectiv, dar ele nu mai pot nesocoti celelalte grupuri, nu vorbesc aici despre liberali (71), verzi (55) şi stânga radicală (45). Cele mai mari probleme vor fi însă pe plan naţional în Franţa, unde toată clasa politică, şi de dreapta, şi de stânga, este şocată şi paralizată de triumful FN; Marea Britanie, insula geografică înaintând vertiginos spre izolare de Europa; despre Grecia, Danemarca, Ungaria şi chiar Austria etc.

Din motive lesne de înţeles, aş acorda aici un loc special vecinei noastre Ungaria, ţară în care alegerile generale din 6 aprilie, câştigate detaşat de conservatorii lui Viktor Orban, au validat acceptarea de către cetăţeni a unei Constituţii cu prevederi antidemocratice, într-o indiferenţă europeană generală. Premierul Orban, în momentul reînvestirii sale, a declarat că maghiarii din afara graniţelor ţării – inclusiv cei din Ucraina (200.000) – trebuie să beneficieze de autonomie, invocând aceeaşi teză ca şi Vladimir Putin. Desigur, comentariile despre şocul, seismul sau momentul grav creat de succesul unor partide la euroalegeri sunt abia la început.

Sursa: Cotidianul via Ziaristi Online
Categorii: ziaristi_online

Premieră: Kiki Skagen Munshi, fost oficial american în România, rupe tăcerea diplomatică într-un roman de ficţiune bazat pe realitate: Şoapte în Bucureşti – Whisper in Bucharest

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 26, 2014 - 5:00pm

cop soapte-engleza.qxdRomanul unei drame româneşti care începe în 1939 în Bucovina şi se încheie în 1985 la Bucureşti – semnat de o americancă

Români, vi se dă o surpriză !

Suntem, de regulă, nemulţumiţi de imaginea pe care şi-o fac străinii despre noi. Şi o mai şi transmit ! Dacă ne înregistrează cântecele sau ne fotografiază, pe noi şi peisajele noastre, încă mai merge. Dar când ne povestesc ei vieţile noastre, obiectăm : că habar n-au de istoria României, că s-au informat din birou, că n-au fost la piaţă şi la teatru, că au avut de-a face numai cu oficiali, că nu înţeleg ce înseamnă să trăieşti la ţară, că nu ne vorbesc limba, că nu percep apăsarea poliţiei noastre politice etc.
Cu Kiki Skagen Munshi şi cu romanul ei Şoapte în Bucureşti – pe care îl edităm acum şi în versiunea originală, Whisper in Bucharest –, criticii vor avea ceva de furcă. Pentru că doamna Munshi, oficial american care a petrecut vreo şapte ani în post la Bucureşti în anii ’80 şi la începutul anilor 2000, rezistă binişor la obiecţiile noastre. De istoria României are habar, căci a făcut o cercetare şi şi-a dat şi un doctorat în ea acum câţiva ani ; s-a informat mai mult pe teren decât în birou, prin ţară şi printre oameni ; s-a dus mult la piaţă şi la teatru – şi se mai duce şi azi, căci vine des în România, unde şi-a păstrat şi îmbogăţit mereu relaţiile ; nu oficialii sunt pasiunea ei, ci, cu tot respectul cuvenit, neoficialii, cei care fac sarea pământului şi piperul oricărei naţiuni ; nu numai că s-a născut la ţară, unde a şi crescut, în California de Sud, dar tot la ţară trăieşte şi azi, având nu doar noţiuni, ci şi preocupări ţărăneşti despre care mulţi orăşeni români nici n-au auzit ; vorbeşte şi citeşte româneşte de trei decenii ; scrie în această carte a ei în lung şi în lat despre Securitate, în al cărei univers e perfect introdusă etc.
Greul, deci, abia acum începe, ar zice un glumeţ. O fostă directoare a Bibliotecii Americane şi fost consilier al Ambasadei SUA la Bucureşti preţ de câţiva ani a scris o poveste care e pură ficţiune, aşezată însă pe o documentare adevărată. Cu mult talent de la bunul Dumnezeu şi cu bună-credinţă faţă  de autentica ei experienţă în România, a scris un text care te ţine cu sufletul la gură ca un roman de aventuri, dându-ţi ici-colo ameţeli cu locuri, secvenţe, situaţii, zvonuri şi figuri atât de familiare, că te întrebi dacă totul e chiar aşa sau ai visat puţin. Căpătăm şi bonusuri neaşteptate în aceste vreo 350 de pagini « galopante » – în care, de altfel, caii nu sunt personaje secundare, în ciuda aparenţelor. Aflăm cum jonglează un diplomat american cu limitele poziţiei sale ca să treacă deopotrivă de zidul impus de autorităţile RSR şi de cel în spatele căruia se ascunde, în 1983, un Bucureşti « închis, mut, gol ». Ni se deschide şi uşa către o diplomaţie a SUA în care acelaşi Bucureşti era atunci un loc greu, nu mult mai călduros decât a fost şi pentru români cumplita iarnă 1984-1985. Mai mult, aproape că putem face lista acelor « universalii » pe care un american luminat şi sensibil le crede valabile şi azi.
Performanţa lui Kiki Skagen Munshi e incontestabilă şi, furaţi de plăcerea lecturii, ajungem să ne abandonăm uneori fascinaţiei deopotrivă pentru bogăţia românească şi nenorocirea, de-acum învechită, de a fi mereu prea « interesanţi » pentru toate marile puteri.
Şi, ca într-un joc de copii pe calculator, trecem la nivelul doi sau patru sau şapte al interogaţiilor noastre fără sfârşit : oare chiar crede ce spune ? Dar de ce ar interpreta asta aşa, şi nu altfel ? O fi având un interes ? Care anume ? Etc. (Eu una aş fi şi mai curioasă să ştiu cum ar arăta un volum doi al acestei ficţiuni remarcabile, dacă ar fi ca ea să continue în România de azi, după pletora de griuri inutile ale tranziţiei, la un orizont şi mai obscur decât cel al lui 1989.)
Dar, deocamdată, merită să ne bucurăm din plin de surpriza prezentă !

Adina Kenereş

Kiki Skagen Munshi in IraqKiki Skagen Munshi provine dintr-o familie stabilită în California de trei generaţii şi a crescut în sudul acestui stat american şi la Tokyo. Şi-a luat licenţa în Ştiinţe politice, istorie şi economie cum laude la Colegiul Swarthmore din Pennsylvania. După un an petrecut în India graţie unei burse Fulbright, şi-a luat masterul în Studii asiatice, cu o lucrare despre istoria şi politica Indiei, la Berkeley, University of California, în baza unei burse a Ministerului Apărării ce încuraja cunoaşterea limbilor străine. Doctoratul în istorie şi l-a dat la Bucureşti în 2006, pe teme de istorie românească. A lucrat în California şi în India, printre altele pregătind, vreme de cinci ani, materialele scrise necesare cursurilor realizate prin TV pentru filiala University of California din San Diego. În 1980 a intrat în US Foreign Service. A deţinut diverse funcţii – legate de Serviciul de Informaţii al SUA şi Departamentul de Stat – în ambasadele SUA din Nigeria, România, Grecia, Sierra Leone, Tanzania şi India. La Bucureşti, a fost directoarea Bibliotecii Americane în 1983-1987 şi consilier pentru Afaceri Publice în 2000-2002. S-a retras din US Foreign Service la sfârşitul anului 2002, dar a revenit în 2006-2007 pentru a conduce o echipă în programul de Reconstrucţie a Provinciilor din Irak. S-a stabilit în zona muntoasă a districtului San Diego din California, unde se consacră scrisului şi vechii sale pasiuni pentru călărie – pe cai veniţi din România. Călătoreşte des în România şi în India. A publicat câteva cărţi de tip documentar, precum şi o povestire pentru copii despre India.

Iata o prima “soapta”:

« August 1983. Sunt deja două săptămâni de când am ajuns în România şi tot nu m-am lămurit cum e Bucureştiul. Un oraş închis, mut, un zid fără ferestre pentru mine. Gol. Aşa pare : închis, mut, gol. Lungile bulevarde sunt străjuite de clădiri masive care au la parter magazine dar, deşi au firmă, nu au nimic în vitrine. Deasupra, în zidul orb se aliniază ferestre şi balcoane ale unor apartamente. Multe balcoane sunt închise cu geam, cu folie de plastic sau cu altceva. Ici-colo se văd ghivece cu flori. Pe bulevardul Republicii, pe care merg la serviciu, clădirile sunt măcar mai vechi – unele balcoane sunt decorate cu fier forjat, ferestrele au frontoane frumos modelate – şi vezi copaci. Pe Calea Moşilor însă se ridică de-o parte şi de alta numai faţade compacte, murdare, de ciment – e pur şi simplu un anodin canion urban lung şi lat.
Sunt oameni aici, dar oraşul pare nelocuit. Sunt umbre mişcătoare şi tăcute, iar dacă vorbesc, par de fapt că şoptesc. Sunt puţine maşini şi nu se aud claxoane. Tramvaiele zdrăngăne şi dimineaţa cântă undeva un cocoş. Oamenii de la Bibliotecă mi-au spus că în august toată lumea pleacă din oraş, dar mâine e 1 septembrie şi încă nu se simte nici o mişcare. »

“August 1983. It’s now two weeks since my arrival in Romania and I keep wondering about this city, Bucharest. Closed, silent, a blank wall for me. Empty. That’s how it feels—closed, silent, empty. The long boulevards are lined with large buildings, at street level the shops have displays but their windows still seem empty. Above the shops are windows and balconies of apartments set in flat blind walls. The balconies are mostly closed in with glass or plastic or whatever. Sometimes you can see plants. On Bulevardul Republicii where I walk to work at least the buildings are older and some of the balconies have wrought iron, the windows have wonderful carved pediments and there are trees, but on Calea Mosilor there’s only a dingy cement façade rising on both sides and stretching forever, a long wide urban canyon of nothing.
There are people but the city still seems uninhabited. Shadows walk and don’t speak or, if they speak, almost whisper to one another. Cars don’t honk and there aren’t many of them. The trams clank and a rooster crows somewhere in the morning. The staff tells me that everyone has left since it is August but tomorrow is September first and it’s still silent.”

Va urma

Sursa: Compania via Ziaristi Online


Categorii: ziaristi_online

Grid Modorcea: Decoratii scuipate. Norman Manea sau deliciul injurarii Romaniei

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 26, 2014 - 1:10am

SM-Ana-Blandiana-Norman-Manea-Ion-PopDecoratii scuipate

Numai si pentru afirmatia: „Am plecat din Romania ca era prea interesanta”, Norman Manea ar trebui decorat de Basescu. Pe cand noi decoratii pentru ’telectualii lui Pazvante? Criteriul este clar, daca esti amartaloi, daca iti injuri tara, Basescu te premiaza. Nu stiu cine il premiaza pe el, fiindca vad ca romanii de la Constanta l-au scuipat. Cu atat raman acesti pungasi, cu ironia. Sigur ca Romania era interesanta pentru Manea, si probabil ca mai este, fiindca daca n-ar fi fost, nu ar fi scris despre ea atatea carti, citite si laudate de liicheni. Sa fie clar, Manea nu e nimeni in America, e departe de a fi cunoscut chiar si pe strada lui, singura lui sansa e Romania, dar daca continua cu ironiile la adresa tarii noastre, va fi sters si de pe harta ei.

Se plange peste tot ca a fost nevoit sa paraseasca tara pentru ca a dat un interviu cu doua taisuri, sigur, pentru asa ceva nimeni nu te deporteaza. Nimeni nu l-a obligat sa plece, a plecat la neamul lui, credea ca o sa se capatuiasca acolo, dar e mai sarac decat a plecat. Daca Romania e „prea interesanta”, de ce tot pleaca? De ce nu ramane? Ati inteles, pleaca fiindca nu mai e interesanta, fiindca nu mai are ce ciupi. Fiindca Romania nu mai e generoasa cu jigodiile. Ar trebui sa puna osul la bataie, dar Manea e pomanagiu de vocatie, el nu stie ce e munca, a fost inginer de ape si s-a lasat, ii era frica sa nu se inece. A dat-o pe scris, fiindca i s-a spus ca asta nu e munca, e sinecura. Romanii i-au dat de toate, ca sa-i injure. Treptat, romanii se desteapta, nu-si mai vand asa de usor propunerile la Premiul Nobel. Orice tinichea costa. Macar un scuipat.

Porti deschise jigodiile nu mai au, deocamdata, decat la Cotroceni, dar acesti ’telectuali ai lui Basescu se termina curand, pe cine vor imbratisa ei oare, fiindca nu pot trai pe propriile lor picioare, trebuie sa aiba o sinecura, ei trebuie sa stea de-a dreapta unui presedinte, s-au obisnuit cu pomeni. Daca alde Liicheanu nu ar mai primi pomana de la stat, care e o vaca de muls nesecata pentru ei, ar fi morti. Traiesc din mila statului, in timp ce restul intelectualilor romani se chinuie, rezista, lupta sa supravietuiasca.

Norman (era sa scriu Wisdom) nu e normal, el e o haimana, asa cum s-a autodefinit, un maidanez care schelalaie din cand in cand pe la usa mai marilor tarii sa-i mai dea un ciolan de ros. Ca evreu ratacitor, el nu-l va intelege niciodata pe Mircea Eliade, pe care il considera „invechit”, depasit (bine ca el e ispasit), nu va intelege nici romanismul adevarat (e greu cu ateismul masonit).

Dar alde Niki au facut din Norman reprezentantul scriitorimii romane, l-au propus la Nobel, cand romanii au zeci de scriitori mai talentati decat Manea, un scriitor modest, al carui talent e meseria de a insira vorbe. Nu depaseste nivelul unui scoler batut cu nuiau, e un fel de Bondarescu, e tenace, a invatat lectia de la neamul lui, ca daca scrie continuu, o sa iasa ceva si din mazgalelile lui. Dar n-a iesit. Nu a apraut nici o revelatie. E sters. Fabrica de scriitori evrei functioneaza insa, dar pe poarta Manea e o decoratie scuipata, o fi scuipat un ospatar nemultumit ca nu a primit bacsis. Pomanagiul de Manea ce mai vrea? Romania e prea interesanta pentru el, sa vada daca America e la fel de interesanta, dar ea e intesata de evrei, nu are loc de ei aici, trebuie sa se dea drept un roman exotic, probabil si cu concursul ICR, unde e o oaza de Romanica, insa aici nu are loc de Urticaria cea hoata, care ia tot, ma mir ca nu e si europarlamentara. Dar e suficienta ca eurotoapa. Daca te lasi de scris, cum s-a lasat Diaconu de actorie, ajungi europlanat, dar Manea nu vrea sa se lase de scris, el ii da inainte, desi persifleaza ideea de „mandrie” romaneasca, o sa ramana cu scuipatul, ca semnul lui Basescu de pe frunte, sa nu mai ia in bascalie limba romana, fiindca scrie in aceasta limba, iar limba se razbuna, o sa se trezeasca cu un scuipat in norma! Ii considera pe romani frustrati, incapabili sa exporte altceva decat prostituate! E idiot si pueril sa fii mandru ca esti roman, d-le Manea, dar nu e idiot si copilaresc ca nu esti mandru ca esti evreu? Daca ai fi fost mandru de asa ceva, nu ai mai fi fost cinic cu mandria de a fi roman, cu nationalismul romanesc si cu dragostea de tara. Aceste calitati iti lipsesc, fiindca iti lipseste credinta, adica esti taman bun pentru a primi o decoratie scuipata de la dl presedinte, care, jucator cum e, tocmai si-a sters semnul de pe frunte si ti-l paseaza.

Va jucati de-a scuipatul, domnilor, scuipati tot ce e sfant, dar nu uitati sa lingeti, insa, atentie, si lingaii au o limita! A dovedit-o Herta Muller. Sper ca Manea sa invete lectia, desi el e facut sa dea mereu lectii. Si sa ia premii. Cum scuipa ceva, ia un premiu! Are mai multe premii decat pagini a scris despre Burdujenii natali! Dar Manea nu le are cu patriotismul, el nu are tara, e Norman fara de tara, fiindca e facut sa ia premii, chiar si decoratii scuipate!

Grid Modorcea

Corespondenta de la New York pentru Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Pozitia Ziaristi Online fata de Alegerile Europarlamentare 2014: Sustinem Familia Ortodoxa!

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 24, 2014 - 1:01am

Patriarhia RomanieiHotărârea Sfântului Sinod în perspectiva alegerilor europarlamentare din 25 mai 2014

Întrunit în şedinţă de lucru, la Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în ziua de 22 mai 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în special îndemnul pastoral privind alegerile europarlamentare din 25 mai 2014 şi reiterează hotărârea de neutralitate politică în conformitate cu Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe Universale (6 Apostolic, 7 Sinodul IV Ecumenic, 10 Sinodul VII Ecumenic, 11 Sinodul local Cartagina). Aceste canoane interzic arhiereului, preotului, diaconului şi monahului să facă politică partinică, să fie membru al unui partid politic, să participe la campanii electorale, să candideze şi să ocupe funcţii în administraţia publică.

Neutră din punct de vedere politic, dar nu indiferentă faţă de problemele societăţii româneşti, Biserica Ortodoxă Română va continua să se implice în politica generală a ţării, contribuind – prin mijloace specifice – la apărarea credinţei în Dumnezeu, a libertăţii, democraţiei, independenţei, integrităţii, prosperităţii spirituale şi materiale a Ţării şi poporului român, respingând orice formă de ideologie atee, precum şi orice formă de extremism.

În perspectiva alegerilor europarlamentare din România din ziua de 25 mai 2014, Biserica Ortodoxă Română recomandă clerului şi credincioşilor ortodocşi ca, în calitate de cetăţeni europeni, să participe la alegerile europarlamentare şi să susţină pe acei candidaţi care fac dovada că pot apăra şi promova valorile creştine, în special familia tradiţională, viaţa şi demnitatea umană.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

Basilica - 22.05.2014 | 20:18

Subsemneaza, la recomandarile din partea finala a Comunicatului, redactia Ziaristi Online

Vedeti si: Iulian Capsali, singura optiune la vot a unui crestin-ortodox. Sustin recomandarea Bisericii si a Familiei Ortodoxe. Iata de ce voi vota pentru independentul Iulian Capsali, Pozitia 20 pe Buletinele de Vot la Alegerile Europarlamentare 2014

Categorii: ziaristi_online

Domnitorul Constantin Brâncoveanu trădat de şeful serviciilor sale secrete? Preocupările Iui Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu pentru informaţii secrete

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 24, 2014 - 1:00am

Constantin Brancoveanu - Ziaristi OnlinePreocupările Iui Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu pentru informaţii secrete

Din punct de vedere politic, Ţările Române îşi stabilizează situaţia internă. Liniştea şi ordinea sunt în general asigurate. Toate aceste elemente conduc la

creşterea lor în exterior. In plan extern, ele reuşesc să-şi îmbunătăţească relaţiile cu alte state şi, în primul rând, cu cele vecine.

In plan intern, domnitorii Ţărilor Române întreprind măsuri organizatorice inspirate şi utile. De reţinut, în acest sens, preocupările constante ale lui Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir şi Constantin Brâncoveanu în privinţa îmbunătăţirii funcţionalităţii şi a modernizării serviciilor secrete.

Faptul că domnitorii respectivi pentru activităţile desfăşurate anterior vremii lor în domnie au avut tangenţe cu munca de informaţii, explică, în bună parte, atenţia pe care au acordat-o acestui domeniu. Măsurile respective au menirea să asigure domnitorilor o informare corespunzătoare, pe alocuri chiar de excepţie, în special în legătură cu anumite stări conflictuale existente între unele state europene şi cu privire la măsura în care deznodământul disputelor respective putea afecta Ţările Române.

Volumul şi consistenţa informaţiilor obţinute sunt notabile, element ce se resimte în supleţea şi orientarea politicii externe promovate de domnitori. Unii din ei rareori sunt surprinşi de evenimente. De notat, în acelaşi timp, că atât Şerban Cantacuzino, cât şi Constantin Brâncoveanu, în cea mai mare parte a domniei lor, sunt puternic influenţaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino. Acesta, instruit şi format la Padova, a avut un contract nemijlocit cu şcoala venetiană una dintre cele mai elevate în epocă. Un aspect important este acela că el şi-a exercitat atribuţiile specifice în timpul lui Constantin Brâncoveanu, el însuşi un om cu o viziune clară asupra rostului şi rolului informaţiilor, încă din timpul când a deţinut funcţiile de Mare Bare, Mare Agă sau de capuchehaie la Constantinopole.

Contextul favorabil în care Constantin Cantacuzino a reuşit să-şi desfăşoare activitatea, să modeleze structurile pe care le-a condus, să le nuanţeze obiectivele, să modernizeze unele compartimente sau să specializeze altele, se explică şi prin aceea că domnitorii pe care i-a slujit au fost rudele sale apropiate. Şerban Cantacuzino a fost fratele său, Constantin Brâncoveanu i-a fost nepot, iar Ştefan Cantacuzino (1714-1716) i-a fost fiu.

Explicaţia acestei relaţii este simplă: confirmatia, inteligenţa şi greutatea specifică a marelui cărturar, fapt că el le este rudă apropiată, experienţa şi agilitatea sa, dar mai ales atuul informaţiilor. Acest aspect din urmă este evaluat, cu deosebită rigoare, de stolnic. Concluzia este confirmată, între altele, şi prin aceea că şeful cancelariei domneşti, sesizând rostul deosebit al informaţiei, a acţionat în consecinţă. Dovezile sunt perceptorii. El îşi constituie propriile sale filiere informative, atât în interior, cât şi afară. Mai mult, în plan intern, în această corupţie, iniţial benefică, ulterior surdă, el încearcă să deţină, de fapt, nu numai monopolul filierelor informative, ci şi al curierilor, al tălmacilor, al oamenilor de cancelarie şi al cifratorilor. A nu se omite, în acest din urmă sens, un detaliu şi anume că el este acela care în 1693 îl găseşte şi-1 aduce la Iaşi pe Nicolo de Porto, specialist în depecetluirea (desfacerea) peceţilor şi sigiliilor şi descifrarea epistolelor.

Tot Constantin Cantacuzino este acela care în 1697, împreună cu fratele său, Marele spătar Mihai Cantacuzino, alcătuieşte – nu în mod întâmplător, ci pentru că era depozitarul informaţiilor de care era nevoie – UN PLAN SECRET de luptă antiotomană a Rusiei şi popoarelor din sud-estul Europei. Acelaşi plan strategic este discutat, în septembrie 1700, într-o consfătuire secretă la Bucureşti cu domnitorul Constantin Brâncoveanu şi patriarhul Dosoftei, pentru a se propune ţarului reluarea luptei împotriva turcilor.

Este un element ce pune în evidenţă importanţa deosebită a informaţiilor, rolul lor esenţial în coagularea unor energii şi orientarea acestora. Se poate afirma că, în perioada analizată în Ţările Române, informaţiile ajunseseră la mare preţ.

Faptul că Ţara Românească avea o cotă deosebită în planul informaţiilor este confirmat de aprecierile Curţii de Viena, ale celei de la Moscova, dar şi din alte capitale europene. Mai mult chiar Turcia, din aceleaşi considerente, tolerează atitudinea duplicitară a Ţării Româneşti. Se poate aprecia că, într-un procent însemnat, informaţiile şi abila politică externă a Ţărilor Române determină credibilitatea şi respectul lor în exterior.

Acelaşi exerciţiu al informaţiilor, reprezentarea exactă a valorii, a rostului şi importanţei lor, înţelegerea unui lucru fundamental, acela de a identifica întotdeauna măsuri de natură să apropie realizarea obiectivelor propuse şi să nu le distanţeze prin crearea de reacţii inutile gratuite, l-au determinat, de pildă, pe Constantin Brâncoveanu să adopte, ca principiu de politică externă, diplomaţia tergiversării. Numai un om bine informat asupra evoluţiei unor probleme ce interesau şi care aveau semne că in viitor mai apropiat sau mai îndepărtat poate spori şansele spre o evoluţie dorită, convenabilă, care avea deplină încredere în serviciile sale secret şi ştia cât poate valora uneori o informaţie, putea acţiona ca atare.

Răspunsul, aproape invariabil, al domnitorului la probleme neclare, neconvenabile, riscante, incerte, era de regulă: „… cu vreme..” semnifica nu numai înţelepciune sau prudenţă, ei, mai ales, încredere într-o evoluţie aşteptată

 

şi neîndoielnic – în acelaşi timp – investigată informativ şi analizată cu detaşare şi luciditate.

Mulţi analişti au apreciat „instinctul politic”al lui Constantin Brâncoveanu, frapantul său „simţ al realităţii” sau exactitatea calculelor şi prevederilor sale, toate aceste simţuri speciale permiţându-i să ia mereu decizia optimă şi să-şi menţină politica sa în echilibru.

Este îndoielnic însă că toate aceste calităţi au o explicaţie şi un suport comun, că ele constituie produsele unui alt plan, acela al informaţiilor.

Informaţiile consistente de care dispunea, limpezimea analizei ce impunea concluzii legate de apariţia şi evoluţia unor evenimente, punctele reale de sprijin pe care le avea în exterior, activitatea de influenţă şi câştigarea simpatiilor străine, toate deoparte constituie elemente ce explică calitatea şi acurateţea informării şi faptul că opţiunile domnitorului nu apăreau niciodată din senin, ci pe un teren investigat şi pregătit îndelung, cu minuţiozitate şi înţelepciune.

Principiul tergiversării nu ar fi folosit la nimic, dacă această aparenţă de superficialitate, de ineficientă sau răbdare omenească nu ar fi fost dublată întotdeauna de o intensă activitate informativă şi de influenţare raţională şi lucidă a evoluţiei spre scopurile şi obiectivele urmărite.

Faptul, în aparenţă minuscul, dar în realitate fundamental, în Ţările Române au ştiut când şi cum să cultive relaţiile cu Rusia, putere europeană în ascensiune, că au cerut – uneori cu o uşoară insistenţă – ţarul să încheie pace cu Suedia, pune în evidenţă nu doar o simplă alternativă diplomatică, ci mai ales o anumită siguranţă a informării lor, substanţă şi valoarea informaţiilor.

Domnitorii români trimiteau adesea sume importante de bani agenţilor lor din străinătate şi mai ales celor de la Constantinopol pentru realizarea unor acţiuni de influenţă. Aparent acest gest poate apărea uneori discutabil, inutil, excesiv sau, pur şi simplu, un act de risipă.

De reţinut însă un element simplu, dar care pune în evidenţă un altul de ordin concepţional: Constantin Brâncoveanu, de pildă, ţine o evidenţă personală strictă a acestor cheltuite. Acest mecanism are o singură semnificaţie, şi anume că sumele respective trebuiau să folosească unui anumit scop, ele reprezentau i investiţie necesară şi erau destinate să slujească intereselor ţării, interese plasate deasupra domnitorilor. In acelaşi timp ţinerea evidenţei era necesară şi nu avea nimic dezonorat.

O altă observaţiei este aceea că forţa informaţiilor a conferit domnitorilor tonus, optimism, încredere că pot depăşi situaţii limită, complicate sau chiar periculoase. A se vedea, în acest sens, atitudinea lui Şerban Cantacuzino în războiul Vienei, a lui Constantin Brâncoveanu, în 1689, când generalul Heissler ocupase o parte din Ţara Românească sau în 1711, când marele spătar Toma Cantacuzino fuge de ruşi. Concepţional urmarea informaţiilor a fost aproape întotdeauna aceea că ele constituie o forţă, o putere în mâna celui care le deţine şi ştie să le exploateze, să le valorifice.

Această stare, puterea conferită de priorităţile sau exclusivitatea informaţiei, 1-a determinat pe stolniculConstantin Cantacuzino, şeful cancelariei domneşti şi al serviciilor sale, să se considere prima forţă în stat şi să acţioneze ca atare. Astfel, în unele împrejurări stolnicul acţionează pe cont propriu, în secret, pentru realizarea unor obiective personale, cum ar fi, de pildă, acela al înlăturării lui Constantin Brâncoveanu şi al aducerii în scaun a fiului său, Ştefan Cantacuzino. Desigur, resorturile acţiunilor sale pot fi multiple şi susceptibile de o abordare mai complexă, mai amplă. Inmod cert însă acest sentiment al foitei a determinat o radicalizare a atitudinii sale fată de domnitor şi i-a creat convingerea   că poate acţiona ca atare.

Alteori, succesele repetate ori victoriile nesperate sau siguranţa excesivă pot conduce la comiterea unor erori grosolane, la atitudini paradoxale, de încălcare a unor principii elementare sau la acte de ignorare şi bagatelizare. A informaţiilor. In legătură cu încălcarea acestor principii stau mărturie dovezi din care rezultă că la Curtea lui Constantin Brâncoveanu: „…nu se ştie ce este secret de stat. De abia descălecau curierii sosiţi din Constantinopol şi se şi răspândeau prin dughenele oraşului noile ştiri venite de la Poartă, iar zvonurile se întindeau până peste hotare. “

Spre sfârşitul domniei, acelaşi domnitor, ce datora mult serviciilor sale secrete, avea să ignore o informaţiei sosită din Constantinopol de la fostul său medic, Anton Carai. Din informaţie rezulta că împotriva domnitorului se pusese la cale un complot şi că Poarta ar fi decis surprinderea sa şi a familiei. In pofida acelui serios avertisment, din care rezulta experienţa unei conjuraţii sprijinite din afară, Constantin Brâncoveanu avea să-l consulte din nou pe vechiul său sfetnic, Constantin Cantacuzino, cel care acţiona împotriva sa încă din 1706.

Aparent, nimic anormal, dar acestuia, în 1707, „ii luase puterea” pentru uneltire; în noiembrie 1709 îi fixau domiciliul obligatoriu la Afumaţi, pentru că solicitase anterior ajutorul lui Francis Rohacsi II pentru înlăturarea sa. Aceluiaşi om, în 1712, îi fixau domiciliul obligatoriu la Filipeştii de Târg, pentru vina de a nu-l fi informat în legătură cu intenţia nepotului său, Toma Cantacuzino, de a fugi la ruşi.

Gestul domnitorului, de uşurinţă sau gravă superficialitate, nu poate fi interpretat decât ca un act de supraevaluare a potentelor serviciilor sale secrete şi a puterii aurului, un act bazat pe metode încercate anterior, de ieşire din situaţii dificile, critice.

De sesizat, de asemenea, că domnitorul este sabotat şi trădat de oamenii săi apropiaţi, de rudele sale, în care încă mai avea încredere din moment ce, spre exemplu, Constantin Cantacuzino este repus, de fiecare dată, în funcţie, considerându-se probabil ca „lecţiile” date au fost şi îndestulătoare.

Dr. Tiberiu Tanase pentru Ziaristi Online

Bibliografie:

1. I. D. Condurachi „Diplomaţi români în trecut – secolele XIV-XVII”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937;

  1. „Istoria României”, voi. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1962;
  2. Nicolae Bălcescu „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”,
    Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1937;
  3. E. D. Tappe „Documents Concerning Romanian History” (1427-1601), London, s.n.1964;
  4. N. Stan „Reflectări istorico-literare ale rezistenţei româneşti”, Bucureşti, Editura Politică, 1979;
  5. Marian   Ureche   „Servicii   secrete”,   Bucureşti,   Editura   Fundaţiei
    România de Mâine, 1995.
Categorii: ziaristi_online