Share |

Agregator de ştiri

Profesorul Theodor Codreanu a publicat lucrarea “Eminescu incorect politic” cu o dedicaţie pentru Horia Roman Patapievici

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 10, 2014 - 6:30pm

Mihai-Eminescu-foto-Cristina-Nichitus-Roncea“Se cuvine să-i aduc mulțumiri pentru titlul acestei cărți d-lui Horia-Roman Patapievici, care, într-un articol, publicat în revista Flacăra (nr. 1-2/2002), intitulat, provocator, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, scria adânc: „pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «corect politic», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «țările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet național Eminescu nu mai poate supraviețui deoarece noi azi ieșim din zodia naționalului.“
Indubitabil, opinia eminentului eseist al Grupului pentru Dialog Social este o mostră emblematică de „corectitudine politică“ pe care, altminteri, i-o cunoșteam de multă vreme, ideologia aceasta făcând gloria imposturii intelectuale postdecembriste, ceea ce le-a înlesnit noilor ariviști ocuparea nu numai a instituțiilor culturale, dar și privilegiul unic de a prăbuși vertiginos România.
Cartea de față (care valorifică texte risipite prin reviste sau din Eminesciene, 2012, altele inedite) își propune să facă o concesie „corecților politici“: să arate de ce Eminescu este incorect politic. Și asta deoarece un domn ca Patapievici s-a grăbit să pună diagnosticul, dar uitând, în izbucnirea sa în bocet, să și-l argumenteze. Îi venim, aici, în ajutor”, scrie Profesorul Theodor Codreanu în prezentarea cărţii sale.

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

George Ursu, noul colaborator Ziaristi Online, relevă caracteristicile uzurpării religioase prin propaganda făţiş anticreştină. ESEU/ANALIZĂ

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 9, 2014 - 10:00am

Judecata de Apoi - FrescaCuviosul Verhovenski

de George Ursu

Prietena mea are o pasiune pentru Verhovenski. I-a scris scrisori, se roagă pentru el cu rigurozitate, plânge ca nu cumva să fie emaciat de masoni (degeaba i-am explicat că numai Dumnezeu creează mucenici, masonii fac păpuşi). Fascinată, m-a rugat să-i fac o recenzie. Recunosc, prefer lecturi mai antice, mi-e o corvoadă secţiunea apocaliptică. Ca să-i fac totuşi pe plac, am luat aminte la dulcile trăncăneli, şi am distins în ele o compoziţie bipolară: adevăr cuceritor şi neadevăr exasperant, băgate în blender şi presărate cu imitarea, foarte reuşită, a idiosincrasiilor Bătrânului (strict vorbind, reuşita mimetică iese din literatură şi intră în medicină).

Dificultatea privitorului este aşadar neutralitatea reacţiei. E bine când vezi atâta zel într-o lume eminamente laxă, iar pentru ascultători e o plăcere să se mai încordeze un pic din relaxarea cotidiană cu niscai exaltări la limita eterodoxiei, cum nu prea auzi nici de la clerul din diaspora, antrenat special în iterarea savantă a celor mai zguduitoare platitudini. Libertatea de expresie, zic masonii, obsedaţi de progresul în jos, ar trebui acordată tuturor, nu doar celor înţelepţi sau binecuvântaţi, cum zic creştinii, obsedaţi de progresul în sus.

Mai vorbeau pustnicii sau marii duhovnici despre problemele acestea ale lumii exterioare Duhului, mai luau aminte la prorocii, dar cine-l poate egala pe neînfricatul mărturisitor în preocuparea cu războaiele şi-n descifrarea nostradamică? Cine mai jonglează cu atâta dexteritate cu vedeniile? Probabil că vedeniile sunt pentru specialişti, iar Poruncile doar pentru fraieri.

O metodă apologetică nouă: a flutura ideile predecesorilor şi totodată a-i respinge ca «înşelaţi» (aşa-şi justifică V. sfidarea faţă de ei). Ce anume adică preia? Păi, mărturisirea credinţei prin subiecte ca: dogma pravoslavnică, păstrarea canoanelor, anti-erezii, anti-pecetluire, cinstirea sfinţilor mucenici, lucruri despre care un creştin cu răspundere le dezbate la un ceai. La finele veacurilor lingviştii pot studia cum pentru Cuvios a mărturisi = a periclita, a combate = a prigoni, etc., însă acestea sunt, pentru o ureche grosieră, simple nuanţe. Trăsătura de bază a erorii este să nu concepi că ai putea fi în eroare, aspect iconoclast general al politicii mondiale, cum puteţi citi mai pe larg în romanul meu postum.

Mai departe: ce mai conţine harismaticul discurs? O picanterie necesară pentru succesul de presă senzaţională modernă: speculaţii, vise, voci, păreri, săriri de la o extremă la alta, simţiri, citate insistente din scriitori obscurissimi, toate intercalate cu măiestrie sau hârtopnic printre adevăruri, ca, ameţit cetăţeanul să înghită şi şopârla, laolaltă cu adevărurile. Cu siguranţă Cuviosul nu intenţionează conştient asta, sau orice altceva, ce contează la cântarul eshatologicului ilogic e un simplu principiu romano-catolic: numai el ştie tot iar restul toţi e proşti.

Cheia şi lăcata, cum bine a observat un entuziast, Cuviosul mai farmecă şi prin imitarea personalităţii exterioare a marelui bătrân, căruia i-a urmat cu un exoteric talent mimetic extraordinar, cu mult depăşindu-l pe marele artist al poporului, celavecul D. P., autobeatificat în numele Marelui Arhitect, oameni fără de care cultura de azi ar fi rămas în întuneric. „După chip şi asemănare” eu aveam impresia că trebuie să fie pe dinăuntru mai mult decât pe dinafară, dar, vezi, în fiecare zi înveţi că se poate şi altfel, chiar dacă sfinţii zic că nu se poate decât într-un fel. Pentru că uite, după chipul şi asemănarea Domnului Iisus Hristos sunt puţini, dar barbă au astăzi până şi femeile.

Până aici totul bine. Dragostea de ţară a Cuviosului e la fel de incontestabilă ca şi lipsa de discernământ. Şi fiindcă e admirat pentru prima, e urmat şi în cealaltă. Însă ce este realmente îngrijorător, şi, ca să-l cităm pe Cuvios: «cu durere o spunem, nu ca să judecăm pe nimeni», problema principală e că elanul lui auto-proclamat a devenit cal troian de zâzanie şi diminuare a cucerniciei către mănăstirea lui, folos mare pentru unii care şi-au făcut o superbă carieră din uzurparea, îndeplinită ca după Manualul Relativistului, a duhului ortodox al Bătrânului, care era caracterizat prin dreapta socoteală, mai mult decât prin orice alt fel de dreaptă.

Acei mari mărturisitori virtuali promovează cu aplomb pe oricine nu se abate de la linia de partid, cam ca la Cenaclul Flacăra. Cine are nesimţirea să mute vreo virgulă, vai ş-amar dă el. Uniţi în cuget şi simţiri, n-are maghiara câte invective pot ei dărui din belşugul patriei pe spinarea celui ce a îndrăznit să gândească ad hoc. Se supune liniei de partid? Nu numai că e decorat cu urale algoritmice, dar e apărat chiar şi de propria lui independenţă interioară. Ce înălţător pentru nostalgici să vadă rafinamentul piteştean strigat chiar de pe baricade puritanice, iese mai bine decât în doctoratele domnilor sociologi de la UE. Merge strună.

Iată, iar mă pierd în contemplaţii! Să revin. Ceea ce îi uneşte pe toţi cei ce-l folosesc pe Inimosul V. este gândirea iraţional materialist-antidialectică aplicată pe pseudo-ortodoxie. Wow. New and improved! Un jurnalism antihristic care, de exemplu, scandează civilizat împotriva cipuirii, şi simultan virtualizează credinţa, adică nu doar o mută din real în abstract, (fix ce vrea sistemul cipuitor), şi nu vede paradoxul. «O, cecizare!» – ca să citez un pasaj din Bătrânul trecut cu vederea de necunoscători.

(Şi dacă tot am ajuns aici, aş aminti mai ales domnişoarelor scrisoarea mea – vezi mai jos – de anul trecut către încă neipostaziatul personaj căruia ar putea să-i pese, depeşă scrisă într-un moment de crâncenă lipsă de inspiraţie, deşi asta nu-i scade veridicitatea.)

Să continui lupta cu divagarea:

În paralel, tot virtualizare e şi lupta făţişă împotriva faptelor realităţii, pe care zisele maşinării organice cu ocupaţii jurnalistice le ocultează şi denaturează cu satanism greu de nesesizat, şi o înlocuiesc cu vorbe «de duh» instigante la violenţă verbală şi de gândire, ce promovează anti-intelectualismul, ura de clasă, anti-patristica, deifică voia-de-sine (remember Crowley?) şi cultivă, în forma cea mai ascunsă şi mai perfidă, dispreţul total faţă de fiinţa umană. Exagerez? Nu, sintetizez doar acest concept infernal scornit proaspăt: «ura ortodoxă», respingerea de plano a fiinţei.

Scârba consternată faţă de beciul spiritului? Fleacuri burgheze, vor susura scrâşnitorii. Păi dacă e vorba de adevărul care ne face liberi, de ce să nu recunoaştem că Libertate e când oamenii nu se tem să exprime opinii, când au depăşit tirania comunistă a unicităţii ideii, şi pot discuta chiar şi de-a hoarţa atâta vreme cât se vine cu argumente spirituale, (ba chiar este constructiv şi emancipat de corectitudinea politică) ceea ce în România post-decembristă a ajuns şi mai imposibil decât înainte, tocmai fiindcă înainte exista numai realitatea, în care mai poţi fi măcar ocazional liber, dar în virtualitate nu ai doar «avantajul» anonimatului, cât opresiunea pierderii oricărei intimităţi.

E un trademark al bolşevismului respingerea nu doar la nivel de idee sau de metodă, ci la nivel fiinţial, experienţă ce ni se oferă cu intensităţi uluitoare nu doar din partea instruiţilor, dar şi din partea diletanţilor. Egalii n-au cum să urască ceva egal şi asemenea lor, iar cei realmente mai buni nu privesc cu condescendenţă pe cei mai puţin buni, ci poate cu o bonomă îngăduinţă. Doar cei mici străşnicesc asupra celor mai puţin mici. Previzibil şi totuşi mereu nou.

Cum mi-a zis mie odată o soacră: aveţi prea mult timp liber ca să vă daţi cu părerea. N-am contrazis-o imediat (să-i zic că dacă n-am timp pentru aşa ceva, îmi fac). Cu toate astea nu mă pot abţine să nu iau apărarea Cuviosului: nu e vinovat decât de clasica demagogie, (deşi trebuie să i se recunoască meritul de a fi perfectat-o), şi de faptul că dacă primeşte ceva de la altcineva (cum ar fi de pildă găzduire, cunoaştere, milă, iertare sau idei), drept răsplată încearcă să-l compromită. De obicei evreii fac aşa cu popoarele-gazdă, dar iarăşi mă erijez peremptoriu într-un moment delicat al istoriei patriei. Însă aceste palide umbre de caracter nu pot afecta strălucirea mărturisirii lui! Un ales mărturisitor, ucenic vrednic de toată lauda! Afară de a declanşa consecvent scandaluri de presă împotriva Bătrânilor, n-a greşit cu nimic. De ce oare răii îl persecută în gând? (Notă: nimeni nu i-a făcut nimic, chiar dacă el strigă că e persecutat).

Discursul îi e mult mai pitoresc, modul de expunere mult mai elaborat decât au încercat predecesorii săi în ale mărturisirii «originale», precum Purikov, Kirillov, Valikoff, şi mulţi alţii, care ce ar fi făcut fără Bătrânul? Cum ar mai fi putut ei pleda cu atâta credibilitate părerile lor? Ar fi trebuit să se roage, sau mai rău, să se smerească! Ar fi fost crunt… Dar aşa, au pus poza lui, au zis ca el (şi au făcut ca ei), şi totul a devenit mult mai uşor: babele cu sau fără dare de mână s-au emoţionat, blondele au avut revelaţii subite, tractoriştii au devenit poeţi naţionali, oamenii de ştiinţă au vărsat lacrimi duioase şi mai presus de raţiune. Iată deci cheia succesului: se descrie iniţial icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care în curând trece în plan secund, apoi se afişează, ca o egidă, poza Bătrânului, se citează de două ori din vreun Sfânt, n-are importanţă agramarea sau scoaterea din context, după care se dă drumul la orice trece cuiva prin cap, cu condiţia să fie împotriva oricărei autorităţi şi să n-aibă frică de nimic, nici măcar de Dumnezeu. Rezultatul? Mesajul? Simplu: nu mai e nevoie să se dărâme bisericile, din moment ce ne-am proclamat mai mari decât Biserica.
Visul de aur al tătucii Stalin…

Îi zic prietenei mele să stea liniştită, fir de păr nu va clinti nimeni Cuviosului: pe de-o parte-l miluieşte Cel de Sus, pe de alta are nevoie de el cel de jos.

Mâşkin jr.

Scrisoarea de anu’ trecut: Fariseosaducheismul în mass-media

Teologi atei, oameni de ştiinţă iraţionali, monahi-papi, orice contradicţie în termeni a ajuns normativă. Oricât ai fi de antimetafizic, nu-ţi poţi ascunde nişte presentimente eshatologice, când ştii că de mii de ani mărturisirea a însemnat ceva de sorginte transcendentă, iar acum noţiunea se foloseşte cu sens anti-transcendent, adică, pe scurt, uzurparea noţiunii de mărturisire. Pe plan spiritual asta se face prin îndrăcire liber consimţită cu demoni arhiconi, iar pe plan faptic se asociază invariabil cu violenţa. Formele variază azi, dar cea mai periculoasă formă a acestei prigoane o constituie conlucrarea dintre unii clerici “harismatici”, cu influenţă, şi eficienţi în răspândirea celor mai diverse eresuri, şi supuşii lor atei deghizaţi în presă ortodoxă de avangardă.

Mărturisirea autentică este curată: vesteşte slava lui Dumnezeu. Mărturisirea falsă se vesteşte pe sine. În închisorile comuniste, deţinuţii erau forţaţi să “mărturisească” păcatele presupuse şi chiar inexistente ale aproapelui lor. Astăzi, întreaga societate românească e silită să confunde sensul creştin al mărturisirii cu sensul folosit atunci de ateo-bolşevici.

Demersul ateizării prin materialism s-a înăsprit în ultimii douăzeci de ani prin toate formele posibile, de la tipărituri, la televiziune şi radio. A luat însă cea mai mare amploare prin intermediul internetului, avantajul anonimatului fiind bun şi la escamotarea înşelăciunii sub umbrela ideii de smerenie. Dat fiind interesul caracteristic românesc pentru religios, cele mai eficiente arme împotriva sufletului autohton s-au dovedit a fi nu programele şi sit-urile declarat liber-cugetătoare (adică umanist-atee), urmărite desigur numai de cei asemenea, ci cele intitulat ortodoxe care, bucurându-se de terenul fără de lege al virtualului, găzduiesc discursuri strident habotnice prin formă şi evident bolşevice prin conţinut, simultan. Cine, trăitor fiind în Duhul Sfânt, se lasă târât în marasul unei asemenea violări sufleteşti? Omul superficial, omul fără rădăcini, orfanul spiritual.

Care să fie scopul finanţării cu informaţii, timp şi energie, a acestor focare de întinăciune sufletească? S-au urmărit două ţinte: mai întâi, slăbirea ortodoxiei “chiar de la sursă” (ortodoxia românească fiind cea mai profundă şi, prin teologia şi mucenicii ei, mai respectată de celelalte limbi creştine) şi, în acelaşi timp, învrăjbirea dintre Biserică şi orice altă entitate de stat naţională sau internaţională. Adică distrugerea învăţăturilor ortodoxe pe de o parte, iar pe de altă parte, stricarea armoniei Bisericii cu lumea şi astfel determinarea unei prigoane mondiale.

Caracteristicile uzurpării religioase prin propaganda făţiş anticreştină sunt cunoscute de toată lumea. Cele saducheismul cu mască creştină sunt cam acestea:

- punerea semnului egal între concepte contrare
- pervertirea totală a valorilor creştine, mai ales a celor de bază: dragostea, credinţa, nădejdea, acestea fiind înlocuite cu opusul lor, o înfricoşătoare inovaţie fiind conceptul de „ură ortodoxă” (!)
- exacerbarea sentimentului natural patriotic şi transformarea lui în violenţă şovină (procedeu folosit în mod identic în toate ţările ortodoxe)
- incapacitatea de a avea alte idei decât cele date de la un „centru” (tirania ideii unice)
- incapacitatea de a susţine argumentat vreo idee
- toate ideile difuzate sunt doar repetate mecanic, nu sunt aprofundate
- reacţionarea în orice situaţie numai cu ordin de la un “centru”
- dispreţul faţă de fiinţa umană
- prigonirea directă a celor care nu aplaudă ideile de la “centru”
- completa incapacitate de a concepe idei
- incapacitatea de a sesiza nuanţe
- ura activă faţă de inteligenţă
- distrugerea culturii (prin promovarea numai a valorilor slabe sau mediocre, şi boicotarea sau anihilarea valorilor geniale şi autentice)
- violenţa verbală cvasi-uzitată (dacă se poate, în fiecare paragraf de câteva ori)
- injuriile (mai ales în titluri, pentru eficienţa violării psihicului cititorilor)
- trunchierea şi pervertirea mesajului unui text
- schimbarea permanentă a fonturilor, boldările, high-light-urile, sublinierile, etc., care scindează şi fragmentează atenţia cititorilor
- acuzaţiile fără argumentare
- plagiatul unor idei şi prigonirea autorilor lor
- promovarea senzaţionalului şi ocultarea spiritualului
- promovarea violenţei faţă de orice autoritate (stat, Biserică, ştiinţă, documente istorice, etc.) şi faţă de orice fel de ierarhie valorică
- ironia, batjocura, zeflemeaua, lipsa de evlavie
- intimidarea
- crearea unui climat de frică şi confuzie
- crizele de paranoia şi falsa victimizare (constituind jumătate din activitate)
- transformarea oricărei idei în motiv de discreditare a autorităţilor
- susţinerea fanatică a unor lozinci populare, în timp ce prin faptă se face totul pentru a distruge acele valori
- lipsa de bun simţ, neruşinarea şi sfidarea adevărului dovedit
- deformarea şi distorsionarea tuturor valorilor româneşti
- folosirea citatelor creştine în paralel cu distrugerea prin fapte a valorilor creştine
- prezentarea jurnalismului ca obligaţie spirituală
- prezentarea reeducării ca împlinire spirituală, şi a împlinirii spirituale ca reeducare
- prezentarea demascării ca mărturisire, şi a mărturisirii ca demascare
- prezentarea trădării ca eroism, şi a eroismului ca trădare
- prezentarea samavolniciei ca ascultare, şi a ascultării ca samavolnicie
- prezentarea minciunii ca adevăr, şi invers
- politizarea oricărui subiect, oricât ar fi de nepolitic subiectul de fapt
- obligarea tiranică la aderarea la scopurile şi mijloacele ideologice
- prigonirea sistematică şi satanică a celor care gândesc, iubesc, se roagă, refuză răul, etc., scopul fiind satanizarea adepţilor şi anihilarea celor ce nu aderă
- folosirea perversă (inversarea ca sens) a însemnelor şi a terminologiei religioase
- spionarea, monitorizarea şi urmărirea cu toate mijloacele tehnice
- crearea de scandaluri şi zâzanie (activitate principală permanentă)
- clevetirea
- suspectarea tuturor (mai ales a celor ce par potenţiali oameni liberi)
- trâmbiţarea faptelor rele şi ascunderea faptelor bune (activitate principală)
- numirea oamenilor liberi, a credincioşilor, a oamenilor nevinovaţi, drept “vrăjmaşi ai cauzei, trădători, laşi”, etc.
- viclenia, interpretată a fi inteligenţă rafinată
- trădarea, interpretată a fi geniu strategic
- incapacitatea de a avea discuţii paşnice şi relaţii de armonie
- promovarea certurilor, tonul neruşinat şi comportamentul barbar
- demagogia (ca trăsătură esenţială)
- prezentarea rară, sumară şi cu perspectivă greşită, a activităţilor de cult (slujbe, rugăciuni)
- prezentarea rugăciunii drept laşitate
- batjocorirea şi infiltrarea monahismului
- promovarea urii şi lipsa de respect faţă de arhierei, preoţi, monahi, profesori, artişti, oameni de ştiinţă
- crearea şi promovarea extremismului de orice tip, pentru a acuza apoi Biserica de extremism
- instigarea la încălcarea legii, la răscoale, lupte de orice fel
- amestecarea de bune cu rele
- respingerea brutală a orice este pur ortodox şi promovarea numai a ce conţine şi un pic de erezie
- obligativitatea superficialităţii şi respingerea profunzimii, şi confundarea lor
- incapacitatea de a înţelege o argumentare
- incapacitatea de a ierta
- incapacitatea de a cere iertare
- incapacitatea de a iubi, nici măcar pe cei asemenea lor

Acestea şi altele asemenea acestora, mai mari şi mai multe decât acestea, lucrări specifice duhurilor rele descrise preventiv de Sfinţi în Filocalii, şi confirmate de tratatele de sociologie marxist-leninistă, le îndeplinesc cu multă sârguinţă aparatele de promovare a materialismului auto-intitulat “mărturisitor”. Cuvintele şi conceptele sunt folosite cu sens invers, iar limbajul şi gândirea sunt astfel distruse sistematic.

Ca urmare a oprimării spirituale, bătrânii se îmbolnăvesc de mâhnire, elita de mânie, credincioşii de neputinţă în faţa nedreptăţilor, tinerii pleacă sau se sinucid moral, adolescenţii devin complet bulversaţi de diferenţele dintre realitate şi expresie, iar copiii nu mai sunt în stare să înţeleagă nimic din nimic, pe scurt întreaga societate este împinsă la deznădejde.

Fraţilor, nu vă lăsaţi reeducaţi. Judecaţi faptele. Judecaţi ideile. Judecaţi lucrarea pe care o duc pe spinarea atenţiei şi a timpului vostru nişte duhuri care nu vă vor binele, prin multe din programele de televiziune, de radio, prin situri pe internet. Soluţia este foarte simplă: nu le mai urmăriţi! Biruiţi-vă ispita curiozităţii. De ce căutaţi pe Cel Viu printre ce morţi?

Omul raţional nu are tabu-uri, decât din prea mare evlavie (teologia apofatică sau isihasmul), iar nu din frică, nici din neştiinţă. Tăcerea din evlavie este mai preţioasă decât vorbirea înţeleaptă, dar asta nu înseamnă că cel ce tace fiindcă se roagă n-are dreptul să şi vorbească, dacă crede de cuviinţă, pentru lămurirea comunităţii în care trăieşte, despre frumuseţea lui Hristos. Contrar prejudecăţii înrădăcinate prin propagandei atee, creştinului nu-i interzice nici Evanghelia, nici Constituţia, să-şi apere aplicarea practică a credinţei sale la nivel de organizare a comunităţii, cu condiţia să o facă din inspiraţia Harului şi să nu greşească în duh şi adevăr. Un adevăr poate fi nedreptăţit de gura păcătoasă prin care e rostit, dar Adevărul sfinţeşte gura păcătosului care-L iubeşte. Pentru o societate liberă e mai relevant nu ce anume se vorbeşte, ci cum, dar pentru o societate oprimată este relevant doar dacă se vorbeşte. Grea e cizma pe grumazul spiritului nostru! Ori, dacă românul a purtat dintotdeauna opincă, cizma a fost întotdeauna a străinului.

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Camaras de Lumini

Categorii: ziaristi_online

Din lumea serviciilor secrete: Si marii aliati se spioneaza, nu-i asa? O analiza de Aurel I. Rogojan

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 8, 2014 - 11:00pm

Spying scandal Five Eyes ClubDin lumea serviciilor secrete: Si marii aliati se spioneaza, nu-i asa?

de Aurel I. Rogojan

Aniversarea zilei Statelor Unite ale Americii in R.F. Germania sub semnul unei noi crize de incredere

General-r-SRI-Aurel-Rogojan-Ziaristi-OnlineMiercuri, 04 iulie 2014, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Berlin, John Emerson, a fost convocat la Ministerul de Externe al Republicii Federale Germania pentru a se itera protestul Guvernului, ca urmare a punerii sub acuzatia de spionaj-tradare in favoarea partii americane si, repectiv in dauna partii germane, a unui ofiter al Serviciului Federal de Informatii [Bundesnachrichtendienst -B.N.D.].

Noul scandal de spionaj americano-german survine dupa inflamarea anterioara a relatiilor bilaterale, ca urmare a interceptarii comunicatiilor cancelarului Angela Merkel de catre Agentia Nationala de Securitate [ National Security Agency- N.S.A.] O afacere ale carei consecinte nu s-au incheiat si care a pus la serioasa indoiala sinceritatea si bunele intentii americane in parteneriatul politico-militar cu liderul de facto al Uniunii Europene.

Nu este pentru prima si nici ultima oara cand asemenea afaceri de spionaj dau si vor da culoare relatiilor speciale dintre aliatii din familia euroatlantica .

Cand astfel de tradari se savarsesc intre statele lidere ale lumii, la ce trebuie sa se astepte tarile din liniile a doua, a treia si de la periferia ierarhiei N.A.T.O. si a Uniunii Europene, unde se face coada pe la portile catorva ambasade pentru “contacte informale”, si “mai buna cunoastere reciproca” ?

In politica externa si in afacerile de spionaj nimic altceva nu prevaleaza, decat propriul interes si suprema ratiune de stat

Este un postulat vechi, verificat si nedezmintit de la aparitia statului . Formalizarea acestui adevar, in epoca moderna a istoriei, este atribuita lui Archibald Philip Primrose, Lord Rosebery [1847-1929], unul dintre ctitorii marelui imperiu britanic siprim ministru [5 martie 1894 - 22 iunie 1895] al Reginei Victoria.

Lordul Rosebery avea sa avertizeze demnitarii coroanei britanice asupra prudentialitatii necesare in angajamentele fata de alte puteri, afirmand, pe baza indelungatei sale experiente in administratia imperiului, ca in politica externa, ca si in afacerile rezervate serviciilor secrete, nu exista prietenii ori aliante, nu exista decat interese. Iar corolarul acestui adevar : istoria ne-a aratat cum aliatii de azi au deveni adversarii de maine, sau cum inamici aparent ireductibili, in noi contexte, s-au aliat impotriva prietenilor de odinioara.

In noua era a lumii spionajul a devenit o indeletnicire si pentru gentlemeni

In perioada interbelica, Henry L. Stimson, Secretar de Stat al Statelor Unite ale Americii (19291933 ) , fondatorul doctrinei de politica externa care –i poarta numele, a cerut inchiderea “Cabinetului Negru” [ Servicul de interceptare si decriptare a telegramelor diplomatice ], motivand ca “gentelmenii nu citesc scrisorile ce nu le sunt adresate”. 

In zilele noastre cel putin doua mari scandaluri internationale generate de practicile Comunitatii de informatii a Statelor Unite [afacerile “Wikileaks” si “Snowden”] vin sa trimita in derizoriu pudoarea lui Henry L. Stimson, din a carei cauza se spune ca S.U.A. ar fi fost victima surprizei strategice de la Pearl Harbour. Nimic mai neadevarat.

In ultimul sfert de veac, care marcheaza o noua era in relatiile internationale, este pentru intaia oara in istorie, cand incheierea unei epoci de confruntare nu a dus la diminuarea structurilor si functiilor secrete ale comunitatilor de informatii. Dimpotriva, a avut loc o proliferare spectaculoasa a structurilor spionajului strategic, bazat pe monitorizarea electronica globala, asistata de tehnologiile spatiale, ceea ce a facut ca placa turnanta a spionajului si contraspionajului sa nu mai fie Viena, Geneva, Ankara…, ci spatiul extraterestru.

Five Eyes ClubSpionajul spatial este nediscriminatoriu in metoda. Adica nu iarta pe nimeni.   Dar, in acelasi timp, spionajul spatial este total discriminatoriu fata de statele care nu au acces la tehnologia pentru monitorizarea comunicatiilor, activitatilor si resurselor planetei din spatiul circumterestru.

“Clubul celor cinci ochi” (The “Five Eyes Club”) alcătuit din SUA, Canada, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă) poate spiona ilegal întreaga lume, de vreme ce auto-proclamata lor misiune e apărarea democraţiei globale, in timp ce alte alte state, inclusiv Romania, nu pot supraveghea legal organizaţiile care acţionează subversiv pe propriul teritoriu. Oricum am da-o, fărădelegea din Vest e mai democratică, mai transparentă decât domnia legii în Est.

Procurorul general al R. F. Germania a pus sub acuzare tradarul care a spionat pentru aliatul S.U.A.

“The Wall Street Journal” (Statele Unite ale Americii)din 05.07.2014 relateaza ca:

“Germania l-a convocat (04.07.2014) pe ambasadorul SUA la Berlin, John Emerson,în urma unor noi acuzaţii de spionaj, lucru ce ameninţă degradarea uneia dintre celemai importante alianţe ale Washingtonului.

Procurorul federal al Germaniei a anunţat (02.07.2014) că un cetăţean german, în vârstă de 31 de ani, a fost arestat sub suspiciunea de spionaj în favoarea unor servicii secrete străine. Persoane care cunosc situaţia au afirmat că bărbatul reţinut

era un angajat al Serviciului Federal de Informaţii (BND)’’

Cancelarul federal german, Angela Merkel, şi-a manifestat îngrijorarea faţă de acuzaţia de spionaj la adresa unui lucrător al Serviciului Federal german de Informaţii (BND) şi consideră că, în cazul confirmării acesteia, va fi afectată încrederea în serviciul secret american.

Dacă se va adeveri colaborarea cu serviciul secret american, atunci este ’’vorba despre un proces foarte serios”, a declarat Merkel (07.07.2014/Beijing) în cadrul întâlnirii cu premierul chinez. Merkel consideră că această situaţie este în totală contradicţie cu concepţia sa despre o colaborare de încredere. (…)”

La randul sau presedintele R.F. Germania, Joachim Gauck, şi-a exprimat îngrijorarea în privinţa cazului de spionaj de la Serviciul Federal de Informaţii (BND) şi a avertizat asupra pericolului afectării relaţiilor germano-americane. Dacă se va adeveri că un angajat BND a spionat pentru serviciul secret american, atunci “este în joc şi prietenia, încrederea”.

Ministrul german de externe, Frank Walter Steinmeier (SPD), a cerut Statelor Unite să clarifice situaţia. In cazul în care acuzaţiile formulate împotriva angajatului BND se confirmă, “nu mai vorbim despre lucruri lipsite de importanţă. De aceea, ar trebui ca SUA să contribuie, cu posibilităţile pe care le are, la soluţionarea cât mai rapidă a cazului”.

La solicitarea Opoziţiei de a expulza diplomaţi americani din Ambasada SUA din Berlin, Steinmeier a declarat că “în prezent respectăm etapele: prima dată analizăm şi apoi decidem ce măsuri luăm. Până în prezent, Guvernul federal doar l-a invitat pe ambasadorul american la discuţii, la Ministerul de Externe.”

Potrivit publicaţiei germane ”Bild”, ministrul federal german de interne, Thomas de Maiziere, ar lua în calcul extinderea misiunii de monitorizare a SUA de către serviciile secrete germane, ca o consecinţă a cazului de spionaj din cadrul Serviciului Federal de Informaţii.

Până în prezent, în urma recomandărilor Cancelariei, aliaţii Guvernului Federal german din cadrul NATO nu erau monitorizaţi. După dezvăluirile făcute de Snowden, această practică reţinută a serviciilor de informaţii a fost tot mai criticată de către experţii în spionaj. Intr-un document secret al Ministerului Federal de Interne este vorba despre “o planificare concretă a contramăsurilor”, care vor viza, printre altele, şi monitorizarea comunicaţiilor. (…) După deconspirarea cazului de spionaj din cadrul BND, Maiziere a cerut SUA “informaţii rapide şi clare” referitoare la acuzaţii. (…) Guvernul Federal german a cerut acum ca agenţii “Joint Intelligence Staff” din cadrul Ambasadei SUA la Berlin să fie schimbaţi. Nu mai este exclusă nici schimbarea ambasadorului american. (…)”

B.N.D. confirma, dar minimalizeaza cazul de spionaj-tradare, spunand ca este vorba de un naiv dornic de afirmare…                                                                                        

Conform “Frankfurter Allgemeine Zeitung” (Germania, 07.07.2014) “Serviciul Federal de Informaţii (BND) a confirmat că angajatul său arestat miercuri (02.07.2014) a lucrat pentru CIA, de la care a (…) primit şi sarcina de a transmite documente cu privire la Comisia parlamentară de anchetă asupra NSA.

Lucrătorul BND, care activa la Pullach, a declarat că la sfârşitul anului 2012 a contactat prin e-mail Ambasada americană din Berlin şi şi-a oferit serviciile. La prima întâlnire, organizată după câteva săptămâni, în Austria, la Salzburg, acesta a primit suma de 10.000 de euro, o adresă de e-mail pentru contact şi primele sarcini.

La alte două întâlniri, în Austria, persoana de contact i-a plătit 5.000 şi 10.000 de euro.

Se pare că motivaţia pentru aceste fapte nu au fost banii, ci dorinţa de a fi apreciat, se afirmă în cadrul BND.

Depistarea cazului este un “succes unic al contraspionajului”, înregistrat graţie colaborării dintre BND şi BfV, a declarat un funcţionar de securitate de rang înalt.

Angajatul B.N.D. a sustras în total 218 documente, al căror nivel de clasificare se încadra între ‘confidenţial’ şi ‘strict secret’. Acestea au fost stocate pe un stick USB, descoperit în timpul percheziţiei domiciliare. ”

Spionul americanilor si-a oferit serviciile si rusilor

Publicaţile germane “Tagesspiegel”, “Die Welt”, “Der Spiegel”   aduc in plus informatia ca “La sfârşitul lunii mai, angajatul BND a fost interceptat de Oficiul Federal pentru Apărarea Constituţiei că a trimis de pe un cont ‘Google’ un E-mail cu trei documente secrete ale BND către Consulatul general rus din München, căruia şi-a oferit serviciile de informator, contra unei sume de bani.

Un alt detaliu arată cât de puţin au luat germanii în calcul posibilitatea ca SUA să dirijeze o cârtiţă chiar din cadrul BND. Având foarte mare încredere în partenerul de peste Ocean, aceştia au trimis SUA adresa E-mail care le-a atras atenţia. In cererea adresată de serviciul german s-a invocat argumentul că, având în vedere că este vorba despre o adresă de mail aparţinând ‘Google’, colegii de la CIA sau NSA ar putea descoperi mai multe informaţii. Răspunsul la această cerere nu a fost transmis, însă la scurt timp, angajatul BND a renunţat la contul său de mail.

Aurel I. Rogojan

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Scrisoarea către lume a lui Iulian Traşă: De mii de ani tăcem din gură. “Exclusiv” Ziaristi Online

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 8, 2014 - 1:00pm

Iulian-Trasa-2003-Foto-Viorel-AlmajanuScrisoarea către lume a lui Iulian Traşă.

Pentru mai multe detalii despre viaţa şi moartea fondatorului Imagoo, citiţi Iulian Traşă: De ce am murit

De mii de ani tăcem din gură

Tăcem din gură
Radu Gyr

Din tot, ne-a mai rămas aieve,
Acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecaţi în piatra dură
Cu pumnii strânşi tăcem din gură.

Tăcem, parc-am tăcea de veacuri
Ca nişte funduri vechi de lacuri.
Şi ferecaţi în bezna sură,
De mii de ani, tăcem din gură.

Ei: ziduri, lanţuri, temnicerii,
noi, numai cremenea tăcerii.
Ei, biciuri cu bătăi şi ură,
noi, uriaş îngheţ pe gură.

Deasupra vremii şi genunii,
Tăcem ca spinii şi tăciunii.
Tăcem ca lama de custură,
Tăcem mereu, tăcem din gură.

Ne linge frigul pe ciolane,
Ei, foame, cuie şi ciocane
Şi orice zi e-o muşcătură
Scrâşnind din dinţi, tăcem din gură.

Tăcem ca lacătul pe uşe,
Tăcem ca focul sub cenuşe,
Tăcem… dar noaptea sub celule,
Vuiesc torente nesătule.

Un zgomot bubuie departe,
Se darmă parcă ziduri sparte
Şi parcă lanţuri cad în zgură.
Noi aşteptăm, tăcem din gură.

Cu Radu Gyr în celulă
M-am uitat drept în ochii lui şi l-am întrebat dacă a auzit de Radu Gyr. Trecuseră câteva zeci de minute de discuţie cu psihologul clinician. Tot ce-i spuneam nota cu precizie ca şi cum lucrurile din trecutul meu urmau să se îndrepte din stiloul lui scump. Pentru că, la fiecare cuvânt scris, aruncam ochii de pe foaie pe geam, azvarlindu-l, pe el, cuvântul scris de clinician, se hotarî să închidă geamul. Era mai nervos şi mai neliniştit decât mine. Veneam dupa patru zile de închisoare în camera condamnaţilor nebuni, înbuibat de pastilele lor halucinogene, iar în dimineaţa aceea mă trezisem cu o hemoragie puternică, sângele curgând şiroaie din nas pe întreaga podea. M-am gândit apoi, după câteva luni, că ala trebuie să fi fost primul atac cerebral. Zic primul, pentru că, au mai urmat câteva hemoragii şi un puternic atac cerebral la aproape cinci luni după externare. M-am aşezat comod pe scaunul terapeutic şi am continuat să-i vorbesc de Gyr: când era în închisoare, îi spuneam clinicianului, slăbise atât de tare încât nu mai putea merge pe picioare şi atunci era dus de altcineva în cârcă. Suferind cum era a întâlnit un cunoscut pe culoarele închisorii care l-a recunoscut şi l-a întrebat: Ce faci moşule? Zâmbind i-a răspuns: Eu moş? Cocoş când e vorba de duşmanul roş! Asta era şi una din glumele preferate ale mele şi ale iubitei mele când începea să ne meargă mai rău. Eu moş?, zicea unul dintre noi şi râdeam amândoi.

Shine on you crazy diamond
După patru zile şi patru nopţi petrecute în salonul de psihopaţi, ameninţând cu judecata în fiecare zi conducerea spitalului, am obţinut aprobarea de a mă muta singur într-o rezervă la etaj. Nu ştiu ceva mai puternic decât mintea unui nebun. În ultimii ani mă luptasem duhovniceşte cu unii preoţi sau călugări şi masoni, niciunul dintre ei nu s-a dovedit atât de puternic ca minţile nebunilor pe care i-am întânit acolo. Nebunii si bolile psihice există, nu sunt doar în cărţi. Ajunsesem sa fiu închis la Obregia la câteva zile după Paşti, eram aşadar dupa cel mai aspru post ortodox şi mă găseam într-o stare de puternică empatie cu oamenii din jur, în speţă cu nişte nebuni veritabili. Dacă a existat un plan, şi cu siguranţă a fost unul, era momentul cel mai bun de a fi închis. A patra zi am avut voie să mă plimb prin curtea spitalului punându-mi-se în vedere să nu-l părăsesc. Şi nu întâmplarea a făcut să găsesc un preot-călugar într-o fundătură a curţii spitalului care mi-a spus că cel mai simplu e să recunosc că am probleme. Cu toată puterea minţii pe care o mai aveam mi-am propus ca singur scop să ies de acolo cât mai repede. Dacă dracu nu poate auzi gândurile, psihiatri se pare că pot. În timpul ăsta, o fată, nebună şi ea, îmi făcea avansuri de la distanţă, asezându-se în faţa privirii mele orişiunde aş fi cătat.

Între noi, prietenii
Madam T, şefa secţiei unde eram închis, părea o femeie distinsă şi aducea pe undeva cu blândeţea celei care prezintă emisiunea Profesioniştii de pe TVR. A încercat să mă ajute, îl cunoştea şi pe fratele meu. Credea că o sa ieşim buni prieteni din această experienţă. Nu m-am lăsat însă deloc prietenos la tot felul de invitaţii. Într-o zi, nu mai ştiu care, m-a aşezat la masă împreună cu tot soborul de psihiatrii şi m-a invitat să-i spun cum ajusesem cu câteva zile în urmă la fratele meu. Se aştepta să povestesc toată întâmplarea cu umor. Pentru că am refuzat, m-a poftit nerespectuos în rezerva mea. Altădată , m-a chemat la o discuţie amicală în care prezenţi erau doar rezidentul care se ocupa de cazul meu şi cu încă un psihiatru care mă tot curta. Încercau să-mi spună că, dacă colaborez, voi avea tot ce vreau. Erau încantaţi să afle că scrisesem în tot felul de locuri, că am fost un om de succes într-o vreme şi că ăsta e omul cu care vor sa discute. Ne puteam înţelege practic la orice, doar puţină colaborare din partea mea. Îi interesa mai presus de orice să afle cauza mistică a ceea ce se întâmplase cu mine. N-am colaborat, le-am spus doar că în ultima vreme renunţasem sa merg la biserică. Îi mai interesa şi ce făcusem eu cu o zi înainte de a fi închis, cum ajusesem la acel lucru. Dacă pentru mine era ceva natural, pentru ei rămânea un mare mister.

Funcţiuni ale minţii
Curtea unui spital funcţionează după regulile unui ceasornic elveţian. Ce nu e mecanism, e în afara sistemului, e nebunie. Transcendenţa nu-şi are locul acolo. Puterea psihică din minţile nebunilor e folosită ca energie pentru rearanjarea lumii, contribuţie la o nouă ordine. De aceea oameni obişnuiţi veneau să se plimbe în parcul spitalului pentru a se integra în sistemul acela precis. Nu m-ar mira, de fapt sunt aproape sigur, că, la conducerea spitalului stau fie evreii, fie masonii. Toate astea se intâmplau în primăvara lui 2013. Acum, când scriu, e toamna aceluiaşi an.

Dă-le la săraci!
În a cincea zi de internare parcă, vin la mine la spital cumnata mea, Cristina, maică-mea şi fratele meu. Nu vroiam să-i primesc, au venit neinvitaţi. M-am văzut cu ei în curtea spitalului. Cumnata mea îmi intinde o pungă plină de dulciuri şi îmi spune ironic: dă-le la săraci! Era expresia ei victorioasă.

Ţine cu România!
În penultima zi de arest, rezidentul care ar fi trebuit să aibă grijă de mine a venit şi mi-a spus: am vazut pe blogul tău că ai steagul României, ar fi bine ca de aici încolo să ţii cu ţara! Asta mi-a amintit de o povestire a părintelui Adrian Făgeţeanu în care, atunci când era lovit, în puşcărie, printre pumnii şi picioarele pe care le primea de la torţionar l-a auzit pe acesta rostind: ce? crezi că eu n-am conştiinţă? lucru ce l-a făcut, în toată durerea, pe marele duhovnic, să pufnească în râs. I-am zâmbit încurcat rezidentului. Să ţin cu ţara?

Revoluţia economică
Prin iarna lui 2013 m-am intalnit la o bere cu un locotenet colonel de SRI, acelaşi personaj despre care o să mai auziţi. Îi spusesem atunci că România ar merita o revoluţie economică, că, dacă revoluţia politică s-a întâmplat, ar merita ţara asta şi o revoluţie economică. Eram extrem de expus la dezordinea socială din România, mi-aş fi dorit o economie aşezată pe fundamente noi pentru că eram prins oricum în jocul sistemului. În plus îmi doream foarte tare să înţeleg care sunt premisele acestei dezordini şi ce urma să se întâmple. Mi-a răspuns că nu există oameni care sa realizeze o astfel de revoluţie, iar eu i-am replicat că ar fi bine să nu mai arunce incapacitatea serviciilor secrete pe spinarea oamenilor de rând. În tot cazul, i-am spus răspicat că sunt gata oricând să-i ajut pentru stabilirea unei noi ordini economice. N-a avut ecou şi ştiam asta.

Zaua care lipseşte

Suntem toţi legaţi unul de altul, îmi spusese Duhovnicul meu. Dacă o za lipseşte din acest lanţ, şi ridică lanţul ce îngrădea intrarea în altar, lanţul se rupe, şi lăsă să cadă jos acel lanţ. Înţelegeam că îmi spusese ceva important însă nu inţelegeam tot. După vreo doi ani, când mă găseam legat de oamenii din jurul meu, prin expresii fizice, dar si psihice, mi-am dat seama în totalitate de vorbele părintelui duhovnic. Era expresia unei noi temniţe create în România.

Lupta dintre cele două Biserici
În principal Biserica Română, cu bună parte din mănăstirile ei, a fost prinsă într-o luptă economico-politică care numai duhovnicească nu e. Biserica strămoşească nu mai e la vedere, e în adâncuri. În tot cazul, biserica oficială e împărţită acum între biserica filorusă şi biserica de orientare americană. Între cele două există o luptă aşa zis duhovnicească pentru supremaţia în stat. Din nefericire ambele sunt Mărie cu aceeaşi pălărie. Că raporteaza BOR-ului sau serviciilor secrete, ambele ţin de aceeaşi facţiune a trădării.

Buletinul. Doar un simplu om 
Buletinul reprezintă deja şi a căpătat o funcţie electronică într-un circuit închis, cum e cel poliţienesc. Este vorba despre cum te aşează acea identitate într-un colectiv, despre cum îţi aranjează mecla la fotograf, despre ce semnezi şi ce hârtii completezi, toate găsindu-şi un rol în statul precis poliţienesc. Mai târziu m-am gândit că puteam ieşi aproape orice de acolo, nebun, agricultor, intelectual, dar nu un simplu om. Ca un făcut, buletinul îmi expirase chiar înainte de închiderea la nebuni, aşa că, după ieşire, am fost nevoit să îmi fac unul nou. Cunoaşteţi sentimentul?

Cu moartea pre moarte călcând
În seara zilei de Paşti am încercat să am o discuţie cu Leonard Ancuţa, unul dintre colocatarii apartamentului unde nimerisem, un scriitor rebel, punkist. Încercam să-i dezvălui tot ce ştiam, conştient fiind că într-un fel anume zilele-mi sunt numărate. Încercam sa-i transmit din toate câte înţelesesem, chiar dacă nu era auditoriul de care aveam nevoie. Îi spuneam, în esenţă, că istoria e o carte scrisă de alţii şi trăită de cei mulţi fară sa înţeleagă asta de mii de ani. Văzusem Offretul lui Tarkovsky şi găseam lumea măcar dual, o împărţeam în realităţi distincte pe care le trăiam cu mintea într-un unic moment. Lăsam aşadar să se întrevadă posibilităţile unui condamnat, frizând metafizica de rând. În acelaşi timp existau posibilităţi în desfăşurare, iată una din cheile acestui film. Un om ce trăieşte într-o singură posibilitate e un om fatidic condamnat.

Paradigma Bisericii
Orice paradigmă trebuie trecută pe la altar. Pentru reevaluare. Ca fişa unui nebun.

Luna şi Soarele. Toamnă, 2013
Am fost închis de atâtea ori şi atât de adânc, încât Luna şi Soarele trăiesc ziua în văzul tuturor.

În joc
Când nu participi la jocul sistemului toate-ţi devin potrivnice. De la vecini şi rude, la oamenii de pe stradă. Dovada tristă a faptului că România este o ţară extrem de înregimentată.

Frica de uitare. Iarna lui 2013
Am momente de uitare a întregii mele fiinţe care mă înspăimântă. Ca şi cum aş intra în ritmul lor social, fals de bună seamă. Aparenţa unei existenţe, iată ce mă ingrozeşte cel mai tare. E esenţial să scriu această carte, îmi spun de multe ori.

Offret-ul lui Tarkovsky. Februarie 2014
Printre ultimele filme văzute împreună cu iubita mea, a fost Offret în regia lui Tarkovsky. Ăsta a fost ultimul lui film, turnat în Suedia, unde se refugiase pentru o viaţă mai bună, a fost însă iradiat, în stil KGB-ist, şi a murit de un cancer accelerat la plamâni. Eram fan Andrei Rubliov, film regizat de acelaşi Tarkovsky, pe care îl văzusem în repetate rânduri. Însă acest Offret m-a năucit pe deplin. N-am reuşit să îl prind din prima, m-am lămurit la o petrecere vorbind cu un tânăr regizor şi scenarist despre cu totul altceva. Când i-am spus că-i mulţumesc pentru înţelegerea filmului pe care nici nu-l văzuse, a rămas el năucit. Posibilitatea în desfăşurare, aşa am înţeles eu cheia acestui film minunat. O posibilitate în desfăşurare, un scenariu ce cuprinde mai multe scenarii în acelaşi timp. Un mesaj profund ortodox care dă omului şansa la libertate, la alegere. Acest înţeles şi ceea ce spunea Ioan Petru Culianu despre super calculatorul KGB-ist care proiecta mai multe scenarii pentru o singură situaţie aşa încât să răspundă pregătit la orice, m-a făcut să mă schimb radical. Practic am încercat şi reuşit să-mi formez mintea să funcţioneze în acelaşi timp după mai multe scenarii, lăsând astfel libertatea omului, să-şi aleagă varianta care i se potriveşte, care să-i convină. Pentru că eram fascinat de acest film am vorbit în stânga şi-n dreapta despre el, cei drept cu puţinii oameni care mai vroiau să se întâlnească cu mine. Şi ce credeţi că mi s-a întâmplat? Mi s-a proiectat viaţa ultimelor saptamâni de atunci, de dinainte de internare, după acest film, cumplită răzbunare! Cu o seară înainte de a fi închis la nebuni, aşa cum păţeşte şi profesorul, personajul principal al filmului, am dormit la o fată cu care ar fi trebuit să mă culc, în încercarea de a salva lumea… Dacă o să vedeţi filmul cred că o să înţelegeţi mai bine ce vreau sa spun. Şi, pentru că tot am ajuns la Tarkovsky, să tot fi fost în urmă cu 4-5 ani, m-am întâlnit cu, pe vremea aia era doar locotenent de SRI, un personaj care m-a urmarit nefast pe tot parcursul şederii mele în Bucureşti, şi căruia, cu naivitate îi povesteam înflăcarat despre Călauza, un film al aceluiaşi Tarkovsky. Ca răspuns mi-a vorbit despre imaginea cu seringile care apar în apă, în acest film. Urmarea a fost, după o zi, dacă nu chiar în aceeaşi zi, internarea de urgenţă a iubitei mele la Spitalul Militar cu diagnosticul de peritonită…

În preajma Sărbătorilor Pascale, pe drumuri… Februarie 2014
Ţinusem cu asprime Postul Paştelui din 2013 şi eram suficient de înduhovnicit ca să nu mă mai tem de nimic. Iubita mea mă lăsase în faţa porţii din satul unde stăteau părinţii mei pentru că viaţa îi fusese pusă în primejdie şi, atunci, când am coborât din maşină să deschid porţile, a întors maşina şi dusă a fost. Am luat un milion de lei vechi de la mama mea şi cu toate că veniseră între timp şi fratele, cumnata şi nepotul meu, şi insistau să rămân, am hotărât să plec spre Bucureşti. Fusesem atenţionat de un cunoscut că în sat mi se pregăteau ore de terapie de grup cu aşa zişii prieteni, cu familia, cu oricine, aşa că am plecat fără să mai stau pe gânduri. În Alexandria am trecut pe la fiul primului meu duhovnic şi am băut câteva pahare de vin. Aici eram, aşa cum îmi plăcea să spun, neclar, ca intr-un film de al lui Woody Allen, fapt cu totul neprietenos pentru un om aşezat şi pus pe distracţia şi tihna pe care unii o au de Paşti. Când am ieşit pe poarta lui mi-a spus că sunt nebun. De două ori m-am mai văzut cu el: o dată când i-am dat o scrisoare în care îi ceream ajutor financiar pentru a părăsi ţara, era după internarea mea la nebuni, şi nu mi l-a dat, şi altădată după ce am avut al doilea accident cerebral şi mi-a urat să-mi fie de bine. Acest individ este redactor şef la cea mai importantă publicaţie din Alexandria, un om care, atunci când i-am dus scrisoarea cu strigătul meu disperat, mi-a făcut cunoştinţă cu un colonel SRI, spunând despre el că e “legionar”… În fine, am plecat la Bucureşti şi am ajuns spre seară, Bianca avusese grijă să-mi schimbe cheia de la uşa apartamentului, am batut de nenumărate ori, degeaba, am sunat, avea telefonul închis, am vomat puţit în curtea blocului (aveam dese probleme cu stomacul) şi apoi am plecat în Centrul Vechi. Trebuia să găsesc unde să dorm, un cunoscut care avea o cârciumă pe acolo mi-a spus că nu are unde să mă ţină, aşa că am vorbit cu un consăteam ce stătea în Militari. Cu ultimii bani am luat un taxi şi am ajuns la destinaţie. Nu mai aveam însă minute pe telefon şi, deşi amicul consătean ştia asta, nu m-a mai sunat. După câteva ore de aşteptare am plecat spre un alt loc, trecuse de miezul nopţii. Resimţeam puternic neprietenia oamenilor, deşi pentru oameni mă luptam. Ani de-a rândul pusesem mai presus de iubită, de familie, de orice, ţara…

Dreapta credinţă
Dreapta credinţă nu stă în îngrădiri, în încătuşări. Ce e obligaţie nu stă în ortodoxie. Responsabilitatea e cu totul altceva, este o libertate înţeleasă.

Nu e mic păcatul cel mai mic. Februarie 2014 
Aşa zicea Părintele Papacioc, şi venea şi argumenta: ce mare lucru a făcut Adam? A muşcat dintr-un măr. În loc să ne vedem de viaţă liniştiţi, abia ne găsiserăm împreună după atâta amar de suferinţe, Bianca o tot ţinea cu binele naţiunii, despre care mie începuse să mi se cam ia. Avusesem şi nişte lecturi ale lui Culianu edificatoare, despre securiştii care ţin cu patria. Cu toate astea aveam mare grijă să nu contribui la răul ce intrase atât de puternic în biata noastră ţară. În plus, eram disperat la gândul că ceva rău s-ar putea întâmpla, că voi ajunge într-o zi pe străzi, cum de altfel s-a şi întâmplat şi asta mă făcea să fiu neliniştit şi prevăzător în relaţie cu ea. Trebuie însă a vă spune că niciodată, dar niciodată, nu mi-a trecut prin cap că aş putea fi închis la nebuni. Mă rog, şi în loc de liniştea cuibului, a vizuinii, plutea aşa, o stare de încordare ce făcea să greşim mărut unul faţă de altul. Şi uşor, uşor, din greşeală în greşeală am ajuns la acea nenorocită zi a despărţirii. Nu e mic păcatul cel mai mic. Poate că, dacă am fi fost mai atenţi, nu am fi ajuns unde am ajuns sau poate nu atât de repede. Oricum, devenise o dorinţă socială desparţirea mea de Bianca, cum de altfel observasem pe parcursul ultimilor ani. De ce? Nu vă pot spune exact. Poate pentru că eram într-un joc al sistemului şi miza celorlalţi era tocmai despărţirea noastră. Ţin minte că un băiat, Mureşanu, era foarte implicat în acţiunea de a ne vedea despărţiţi, la fiecare întâlnire cu el făcea orice să afle detalii privind relaţia noastră. Şi astea nu sunt doar vorbe în vânt. Fie Augustin Doinaş, fie Petru Creţia, nu mai ştiu acum care dintre ei, spunea că e mulţumit de faptul că serviciile secrete l-au lăsat lângă soţie. Eu n-am avut norocul ăsta.

Ianuarie 2014, Petru Vodă
Hotărât să plec în Moldova la mănăstiri, convins fiind că nu poate fi mai rău decât la Peretu. După două zile de stat la Petru Vodă, mănăstirea mea de suflet, acolo unde l-am întâlnit pe Hristos, mi-am dat seama că lucrurile s-au schimbat şi aici. Exista o presiune psihică majoră de a munci pentru a căpăta un blid de mâncare. Nebunia muncii din mănăstiri a pătruns şi la Petru Vodă. Sau poate era mai demult. Când am fost împreună cu iubita mea, în urmă cu câţiva ani, am stat la Paltin. Ori eu venisem cu o cu totul altă treabă, de a scrie, asta era treaba mea şi nimic altceva. O carte ce poartă numele dintr-un vers de Radu Gyr, ale cărui moaşte sunt puse şi ele la lucru pentru cine mai poate să înţeleagă ceva… Şi dormitul cu mai mulţi în cameră, sinistru obicei pentru diluarea conştiinţei individuale, motiv bun de întărire a conştiinţelor popeşti care ştiu prea bine să profite de pe urma nivelării, a sufletelor prizoniere. Un loc din care am plecat cu totul descumpănit. Când am intrat prima oară să mă închin în biserică, un preot a venit vijelios spre mine facându-mi semn să plec sau în tot cazul sa nu mă mai închin. Bineînţeles că nu l-am luat în seamă şi mi-am văzut mai departe de închinăciune spre amuzamentul unui tânăr diacon. Iar când am plecat, la două icoane nu m-am închinat, şi două ţaţe ziceau în gura mare: iată, nu s-a închinat, de parcă l-ar fi văzut pe necuratul. Şi Petru Vodă a ajuns aşa? Telefoanele au început să sune pe prispele mănăstirii, avioane ale imaginarului scrutează cerul de deasupra lăcaşului, preoţi care vor cu orice chip să fie învingători, grele momente pentru bravii calugări de la Petru Vodă. Iar sunetul strident metalizat al difuzoarelor imprimă în fruntea oamenilor nelinişti peste care Biserica se aşează victorioasă sub această minciună a gloriei divine…

Drumul cu trenul
M-a prins iarna pe drum. La Petru Vodă ningea frumos, ca în poveştile lui Anderson. Bogdan avea casa la câţiva zeci de kilometri aşa că am hotărât să merg la el. Am stat o noapte la un motel, iar a doua zi la pranz am plecat spre Piatra Neamţ, de unde urma să fiu luat de către acest amic al meu. Soţia lui, eram avertizat, bănuiam însă şi eu, evreică. El însuşi evreu după o bunică. Aveam o slăbiciune pentru acest Bogdan pentru că el îmi citise pentru prima oară o poezie de Radu Gyr. Ce am descoperit însă m-a surprins total. Ca fii de evrei, foloseau biserica doar pentru folosul lor. Ultra raţionalişti, Bogdan încerca de mai multă vreme să intre în rolul meu, pentru că, într-un univers închis în care trăiesc oamenii fără Hristos, totul e la schimb. Am asistat aşadar la tot felul de scene tragico-comice în care Bogdan încerca să mă convingă de absurditatea ortodoxiei, de Petru Vodă care e un loc lipsit de orice duh şi alte asemenea lucruri demne de un bufon. Am plecat extrem de trist de acolo, ştiind că nu voi mai vorbi cu el niciodată. CFR-ul, a treia armată a ţării, funcţionează după regulile imagisticii. Călatoria devine astfel o încercare de a da un rost călătorului într-un spaţiu din care cu greu îţi mai aduci picioarele pe pământ. Cine e mai slab de înger poate rămâne împriginit în aceste irealităţi. Aceste mecanisme ale imaginarului fac parte din proiectul de iudeo-masonizare a României, proces început de multă vreme, dar accelerat în ultimul timp. Problema se pune cine stăpâneşte acest imaginar.

Lumina. Februarie 2014
Nu întâmplător ziarul Patriarhului se cheamă Lumina. Oamenii au căpătat o identitate electronică şi această identitate este influenţată de feţe electronice întunecate, care, folosesc curentul electric pentru a obţine autoritate. Sunt oameni care poartă cu ei un bagaj electric transmis în mod firesc, aşa cum un şarpe aruncă veninul pentru apărare, către duşmani, în scopul supremaţiei. E greu să diferenţiezi duhurile şi e şi mai greu să te lupţi cu astfel de oameni. Într-un amestec de eros, magie şi electricitate aceşti oameni sunt cei care deţin controlul ţării şi, după cum se arată, al lumii. Nu degeaba se spune că vremurile sunt extrem de înaintate. Aţi plătit lumina?

The Wall 
Se ştie că masoneria se trage dintr-o tagma a zidarilor, mason însemnând zidar. Secretul lor e că acordează construcţiile la o ordine întunecată a lucrurilor. Desăvârşirea construcţiei, această lume, se finalizează cu întronarea Marelui Arhitect, adică Antihristul. Aproape tot ce se face acum se face cu un sens al unei lumi ascunse, ştiute şi stapânite doar de unii. Până şi vorba a căpătat vicleşugul lui altceva decât este. Ortodoxia se opune la construcţia acestei lumi obscure şi asta constituie parte din razboiul mai mult sau mai puţin văzut. Secretul piramidelor, ca să vă dau un singur exemplu, constă în imprimarea unui anumit tip de comportament al omului din preajma lor. De aceea nu rare sunt crucile sau troiţele care au îngropate în pământ, la baza lor, piramide.

Heraclit Obscurul
„Unii oameni sunt muritori, iar alţii nemuritori, unii trăind viaţa celorlalţi, iar ceilalţi murind viaţa lor.”

Occident
Cultura occidentală are marile ei neajunsuri. Că a ajuns în Universitaţi ori Academie, n-ar fi mare lucru, dar că se găseşte şi în Biserică, asta nu mai e bine deloc. Caracteristicile acestei culturi presupun o dezbatere de idei despre orice paradigmă, astfel, existenţa într-o fizică eisteiniană se datorează doar faptului că aceste legi au fost votate şi impuse la nivel de occident, desigur în nişte aule poleite în aur, cu ajutorul armatei şi a serviciilor secrete. Ca să mă fac mai bine înţeles o să încerc să vă dau un exemplu, se practică în Biserică exerciţii de tipul: un post mai aspru duce la o înduhovnicire mai mare decât un post ţinut fără grijă? Altă muncă pentru călugări. Răspunsul nu contează prea tare, ci modul cum este pusă problema. Înţelegeţi? Acest tip de cultură paradigmatica a pătruns la noi acum mai bine de 100 de ani, o dată cu acele curente literare: Sămănătorism, Gândirism etc.

4 iulie 2012. Patrioţii fără patrie
Ce nevoie ar mai avea lumea de încă un scriitor? Sunt şi aşa prea mulţi, mai ales de unul care nu scrie tocmai dintr-o convingere anume. Îmi apare această încercare a mea, acum, mai mult ca un act de obligaţie socială şi mai puţin ceea ce-mi propusesem cândva să fac: un memorial al nefericirilor noastre, noi, românii, prinşi în acest marasm al obligaţiei existenţiale. Am regretul pierderii unor amintirii vii, unor trăiri ce ar fi contat mai mult în încercarea mea livrească. Dacă nu eram secătuit de dorinţa de nou a acestei societăţi construită să inghită orice se împotriveşte consumerismului, acelei stări de „bine de moment”, aş fi scris cu o convingere întărită. Aşa, fac loc unor amintiri neşterse, dar cumva de bibliotecă, registrabile. Îi spuneam iubitei mele cu câteva zile în urmă să încerce să se uite la serialul Paul Goma din Memorialul Durerii pentru că mă simt oarecum la fel, după ce nu am ţinut partea nici unora, sunt la marginea societăţii, cumva ieşit în afara ei, o construcţie eşuată a unor servicii ce raportează mai mult străinătăţii. Îi spun că sunt într-un fel arestat la domiciliu, că acest arest nu se mai face cu păzitori înarmaţi, ci cu îngrădiri ale conştiinţei, cu gratii la un imaginar voit cu orice preţ a fi controlat doar de unii. Nu cred că reuşesc s-o conving. Îi mai spun că poate ar fi o soluţie să plecăm definitiv la greci, acolo, din câte am vazut, există o comunitate ortodoxă care pare mult mai închegată, dornică oricând să ajute patrioţii fără patrie.

Mihai Eminescu Am convingerea că Eminescu a murit din cauza propriei lui minţi. Masoneria are puterea să facă asta.

Limitele raţiunii
Cum poţi învinge raţiunea prin raţiune? Kant d-aia e stimabil, pentru că a încercat să facă asta. „Cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală în noi”, iată o concluzie aparent dincolo de raţiune. Nu mai am din păcate puterea acum să fac să se înţeleagă raţiunile dincolo de raţiune, o să vă dau doar câteva exemple de astfel de articole. Nu pot accepta însă un bine la care se lucrează colectiv şi general, asta e fals. Sunt oameni răi şi oameni buni şi tot felul de nuanţe ale acestora. Cine încearcă limitele raţiunii ajunge, aşa cum zicea boul de Aristotel, la mirare. După cum e şi vorba: te miri ca boul! Ca boul de Aristotel care a stricat o lume întreagă din dorinţa perversă a gândirii de a şablona, de a proiecta gândirea în mărginire. De a satisface nevoia primară a omului de a fi mulţumit de propria existenţă. Şi de atunci omul se luptă pentru a depaşi ce a fost bine, prin farmec, structurat. Nu gândirea delimitează gândirea. Omul lui Socrate o poate încă face. Aşezaţi astfel la masa filosofiei putem alege linia lui dincolo şi înainte de Aristotel.

Jocuri de putere
I-am spus odată iubitei mele că ăştia vor să facă o biserică în care Dumnezeu să asculte de ei şi nu ei să asculte de Dumnezeu. Dorinţa oarbă de putere a unor feţe luminate a dus Biserica Ortodoxă în pragul acestui lucru.

Mai 2011
Mai tii minte draga mea verile de la ţară, cu apa rece de la fantana si racoarea umbrei, cu cantatul greierilor si salatele mari de rosii? cu glumele si micile rautati care dadeau savoarea relatiei si a vietii noastre? Pe ce vrem sa dam aceste amintiri si trairi? pe imbracaminte fitoasa, pe nopti de cluburi cu discutii anoste si repetate, petreceri fara rost si rasete de complezenta sau de uitare? Mai tii minte draga mia de desele calatorii la munte? intr o vreme mergeam aproape in fiecare weekend pe undeva, dar n-as vrea sa uitam desele calatorii la Peretu, cu marea iubire a parintilor, cu jocurile prin gradina cu Vlad, am si niste poze o sa le cer de la Luci. Cu tine draga mia care aveai o bucurie sincera, o bucurie fireasca, a unei lumi firesti. Si apoi, draga mia, am avut o perioada cand ne imbratisam in fiecare dimineata, asta inca acum cativa ani. ma trezeam eu primul de obicei si stateam la computer, apoi te trezeai tu, veneai in sufragerie si primul lucru pe care il faceam era sa ne imbratisam, ne imbratisam lung, cu toata dragoastea noastra si asta ne facea toata ziua. Si aveam uneori momente de lenevie, dar de o placere ascunsa, nu ne laudam cu asta, stateam intr-o usoara transpiratie, ba citeam, ba ne uitam indelung la filme si apoi, draga mia, ne sarutam sarat, transpiram, era vara si tu radeai de mine ca dorm ca un copil, ca seman cu un copil, dar apoi, draga mia, apoi a venit marea noastra iubire, in care am luptat unul pentru altul cat am putut de mult, fiecare cu ce a putut, cu lacrimi, cu amintiri frumoase, cu mintea, cu inima, cu iubire multa si sincera, daca ai sti ca toate astea le port cu mine si ma fac sa te iubesc si mai mult. Apoi dragostea intru Hristos, dorinta noastra nebuna de a invinge impreuna raul, de a ajuta lumea si tara asta, mersul la manastiri, discutiile lungi, imbratisarile uneori camaderesti, tinerile tremurate de mana, cand am mers la Parintele intr-o seara, pe drum ne-am tinut de mana si ne-am zis sa ne ajute Dumnezeu si iubirea noastra mare in drumul nostru spre mantuire, draga mia, de aproape doi ani am inceput drumul nostru constient catre mantuire, cu o iubire mai mare decat iubirea, ce topeste mult rau, cu certurile noastre, cu temerile noastre, cu spaimele noastre, e drumul nostru draga mia. Mai stii cand eram eu hotarat sa plec pentru a-l urma singur pe Hristos? Si apoi am inceput sa ne jucam si am zis eu si tu ai fost de acord ca ne iubim atat de mult si atunci cand vrem sa ne despartim sau cand ne certam. si a trecut si nebunia acelui moment. si la ţară, cu cado, si iara si cu jocul nostru de iubire, mai stii draga mia, imbratisarile dinainte de Paşte si una sau doua dupa? Puternice, cu o iubire ce ar topi otelul, trebuie sa mai stii. Trebuie sa-ti marturisesc ca momente frumoase au fost chiar cele de la Breaza, mi a placut mult in cateva randuri, plimbatul cat a fost, eu eram inca grasun, nu ca acu n as mai fi, dar lenea mea inca intrecea dorinta miscarii. Mancatul mancarurilor vegetale la restaurantul cu macelarie, hai ca a fost haios, si apoi, draga mea, mersul in Moldova cu acea clipa de adevarata iubire intru Hristos, in care ne-am asezat pe treptele din fata manastirii de maicute, nu chiar in fata, intr-o penumbra a noptii, dar cu o bucurie si o iubire mai mare decat iubirea, ne-am tinut de mana, ne-am asezat pe trepte si ne-am regasit ca oameni ai lui Dumnezeu. Ala e un moment definitoriu pentru noi, draga mea, recunosc ca eu n-am stiut sa l folosesc atat cat ar fi trebuit, din cauza unui, cum zici tu, orgoliu mare, dar lucrez la asta si nu-mi doresc decat mantuirea noastra care nu stiu cum sa se intample in afara iubirii noastre. Mai stii intr-o seara, eram la tara si eu eram tremurand de griji si-ti ziceam ca nu vreau sa fac rau si imi doresc mult sa fie bine si tu mi ai zis ca o sa fie si ca e multa iubire in familia noastra si cred ca e multa iubire care ne poate ajuta sa trecem peste orice. Si apoi discutiile noastre lungi despre mantuire si hotararea noastra puternica de a merge impreuna pe acest drum greu, mai ales la inceput, dar care, dupa o perioada aduce bucurii de-a dreptul Dumnezeiesti.

Psihologiile, invenţii la înde-mâna sistemului
Psihanaliza e o invenţie. Dacă ne gândim că ea a fost inventată de un evreu, Freud, atunci putem zice că este o invenţie de făcut bani şi de asuprit oameni. Şi chiar aşa este din păcate, psihanaliza găseşte rezolvări pentru o lume reprezentată de evrei, inventată de ei, altfel zis, într-o irealitate propusă de ei, şi din păcate tot mai extinsă, psihanaliza vine cu soluţii pentru acea lume. În felul ăsta omul se poate vindeca, el îşi găseşte în psihanaliză răspunsul aparent faţă de o minciună, psihanaliza reuşind să-l afunde în cea mai mare minciună – viaţa lui. Jung a reuşit să spargă bariera, luptând cu armele lor. Psihanaliza jungiană e o excepţie.

Crucea în orizontul vertical al fiinţei. Poarta către cer
(articol publicat pe blogul meu în Martie 2010)

Când omul s-a ridicat în două picioare a mai făcut un pas către Dumnezeu şi i-au rămas mâinile pentru împreunare în rugăciune. Ridicarea cu un cap mai sus de orizont i-a deschis omului o poartă către cer, dar a rămas cu picioarele pironite în pământ. Verticalitatea e înălţare prin moarte înţeleasă, inima omului aflându-se la mijlocul crucii formate de linia pământului, orizontală, şi linia cerului, verticală. De aceea inima e locul unde Dumnezeu trăieşte în om, iar omul trăieşte prin Dumnezeu. Este echilibru al fiinţei. Mişcarea nehotărâtă a nebunului în faţă, în spate, în stânga, în dreapta este căutare de Dumnezeu pe drumul crucii, sufletul lui aflându-se la răscruce. “L-ul” întors al rugăciunii în genunchi este înţelegerea trupului în relaţia cu Dumnezeu, dând pământului parte din picioare şi cerului mintea şi inima, iar culcatul la pământ al credincioşilor din faţa bisericii nu poate însemna decât recunoaşterea păcatelor în orizontul pământului şi iertarea lor de către Dumnezeu prin revenire la verticalitate. Ce să mai vorbim de culcatul fiecărui om de peste noapte, şi răsucirea lui în căutarea locului sau despre odihna omului de peste zi în cercul de sprijin al celor 3 sau 4 picioare ale scaunului sau pe butu-rugă? Şi ce am putea zice despre popoarele migratoare, barbare sau mai bine despre statornicia ţăranului român în vatra satului aflată în vârful muntelui, în stânga, în dreapta sau la poalele lui? Nu pleacă de acolo nici mort. Cu inima omul duce crucea cu el şi doar aşa poate petrece orice răscruce, alegerea drumului, oricare ar fi, făcându-se înainte de a călca prin răscruce. În felul ăsta drumul omului devine calea cerului: precum în cer aşa şi pe pământ. Iar rugăciunea e asta: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Insula din ziua de ieri
Timpul e o convenţie şi despre asta vorbeşte frumos, cu câte cuvinte are, Eco.

14.05.2011
Imi amintesc, ce frumos a fost acum mai multi ani in Apuseni, draga mia, trebuie sa mergem, poate mergem anul asta, mi-a amintit de atunci cand am urcat la Cetatuia. Am zis, mai stii, dimineata, cand treceam prin sat: treziti-va oameni buni ca au venit legionarii! In Apuseni e drumul lung, pare ca nu se mai termina si e bland, nu e aspru ca in Bucegi, e lin ca la Blaga, ca sufletul romanului. Am coborat dupa multe ore de mers de pe munte, intr-un sat la poalele lui si o femeie, dupa ce i-am dat binete, ne-a intrebat de unde venim si cand a auzit s-a inchinat si a plecat :). Si apoi m-am bucurat de o bere rece la carciuma darapanata din sat, am luat rata si am pornit spre oras. Dar parca era lumea altfel atunci, era fireasca, nu era fortata si nici artificiala, vorba era odihnitoare, discutiile chiar si cu oameni intalniti prima data erau relaxante. Poate mergem anul asta, draga mia. azi imi trecuse prin cap si i am si zis lui Luci sa merg in Gradina Botanica, dar m-am luat cu tot felul si deja acum e spre inserare, nu mai ies. As vrea insa, iubita mea draga, sa-ti zic ca n-o sa-i las sa ne puna lacate pe suflete, sa ai rabdare si incredere, in mine, in tine, in oameni si, mai presus, in Dumnezeu. Caci doar la El e speranta noastra. Mi s-a facut asa un dor de mers la ţară, să mergem amândoi, normal, sa ajungem dupa un drum cu muzica tare si rasete, fara certuri, sa trecem pe la Parintele putin si odihnitor, sa ne punem apoi si sa mancam, tu evident sa bagi cateva farfurii de ciorba, iar eu cateva pahare bune de vin, s-o iau pe mami pe dupa umeri si s-o pup pe un obraz, sa vorbesc tot felul de nimicuri cu tati, tu sa alergi prin curte, bucurandu-te cum des faceai intr-o vreme, draga mia draga. si apoi sa stii, ca ma bucur si eu de vremea frumoasa de afara, o miros mai mult, o sa si ies, numai ca, sa nu ne imbatam cu apa rece, lumea nu e asa frumoasa precum vrea sa se arate, stim bine ca in spatele asa ziselor fericiri lumesti e suferinta acoperita, mascata. sa nu ne iluzionam ca problemele lumii au luat sfarsit, ba din contra, ele se agraveaza in fiecare zi, trebuie sa nu uitam asta si sa ne rugam ca Dumnezeu sa mai fie ingaduitor cu oamenii. e la moda diluarea eu-lui, dar nu trebuie sa uitam ca e importanta identitatea, ca altfel ne-am dilua cum ar vrea unii, trebuie sa tinem de identitatea noastra, avem amprente din nastere, asa si cu identitatea nationala, am mai vorbit parca, ea nu trebuie pierduta in orice fel de uniune ar fi. In fata lui Dumnezeu vom da socoteala pentru faptele noastre in primul rand. Of, mi-e asa dor de tine, iar tu esti in jocuri politico-copilaresti sau poate nu, asa par, sa stii, chiar daca pentru unii seamana a treaba serioasa, sunt jocuri stupide de multe ori, poate nici nu stii ce faci de fapt, mi-ar placea sa stam mai mult impreuna, draga mia, sa-ti spun si sa-mi spui, sa trancanim sau sa vorbim serios, esential, sa te aud razand zgomotos si sa-ti sarut mana sau fruntea sau ceva, mai stii, intr-o vreme, draga mea, aveam un obicei de a rade tu si apoi si eu de rasul tau inainte de a ne culca, inspre dimineata. Tu radeai prelung si zgomotos, iar mie incepea sa-mi piuie o ureche si uneori incepeam sa ma enervez. ei bine, dar cum as putea uita vreodata facutul pe spate cu picioarele, eu ziceam ca tu ma faci pe mine, tu ziceai ca eu si tu te faci pe tine pe picioare, sau doar ma faceai pe mine, m-ai scapat in felul asta de la obezitate, draga mia, si apoi, mai stii draga mia, palavragelile noastre pana in zori de zi? of si-mi amintesc cand imi ziceai despre lumea colorata pe care o visezi uneori. Si apoi, draga mia, mai stii ca ziceam ca o sa ne mutam la tara, nu la Peretu, altundeva, unde sa fim doar noi doi, iar tu sa ai grija de flori, asa ai zis, bine, si am vorbit odata sa mergem amandoi la manastire, tu, spre mirarea mea, interesata de asta, mai stii draga mia, mai stii? Bine, ca nu-i timpul trecut, poate ne vom hotar intr-o zi, numai Bunul Dumnezeu stie. Te iubesc asa mult, draga mia, daca as sti cum sa te ajut mai mult, ce sa fac, as face, poate o sa aflu intr-o zi, poate imi vei spune chiar tu, draga mia draga.

Cerurile au obosit de atâta rugăciune
Mi-ar fi plăcut să pot scrie mai mult despre vina intelectualismului. Din mişcarea Rugul Aprins, intelectuali sau teologi, toţi au făcut ani grei de temniţă comunistă.

Srigătul mut din Grădina Maicii Domnului
(articol publicat în mai 2011)

Intro: Papa Ioan Paul al doilea a venit în România în vreme ce trăia, nu ca sfânt vreau să spun, cum e acum, ci ca om şi înaltă faţă bisericească, iar declaraţia lui a şocat, dacă nu o lume întreagă, măcar cititorii români de tabloid chiar în condiţiile în care ei erau deja obişnuiţi cu ştirile despre găina cu pui vii. El a zis, in puţine cuvinte, dintr-un fel de diplomaţie bisericească şi dintr-o mai veche profeţie, că România este Grădina Maicii Domnului.

Lumea în descompunere, disoluţia eu-lui 
Dumnezeu i-a dat omului o identitate proprie. Când nu mai ai nici un reper despre tine bagă-ţi un deget în călimara cu cerneală şi apoi aşterne-l pe hărtie. Ai toate şansele să constaţi că ăla eşti tu. La antipod stă exacerbarea eu-lui din perioada comunistă când omul, în lipsă de proprietăţi, se mulţumea cu un fel de cult al eu-lui. Ce mai rămânea din cultul personalităţii lui Ceausescu era împărţit în mod egal la mase. Temniţele nu mai aveau voce să strige. Marea înşelare a zilelor noastre vine tocmai din propunerea de a renunţa la tine, dar în schimbul a ce? A unei conştiinţe din ce în ce mai universale, armonizată cu tehnologia până la pierderea de sine, în care libertatea se diluează odată cu tine pe ritmuri de new-age.

Câteva desconsideraţii despre antichrist, spaţiul Schengen al conştiinţei
Dumnezeu nu doar că a dat omului o identitate proprie, dar a lăsat o identitate şi fiecărei naţii. Dacă la nivel macro, globalismul înseamnă ştergerea identităţii naţionale, la nivel de individ fenomenul se manifestă prin ştergerea şi disoluţia eu-lui. Dar la ce ar putea folosi o masă omogenă de conştiinţe, fără repere, sau mai bine zis cui i-ar folosi asta? Răspunsul e pe cât de înfricoşător, pe atât de real. Când mai toată lumea va avea o singură voce, antichrist o va putea stăpâni în totalitate. Manifestări ale lui pot fi văzute şi auzite de pe acum, de aceea Sfinţii Părinţi şi voci înalte ale ortodoxiei spun că trăim vremurile de pe urmă. Hora unirii se transformă într-o horă a urii. O consecinţă în lumea fizică, imediată, a disoluţiei eu-lui este scoaterea omului din matca lui, de om liber, şi aşezarea într-o nouă ordine. Scoaterea din libertate înseamnă înlocuirea realităţii lui Dumnezeu cu o iluzie. În funcţie de gradul social omul este deja obligat la un anumit comportament, conştient ori nu, omul nostru trebuie să meargă pe o anume parte a străzii, să îmbrace haine de anume culoare, de la anumite firme, să-şi facă cumpărăturile de la anumite magazine, să mănânce anume măncăruri, să vadă anume emisiuni, filme etc. Ca să ne fie mai uşor să înţelegem asta ne putem uita la ceea ce se cheamă, spre exemplu, fenomenul emo. Aşa cum ei pot fi recunoscuţi şi se pot recunoaşte uşor, cam tot aşa oamenii sunt împărţiţi în categorii. Categoria are avantajul liderului de grup sau de categorie, dictează. Cine are ochi de văzut poate deja sa vadă. Iluzia acestei realităţi îţi propune o lume fără surprize, programatorii ei vor avea grijă să nu te mai miri. Suprizele acestei lumi nu se vor mai manifesta individual, intr-o lume 3, 4 sau x D mirarea va fi generală ca proiecţie pe acelaşi cer.

Vremea prigoanei 
Naţionalismul şi ortodoxismul stau în realitatea lui Dumnezeu şi asta încurcă propunerile de realităţi ale celorlalţi pentru aceeaşi singură lume. De aici vine prigoana. O realitate care contribuie la asta este şi faptul că bazele serviciilor secrete mondiale îşi au originea în… masonerie. Propunerea lor este controloarea unei construcţii exacte a acestei lumi. Cine nu încape în această lume, cu voie sau fără voie, cu forţa, cu vorba sau cu bâta, târâş-grăbiş, se cheamă ortodox, fundamentalist, legionar, taliban ortodox, nebun, psihopat, nevrozat etc. În fapt omul nu vrea decât să fie liber. Tratamentul la care sunt supuşi oamenii care se împotrivesc sistemului este unul de teroare psihică. Când s-au prins că teroarea fizică naşte martiri, când au vazut că de acolo din ceruri, din Biserica Învingătoare, sfinţi ai temniţelor comuniste şi nu doar ei luptă mai abitir, prin lucrările Lui Dumnezeu, decât dacă ar fi trăit, securitatea mai veche sau mai nouă şi-a orientat atacul spre mintea şi inima omului. Un suflet pierdut în lumea asta este un suflet câştigat de forţele răului. Pentru că, aşa cum zicea Părintele Sofian Boghiu, iadul este pe acest pământ şi în acest pământ.

România ciripitoare
Pe aceeaşi linie a unei lumi noi, inventica vine cu propunerea ca memoria omului să fie înlocuită de memoria lucrului, iar numele lui cu… numărul. În presa românească aţi citit analize despre ce înseamnă în mod real proiectul e-românia? Cum de ţara noastră a ajuns poligon de tragere pentru tot felul de experimente new-age-iste? Cartele peste cartele, cipuri peste cipuri, realităţi virtuale peste realităţi reale. Cum se face ca o ţară cu un grad de dezvoltare economică modest adoptă sisteme electronice neimplementate încă nici măcar de ţările industrializate de vârf? Corupţia poate fi unul dintre raspunsuri, dar nu e doar atât. În mod real România a devenit sclavă a intereselor străine ei. Conducătorii neamului ne vând pentru o pungă de galbeni. Lupta emisferelor Psihologia, fiziologia, psihiatria ne vorbesc frumos despre rolul pe care îl joacă emisferele cerebrale în viaţa omului. Dacă în existenţa imediată emoţia riscă să fie înlocuită şi înghiţită de raţiune, ca parte a aceluiaşi plan globalist, în sfera de influenţă a lumii războiul rece a fost înlocuit de o plăcută toropeală a unirii, de mai bine de 30 de ani marile puteri şi-au dat mâna peste oceane. Lupta emisferelor e adusă în curtea sferei de influenţă. Papa de la Roma nu doar că vorbeşte la telefon cu astronauţii, dar are şi unul din cele mai puternice telescoape din lume. În aşteptarea a ce?

Oamenii de pe stradă şi duşurile publice
Forţele răului au ajuns în cartier. Ritmul plăcut de Paraziţii sau B.U.G. Mafia e nevoit să ia lecţii de la Lady Gaga. Până să se obişnuiască cu electronica orăşeanul e nevoit să negocieze o legătură de ceva verde cu ţăranul pe considerente de imagistică, iar asta se petrece în ambele sensuri. Chita de pătrun-jel nu mai reuşeşte să pătrundă valea dorului şi a jalei, este negociată pe alte considerente, raţiunea reuşeşte să întreacă pofta de mâncare. Iar ca să ajungi cât mai curat acasă e nevoie de puţină pierdere prin mulţime. După formula comunistă „lasă-ţi problemele de servici la uşă” omul e dispus să se piardă ca esenţă prin super-marketuri sau prin pieţe. Cum? Prin oferirea sau datul locului. La ce bun eu? Ce să fac cu mine? Obligaţie de servici, de familie sau de stat.

Închisorile CIA din România şi copiii ei
Controversatul scandal de presă din ultima vreme despre închisorile CIA din România este mai puţin important, soluţionat sau nu. Dar titlul sună bine, nu? La drept vorbind ce ne-ar interesa o închisoare străină atâta vreme cât o avem pe a noastră? Iar adevărul despre gulagul comunist este pe departe de a fi elucidat şi scos, ca adevăr istoric, la iveală. Există în cărţile de istorie un subcapitol care să vorbească despre cum şi de ce cea mai importantă generaţie intelectuală din istoria acestei ţări a fost stârpită fără urme? Dar mai important decât atât, e cunoscută adevarata dramă a copiilor români născuţi în lanţuri şi astăzi în maternităţile noastre ca soldaţi fără drept de apel? Strigătul lor mut nu reuşeşte să treacă de gratiile celei mai cumplite închisori din România ultimului secol.

zile de iunie 2011
e important iubita mia, ca din locul in care ma aflu acum (nu ala fizic), sa ma ajute Dumnezeu sa pot ajuta la randul meu cat mai multi oameni. draga mia, daca ieri au fost drumuri care se intrerupeau neasteptat, care nu duceau nicaieri, azi vom merge pe drumuri stiute si deci mai sigure. drumuri care merg catre iubirea si libertatea noastra. Sa ne ajute Dumnezeu. iubita mia, te rog sa ma ajuti un pic sa mi zici ce sa mai fac. o sa incerc sa propun un site special pentru plimbarea noastra prin tara in care sa putem scrie amandoi, daca vrei si tu sa scrii. 6 sau chiar 7 iulie sunt zile bune pentru plecarea prin tara. Să te rogi cand poti la Părintele Sofian să ne ajute în iubirea noastră. iubita mia, daca nu vom obtine linistea necesara am putea merge in alta tara, in grecia, ce zici? iubita mia, draga mia draga, ei vor sa stam cat mai mult in jocurile lor, asa ei se simt in largul lor, trebuie sa le ocolim pe cat putem si trebuie sa avem grija acolo unde e vorba de iubirea si libertatea noastra. draga mia frumoasa, iubita mia. in parâng mi-ar plăcea mult să mergem. hai tuturuca sa vin sa ti fac o salatoasa buna de tot, te roog. draga mia, draga, sa ai incredere in noi si in Bunul Dumnezeu, sa te rogi Parintelui Sofian si Sfantului Nicolae, sa crezi in noi si in iubirea noastra. Dumnezeu este cu noi. inceraca sa citesti o pagina din cartea cea mare de pe calorifer a lui Arsenie Boca, e una scrisa de mana, cu creionul, pentru tine dragostea mia.

Cu noi este Dumnezeu (?). Decembrie 2012
(articol refuzat de Familia Ortodoxă)
Între o lume de tip Matrix, pentru că e un exemplu la îndemână, şi lumea noastră sunt nişte diferenţe conceptuale. Despre vina intelectualismului în teologie s-a mai vorbit, dar într-un altfel de timp. A fost un timp când lumea era mai aproape de Dumnezeu. Uneori mitic, de cele mai multe ori mistic. Pentru că, în vremea aia, nu mai în spate de 100 de ani, transcendenţa către divinitate nu era întreruptă de atâtea ori cum e azi. Acest articol este despre neputinţa lumii în faţa timpului contemporan. Cu ce scule să lucreze omul de astăzi, intelectualul sau bunăoară cititorul acestor randuri, ca să priceapă cu mintea ce îi era lăsat să priceapă cu fiinţa intreagă? Azi, cuvântul reuşeşte să se piardă mult mai uşor în mulţimea unor conştiinţe prietene. Şi aici aş vrea să ajung. În câmpul conştiinţelor supraindividuale, care reuşesc să pătrundă propria conştiinţă până la indentificarea lui unu cu multiplu. Aşa încât omul se disipează ca individualitate, cum era făcut, transformându-se într-o masă omogenă şi neclară. Pasta asta de conştiinţe, în care unul şi multimplu ajung să se confunde, mâzga intelectului, acaparează planul spiritual imediat al omului. Pentru că, din păcate, omul a renunţat la fiinţa lui întreagă spre căutarea lui Dumnezeu, ajungând la conceptualizare forţată, până acolo încât transcendenţa a fost încadrată de limitele acestei lumi noi, în care timpul capată statut de adevăr. Consecinţa lui A care acţionează asupra lui B într-un timp dat este din nefericire răspunsul la rugăciunile multor creştini ortodocşi, rugăciunea fiind aici intermediarul dintre A şi B. Consecinţele ar putea fi mai grave decât ne închipuim, pentru că, dacă acest lucru se petrece cu acceptul bisericii, aşa cum uneori se poate intui, s-ar putea ajunge în puţin timp la un fel de mutaţii genetice în planul apropiat religios şi profund ortodox, prin care bunul creştin nu doar că o să rătăcească drumul cel drept şi calea de mijloc, ci o să ajungă într-o imposibilitate de revelare. Putem observa aşadar o relaţie între un timp dat şi rugăciune? Mirajul unei puteri ce stăpâneşte această lume e apetisant pentru toţi laolaltă: oameni necredincioşi sau credincioşi, feţe laice sau clerice. Acordarea bisericii la nevoinţele lumii moderne înseamnă intrarea într-un vis paradisiac al nimănui şi o demonstraţie de forţă fară obiect revelat. Pericolul vine şi din pricina unei lumi care are la bază o întreagă structură de conexiuni, făcând din câmpul bietelor conştiinţe o adevarată teologie a legăturilor, petrecute bineînţeles într-un timp dat. Ori adevărul revelat, putem macar intuit, că nu e încadrabil în acest complex de legături moderne în care mintea vrea să fie rege încoronat. Cine pică în acest joc al minţii cu greu mai poate ieşi la liman. Raţiunea nu poate învinge raţiunea. Că n-are de ce. Într-o lume a raţiunii, între lumea noastră şi lumea Matrix nu sunt decât nişte diferenţe conceptuale. Toată mişcarea new age are la bază acest lucru: minciuna lui totul cu putinţă. Diferenţele dintre real şi ireal sunt din ce în ce mai greu perceptibile, până acolo când omul rămâne împriginit, ba chiar prizonier, în propunerea acestei lumi pentru această lume. Incapabil de o mai depaşi, omul modern se vede nevoit să-şi acordeze nevoile şi credinţele la specificul acestei lumi mărginite, cu toate farmecele şi vrăjile ei.

We are watching TV
Pentru că suntem în plin proces de electronizare a conştiiţelor, părerea şi propria stare de conştiinţă ne e formată de ce se vede la televizor, sau, în unele cazuri pe internet. Prin aceste medii se transmit la nivel social gânduri şi emoţii. Iată un pas major spre dictatura electronică.

Neliniştile Căpitanului 
Spuneam într-un articol mai vechi ca spre finalul scurtei lui vieţi, Zelea Codreanu căpătase o stare de nelinişte accentuată, era mereu pus pe gânduri, cel puţin aşa ziceau duhovnici ce au stat în preajma lui şi nu avem de ce să nu-i credem. La ce se tot gândea el, era întrebarea mea. E clar că a fost omorât de masonerie, după un ritual masonic, se pare, la dorinţele Patriarhului de atunci care era mason. Carol al 2 lea ar fi vrut conducerea Legiunii şi pentru că a fost refuzat de Codreanu a ordonat să fie ucis. Dar ce mi se pare interesant este că la acea vreme exista posibilitatea nimicirii întregii Mişcări, doar că nu s-a voit asta. S-a vrut eliminarea conducerii spirituale, profund ortodoxe, pentru a putea da Mişcării direcţia voită.

Istoria se repetă?
Moaşte ale Sfinţilor din Închisori au pătruns în multe din mănăstirile din România, chiar şi în Sudul ţării. Mă întreb dacă acest lucru n-ar putea fi o strategie la nivel naţional de a recreea parte din jertfa trecută pentru a pune temelii noi lacine ştie ce construcţii evreieşti.

Destăinuire 
Ar trebui să vă spun, aşa cum zicea un mare duhovnic sârb, că, pentru a ocupa primul plan al conştiinţei, ar trebui, spre exemplu, să cântăm în gând, poate fi o variantă la cei ce nu şi-au însuşit din timp rugăciunea lui Iisus. E testată de mine şi funcţionează. E o alternativă la “ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Specula întru cuvânt. Septembrie 2011
E greu de crezut, dar destul de adevărat: sunt oameni care fac bişniţă de cuvinte pentru a avea cu orice chip dreptate. Aceştia sunt de cele mai multe ori observatori, spectatori şi bineînţeles vorbitori. Ei aşteaptă să se întâmple ceva şi apoi vorbesc. Au preţiozitate, stil şi dacă sunt asociaţi cu religia capătă şi nişte autoritate. Dorinţa lor e de a avea dreptate. Dreptate cu orice preţ. Chiar de s-ar întâmpla un război pe ei nu-i interesează drama războiului, ci concluzia din urma lui, ei vor să se afle la masa negocierilor şi cuvântul lor să aibă greutate, să conteze. Ei se vor stăpânitori prin cuvânt, dar nu un cuvânt trăit, nu un cuvânt viu, ci un cuvânt fabricat, un cuvânt artificial pentru o lume artificială. Într-o lume de păpuşi ei sunt păpuşari. Pentru ei religia e un adjuvant, un mijloc, o cale de a ajunge la putere. Dacă sunt reprezentanţi ai securităţii, ai bisericii ruse puse în slujba puterii, ai americanilor sau ai oricăror puteri străine, ai dorinţei de putere, cu atât mai bine. Ei sunt cei care fură vise, amintiri, speranţe. Sunt înaintemergătorii lui antichrist. Şi uneori ei sunt administratori de site-uri sau bloguri aşa zise “anti-sistem”.

Moneda cu două feţe
Era prin 2011 cred, iar România era sub asediul cognitiv al marilor puteri. Că vroiai ori ba trebuia sa te aşezi clar fie în barca ruşilor, fie în cea a americanilor. Ăsta era jocul impus de serviciile secrete şi oamenii trebuiau să răspundă. Ce nu a înţeles multă lume a fost însă că cele două alternative erau feţe ale unei singure monezi. Din lupta contrariilor iese progresul, materialismul dialectic funcţionează şi de astă dată cu precădere în ţările foste comuniste. Îmi amintesc, de asemenea, că tot serviciile secrete au fost cele care au vrut sa impună ca modele de urmat pentru biata noastră ţară, Anglia şi Germania.

16.05.2011
mai tii minte cand am fost la munte si ne-a prins ploaia in cort? ne-am strans trancafusele repede si am fugit la cabana cea mai apropiata, apoi ne-a primit administratora beata muci inautru unei sali si am dormit pe mese si eu m-am trezit tremurand tare si tu ai venit si m-ai luat in brate si m-ai incalzit si apoi am adormit la loc si afara ploua foarte tare si dimineata ne-am trezit si am convis-o pe betivanca sa ne faca ceva de haleala si asta vroia sa ne jecmaneasca, a adus un sofer care vroia sa ne ia multi bani cu masina pana nu mai stiu unde. Si apoi am mers la biserica din pestera si eu ma oparisem intre picioare si n-am mai putut merge pana la Babele pe jos spre enervarea ta. dar cand mi-ai aruncat laptopul? cand ti-ai dat seama de situatie ai zbughit-o pe scari, sa-l prinzi. si apoi povestile pe care le spuneam la amici, despre cum ne certam noi precum miliardarii.

În parc, în afara Sistemului
De câţiva ani le stăteam în coastă, anticipam mişcările serviciilor masonizate şi uneori le dejucam. Dar ce am făcut le-a întrecut orice răbdare. Acelaşi personaj sinistru, acum locotenent-colonel, mă anunţase pe la sfârşitul anului 2012 prin telefon că părerea lui despre mine este că sunt nebun. Nu m-am gândit decât mult mai târziu că ăsta era unul din semnalele care mă condamnau fatidic. În fine, era de Paşti iar eu ajunsesem în Bucureşti, cum vă spuneam, şi am găsit cu greu pentru câteva zile un loc unde să stau. După asta am stat o noapte în Parcul Tineretului. Primisem o geantă de mâncare de la ţară, iar dimineaţa, fără a putea dormi peste noapte, am pornit către biserica Bucur Ciobanul. Am aşteptat preţ de aproape un ceas şi o femeie a deschis biserica. Am lăsat hrana pentru sărmani, m-am închinat şi am plecat cu geanta goală în mână. Clopotele bisericilor băteau de fiecare dată când treceam pe lângă ele iar eu înţelegeam că ceva important se petrece. Spărsesem barierele sistemului şi începeam să înţeleg din ce în ce mai mult ce înseamnă să fii un om liber. Seara am petrecut-o la Diana, cu ea ar fi trebuit să mă culc în încercarea mea de a salva lumea, după acel scenariu Tarkovskian, cum vă spuneam, numai că nu s-a petrecut aşa, am aţipit câteva ore iar dimineaţa am plecat în timp ce ea dormea. Spaţiul începuse să îmbrace stări ale conştiinţei mele, iar vremea lua forma trăirilor mele.

24.05.2011
Ai plecat, draga mia, si n-ai zis nimic. nu ma asteptam, am vorbit cu tine vreo 10 minute cred, ziceam ca esti in baie, si tu, ca o strengarita, ai tulit-o, tiptil, ca un copil. Draga mia, am niste doruri foarte mari, am momente cand sunt bine, cand te am in sufletul meu si momente cand mi se face un dor teribil de tine, un dor teribil. si tu ai momente cand pari rea cu mine, dar nu esti tu aia, tu esti buna si draga si frumoasa si eu te iubesc foarte tare. sa ma ierti draga mia ca nu stiu sa fac mai multe pentru tine, pentru voi, pentru familie, pentru oameni, pentru tara asta, n-am suficienta iubire, asta trebuie sa fie, am momente de egoism, de dispret uneori, dar le voi inlatura cat voi putea, trebuie sa ne gandim frmos unul pe altul, e important si sa nu ne uitam, e iara important, sa ne ducem unul pe altul, draga mia, frumoasa mia, iubirea mia. azi mi s-a facut dor si de tara, mi am amintit de copilarie, dar drumul meu este cu tine, asta este drumul nostru, draga mia, de a ne mantui impreuna, de a ne tine de mana si de a invinge raul, draga mia draga, seara frumoasa, sa nu uiti sa ti iei drojdia.

Drumul spre nebuni
Dimineaţa m-am trezit şi am plecat cu un taxi spre fratele meu. Taximetristul era un om rău, al sistemului, un câine electrizat, dar mi-a arătat fără să vrea cum funcţiona el ca o rotiţă în sistemul financiar. Când am ajuns la destinaţie am zbughit-o din maşină fără să-i plătesc. Eram destul de bulversat şi obosit, nu mai dormisem de câteva nopţi şi asta probabil că se observa. Mi-am luat rolul de om neclar şi asta a scos-o din minţi pe cumnata mea. Nu mai ştiu care dintre ei, parcă fratele meu, a scos pe balcon o haină şi nişte încălţări de-ale nepotului meu. N-am înţeles atunci ce înseamnă asta, dacă înţelegeam aş fi plecat pe loc de acolo. Era o simbolistică a faptului că, dacă nu mă internează, o să se întâmple cumva ca fratele meu sa nu-şi mai vadă copilul. Un joc pus la cale de cumnata mea şi de tatăl meu, oamenii ai sistemului. Omul e lup pentru om. Cumplită deznădejdie, să fii trădat de propria familie. Mă rog, am plecat cu maşina cu fratele meu, trebuia să mă lase în Romană, urma să mă văd cu Radu, doar că direcţia a fost alta. Când am intrat pe poarta spitalului m-am lămurit ce se întâmplă şi l-am întrebat dacă gata, totul se termina aici. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns. După un interviu, sau nu ştiu cum să-i spun, cu medicul de gardă, mi-am dat seama cât de grave sunt lucrurile. Gardianul psihiatru mă întreba redundant ce vreau eu să obţin de la Dumnezeu, iar eu, îi răspundeam cu aceeaşi redundanţă, spre nemulţumirea lui, că vreau sănătate. Am fost băgat într-o dubă metalică şi dus spre secţie. Cu lacrimi în ochi mi-am aruncat toată fiinţa, prin crăpătura uşilor, în biserica din curtea spitalului. De aici ştiţi ce s-a întâmplat.

iunie 2011 
Aci unde stau nu prea mai sunt porumbei, dar sunt pasarele multe si o gradinita foarte aproape, de pe la 10 incepe harmalaia catorva zeci de prichindei si s-a dus cu somnul. Dorm amestecat, cu vise cu putine amintiri, ma trezesc dis-de-dimineata, ma gandesc la tine si adorm asa, cu gandul la imbratisarile noastre. Apoi ma trezesc iara si nu mi vine, pentru ca nu stiu cu ce sa umplu timpu, te mai sun pe tine, apoi ma tot gandesc cat de netrebnic am fost in multe randuri, dar si cat de mult te iubesc si cred ca iubirea asta poate sa stearga din rautati, ca Dumnezeu se va milostivi de pacatele mele si ma v-a ierta, ca o sa putem sa, draga mia, sa nu uitam timpul frumos al nostru, timpul dat de Dumnezeu ca noi sa ne putem iubi si sa ne putem bucura si sa l putem recapata. Am incercat varianta alcoolului, dar nu mai tine, nu ma ajuta, ies incurcat dupa cateva sticle de bere si apoi depresiv si apoi foarte angoasat. Ma gandeam la constructiile lumesti si la cele dracesti, oamenii fac de multe ori lucruri fara sa aiba habar ce inseamna, le lipseste perspectiva, asta s a intamplat si cu mine, dar eu de multe ori am vrut asa si Dumnezeu mi-a ajutat de multe ori. Rationalistii nu vor castiga aceasta lume lasata de Dumnezeu, se vor pierde in ea, in labirinturile logicii lor, se vor trezi ca au lucrat impotriva lor, pentru ca lumea asta este o lume a iubirii, atat cat mai poate ea fi, asa cum poate fiecare om sa si-o arate, iubirea este cea care invinge orice s-ar intampla. Sa nu uitam, chiar si muncind, sa nu uitam. Asta zicea si Mircea Vulcanescu, după ce se asternuse patura pe podeaua umeda a inchisorii ca sa salveze viata unui tanar muribund, sa nu razbunam, dar sa nu uitam. Ma gandeam apoi la ce vrajeli e in stare sa faca necuratul ca sa ademeneasca oamenii, cum face el promisiuni, cum creeaza iluzii, cum inseala omul si-l tine in miresme false, cum promite si se tine de promisiuni si omul zice ca norocul asta este bun, este o lume aburită, o vrajeală de cele mai multe ori, trebuie sa avem grija, sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea in continuare discernamant, sa avem incredere, sa nu ne lasam prea mult dusi de val, ajunge si cu valul. As vrea sa ma tii intr-un buzunar, sa stau acolo mereu, cu tine, si sa mai ies ca sa dau bobarnace vrajitorilor de tot felul si rationalistilor sa-si traiasca viata lor in constructia lor, dar sa ne lase pe noi in pace, sa ne lase sa ne iubim pentru ca nu am vrut niciodata mai mult de atat. Sa crezi in noi, draga mia, sa crezi in noi. In noi si in Bunul Dumnezeu.

Imaginaţie şi simbol
Dacă-ţi zice cineva că eşti o secătură cum te-ai simţi? O lume a simbolurilor e o lume plină de conţinut. Dar până unde poate să meargă imaginaţia? Până acolo unde lumea poate să capete un contur. Dincolo de imaginaţie nu mai e imaginaţie. Într-un mod curios capătul nesfârşit al imaginaţiei se aşează odihnit în simbol. Omul, cu sau fără voia lui, îndeplineşte un rol social. Aşa a zis boul de Aristotel. Când lumea o să depăşească paradigma aristotelică o să ajungă la deznădejdia clară a fiinţei. Aşa a făcut Cioran.

iunie 2011
Draga mia, iubita mia, frumoasa mia, sa nu ne uiti dragostea mea, sa nu ne uiti, sa asteptam cu incredere si cu rabdare ziua cand oamenii rai ne vor lasa in pace sa ne traim iubirea noastra mare, sa ne putem iara imbratisa, draga mia, frumoasa mia, mi e atat de greu sa stau departe de tine, atat de greu imi e. sa nu te increzi in altii prea mult, nici in ai tai, pentru ca au limba de sarpe, ei asta isi doresc sa fim departe, dar ei nu stiu ca noi suntem legati pe veci in fata Lui Dumnezeu, ca nimeni nu ne va mai putea desparti, ca iubirea noastra e mai presus de toate rautatile lor, ca nu au ce sa ne faca, au putut sa ne faca tot raul asta, dar iubirea nu ne o vor putea lua niciodata, sa stai aproape de mine, draga mia, sa fim mereu impreuna orice ar fi si orice ne-ar face, dragostea mia, te iubesc atat de mult, atat de tare.

Am avut un vis. Primăvara lui 2013
Am visat că stăteam de vorbă la ţară cu Părintele Cleopa. Era acolo, de faţă, şi fratele meu, Lucian. Şi-l întrebam ce avem de făcut. Şi el ne-a spus că, dacă nu se mai poate, trebuie să ne suflecăm mânecile şi să intrăm în mină. Apoi l-am întrebat de cum sunt ţăranii, mai sunt ei oameni autentici şi el mi-a răspuns că am eu o slăbiciune faţă de bunicul meu, mort în urmă cu mai mulţi ani.

Singur ortodoxia. iulie 2011
Stângistul de Sartre a avut dreptate probabil fără să vrea. Să-mi fie cu iertare că-l amintesc aci. El zicea că nu suntem liberi, ci condamnaţi la libertate. Din perspectiva lui de socialist ateizat stătea într-un adevăr mai mic, căci porţile cerului nu îi mai erau deschise. Alegerea lui sau nu? Într-un univers concentraţional, cum e cel, bunăoară, al României zilelor noastre, avem „şansa” de a alege. Dar alegerea noastră este una impusă. Fără a avea perspectiva norilor, omul zilelor noastre trăieşte o iluzie a libertăţii. Sistemul ascuţit al raţiunii de tip „dacă, atunci” macină firescul omului de a alege cu inima. Un sfânt ortodox spunea despre vremurile din urmă astfel: „Credinţa adevărată îşi află loc în inimă, şi nu în minte (raţiune). Antihrist va fi urmat de cel ce are credinţa în minte, iar cel ce are credinţă în inimă, lesne îl va recunoaşte.” E leste de recunoscut şi mai înainte de ştiut că paradigma stânga-dreapta e depăşită într-un anume fel, cum s-ar zice popular, e cam acelaşi drac. Construim corect şi raţional din partea stângă sau luptăm înverşunat din Mc.Donalds? Ne împrietenim cu poliţia şi vameşii sau stăm în maxim un partizanat, dacă nu într-o golăneală capitalistă? Mergem in El Comandante sau în Fire Club? Bem Dorna sau Borsec? Hai, omule liber, alege! Alegerea corectă ar trebui să se facă în şi din biserică, dar care biserică? Cea a Patriarhului Daniel, cu adiere musonică? Cea înroşită şi rusofonizată? Unde e biserica strămoşească, căci asta e singura alegere. Nu e departe vremea când biserica strămoşească o să fie de regăsit doar în sufletele oamenilor, omul-biserică vie. Nu însingurat, ci singur trăitor al unui univers întreg, iată adevăratul testament al Sfântului Arsenie Papacioc, pentru care a fost urmărit şi pe ultimul drum de înspăimântaţii securişti.

Despre jidovi şi jidani. Septembrie 2011
Sunt jidovi şi jidani. Jidovul rătăcitor este căutătorul nestatornic pentru că nu prea are unde sta, este romantic şi nostalgic, este prigonit şi nefericit de multe ori, este creatorul, artistul, este suflet pe cât se poate liber, dar hăituit, este bun şi darnic în multe cazuri, când nu se poate ajuta încearcă să ajute aproapele; jidanul este nestatornicul cotropitor, căutătorul şi găsitorul de aur, aventurierul mercantil, economist în toate împrejurările, raţionalist, logician, nesincer, cameleonic, expansionist, globalist, stapânitor de lumi create şi închipuite, sieşi-suficient, pervers şi prigonitor. Jidovul este cel care a înfruntat Auschwitzul, jidanul este cel care l-a creat. Jidovul este jucătorul, jidanul este cel care a făcut jocul. Primul aleargă, al doilea numără banii. Unul este ars pe rug, celălalt este inchizitorul. Unul vrea şi se poate mântui, celălalt încearcă să-l oprească de la mântuire. În fine, jidovul este omul din mulţime care l-a întâlnit pe Iisus, jidanul este cel care l-a omorât.

iulie 2011
draga mia, daca nu ne lasa in pace sa traim impreuna si in liniste as vrea sa mergem in grecia. m am gandit destul la asta, ne facem ca mergem in bulgaria si de acolo tusti in grecia si ne mai intoarcem doar in vizite dupa ce ne stabilim, te rog sa te gandesti bine la asta, acolo sunt multi ortodocsi care ne pot ajuta, eu pot lucra orice, tu iti gasesti repede o scoala sau ceva, la cate studii ai si vom putea trai in liniste. eu o sa incerc sa iau si banii pe iulie, tu incearca sa ti iei cash cat mai multi bani la tine, pe toti eventual. intr o luna iti promit ca suntem pe picioarele noastre acolo. iarna n o sa ti mai fie frig. o sa caut un dictionar sa cumpar. te rog. te iubesc.

Puţin despre traficul de conştiinţe. Septembrie 2011 
Consecinţa pentru România a 50 de ani de comunism şi 20 de neocomunism şi masonerie este că trăim într-o ţară cu foarte mulţi securişti, bună parte dintre români având un acord mai mult sau mai puţin scris, mai mult sau mai puţin tacit cu serviciile secrete. Asta face din ţara noastră un organism care se mişcă din ce în ce mai mult într-o singură direcţie, intr-o direcţie bineînţeles greşită. În această Românie înghiţită pe zi ce trece de acest mecanism străin ei, la care participă cu succes tehnologia avansată, asistăm la scene înfiorătoare, luaţi bine aminte: trafic de conştiinţe, trafic de destine, iluzii de viaţă, lumi iluzorii. Ca într-un iarmaroc, ca într-o zi de târg, vieţile oamenilor încearcă să fie hotărâte şi cântărite de alţii. Viaţa omului ar trebui, aşa vor ei, Dumnezeu însă nu-i va lăsa, să-şi pierdă ideea de liber arbitru, ar trebui să fie încadrată în conformitate cu necesităţile de mişcare ale organismului mare, căruia putem să-i spunem uşor – fiara.

iulie 2011
of, mi e asa de dor de tine, atat de dor de lungile noastre imbratisari, de rasetele noastre zgomotoase dinspre dimineata, te iubesc asa de mult. trebuie sa ti repet, nu voi renunta niciodata la iubirea noastra, orice ar fi, sa ai incredere in noi, draga mia si in Bunul Dumnezeu, caci nu ne va lasa. sa te rogi cum poti, cand poti, chiar si cu varianta cea mai prescurtata a rugaciunii inimii, sa zici: Doamne, de cate ori poti sau si mai bine, Doamne Iisuse si sa ti amintesti de Parintele Sofian, e foaia aceea imprimata pe care ti am lasat o intre usi, sa o tii bine, are lacrimi ale iubirii noastre, iar Parintele Sofian ne va ajuta, la fel, sa ti amintesti si de Sfantul Nicolae si de Sfanta Ecaterina, poate ii mai citesti acatistul si de Sfantul Necatrie si neaparat de Parintele Cleopa si de Parintele Arsenie si de Sfantul Gheorghe. Sa stii draga mia, ca ei ne ajuta neinchipuit de mult, sa nu te intristezi daca nu te poti ruga total, o sa vina si ziua aceea, va veni, vei vedea. Sa ai grija draga mia la virginia, ea cred ca mai mult ne a incurcat, poate nu a facut o special, desi acea inchinaciune este cat se poate de vadit anticrestina. Sa ma chemi si pe mine, de cate ori ai vreo problema si daca pot voi veni, sa i chemi pe Parintii Mihai Andrei si Martinian, sa ti amintesti poate de parintele Rafail Noica si chiar de parintele Arsenie Papacioc. Mai este un parinte care mult ajuta cu rugaciunile lui, Parintele Proclu. Sus, la icoane, deasupra televizorului sunt vreo trei pagini cu multi Sfinti romani, daca vrei sa i citesti numai, ei sunt grabnic ajutatori, si neaparat sa ceri ajutorul Maicii Domnului si a Domnului Iisus Hristos. Iubita mea draga, sa nu uiti de iconita acea in folie de plastic cu Iisus Hristos, sa o porti dupa tine mereu, e de la Parintele Mihai Andrei. Mi e asa dor de ambii parinti, nu i am mai auzit de atata vreme mai ales pe Parintele Mihai… Sa avem incredere ca o sa fie bine si va fi bine. te iubesc, dragutica mia.

Să stăm în adevăr. Septembrie 2011
Biserica rusă masonizată împreună cu parte din securitatea română, cam de aceeaşi factură, încearcă cu orice preţ să-şi impună aşa zisa lor realitate. Pentru asta sunt în stare de orice le stă în putinţă şi, după atâtea experimente şi experienţe, au destule mijloace. Ce nu au ei e pe Dumnezeu. Desigur, din planul lor nu lipseşte dialectica. Astfel că, prezent şi acceptat este şi contrariul. La masa de joc nu e doar rusul e şi americanul, măcar şi inventat, şi ăsta e doar un exemplu. Ei îşi imaginează că toată realitatea e a lor. Învârtirea în jurul cozii, răsucirea de realităţi e pentru ei doar un exerciţiu de divertisment. De aceea nu vă lăsaţi înşelaţi de propunerea jocului lor. Nouă ne rămâne dreapta credinţă. E greu, dar e bine. Să stăm în adevăr.

octombrie 2011
te rog vorbeste cu mine. te iubesc, te iubesc, te iubesc. tuturelu mieu drag, te iubesc, vorbeste cu mine te rog. iubita mia, vorbeste cu mine te rog mult, te rog sa ma ierti. te rog. te iubesc, ajuta ma.

decembrie 2011
ţuţu?

martie 2012 ţuţucă, draga mia, ţuţu?


Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţurii, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi, sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Iulian Traşă

Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Ce citeşte Interlopul ? Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi Cărtarescu plus ultimul best-seller al Mihaelei Rădulescu

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 7, 2014 - 1:15am

mircea-cartarescu-mihaela-radulescu-bookfestStatuie Interlopului !

Cu cîţiva ani în urmă, Liviu Mihaiu, pitorescul semnatar de la Caţavencu, a strîns semnături (ba chiar şi bani – nota red.) pentru ridicarea unui monument al Elisabetei Rizea în faţa « controversatei » (monstruoasei, de ruşine, demolabilei) Case a Scînteii – pardon, a Presei. Deşi fără convingere, am semnat şi eu în lista cu pricina. Locul simbolic din faţa Casei fusese ocupat vreo 50 de ani de azi incalificabilul tovarăş Lenin. Ca multe încercări ale românilor din tranziţie, şi iniţiativa lui Mihaiu a rămas ca-n tren. Poate că era doar o idee de presă şi nimic mai mult. Tot ca o idee de presă aş propune şi eu ca locul lui Lenin să fie ocupat de adevăratul erou al timpului nostru : Interlopul. Mă explic.

Sînt convins că în centrul societăţii româneşti s-a instalat temeinic Interlopul. Mii de fire îl leagă de politicieni, de mass-media, de oamenii de afaceri, chiar şi de oamenii de cultură, cîţi mai sînt, de ţărani, de şcoală, de spitale – ce mai la deal, la vale, de tot ce mişcă. Ce-i leagă pe Traian Băsescu, Marian Vanghelie, Elena Udrea, Radu Mazăre, Marian Oprişan, Bogdan Olteanu, Norica Nicolai, Sorin Oprescu şi toată fauna ? Se şopteşte că Interlopul – el ar fi legătura lor invizibilă. Cine îi chinuie pe succesivii miniştri de Justiţie care nu reuşesc mica lor mare reformă ? Interlopul, atotputernic. Cine e mogul în media ? Cine hrăneşte cei mai mulţi ziarişti ? Cui i se închină cu evlavie conştiinţele ce luptă pentru adevăr ? Interlopului erou, bineînţeles. Cu cine vor să negocieze delegaţiile străine, FMI, Uniunea Europeană ? Prin intermediari mai mult sau mai putin interlopi, ei vor să vorbească cu Interlopul Român. Pentru că Interlopul Român e infailibil. El „ţine” Serviciile Secrete. El iradiază în toate partidele. Cine a reuşit să înfrîngă Partidul Comunist şi Securitatea ? Interlopul, bineînţeles. E adevărat, Interlopul îşi avea şi îşi are rădăcinile bine înfipte în Partidul Comunist şi în Securitate. Iar oamenii de afaceri vin să-i pupe mîna, ca singurului Naş de care trebuie să-ţi fie frică.

Parlamentul României e plin de avocaţi activi şi de foşti procurori şi judecători pasivi. Cine e clientul lor ideal din umbră ? Cine le umflă conturile albe şi negre şi le hotărăşte reuşita printre confraţi ? Interlopul, marele om. Dar spectaculoşii ziarişti contemporani cu cine negociază discret cele mai serioase dosare care li se dau – cele care nu apar niciodată în presă, dar le asigură succesul într-o meserie atît de aleatorie cum este meseria de ziarist ? Cine stă în spatele atîtor nobile izbînzi pe care le vedem defilînd pe micul ecran ? Interlopul, el e garantul acestor superbe conştiinţe ale anilor noştri. Fără Interlop, ei n-ar fi nimic.

Ce citeşte Interlopul ? Marele spirit nu consumă decît lucruri fine. Citeşte din cînd în cînd o pagină din Despre îngeri de Andrei Pleşu – un autor fermecător. Sau din confesiunile, sincere şi foarte populare, ale lui Gabriel Liiceanu. Ori două-trei cărţi de Patapievici. Omul recent, în orice caz. Şi, desigur, De ce iubim femeile ? de Mircea Cărtărescu. Citeşte cărţi rare, numai bestselleruri. Dacă urmăreşte presa ? O, nu ! Presa e prea vulgară şi cu totul coruptă. Interlopul îi ştie pe toţi – şi pe ziarişti, şi pe patronii lor, şi pe politicieni – şi e sătul. Dar o pagină bună de eseu sau de filosofie îl predispune pe eroul vremurilor noastre la melancolie : „În ce lume decăzută trăim…”

Interlopul descinde din Negustorul de altădată, cel care a pus capăt hegemoniei Aristocratului. Şi o ipoteză riscată : Interlopul a ieşit chiar din capul Sociologului, alt erou controversat al timpului nostru. Interlopul : un sociolog pragmatic. Sau invers : sociologul nu e decît un interlop teoretic.

Şi criza economică ? Cine posedă bani peşin, frumos zornăitori, care pot înlocui amărîtele cifre virtuale ? Cine poate băga sînge proaspăt într-o economie mondială pe cale să-şi dea duhul ? Numai Interlopul, cel ce ne-a amanetat viitorul.

Petru Romoşan / Ziaristi Online

Foto sus: Agentia de Presa Mondena

Zemanta Related Posts Thumbnail

Categorii: ziaristi_online

Alexandru Smochină: “Care patrie?” Memoriile unui subprefect român în Transnistria, editate de istoricul Vadim Guzun

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 7, 2014 - 1:10am

Alexandru Smochina, CARE PATRIE, Vadim GuzunAlexandru Smochină, “Care Patrie?”

Editura Argonaut, 2014, 740 p.

Despre momentul revenirii din GULAG, 1956:
Alexandru Smochina de Nichita Smochina
“La Bucureşti am ajuns în jurul orei zece dimineaţa. Toţi am coborât. Pe peron, către noi, venea un bătrân bărbos cu paltonul ros şi cusut, o căciulă uzată, cu unele cârpituri. El avea în mână un colac mare – sfânt obicei românesc moştenit de la străbuni pentru a întâmpina pe cei dragi pe pământul locului unde-şi duc traiul. M-am uitat mai bine la acel moş bărbos, o barbă a…lbă de arhanghel şi l-am recunoscut pe tatăl meu. Înainta zâmbind către noi toţi, cu colacul în mână, zâmbind, cu paltonul lui uzat, cu căciula roasă, printre mulţimea destul de elegantă. I-am sărit înainte, l-am sărutat. El m-a cuprins, mi-a dat o bucăţică de colac, apoi a îmbrăţişat pe toţi ceilalţi, dându-le bucăţi de colac şi urându-le tuturor „Bun sosit pe pământul Patriei!”. În afară de mine îl cunoştea numai pe Ţepordei, dar pentru el toţi eram acuma fiii lui reîntorşi din calvar, de pe pământ străin”. (foto de Nichita Smochină).

A apărut volumul nr. XIII din seria “Afaceri Orientale”: “Care patrie? Memoriile unui subprefect român în Transnistria”. Autor: Alexandru Smochină, editor: Vadim Guzun, cuvânt înainte: Mihai Taşcă, referenţi ştiinţifici: Ottmar Traşcă, Dumitru Suciu, editura Argonaut, Cluj-Napoca, 740 pagini.

Atât textele, cât şi fotografiile, inedite, provin din arhivele personale ale urmaşilor lui Nichita Smochină şi Alexandru Smochină, fapt pentru care le mulţumim şi pe această cale pentru contribuţia la valorificarea lor.

Alexandru Smochină (1915-2002), fiul liderului românilor transnistreni, Nichita Smochină, s-a născut în localitatea Mahala, de pe malul stâng al Nistrului, fiind adus în România după instalarea regimului bolşevic în Ucraina. Licenţiat în Drept, a îndeplinit funcţia de subprefect în Guvernământul Transnistriei (1941-1944), iar după război a fost arestat de Securitatea română, predat URSS, anchetat de Securitatea de la Chişinău pentru “activitate antisovietică” şi “românizare a moldovenilor”, internat în GULAG. Eliberat în 1956, persecutat în epoca Gheorghiu-Dej şi reabilitat parţial de regimul Ceauşescu, Alexandru a supravieţuit prăbuşirii sistemului comunist. Această viaţă a copilului, fugarului, funcţionarului, avocatului, părintelui, deţinutului politic, şomerului, controlorului şi, într-un final, bibliografului Academiei, este reflectată în volumul nr. 13 din seria “Afaceri Orientale”.

Cuprinsul:

 

NOTA EDITORULUI, 11

CUVÂNT ÎNAINTE, DE MIHAI TAŞCĂ, 13

ÎN LOC DE PREFAŢĂ, 21

 

PRIMA PARTE

 

COPILĂRIA

1. Duşmani ai poporului, 28

2. Răpiţi din Rusia sovietică, 32

3. Numai româneşte, 49

4. Primul Paşte în România, 57

5. Ani de liceu, 67

6. Profesori şi colegi, 81

 

PARTEA A DOUA

 

SUBPREFECT ÎN TRANSNISTRIA

1. Denumirea, 92

2. Situaţia juridică, 93

3. Permis de intrare în Transnistria, 96

4. Circulaţia populaţiei, 99

5. Organizarea administrativă, 101

6. Instaurarea administraţiei, 107

7. Berezovka, 121

8. Subprefect la Tiraspol, 137

9. Agricultura, 152

10. Viticultura, 154

11. Plantări, 156

12. Drumurile, 158

13. Pădurile, 158

14. Serviciul sanitar, 159

15. Învăţământul, 161

16. Biserica, 167

17. Misiunea Ortodoxă Română, 172

18. Căminele culturale, 177

19. Consiliul Naţional Moldovenesc, 179

20. Institutul Ştiinţific, 181

21. Cercul Moldovenesc, 186

22. Cercul Moldovenesc din Tiraspol, 186

23. Publicaţii, 190

24. Recensământul, 193

25. Împuterniciri penale, 194

26. Divorţul şi căsătoriile nule, 195

27. Capturări şi Recuperări, 196

28. Comerţ, creanţe, valorificări, 198

29. Crucea Roşie Română şi Patronajul, 201

30. Pensiile, 203

31. Vizite, 204

32. Omenie, 210

33. Şedinţe la Guvernământ, 213

34. Comisia de triere, 216

35. Festivităţi, 220

36. Un conflict, 221

37. Masă festivă, 226

38. O masă oficială germană, 228

39. Închisoarea din Tiraspol, 230

40. Administraţia militară, 232

41. Ghetourile, 238

42. Ţiganii, 256

43. Capitalele judeţelor transnistrene, 257

44. Crivăţul, 259

 

PARTEA A TREIA

 

ÎN VEŞNICUL ÎNGHEŢ

1. Preludiu, 264

2. Drumul calvarului, 273

3. Vândut sovieticilor, 279

4. Volga, Volga, mati rodnaia, 284

5. Tătarii deportaţi, 290

6. Trenul goneşte, 294

7. Conflictul, 299

8. La Securitatea din Chişinău, 302

9. Plânge neamul, 304

10. Buhta Vanina, 308

11. Zona premergătoare, 325

12. Pe mâna criminalilor, 333

13. Magadan, 341

14. Vasta Rusie, 347

15. În camioane, 349

16. Lagărele, 352

17. Prima muncă obligatorie, 365

18. Numărul S-2-815, 375

19. Lazo, 390

20. Lazo-fabrică, 411

21. Kanion, 429

22. Magadan, 438

23. Belovo, 440

24. Memoriul, 449

 

PARTEA A PATRA

 

SPRE PATRIE

1. Liberi, 460

2. Transsiberianul, 466

3. Prizonierii noştri, condamnaţii noştri, 476

 

PARTEA A CINCEA

 

URMĂRIREA

1. Preluaţi de Securitatea română, 520

2. Acasă, 525

3. Viaţa în Republica Populară, 527

4. O nouă identitate, 533

5. Doctoriţa Şeicaru, 535

6. Biroul din Calea Rahovei, 538

7. Controlor ITB, 542

8. Maiorul Teodoru, 555

9. Deformarea cere deformare, 558

10. Încercări de angajare, 565

11. Încercări de supravieţuire, 573

12. Întâlniri, 580

13. Nenorocirea, 588

14. Cadrele hotărăsc totul, 591

15. Din nou pe liniile de tramvai, 597

16. Schimbarea, 618

17. Lupul, 625

18. Ventoniucă, 630

 

PARTEA A ŞASEA

 

ROMÂNI CONDAMNAŢI DE SOVIETICI

1. Non bis in idem? 636

2. Instanţele judiciare. Condamnările, 642

3. Lagărele, 654

4. Repatrierea, 665

5. Durerile după repatriere, 678

 

ÎN LOC DE POSTFAŢĂ

1. Elvira-Veronica: Familia Smochină, 684

2. Carte poştală din Moscova, 691

3. Scrisoare din Moscova, 691

4. Adresă a Procuraturii URSS, 693

5. Hotărâre a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, 694

6. Povestind nepotului meu, 696

7. A doua naştere, 699

8. Dan Mircea: Buni Iulia şi buni Andi, 700

9. Corina: Bunicul meu a fost, 703

FOTO-DOCUMENTE, 705.

Colecţia “Afaceri Orientale” a fost iniţiată de Vadim Guzun în anul 2011, sub egida Institutului de Istorie “George Bariţiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, cu scopul de a scoate la lumină subiecte abordate tangenţial ori ignorate, dată fiind încărcătura lor politică, cu potenţial educativ şi de recuperare a memoriei unor destine ce se confundă cu destinul tragic al unei ţări abandonate pe orbita Kremlinului. În centrul colecţiei – deschisă şi altor contribuţii – se află istoria URSS, istoria României şi a vecinilor săi, a românilor de pretutindeni afectaţi de politicile de sovietizare – problematici de interes pentru cercetători, specialişti în relaţii internaţionale, diplomaţi, profesori, studenţi, toţi cei interesaţi de spaţiul răsăritean.


Se va actualiza cu detalii privind posibilităţile de achiziţionare.

Sursa: Vadim Guzun via Ziaristi Online

 

Categorii: ziaristi_online

Grid Modorcea, un român la New York, despre Metamorphosele lui Paul Gauguin

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 7, 2014 - 1:00am

Paul-Gauguin.-Self-Portrait w Christ .1889Paul Gauguin: metamorfozele unui experiment unic

Oriunde m-au dus pasii, in marile muzee ale lumii, m-am intalnit cu panzele lui Paul Gauguin. Aici, la New York, tablouri semnate de Gauguin gasesti peste tot in marile muzee, la Metropolitan, la Guggenheim sau la MoMA. In general, picturi, reprezentand femei din Tahiti. Se stie ca pictorul a trait ultimii 12 ani din viata pe aceste indepartate insule din Pacific, colonizate de Franta, care le-a impus si limba oficiala. Si toate tablourile tahitiene trezesc in privitor nedumeriri, intrebari, uneori o admiratie specifica operelor purtatoare de mister. Un mister de nedezlegat insa, fiindca sunt izolate si peste tot prezentate ca pete de culoare, ca exotism sau intoarcere la arta primitiva, tendinta majora in avangarda franceza, de care a fost cuprinsa toate suflarea artistica, insusi Brancusi fiind asociat cu influentele arhaice.

Dar acum, la MoMA, are loc un miracol: expozitia Metamorphoses, prima expozitie de acest gen in care se vede toata creatia tahitiana a lui Paul Gauguin. Sigur, toate panzele din Muzeul care ii poarta numele in Tahiti. E ceva incredibil! Cum a fost posibil asa ceva? Datorita Departamentului de Desene si Printuri al muzeului, la care se aduga organizatorii principali, Starr Figura, Phyllis Ann, Walter Borten si Lotte Johnson, experti in materie. Expozitia este sustinuta si de alte forte care au facut posibil sa se expuna, pentru prima oara, toate sculpturile in lemn si ceramica ale lui Gauguin, cat si peste 130 de lucrari pe hartie. Desene, picturi, sculpturi, o selectie de printuri rare si extraordinare, care confera o privire de ansamblu si in profunzime a acestui neasemuit artist al lumii.

Densitatea lucrarilor in spatiul de la etajul 6 al muzeului, dedicat expozitiilor de exceptie, transmite esenta artei lui Paul Gauguin: misterul unei culturi arhaice, magia unei mitologii necunoscurte in Europa, bazate pe dualitatea dintre Femeie si Diavol. O serie de lucrari asociaza femeia tahitiana spiritului demonic, numindu-se chiar asa, precum acest desen faimos datat in 1900: Tahitian Woman with Evil Spirit.

In mod cu totul surprinzator este urmarita ideea metamorfozelor, de parca Gauguin s-ar fi inspirat din opera lui Ovidiu. E vorba despre un transfer special, de la un desen la altul, de la desen la pictura, de la pictura la sculptura, de la un material la alt material diferit, angajand lemnul, ceramica, hartia, apoi tehnici ca litografia, cioplirea directa, monotipia. Toate cele peste 160 de lucrari expuse formeaza o gridophanie, adica reveleaza o retea de forme de o unitate colosala, totul fiind conex, legat, din una intr-alta, ca o plasa cu aceleasi ochiuri. Picturile, de pilda, au legaturi indestructibile cu sculpturile, iar desenele par crochiuri ale lor. Impresionanta este atmosfera din tablouri, grea, otravitoare, datorita culorilor inchise, intunecate, combinand negrul cu verdele, maroul cu albastrul, contrastele fiind plasate in acelasi registru, in acelasi plan, abolind complet spatiul, perspectiva.

Aceste piese au fost realizate in mai multe „explozii” de creatie, incepand din 1889 si pana la moartea lui Gauguin, survenita in 1903, la Atuona, Insulele Marchize din Polinezia franceza.

Ne aflam intr-un laborator sui-generis, artistul experimentand varii tehnici, pe o gama larga de medii, de la gravuri pe lemn la bijuterii pictate, lansate ca monotipuri de acuarela si desene de mari dimensiuni, seriale, in fond, toate intr-un permanent transfer misterios.

Evident, asemenea spiritului locului, al artei primitive, constant este elementul repetitiv, artistul repeta aceleasi linii, aceleasi culori, aceleasi figuri, permitandu-le totusi sa evolueze. Se petrece astfel o metamorfoza in timp si spatiu. Grafica, arta care implica multiplicarea imaginilor, i-a oferit artistului multe posibilitati de transpunere a unor imagini vechi in altele noi si fertile. Gauguin a acoperit subtil suprafetele cu culori nuantate, a marcat accidentele care au rezultat din procesele complicate pe care le-a conceput. Totul a fost ca o goana nebuna de a surprinde necunoscutul, de a capta tot ce e misterios din viata Pacificului de Sud, pe care a adus-o in Europa si a aratat-o lumii prin arta sa simpla, marcat naiva, de o expresivitate dezarmanta.

Fenomenal in acesta expozitie este ca descoperim deodata un alt artist. Pual Gauguin e asociat adesea cu Van Gogh, implicit cu ideea pioneratului, ca precursor al artei moderne, dar acum ne apare ca de pe alta planeta, fara nici o legatura cu ceea ce este contemporan in miscarea artei, cu impresionistii, expresionistii si alte isme ale timpului. Ca prin miracol, Paul Gauguin ne apare rupt de context, de contextul picturii create in Franta la vremea sa, el pare atempotral, mistic, adanc, tenebros, obsesiv, legat de mituri ancestrale, de trairi adevarate, deloc idilice sau exotice, asa cum ne-a obisnuit o anume receptare a criticii franceze sau o anumita prezentare superficiala a artistului. Multi l-au taxat ca precursor, care i-a influentat pe fauvisti si pe nabisti! Si mai ales s-a speculat la maximum conditia de aventurier al lui Paul Gauguin, vocatia sa de calator peste mari si oceane.

*

Dupa cum se stie, Paul Gauguin a avut o viata extrem de aventuroasa, traita la extreme, intre lux si mizerie, elan si epuizare, sete de cunoastere si disperare, traind o mare parte din viata ca negustor sau comerciant, ca sa sfarseasca in ipostaza de artist, care reda o viziune senzuala asupra vietii. Dar care viata? O viata neobisnuita, care ea insasi il coplesea si pe care incerca s-o imortalizeze ca un fotograf. De mic copil a avut o viata aventuroasa, a trait in Peru, a fost ofiter secund pe un vas care a ajuns la Rio de Janeiro, iar ca locotenent pe un alt vas a facut inconjurul lumii in 13 luni. S-a casatorit cu fiica unui inalt functionar danez, cu care a avut cinci copii. A ajuns un prosper om de afaceri. Dar in curand ii descopera pe impresionisti, intra sub influenta lui Pissarro, il cunoaste pe Cézanne, cu care comunica perfect. Si peste noapte isi paraseste familia si viata de functionar si se dedica total picturii. Normal, ajunge si la Arles, la Van Gogh, rezultatul fiind o cearta din care olandezul iese cu o ureche mai putin. In 1891, Paul Gauguin se imbarca pe un vas spre Pacific si ajunge la Papeete, Tahiti. Aici incepe o munca titanica, din care Parisul nu va cunoaste decat celebrul tablou De unde venim? Ce suntem? Incotro ne indreptam? (1897), o compozitie impresionanta, de patru metri. Se muta apoi pe insula Hiva-Oa, unde isi construieste celebra Casa a placerilor. Aici traieste voluptati deosebite cu noua sa vahine, muza tahitiana. Faimos in acesta perioada este celebrul tablou Calul alb (1898), care devine verde, de aceea cel care l-a comandat il refuza, fiind taxat de artist drept „imbecil”. Superba metamorfoza este prezenta in expozitia de la MoMA. Iar ideea o vom regasi splendid exploatata de Roberto Benigni in filmul sau La vita è bella, cand eroul isi vopseste calul alb in verde si spune ca e un cal evreu, o superba metafora pentru a ironiza nazismul. Categoric, Paul Gauguin a fost un aventurier pur sange si un artist de geniu, avand vocatia schimbarilor radicale, a saltului in absolut.

Dar toate biografiile artistului amutesc, raman in gol, in fata realitatii artistice, rezultate din trairile sale extreme, pe care nu le-a mai avut nici un alt pictor modern. La capatul lumii, el a creat un univers fara de asemanare. O experienta unica. Este artizanul unui experiment pur, pe care l-a facut concomitent, si din propria-i viata, si din arta sa.

Grid Modorcea

Corespondenta de la New York pentru Ziaristi Online

 

Categorii: ziaristi_online

Blogul Apologeticum detinut de Gabriel Gioacas, condamnat de fostii detinuti legionari ca servind interese straine de Ortodoxie si de Romania

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 4, 2014 - 11:10pm

Gioacas-Teodor-Gabriela-alias-Apologeticum-si-Teodot-alias-Marius-Rogojina-din-Buhuhi-profanatorii-mormantului-Parintelui-Calciu-de-la-Petru-VodaComunicat

Foştii deţinuţi politici legionari din Fundaţia „George Manu“ doresc să precizeze că blogul “Apologeticum” nu reprezintă un punct de vedere legionar. Mai mult, prin limbajul provocator şi iresponsabil prin care este jignită Patriarhia B.O.R. şi printr-o serie de alte exprimări inacceptabile, folosite în repetate rânduri, loveşte inclusiv în adevăratul legionarism, care înţelege să se manifeste numai în limitele decenţei şi ale bunului simţ, adică în numele unor principii fundamentale ale educaţiei legionare. Un legionar adevărat nu jigneşte niciodată instituţia Bisericii.

Facem pe această cale un apel către toţi cei care se consideră susţinători sau simpatizanţi ai legionarismului să se încadreze în primul rând în această disciplină şi în adevărata conduită care trebuie să-i caracterizeze pe cei care doresc să-şi însuşească principiile educaţiei legionare. Cinstea, onoarea si corectitudinea sunt valorile care trebuie să primeze. Folosirea unui limbaj trivial şi jignitor nu este decât în măsură să compromită această imagine şi nu face decât să servească, conştient sau inconştient, unor interese străine legionarismului, ortodoxiei româneşti, şi chiar străine ţării noastre.

În numele foştilor deţinuţi politici legionari din Fundaţia “George Manu”

Gelu Gheorghiu

Fundaţia “George Manu”

Cititi si: Fundatia George Manu lamureste scandalul calugarului “legionar” de la Petru Voda

Nota red: Blogul “Apologeticum” este detinut de un fost sofer de pe langa manastirea de maici de la Paltin-Petru Voda, Gabriel Gioacas, de origine rroma, care, dupa ce a devenit si “frate”, la cinci ani de la infiltrarea in Manastirea Petru Voda, s-a remarcat prin dezgroparea fara binecuvantare a osemintelor Parintelui Gheorghe Calciu, impreuna cu un monah cu probleme, Teodot, care a incalcat regula cea dintai a calugarilor: ascultarea. Tot Gabriel Gioacas este cel care l-a filmat pe Parintele Justin Parvu la una din aniversarile sale, in timp ce maicutele ii cantau in chilia sa un cantec din tinerete, “Sfanta Tinerete Legionara”, pentru a-l plasa apoi pe internet, ceea ce a atras urmarirea penala a Parintelui Justin si denigrarea nationala a Manastirii Petru Voda. Acelasi personaj a repetat operatiunea cu denigrarea Manastirii – de data aceasta, prin sprijinul pe care l-a primit de la cei pe care ii serveste, ajungand la nivel international -, printr-o noua filmare, cu monahul Teodot gavarind despre unirea Romaniei cu Rusia la o comemorare asezonata cu pseudo-legionarilor incadrati. Noul scandal a fost generat pe cand Manastirea Petru Voda se pregatea sa anunte o Înştiinţare cu privire la susţinerea demersurilor de canonizare a Părintelui Gheorghe Calciu. Gioacas este sustinut in demersurile lui diversioniste de un fost puscarias informator, lasat in libertate cinci ani desi era urmarit international si apoi eliberat inainte de termen, Vasile Vieru, detinatorul blogului saccsiv. Dupa cinci ani de “slujire” pe langa manastirea de maici, cu dorinta enuntata de a deveni calugar, la numai o saptamana dupa ce a fost dat afara din manastirea de calugari cu votul tuturor monahilor de la Petru Voda, Gabriel Giocas s-a casatorit.

Cititi si: Diversiunea Teodot sau dublul limbaj al Bisericii Ortodoxe – MesagerulNeamt.Ro

 

Fundatia George Manu a Miscarii Legionare despre cazul Apologeticum Gioacas Teodot Petru Voda Parintele Calciu

Categorii: ziaristi_online

Placa neputinţei noastre. Memoria fostului deţinut politic anticomunist Aurel Vişovan (17 ani de temniţă) întinată de Alexandru Florian de la Institutul “Elie Wiesel”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 4, 2014 - 11:00pm

Placa comemorativa Aurel Visovan Liceu Sighet inlaturata de evreii de la Elie WieselPlaca neputinţei noastre

Alexandru Florian, tismaneanul lui Victor Ponta

Alexandru Florian, tismaneanul lui Victor Ponta

Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei este al doilea din ţară ca număr de elevi arestaţi în perioada comunistă. 29 de tineri au intrat „cu ghiozdanul” în temniţele comuniste, unii au murit, alţii s-au îmbolnăvit sau au ieşit din închisori abia la maturitate. În memoria lor, săptămâna trecută a fost montată o placă în holul liceului sighetean. După o săptămână, placa a fost demontată din cauza presiunilor făcute de evrei, pe motiv că unii elevi ar fi fost legionari.

Sacrificiul suprem, pus pe altarul Ţării şi Libertăţii, nu merită, în România de azi, nici măcar o placă comemorativă.

Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei este al doilea, din ţară, într-un sumbru clasament al instituţiilor de învăţământ liceale cu cei mai mulţi elevi arestaţi în perioada comunistă. 29 de foşti elevi ai acestui liceu au schimbat şcoala cu puşcăria. Pentru „vina” de a crede în Dumnezeu, în Neam şi Libertate, au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie. Unii s-au stins în temniţe, alţii s-au îmbolnăvit, alţii au ieşit abia la maturitate, secătuiţi de boli şi suferinţă. Ei au fost primii deţinuţi politici ai Maramureşului, cei care, ne dau nouă dreptul astăzi să spunem, cu spatele drept, că Ţara Maramureşului n-a fost un tărâm al laşităţii şi delatoriei, ci unul dintre principalele nuclee ale luptei anticomuniste din ţară. Din cei 29, mai trăiesc azi doar 10.

An de an, se întâlnesc tăcuţi într-o celulă a fostei Închisori din Sighetu Marmaţiei pe care au „inaugurat-o” ca închisoare politică în 1948. Niciunul n-a primit vreun titlu sau vreun fel de gest de recunoştinţă. Şi nici n-au cerut vreodată. Firesc însă, a venit un gest simbolic în memoria lor. Unul care ridică nu prestigiul lor, dobândit prin jertfă şi suferinţă, ci al instituţiei de învăţământ. Miercuri, 18 iunie, a avut loc, la liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei, dezvelirea şi sfinţirea solemnă a unei plăci comemorative în cinstea profesorului Aurel Vişovan şi a elevilor săi de la acest liceu, care în perioada 1946-1948 au constituit primul nucleu al rezistenţei anticomuniste din Maramureş. La eveniment au participat câţiva luptători anticomunişti: Petru Codrea, Grigore Hotico şi Melania Riţiu, precum şi doamnele Aurelia Vişovan, Maria Bulacu, Nastafa Motrea şi Susana Tivadar – soţii ale unor regretaţi deţinuţi politici, alţi membri ai familiilor acestora, profesori ai liceului, prieteni şi cunoscuţi.

Mica slujbă religioasă a fost oficiată de cinci preoţi greco-catolici în frunte cu părintele Vasile Florea din Sighet. Părintele Marius Vişovan, preşedintele Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA) – organizatorul evenimentului, a dat citire listei complete a elevilor liceului care au suferit în temniţele comuniste, mulţumind în acelaşi timp conducerii liceului pentru posibilitatea acordată.

Evenimentul a fost mediatizat extrem de puţin, totuşi, la scurt timp au început presiunile din partea evreilor, pe motiv că unii dintre elevi făceau parte din Frăţia de Cruce a liceului, deci, în logica binecunoscută a Institutului Elie Wiesel, erau legionari. Aşa că, la o săptămână de la montare, placa a fost demontată şi va fi păstrată acasă la preotul Marius Vişovan.

Încă un caz în care ni se impune pe cine şi cum să cinstim, deşi, nici placa, nici evenimentul nu aveau niciun caracter antisemit. Ele reprezentau un gest simbolic PENTRU jertfa unor tineri care n-au făcut nimănui niciun rău, ci au luptat pentru idealuri ca şi credinţa, demnitatea şi libertatea, iar nu ÎMPOTRIVA a ceva sau cineva. Mai mult, ei sunt primii deţinuţi politici ai Maramureşului care şi-au câştigat dreptul de a rămâne în memoria noastră, a generaţiilor viitoare, prin suferinţa îndurată.

Aurel Vişovan era „şeful” primului grup de deţinuţi politici ai Maramureşului. Student al Facultăţii de Drept şi profesor suplinitor la Liceul Dragoş Vodă, era un exemplu de onoare, morală, credinţă şi înţelepciune. Dintre toţi, el a primit cea mai grea pedeapsă. A trecut prin mai multe locuri de detenţie comuniste, inclusiv prin „Iadul de la Piteşti”, dar a rămas neschimbat.

La data arestării, Aurel Vişovan avea 22 de ani. Era profesor suplinitor al Liceului Dragoş Vodă şi, în acelaşi timp, urma    cursurile Facultăţii de Drept din Cluj, secţia particular, fără frecvenţă. În cartea sa, Cu Ghiozdanul la închisoare, Gheorghe Andreica îl descrie ca fiind „bărbat subţire, tras prin inel. N-avea o musculatură aparentă care să-l facă vedetă. Atâta câtă avea, era oţeloasă. Era atât de sprinten în mişcări, având şi un echilibru fizic bine fixat în reflexe, încât la trântă nu putea fi doborât decât de unul singur: Petru Ulici, zis „Ursu`”, care era însă de două ori mai solid. Dumnezeu l-a dotat pe Vişovan cu două talente: mai întâi, avea o memorie de excepţie. O convorbire banală a noastră, a „copiilor”, o repeta cu exactitate după câteva luni, când noi uitaserăm chiar şi despre ce a fost vorba.

Cunoştea bine limbile italiană şi franceză. Începuse să-l preocupe germana şi engleza.

Scria poezie destul de bună. Scria proză cu mult talent.”. Era, pe deasupra, un excelent compozitor şi cântăreţ, este autorul „Rapsodiei Maramureşului”, unul dintre cântecele care au întărit sufleteşte zeci, poate sute de tineri.

Datorită înţelepciunii şi moralităţii sale, impunea un deosebit respect, aşa că, şi în primii ani de închisoare, ceilalţi tineri din grup îi spuneau tot „dom’ profesor”.

După arestare, a fost bătut crunt, dar n-a recunoscut nimic din cele spuse de anchetatori. Când i s-a pus în faţă lista completă a grupului, a cerut ca tinerii să nu fie bătuţi, să fie aduşi în faţa lui, şi apoi, cu siguranţă vor vorbi.

Şi la proces a încercat să ia întreaga vină asupra sa, numai că sacrificiul lui a fost în zadar. A primit 10 ani de închisoare, la care s-au adăugat în 1958 încă 25 de ani. În total, a executat 17 ani de detenţie.

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan Gazeta de Maramures

Sursa: MARTURISITORII

Memoria fostului deţinut politic anticomunist Aurel Vişovan (17 ani de temniţă), profanată în stil bolşevic la Sighet de Institutul “Elie Wiesel”. Placa neputinţei noastre

Aurel Vişovan, victima care simţea compasiune pentru călău. Fişă Matricolă Penală, Rapsodia Maramureşului şi lucrarea sa, “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”

Placa comemorativa Aurel Visovan Liceu SighetCititi si:

Sighet – martirilor anticomunişti le este refuzată cinstirea

Un capitol important al rezistenţei anticomuniste din Maramureş l-a constituit grupul de elevi organizaţi în Frăţia de Cruce a liceului „Dragoş Vodă” din Sighet, numit mai târziu „lotul Vişovan” după numele profesorului Aurel Vişovan, liderul grupului. Atitudinea lor dârză de apărare a valorilor creştine şi naţionale au plătit-o cu ani grei de închisoare la Sighet, Cluj, Târgşor, Canal, Gherla, Jilava etc.

Ca o firească recunoaştere a jertfei lor din partea tinerei generaţii, la iniţiativa Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA) a avut loc miercuri 18 iunie dezvelirea şi sfinţirea unei plăci comemorative în incinta liceului, în prezenţa supravieţuitorilor, a familiilor acestora, a conducerii liceului şi a altor maramureşeni iubitori de istorie. Inscripţia de pe placă a avut urmatorul conţinut : „În această sală, care servea drept laborator de chimie au avut loc în perioada 1946-1948 întrunirile grupului de rezistenţă anticomunistă condus de profesorul Aurel Vişovan”.

Din păcate, la numai câteva zile distanţă, placa a fost demontată ca urmare a presiunilor exercitate de către Institutul „Elie Wiesel”, al cărui director Alexandru Florian a considerat că aşa ceva este inadmisibil „în oraşul lui Elie Wiesel ”.

Vestea demontării plăcii a produs o profundă mâhnire în rândul opiniei publice anticomuniste din Maramureş.

preşedinte AULA

Preot prof. Marius Vişovan (foto)

Sursa: Fundatia George Manu via Ziaristi Online

Marius Visovan alaturi de fotografia parintelui sau Aurel Visovan Marturisitorii

Categorii: ziaristi_online

Romania nu a prejudiciat securitatea nationala a SUA. Pacepa si Larry Watts analizati de rezervistii SIE

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 3, 2014 - 1:10am

Pacepa-KGB-GRU-Doicaru-DIE-DIM-Andruta-Ceausescu-Ziaristi-OnlineROMÂNIA NU A PREJUDICIAT SECURITATEA NAŢIONALĂ A S.U.A.

Una din concluziile ce se desprinde din masiva lucrare a domnului Larry L.Watts, două volume apărute sub titlurile „Fereşte-mă, Doamne de prieteni” şi „ Cei dintâi vor fi cei din urmă”, este aceea că România, deşi nu a constituit ţinta principală a serviciilor de informaţii ale SUA, a ocupat un loc distinct în ansamblul activităţii acestora, ca parte a confruntării globale ce a avut loc între ţările NATO şi cele ale Tratatului de la Varşovia. Acest lucru a devenit evident în special după fuga lui I.M.Pacepa, care a declanşat în SUA o amplă operaţiune de reevaluare a relaţiilor cu România, cât şi a poziţiei de ansamblu pe plan internaţional a ţării noastre.
Trădarea lui I.M.Pacepa “a provocat consternare în SUA”, a prejudiciat grav interesele ţării noastre pe plan internaţional şi “a stârnit confuzie în rândul cadrelor de conducere din România”.
Reverberaţiile actului comis de I.M.Pacepa în urmă cu 36 de ani se resimt şi astăzi, iar magnitudinea daunelor suferite de România este greu de evaluat.
În ce priveşte “veridicitatea” afirmaţiilor ex-generalului “fugar”, lucrurile par a intra pe făgaşul normal, la aceasta contribuind în bună măsură şi cărţile lui L.L.Watts. Totuşi, nu poate fi trecută cu vederea insistenţa manifestată în a se dovedi dacă nu apartenenţa, cel puţin colaborarea lui I.M.Pacepa cu serviciile de informaţii sovietice. În acest context, nu poate constitui o surpriză afirmaţia unui “distins istoric” cum că “Pacepa n-a trădat România, el i-a trădat pe ruşi”. Pentru noi faptul nu poate fi o consolare. El i-a trădat pe ruşi, iar ponoasele le tragem noi.
Cum se reflectă ambiguitatea interpretărilor acestui episod în discursul politic şi în mass-media, nici nu merită comentat.
De fapt, originea ambiguităţii e cu mult mai veche. Ilustrativă în acest sens ar putea fi relatarea următoare, a finalului unei şedinţe de analiză a activităţii fostei unităţi TS, ţinută în 1974, unitate de care răspundea direct I.M.Pacepa. La masa celor ce conduceau şedinţa, lângă I.M.Pacepa stătea N. Doicaru.
La sfârşit N.Doicaru a spus:
“… rezultatele voastre (ale unităţii TS) arată ca şi cum n-aţi lucra pentru România, şi mă întreb, dacă nu lucraţi pentru România, pentru cine lucraţi?”
În sală, tăcerea a devenit materială, iar ticul de care suferea I.M.Pacepa s-a accentuat.
Şi despre N.Doicaru, ca şi despre alţii, dovediţi sau nu, s-a spus că au lucrat pentru ruşi.
Pentru cine lucrau în realitate, dacă o făceau, este şi azi greu de spus. Un lucru este, însă, în afara oricărui dubiu: I.M.Pacepa nu lucra, cum n-a lucrat niciodată, pentru România.
Că serviciul de spionaj românesc n-a fost implicat în activităţi de obţinere a unor informaţii, documente sau tehnologii care priveau securitatea naţională a SUA, este un fapt confirmat şi de autorităţile americane. Pentru avizaţi, nu era secret faptul că înainte de 1989 asemenea operaţiuni erau interzise printr-un ordin al conducerii statului.
Următorul episod confirmă acest lucru.
În toamna anului 1988, în baza unei tematici documentare, s-au obţinut printr-o relaţie, lucrările privind distrugerea muniţiei chimice dezafectate, prezentate la un simpozion care avusese loc în SUA, cu participare internaţională. Având în vedere domeniul de strictă specialitate, lucrările aveau circulaţie limitată dar, evident, n-aveau caracter secret şi nu priveau securitatea naţională a cuiva.
Cu toate acestea, lucrările respective n-au fost trimise beneficiarilor până nu s-a lămurit cum şi de la cine au fost obţinute.
Din păcate, în ciuda faptului că afirmaţiile lui I.M.Pacepa s-au dovedit a fi neadevărate în cvasitotalitate, umbre mai persistă încă otrăvind dezbaterile politice şi din mass-media.
Dacă N.Doicaru ar fi fost cu adevărat interesat şi dedicat să afle cine pentru cine lucrează, am fi fost, fără îndoială, scutiţi de multe din necazurile cărora a trebuit să le facem faţă.

Ion Tudor

Revista Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe

PERISCOP, Anul VII Nr .1 (25) via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Părintele Dumitru Stăniloae în 1939: “Statele Unite ale Europei?”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 3, 2014 - 1:05am

Parintele-Staniloae-acasa-Foto-c-Victor-RonceaPrezentam mai jos un articol scris de Parintele Dumitru Staniloae in anul 1939, si aparut atunci in “Telegraful roman”, LXXXVII, nr. 47, p. 1. Este interesant de vazut cum era privita atunci Europa, ca organizatie statala, si ceea ce a ajuns ea astazi.

“Statele Unite ale Europei?”

Un ziarist din capitala a pomenit recent, de aceasta idee, ca de o dorinta ce ar aveea sa puna treptat stapanire pe suflete, pentru ca la sfarsitul razboiului sa serveasca drept idee conducatoare la noua organizare a Europei. Ziaristul pleca de la constatarea ca razboaiele sunt astazi atat de costisitoare, incat numai statele mari pot sa le faca fata, cele mici fiind in neputinta abosluta de a-si procura armamentul urias care sa le faca in stare sa reziste agresiunii si sa-si salveze independenta. Numai incadrarea tuturor statelor europene intr-un singur organism politic ar inlatura posibilitatea razboaielor in viitor si epuizarea popoarelor in cheltuielile fara margini pentru inarmare.
Formula a fost lansata prima data pe la 1928 de Cudenhove-Kalergi, un cunoscut francmason vienez.
Dar ideea este, in generalitatea ei, in intelesul nu atat de organizatie unitara a Europei, ci de infratire intre oameni, de origine crestina. Unitatea cat mai stransa si mai armonioasa intre oameni face parte integranta din orice vis frumos inchinat fericirii viitoare a omenirii. Nimenea nu-si poate cugeta paradisul, fie ca-l crede realizabil pe pamant, fie ca-l amana pentru viata de dincolo de moarte, fara sa vada in el un lucru dintre cele mai esentiale, fratia intima dintre oameni, pacea, ingaduinta, armonia, lipsa dezbinarilor, a certurilor si luptelor. Ideea este cat se poate de nobila si de crestina. Si ca tot ce e nobil si crestin, ca tot ce poate contribui la usurarea greutatilor vietii omenesti, ea trebuie sa formeze o tinta scumpa de urmarit pentru stradaniile tuturor oamenilor de bine, chiar daca, cugetand lucid, ne dam seama ca nu va putea fi niciodata infaptuita integral atata vreme cat traim pe pamant. Un crestin bun, tot ce asteapta de la viata viitoare, urmareste sa obtina macar ca o arvuna inca din viata aceasta.
Acesta este motivul pentru care ideea unei oarecare organizari suprastatale a Europei e sustinuta de lumea crestina anglicana. De pilda, Arhiepiscopul de York a declarat de curand ca “lumea trebuie sa aleaga intre suveranitatea nationala si securitatea colectiva. Actiunea colectiva contra unui agresor, pe care Liga Natiunilor n-a fost destul de puternica s-o initieze, implica o infrangere a suveranitatii nationale”. Arhiepiscopul numit vorbeste de o Uniune federala a Europei care sa se dezvolte de la o schema generala la o organizatie tot mai detaliata ( “The Church Times”, 27 Octombrie 1939).
Dar noi am vrea sa atragem atentia asupra faptului ca pe cat de idealist este crestinul, pe atat este si de realist. Ca si Iisus Hristos, care pe de-o parte cere oamenilor sa fie desavarsiti ca Tatal din ceruri, iar pe de alta profeteste ca timpurile din urma vor fi mai triste sub raportul credintei si al armoniei intre oameni ca cele dinainte de ele, asa si crestinul, oricat de insufletit propovaduieste idealurile armoniei sociale, isi da seama ca ele nu se pot realiza atat de usor, ca sunt necesare pentru infaptuirea lor cateva conditii prealabile foarte importante si care, dupa toate probabilitatile, nu vor fi niciodata implinite.
De pilda, pentru realizarea organizatiei Statelor Unite ale Europei, e necesara in prealabil o profunda increstinare a sufletelor. Europa are in Liga Natiunilor o experienta recenta ca prin simple paragrafe statutare sau pe fratii sustinute de alte idei decat cele crestine, nu se poate intemeia o unitate si o pace durabila intre popoarele europene. Demonul din sufletul individual omenesc isi arata puterea si in manifestarile sentimentelor de grup, deviindu-le si exagerandu-le. Sentimentul national devine sub inspiratia si influeneta egoismului si mandriei omenesti o patima exclusivista, imperialista, o dorinta de ingenunchere a neamurilor straine. Cine garanteaza ca in Statele Unite ale Europei cele cateva popoare mari, dca nu se vor ciocni intre ele in lupta pentru suprematie, nu vor cauta sa inlature de la orice drepturi reale popoarele mici, nu vor cauta sa le atraga cat mai mult in sfera lor de influenta, nu le vor impiedica in orice miscare de afirmare a lor?
Statele Unite ale Americii nu-i pot servi de model care sa arate ca e posibila o astfel de organizare si in Europa, pentru ca la temelia lor sta o premisa de unitate, care nu credem ca ar fi acceptata de popoarele europene: Statele Unite ale Americii au la baza o singura limba, cea engleza. Cetatenii ei s-au contopit sau se contopesc neincetat intr-un singur popor de limba engleza, datorita faptului ca elementul etnic englezesc a predominat de la inceput.
Exemplul Statelor Unite ale Americii, departe de a ne vorbi de posibilitatea infiintarii unor State Unite ale Europei cu salvarea diferitelor popoare in etnicitatea lor, ne demonstreaza tocmai contrariul: nu se pot infiinta State Unite fara perspectiva de periclitare a diferitelor popoare, mai ales a celor mici. Numai intr-un caz s-ar putea: cand o forta morala uriasa, lucrand in sufletul fiecarui popor, l-ar opri de la tendinta de-a se extinde spiritual, juridic, economic, si geografic in paguba altor popoare mai mici. Dar, aceasta forta, numai prin propovaduire crestina se poate salaslui in suflete, si nici prin aceasta deplin.
De aceea, intai trebuie sa se porneasca ofensiva de increstinare adanca a popoarelor. Si numai in masura in care aceasta, fiind extraordinar de puternica, de durabila si ajutata de toti factorii buni si cu autoritate ai omenirii, realizeaza progrese, se poate pasi pe urma ei la crearea treptata si precauta a unor forme juridice prin care sa se faca posibila o mai stransa unitate intre diferitele state.
Cacialtceva e propovaduirea si altceva e organizarea. Poti sa propovaduiesti cele mai frumoase idealuri, dar nu poti pasi la organizare in vederea starilor ce le propovaduiesti decat cu mare precautie, tinand seama nu de idealurile ce le propovaduiesti oamenilor, ci de cat s-au insusit ele trainic in sufletul lor. E o naivitate si un mare pericol sa creezi organizatie nu pe baza a ceea ce este omul acum, ci pe baza a ce visezi tu ca trebuie sa fie. In curand realitatea se razbuna si te matura cu organizatie cu tot, aducand pe urma un sentimet de mare descurajare.
Propovaduriea trebuie sa fie idealista, organizarea realista. Propovaduitorul trebuie sa creada mult in om, in putinta de infaptuire a celor mai frumoase idealuri, caci numai asa poate incalzi pe oameni, ca acestia sa se apropie macar putin de ele; organizatorul trebuie sa tina seama de realitatea de acum si din viitorul apropiat. Unul trebuie sa se sprijine pe celalalt. Organizatorul, daca nu cere ajutorul propovaduitorului, nu va face niciun progres in perfectionarea raporturilor vietii omenesti. Propovaduitorul, daca nu e urmat de organizator, nu va vedea trainicindu-se nimic din starile sufletesti mai bune pe care a reusit sa le produca.
De cate ori propovaduitorul vrea sa ia locul organizatorului, organizand societatea dupa principiile avansate ale idealurilor sale, sau organizatorul substituie pe propovaduitor facand acelasi lucru, se violenteaza realitatea, creandu-se organizari utopice, care totdeauna produc tulburari si haos indelungat in suflete si in societate.
Pentru ca precizarea formelor juridice ale unor mai bune raporturi sociale intra in competenta organizatorului, propovaduitorul vorbind oamenilor de idealurile mai indepartate, se va feri sa precizeze prea mult forma juridica in care se vor cristaliza. Crestinismul, cu alte cuvinte, va indemna popoarele in general la mai multa fratie, dar nu va preciza ca urmareste realizarea organizatiei juridice a Statelor Unite ale Europei de pilda, decat atunci cand omenirea s-ar dovedi sufleteste suficient de pregatita pentru asemenea lucru.
Sa speram ca omenirea, invatata de experienta celor douazeci de ani dintre razboiul mondial si cel actual, nu va repeta aceeasi greseala de-a crea vreun suprastat european, fara chemarea in ajutor a crestinismului, factorul de cea mai mare importanta cand se lucreaza pentru apropierea si pacea intre oameni.

Pr Dumitru Stăniloae

Sursa: Roman Ortodox in Franta via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Dan Tanasa: Cum sunt epurati etnic romanii din Harghita

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 3, 2014 - 1:00am

IPS Ioan de Harghita si Covasna la Biserica Valea Mare Iunie 2013Potrivit Agerpres, aproape 70 de monumente istorice din Harghita au fost restaurate, în ultimii zece ani, printr-un program special finanţat de Consiliul Judeţean Harghita.

Preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Borboly Csaba, a declarat că programul a fost lansat în anul 2004 şi are ca scop salvarea patrimoniului construit, care reprezintă o valoare, dar şi dezvoltarea turismului, ţinând cont că aceste obiective sunt atracţii turistice.

De la lansarea programului, au fost restaurate 68 de monumente istorice din judeţ, Consiliul Judeţean alocând în acest sens aproximativ 1,5 milioane de lei. Borboly Csaba a punctat că instituţia pe care o conduce a mai finanţat şi alte programe destinate restaurării porţilor secuieşti, efectuării de săpături arheologice sau promovării arhitecturii tradiţionale şi ocrotirii imaginii satului.

Ceea ce a omis însă să spună public președintele CJ Harghita, Borboly Csaba, este faptul că aproape toată suma de 1,5 milioane lei a fost alocată exclusiv monumentelor comunității maghiare, comunității românești fiindu-i alocată o sumă ridicolă.

Astfel, potrivit unei adrese a CJ Harghita comunicată subsemnatului, în perioada anilor 2004-2013 din bugetul CJ Harghita a fost cheltuită suma de 1.497.796 lei pentru restaurarea monumentelor din județul Harghita. Din această sumă, pentru restaurarea unor monumente ale comunității românești au fost alocate doar aproximativ 51.300 de lei (doar 0,03%!), restul de 1.446.496 de lei fiind destinați exclusiv monumentelor comunității maghiare.

La aceste sume destinate exclusiv monumentelor comunității maghiare din județul Harghita se mai adaugă alte câteva milioane de lei cheltuite din bugetul Ministerului Culturii în perioada anilor 2009-2012, în timpul mandatului de ministru al UDMR-istului Kelemen Hunor.

Între timp, formațiunile politice extremiste maghiare, de la UDMR la PCM și PPMT, deplâng soarta comunității maghiare din România și militează pentru autonomia așa-zisului ținut secuiesc pentru a pune capăt discriminării maghiarilor din județele Covasna, Harghita și Mureș. Care discriminare există într-adevăr, însă după cum se poate observa foarte limpede, cei care au de suferit sunt românii din cele trei județe, nu maghiarii. Având în vedere sumele ridicole alocate din bugetul CJ Harghita pentru monumentele românești din județul Harghita, ne putem doar imagina modul în care vor fi tratați românii în eventualitatea acordării de facto a autonomiei așa-zisului ținut secuiesc.

De menționat și faptul că această situație se petrece în județul în care reprezentantul românilor este PSD-istul Mircea Dușa, ministru al Apărării, un politician orb la toată această situația și care a dovedit că este un complice al UDMR în acest proces de epurare etnică a românilor din Harghita.

Dan Tanasă /ExpresMagazin.ro

Sursa: Foaie Nationala via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

A murit Mihail Bichir, un general din vechea garda a SIE care a vazut multe

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 2, 2014 - 1:10am

gen Mihail Bichir via Ziaristi OnlineUn general din garda vechea a SIE, condus pe ultimul drum

Mihail Bichir, un general cunoscut in lumea informatiilor speciale drept un profesionist desavarsit, atat de catre fostii colegi si apropiati cat si de catre partenerii sai, a murit luni, 30 iunie, la numai 65 de ani. Nascut la 3 decembrie 1949, Mihail Bichir a lucrat inainte de 1989 pe spatiul Europei, Canadei si SUA si pe langa organismele internationale apoi a fost sef al operativului SIE timp de 10 ani, fiind avansat general in vremurile cand generalii activi ai SIE se numarau pe degetele unei singure maini. Bichir a devenit general de brigadă al Serviciului de Informaţii Externe in anul 2000, prin Decretul 505 semnat de Emil Constantinescu. Pentru contributia sa majora la accederea Romaniei in NATO si UE, Mihail Bichir a fost decorat si cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler. La 20 iunie 2001, generalul Bichir a fost trecut în rezervă, experienta sa devenind folositoare in cadru privat, pe plan intern si international. Generalul Mihail Bichir a fost un poliglot desavarsit, cunoscand la perfectie franceza, engleza, germana si olandeza. De altfel, este autorul unei lucrari unice pe piata romaneasca de specialitate: un dictionar olandez-roman cu un mic ghid de conversatie. Ultima bucurie a generalului: in ultimele clipe de viata, a vazut lumina tiparului editia a III a, “adaugita si revizuita” a dictionarului, afirma apropiatii. Prietenii si colegii si-l vor aduce aminte ca pe un adevarat formator de oameni si caractere. Înmormântarea va avea loc miercuri la Cimitirul Ghencea 3 Militar, din str. Coooperativei nr. 9, la orele 9.00.

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Povestea continua si in acest an: Festivalului Drumetii Montane merge mai departe

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 2, 2014 - 12:30am

Drumetii MontaneFestivalul Drumetii Montane se va desfasura in perioada 01-03 august 2014 la Complexul Turistic “Cheile Butii”, din Masivul Retezat.

Asociatia Drumetii Montane & Jnepenii, organizatorii evenimentului, au ales pentru cea de-a treia editie a concursului un traseu ce strabate tinutul legendelor, unde zmeii inaripati rapeau domnite suave, iar flacaii viteji ii invingeau in lupta dreapta, un taram in care haiducii se intalneau pe marginea lacului Bucura si ascundeau comorile in apele acestuia, un loc ce a fost candva insula dinozaurilor pitici.

Fiecare editie a Festivalului Drumetii Montane a fost pentru organizatori o provocare, o incercare rasplatita de numarul tot mai mare al concurentilor sositi din toata tara, ce au plecat cu zambetul pe buze si cu dorinta de a reveni.

In acest an vom scrie impreuna o fila in legendele Retezatului, fiecare dintre noi fiind protagonistii acesteia: organizatorii s-au erijat in Flacaii Viteji, categoriile Open si Family au primit roluri de Haiduci, Domnitele Suave vor fi fetele inscrise in categoria dedicata, cei mai sportivi dintre noi,  Elite si Veteranii vor interpreta rolurile Zmeilor  Inaripati, iar categoriile Copii si Juniori vor deveni  Dinozaurii Pitici.

Concurentii vor forma echipe de cate 3 persoane si vor participa la activiati precum: un program de inviorare, o drumetie montana, escalada, cunostinte turistice, proba culturala si alte probe surpriza.

Dimineata de sambata va incepe cu un programul de inviorare ce-ti pune sangele in miscare si te ajuta sa parcurgi drumetia in cel mai scurt timp!

In cadrul probei de RAID MONTAN echipele vor strabate un traseu turistic,  si vor  urca la 2014 m pe Varful Piatra Iorgovanului.

Proba de escalada va fi o proba de indemanare in executarea nodurilor de baza in alpinism, iar orientarea se va realiza pe o harta speciala, unde participantii vor utiliza harta si busola.

Cunostinte Turstice este o proba in care echipele vor raspunde la 20 de intrebari grila, ce se regasesc pe site-ul festivalului www.festival.drumetiimontane.ro .

Seara se va incheia cu un program cultural, ce va cuprinde cantece, poezie si scenete umoristice.

Pentru a participa la activitatile din cadrul Festivalului Drumetii Montane din acest an, cei sositi trebuie sa aiba un echipament minim obligatoriu: individual: incaltaminte cu talpa aderenta, lanterna, fluier si pelerina de ploaie, iar cei pe echipa: aparat foto/telefon cu camera, busola, trusa sanitara, bidon pentru apa, rucsac si sursa de foc.

Probele se vor desfasura in conformitate cu regulamentul Competitiei Nationale de Turism Sportiv „STAFETA MUNTILOR”.

La festival poate participa orice persoana, indiferent daca doreste sa participe la activitati sau, pur si simplu, sa  petreaca un weekend in natura.

Activitatile organizate in cadrul acestui festival sunt gratuite.

Participand la activitati veti obtine puncte iar la final cei mai meritosi dintre concurenti vor fi premiati cu premii substantiale oferite de catre sustinatorii festivalului: Ch-Center Hosting, Dwyn.ro , Lew.ro, Doppelherz, VitalisGroup.ro, AuroMedia, Biroul de Avocatura Cuculis si Asociatii, MobilaDalin, Touch Antibacterial, Belkin International Inc, Craimont, IBU Publishing, Piticlic, O & R Bacau, Mozartinno, ListaFirme.ro, Elmo-Print, MagazinulArtistilor.ro, A-Z Cursuri, Hotel Pestera, Braduț Associated, CEDES Cercetare Dezvoltare.

Parteneri: Uniunea Nationala a Studentilor din Romania, Music Channel Romania, Complexul Turistic Cheile Butii, Parcul National Retezat, Regia Nationala a Padurilor Romsilva.

Mai multe informatii despre festival puteti afla accesand: www.festival.drumetiimontane.ro

Sursa: Drumetii Montane via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Fundatia George Manu lamureste scandalul calugarului “legionar” de la Petru Voda

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 2, 2014 - 12:01am

Manastirea Petru Voda despre agentii provocatori ai SRI Teodot si Gabriel Gioacas aka ApologeticumO precizare necesară: luciditate şi realism în loc de manipulare şi ură

Un nou scandal aprins în mod artificial ocupă rubricile de ştiri ale ultimelor zile. Mobilul său real a fost aducerea pe tapet a unui pretext pentru declanşarea unei campanii de presă şi crearea unei atmosfere de presiune asupra aleşilor naţiunii care urmează să dezbată controversatul proiect de lege antilegionar (reamintim aici, printre altele, şi criticile justificate din avizul Guvernului). Pretextul căutat a fost găsit cu uşurinţă. Un călugăr de la mănăstirea Petru Vodă, certat cu disciplina (a se vedea şi dezgroparea de către el, din proprie iniţiativă, fără încuviinţarea obştii de la Petru Vodă, a osemintelor părintelui Gheorghe Calciu, în ciuda dorinţei testamentare a acestuia) şi cunoscut pentru exagerările sale, a afirmat la o comemorare că Mişcarea Legionară ar fi “o lucrare a Duhului Sfânt”.

Aşadar, un călugăr controversat şi în cercuri naţionaliste şi creştine, care nu se reprezintă decât pe sine, face o afirmaţie stridentă care contravine atât disciplinei Bisericii, cât şi scrierilor legionare, unde nu poate fi găsită ca atare.

Concluzia unora? Un prilej numai bun pentru a declanşa un val de indignare în presă. S-au stârnit aprehensiuni şi emoţii negative cu scopul de a înfiera cu mânie “antifascistă” (exact ca în anii 1945-48) crezul unei generaţii de elită a României, a cărei singură vină a fost că L-a iubit  mai presus de orice altceva pe Hristos şi imediat după aceea neamul românesc, pregătind astfel terenul unei noi şi abuzive interziceri a acestui crez care iată, tot nu vrea să moară.

Să fie la mijloc nebunie, sau altceva?

La modul plin de ură şi manipulare în care este pusă problema de către unii, care instrumentează cu abilitate şi cazul de faţă, legionarismul s-ar încadra mai curând în sfera patologicului şi a iraţionalului. România ar fi chipurile ameninţată de nişte nebuni primejdioşi. În atari condiţii, ei ar trebui supuşi mai degrabă rigorilor psihiatriei şi cămăşilor de forţă decât unei legi care pretinde să condamne o atitudine de … sminteală cu un pretins potenţial de ameninţare. Ar fi ca şi cum s-ar condamna penal, în scop “profilactic”, paranoia sau schizofrenia!

Dacă însă lucrurile nu stau aşa – şi toată lumea e de fapt conştientă de aceasta – atunci nădăjduim că România democratică a anului 2014 va fi capabilă să dea dovadă de luciditate, raţiune, corectitudine şi respect pentru legalitate. Am dori să credem că nu ne mai aflăm în anii 1945-48, când delictul de opinie era înfierat fără drept de apel, prin sentinţe apodictice şi crearea unei atmosfere de intimidare, fiind pe urmă sancţionat cu ani grei de puşcărie, fără posibilitatea unei apărări echitabile.

România anului 2014 este şi trebuie să rămână un stat de drept!

În asemenea condiţii, folosirea ca pretext a afirmaţiilor unui călugăr care nu face parte din nicio organizaţie (statutul său de monah nu îi permite implicarea politică) pentru a justifica interzicerea tuturor grupărilor cu simpatii legionare are un caracter de-a dreptul aberant. Declaraţiile sale pot aduce cel mult prejudicii de imagine celor care pot fi asociaţi într-o oarecare măsură cu el. Dar de la un caz izolat şi până la consecinţe penale cu caracter general e o cale extrem de lungă, care nu poate fi străbătută cu uşurinţă rămânând în acelaşi timp în cadrul normelor unui stat de drept.

Pentru informarea opiniei publice româneşti, dorim să facem următoarea precizare. În România de azi sunt etichetaţi drept “fascişti” şi “extremişti de dreapta” toţi aceia care privesc cu apreciere spre exemplele de atitudine morală ale celor supranumiţi “sfinţii închisorilor”. Firul călăuzitor al acestor români din ziua de azi, care se intenţionează a fi reduşi la tăcere, este prin urmare fundamentat pe o mărturisire de credinţă profund creştină formulată de însuşi Valeriu Gafencu, personajul-simbol al acestor sfinţi ai închisorilor: “Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!”

Aşa vorbeşte oare un “extremist de dreapta”? Diferenţa între o asemenea atitudine şi “extrema dreaptă” din occident, lipsită de orice Dumnezeu, e ca de la cer la pământ! Şi totuşi, în societăţile cu adevărat democratice, o mulţime de partide de “extrema dreaptă”, oricât de imorale, au dreptul de a se manifesta public, în virtutea principiilor democratice şi ale statului de drept.

Numai în România totul e altfel. Nu asemenea grupări reprezintă principala problemă, ci cultul unor români care s-au comportat cu sfinţenie în rezistenţa lor morală şi spirituală la tăvălugul comunist.

Oare prin mediatizarea acestui caz al monahului de la Petru Vodă nu se urmăreşte mai curând intimidarea ierahiei şi a clerului Bisericii care ar dovedi înclinaţii de simpatie sau înţelegere pentru aceste repere naţionale, care s-au întâmplat să fie legionari? Adică preoţii să nu mai aibă dreptul moral şi legal să slujească parastase şi să ţină cuvântări în memoria celor care s-au jertfit pentru Dumnezeu şi neam sub teroarea comunistă?

Nu cumva am asista atunci tocmai la o sinistră restauraţie a terorii ideologice comuniste, ca în anii de tristă amintire în care sute de mii de români înfundau temniţele doar pentru aderenţa lor neclintită la o serie de valori de ordin spiritual? Va birui oare din nou aceeaşi ură de tip bolşevic de acum aproape şapte decenii, drapată atunci ca şi acum sub masca inatacabilă a “antifascismului”? Sau România poate dovedi totuşi că este un stat de drept care respectă normele europene în materie?

Cazul atât de mediatizat acum este de fapt  unul absurd şi fără nicio relevanţă pentru a arunca o lumină reală asupra raporturilor Mişcării Legionare cu credinţa creştină.

Spre cunoaşterea adevărului se pot consulta următoarele biografii de legionari preluate de pe http://www.fericiticeiprigoniti.net :

Dimitrie Bejan, Spiru Blănaru, Dumitru Bordeianu, Liviu Brânzaş, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Marcel Cazacu, Marcu Dumitru, Valeriu Gafencu, Alexandru Ghica, Nicolae GrebeneaRadu Gyr, Tiberiu Henţea, Ioan Ianolide, Ilie Imbrescu, Alexandru Virgil Ioanid, Mihaela Iordache, Gheorghe Jimboiu, Ilie Lăcătuşu, Aristide Lefa, Mihai Lungeanu, George Manu, Zaharia Marineasa, Virgil Mateiaş, Virgil Maxim, Marin Naidim, Ioan Negruţiu, Zosim Oancea, Constantin Oprişan, Arsenie Papacioc, Justin Pârvu , Nicu Popescu-Vorkuta, Traian Trifan, Vasile Turtureanu, Petre Ţuţea, Dumitru Uţă, Constantin Voicescu

Pot fi priviţi aceşti oameni drept nişte “infractori”? Sunt valorile pentru care ei au suferit şi s-au jertfit “criminale” ?  Cu siguranţă da, dar numai pentru mentalitatea bolşevică a unui trecut de tristă amintire, despre care speram că este definitiv apus. Este capabilă România anului 2014 să depăşească această mentalitate, sau riscă să repete greşelile unei ideologii criminale şi inumane cum a fost cea comunistă ?

Fundaţia “George Manu”

30 Iunie 2014

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Părerea lui Mihaescu: Tismăneanu şi Patapievici l-au îngropat pe Băsescu

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 1, 2014 - 9:45am

Tismaneanu-CADI-Liiceanu-Stoica-Patapievici si Plesu sub masaCred că sunt unul dintre cei mulţi care abia aşteaptă să plece Băsescu de la Cotroceni. Asta ar fi trebuit să se întâmple demult. De fiecare dată a scăpat prin şmecherie sau nesimţire. Acum, când familia sa, în fine, a intrat în colimatorul justiţiei, ar fi trebuit să-şi dea demisia de onoare numai pentru că frate-său a recunoscut că a luat bani de la nişte interlopi. Nu mă interesează nici de ce i-a luat Mircea Băsescu şi nici de unde a avut clanul Bercea sumele respective. În orice ţară civilizată, un preşedinte demisiona. Scuza cu “libertatea justiţiei” care nu se poate dispensa de prezenţa lui Băsescu mă face să râd. Şi ce se va întâmpla după luna noiembrie? Cum va mai “apăra” Băsescu justiţia când i se va termina, în sfârşit, slavă Domnului, mandatul?

De un singur lucru mă tem: că nu vom scăpa de pletora de “intelectuali” care l-au susţinut pe Băsescu “bec et ongles” în toţi aceşti ani. Nu, ei nu vor dispărea înapoi sub piatra de sub care au ieşit. Se vor ascunde, poate, un timp sau îşi vor schimba pielea şi vor sări să susţină orice individ dispus încontinuu să dezintegreze Spiritul Românesc. Îl vor sprijini printr-un tam-tam neruşinat de asurzitor, bătând toba, exhibând vechi teorii internaţionaliste. Vor încerca să câştige prin zgomot ceea ce noi, românii, pierdem prin tăcere. Clica Patapievici, Tismăneanu & Comp. se izmeneşte într-un carnaval indecent, dansând pe morţii noştri. Ei cred că sunt invincibili precum credeau, odinioară, părinţii lor, cărora însă vântul le-a risipit cenuşa în cele patru puncte cardinale. Numele lor va rămâne veşnic lipit de numele Băsescu. Mai ales numele lui Vladimir Tismăneanu, unul dintre cei care au încercat să credibilizeze marinarul pe lângă Marele Licurici. Cred că Volodea s-a visat un fel de Bernard-Henri Lévy al României. N-a reuşit pentru că e laş, urât ca dracu’ şi nu e bogat, ci doar avid de bani. Are o singură trăsătură comună cu “intelectualul public” francez: pe orice pune mâna, se alege praful. Constantinescu, Iliescu şi acum urmează Băsescu, care va termina cel mai prost fiindcă va rămâne în istorie ca preşedintele ce a mitocănizat România.

Nu am de gând să-i reproşez lui Volodea că a trăit în cartierul Primăverii şi e fiul comuniştilor “fiapişti” (aveau pensie specială ca veterani ai războiului civil din Spania) Leon Tismenitzki şi Hermina Marcushon, ci faptul că îi reneagă cu neruşinare. Mai mult, a mutilat mormântul lui taică-său de pe ”Aleea comuniştilor” din Cimitirul Sfânta Vineri, acoperind simbolul comunist, “secera şi ciocanul”, cu fotografia defunctului. Cu atât mai mult cu cât, în realitate, ideologia lui Volodea nu se deosebeşte prea mult de cea a înaintaşului său: între “internaţionalismul proletar”, îmbrăţişat de Leon, şi “mondialismul liberalist”, susţinut de Volodea, diferă numai cuvintele, sensul e acelaşi. Dragostea lui Tismăneanu, şi a prietenilor lui, pentru Uniunea Europeană, aşa cum funcţionează astăzi, este fără limite tocmai pentru că recunosc în această formă de dominaţie transnaţională o nouă Uniune Sovietică, aceeaşi ideologie internaţionalistă. Europa, după ei, este ţara nimănui, doar a “elitelor” care o conduc, un teritoriu vast şi amorf, populat de zombi afumaţi cu marijuana. Nu mai au URSS — pentru ei, Rusia este o trădătoare a “înaltelor” idealuri, care s-a întors la religie, la credinţă, la tradiţie —, dar au la îndemână UE, o nouă formă de cominternism. Nu internaţionalism socialist, pentru că socialul este scump, ci “liberalism”, “legea junglei”, “care pe care”, adică supravieţuieşte cel mai puternic. Tradiţia şi Credinţa sunt pentru Tismăneanu şi compania cei mai mari duşmani, deoarece ei sunt nişte indivizi pentru care noţiunea de “Patrie” nu înseamnă nimic.

De aceea, prefer să fiu văzut în compania lui Alexandr Dughin, care scrie despre România şi români: “Deşi o ţară mică din estul Europei, România a avut, în plan intelectual, o contribuţie semnificativă la civilizaţie, comparabilă cu aceea a naţiunilor europene mari, aproape depăşindu-le. Această caracteristică a intelectualismului românesc reflectă spiritul gândirii europene, indisolubil legat de spiritul tradiţiei, avându-şi originile, cu sol, rădăcini şi tendinţe, în Antichitate, cât şi în eternul Orient european ortodox, rămas neschimbat”; decât să fiu prieten cu unul ca Horia-Roman Patapievici, care scria în ale sale “Politice”: “Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia Plaiului Mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în formula hibridă strămoşească, ne-au luat la urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavi; mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm aşa temeinic au făcut-o…”.

Tot Dughin scrie în “Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei”: “Identitatea românească face în acelaşi timp o simbioză între vectorii civilizaţiei de vest şi de est, fără a evidenţia, în final, pe niciunul din aceştia. În aceasta constă unicitatea României ca societate, ca ţară şi a românilor ca popor”. În timp ce Patapievici continuă să ne înjure în “Politice”: “…Dar România va fi distrusă de rrromâni care nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu”.

Aşa că îmi pasă prea puţin de ştampilele pe care mi le-ar putea pune unul ca Tismăneanu — amicul lui Patapievici —, care, în bună tradiţie stalinistă, gândeşte: “Cine nu este cu noi e împotriva noastră”. Pe Tismăneanu, pe prietenii şi pe stăpânul lui, marele Arghezi i-a descris cel mai bine: “Debarcate, dincolo de obscurităţi, lichelele repetă regulat acelaşi act inofensiv, dar caracteristic: se caută adânc între fese sau în nas şi scot cu două degete, elegant, fiinţa procreată de insul lor: un vierme lung, melancolic şi moale pe care ţi-l aruncă între coarne ca pe un fir de fidea puturos”.

Eugen Mihaescu

Sursa: Cotidianul

PS: Sarkozy a fost arestat preventiv pentru presupuse fapte de trafic de influenţă. Tot Dughin e de vină…

Categorii: ziaristi_online

Crimele maghiare din Ardealul ocupat sunt imprescriptibile si trebuie pedepsite. Zilele Andrei Șaguna 2014

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iulie 1, 2014 - 1:10am

cimitir monument  Sarmasu vedere laterala peisajTulburătorul eseu Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944 al istoricului american de origine ungară Nicholas M. Nagy-Talavera – dedicat ultimului mare masacru în masă din Europa petrecut în timpul celui de-al doilea război mondial – induce aproape ideea că victimele au fost urmărite parcă de o fatalitate cum doar în tragediile grecești antice se mai poate întâlni. Dar în nici o astfel de tragedie nu se regăsesc crime atât de înspăimântătoare ca acelea petrecute la Sărmaşu la mijlocul lunii septembrie 1944. Prin premeditare, cruzime şi împrejurările simbolice în care a fost comis – de chiar de Roș Hașana, Anul nou evreiesc, în ziua de Sabat – masacrul seamănă mai degrabă cu o crimă ritualică.

Comisia de exhumare a celor 126 de victime a masacrului de la Sărmaşu a declarat în raportul său: „Foarte multe dintre cadavre – în special cele din a doua groapă comună, unde au fost găsite majoritatea femeilor şi a copiilor – prezentau urme ale celei mai sălbatice violenţe: cranii lovite, chiar sfărâmate în urma unor lovituri puternice aplicate cu obiecte grele şi ascuţite (paturi de armă, sape, târnăcoape etc.). Multe cadavre erau spintecate sau dezmembrate; altele aveau membrele fracturate (…).

S-a constatat că unele cadavre, în special cele ale copiilor mici, nu prezentau răni provocate prin împuşcare, acest lucru sugerează că, nefiind ucişi în timpul fusiladei, ei au fost îngropaţi de vii. Victimele au fost găsite complet dezbrăcate. Numai câţiva copii mai erau încălţaţi cu pantofi sau purtau şosete.” (Matatias Carp, Sărmaşu: One of the Most Horrible of Fascist Crimes pp. 30-31).

S-a scris, folosindu-se o metaforă, că masacrarea întregii comunităţi evreieşti din Sărmaşu – de la Rozalia Ernster, copilaşul de un an, purtat spre locul execuţiei în braţele mamei sale, la Moritz Rosenfeld de 83 de ani – a reprezentat o ultimă zvârcolire disperată a regimului fascisto-horthyst din Ungaria. Este greşit: ororile petrecute în toamna lui 1944 la Sărmaşu, ca şi alte masacre și atrocități, începând cu cele de la Luduş, Band, Grebeniş, Cătina, Oroiu, Tărian, Răchitiș, Girişu de Criş, Prundu Bârgăului, Gădălin, Fânaţe sau Ozd, şi terminând cu cel de la Moisei din octombrie 1944, și care au fost îndreptate aproape în exclusivitate împotriva românilor, civili sau prizonieri de război, au fost acţiuni programate cu sânge rece şi executate cu incredibilă cruzime de armata şi jandarmeria ungare, atrocități absolut gratuite, fără nici o legătură cu mersul războiului.

Ceea ce se ştie mai puţin este că la Sărmaşu de Mureş aceleaşi trupe ale armatei și jandarmeriei ungare nu au ucis doar evrei, ci şi români. După război, în cimitirul reformat din Sărmaşu a fost descoperită o groapă comună cu 39 de cadavre ale unor prizonieri de război români.

Soarta a fost la fel de crudă și cu cei 18 fruntaşi ai comunităţii românești din Sărmașu care, la 15 septembrie 1944, au fost deportaţi în Ungaria, într-un nesfârşit marş al morţii. Printre ei se numărau protopopul Liviu Stupineanu, preotul pensionar Vasile Micu, avocatul dr. Vasile Banu, perceptorul Iuliu Moldovan (tatăl actorului Ovidiu Iuliu Moldovan), comisarul de poliţie Sârbu, notarul Florian Mornăilă, mecanicul Petre Socaciu şi alţii. Primul care a murit a fost bătrânul preot Micu, împuşcat în preajma Budapestei. Dintre toți ceilalţi s-a mai întors doar protopopul dr. Liviu Stupineanu, care a povestit calvarul lor…

Într-o butadă emisă în tinereţea sa, Albert Einstein afirma că două lucruri sunt infinite: universul şi prostia omenească. Cu toată deferenţa, aş putea adăuga şi ticăloşia umană. Umană, pentru că animalele nu pot fi ticăloase, doar oamenii. Dacă nu sunteţi convinşi, vă rog să accesaţi pe Internet adresa: http://www.hungarian-history.hu/lib/genoci/genoci04.htm.

Este un sait creat în Ungaria şi dedicat istoriei acesteia, care se va deschide la capitolul… „GENOCID IN TRANSYLVANIA”! Primul material este intitulat „The Sarmas Massacre” (Masacrul de la Sărmaşu) – având ca sursă „Transylvanian World Federation”, Geneva, Switzerland (Federaţia Mondială Transilvană, Geneva, Elveţia) al cărei antiromânism şi revizionism sunt notorii. Transcriu mai jos, cu toată acurateţea, inimaginabila mârşăvie:

„TWF, Geneva, Elveţia: Masacrul de la Sărmaşu. Un refugiat din Sărmaşu, Transilvania, domiciliat astăzi în Elveţia şi al cărui nume nu poate fi făcut public din motive binecunoscute, a depus o mărturie în faţa judecătorilor din Geneva în legătură cu masacrul de la Sărmaşu din octombrie 1944. Iată o parte din declaraţia lui: Aveam 14 ani când întreaga mea familie a fost ucisă. Locuiam în Sărmaşu, în Transilvania. Tatăl meu era tinichigiu. Suntem maghiari, iar Sărmaşu era o localitate ungurească… Românii s-au întors într-o duminică. Era pe la jumătatea lui octombrie. Nu ştiu data, dar era duminică. Mama voia să mergem la biserică, dar tata ne-a recomandat să stăm acasă. Ne-a zis că am putea avea probleme. Am auzit focuri de armă din direcţia (comunei) Bald. Multe focuri de armă. Apoi am văzut câteva camioane nemţeşti coborând de-a lungul şoselei, trecând în viteză prin sat şi dispărând spre nord. Ţin minte că tata mi-a zis că războiul se terminase… Apoi am văzut soldaţii români venind de peste tot. Pe şosea, în câmp, chiar şi de peste deal, pe păşune. Trăgeau în toate direcţiile. Nu puteam vedea niciun duşman în faţa lor, dar ei tot trăgeau… I-au scos pe unguri din casele lor şi i-au dus în piaţă ca pe nişte vite. Noi ne-am ascuns şi am încuiat uşa, dar ei au dărâmat-o. Mama i-a rugat să ne lase în pace, dar ei au agresat-o. Tatăl meu, furios, a pus mâna pe topor, dar a fost împuşcat. Apoi am fost alungaţi din casă: eu, mama, bunica şi cei cinci fraţi ai mei. Sora mea mai mică avea doar trei ani şi se ţinea de fusta mamei, ţipând. Toată lumea ţipa… Am căzut într-un şanţ adânc, plin de buruieni. Acolo nu m-a putut vedea nimeni. Tremuram…

Am auzit împuşcăturile în piaţă. Multe împuşcături şi ţipete. Apoi s-a lăsat liniştea. Nu mi-am revăzut familia niciodată. Soldaţii au poruncit să se sape o groapă mare în lanul lui Szász, unde au fost îngropaţi toţi morţii. Au fost îngropaţi 134 de oameni acolo…”

*

Prin această invenție infamă, cele 126 victime ale evreilor şi 56 ale românilor sunt ucise a doua oară…

M-am tot întrebat cine poate fi autorul acestei diversiuni perverse. În nota finală nr. 26 a eseului său privind masacrul din Sărmaşu, Nicholas M. Nagy-Talavera menţionează textual comportamentul diferitelor forţe ungare de ocupaţie: „… cea mai puţin crudă a fost armata ungară; jandarmii erau mult mai răi; comportamentul cel mai atroce l-a avut populaţia maghiară locală” (s.n.), îndeosebi persoanele înrolate voluntar în Garda Naţională.

În condiţiile create de sfârşitul războiului, cea mai mare parte dintre cei vinovaţi pentru atrocităților din Sărmașu s-a sustras arestării, reuşind să-şi piardă urma în lumea largă. Unul dintre ei este probabil infamul mistificator.

Ne place să credem că orice criminal care scapă de pedeapsă nu reuşeşte să se sustragă remuşcărilor propriei conştiinţe. Va trebui să renunţăm la această prejudecată. Există crime imprescriptibile, iar lipsa de căinţă sau, și mai rău, persistenţa în crimă nu pot fi în nici un caz iertate. Ele nu trebuie doar să nu fie uitate, ci şi pedepsite pentru a nu risca să retrăim ororile istoriei.

Dorin Suciu via Ziaristi Online

Prezentat cu ocazia Zilelor Andrei Șaguna, Sfântu Gheorghe, 28 iunie 2014

Adenda la Tragedia unei comunități evreiești masacrate de unguri. Sărmașu 1944 – 70 de ani. Exclusiv Ziaristi Online. STUDIU si GALERIE FOTO »

Categorii: ziaristi_online

Tragedia unei comunități evreiești masacrate de unguri. Sărmașu 1944 – 70 de ani. Exclusiv Ziaristi Online. STUDIU si GALERIE FOTO

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 30, 2014 - 1:10am

cimitir evreiesc monument sarmasu plan generalSărmașu 1944: Tragedia unei comunității evreiești

de Dorin Suciu / Exclusiv Ziaristi Online

„Istoria reprezintă suma erorilor care ar fi putut fi evitate”  – Konrad Adenauer

Peste numai câteva luni, la 16 septembrie, se vor împlini 70 de ani de la una dintre cele mai abominabile crime comise în Transilvania de către armata şi jandarmeria ungare în timpul celui de al doilea război mondial: uciderea cu o cruzime ieşită din comun a întregii comunităţi evreieşti din Sărmaşu. Exterminarea a 126 de ființe umane, de la copii de doi ani la bătrânii de peste 80, a marcat reluarea seriei atrocităților declanşată în toamna anului 1940 împotriva populaţiei civile din partea de Transilvanie ocupată de Ungaria în urma Dictatului de la Viena.

Crimele comise de armata și jandarmeria ungare în toamna lui 1944, imediat după încheierea armistiţiului dintre România şi Aliaţi, sunt puţin cunoscute. În afară de îngrozitorul masacru de la Moisei (în Maramureş), care a avut loc în octombrie 1944, lista ororilor comise în satele din jurul Sărmaşului, Turdei, Beiuşului şi Aradului este lungă. Uciderea la Sărmaşu a 126 de fiinţe umane, doar pentru „vina” de a fi de o „altă rasă”și de altă religie, rămâne însă, prin premeditare, cruzime şi împrejurările simbolice în care a fost comisă[1], atrocitatea cea mai cutremurătoare.

Matatias Carp, delegatul Federației Uniunii Comunităților Evreiești, care a participat în februarie 1945 la deshumarea cadavrelor și la ancheta care s-a făcut, scrie: Sunt unul dintre cei care au trăit și simțit întreaga tragedie a populației evreiești din anii de prigoană. Sunt puțini aceia care, ca mine, au ascultat și înregistrat atâta durere evreiască. (…) Dar tot ce am trăit, văzut, simțit și auzit în cei patru ani de urgie nu poate sta alături de ceea ce am văzut la Sărmașu. Este peste puterea unei minți sănătoase, a unui om civilizat, să imagineze atâta cruzime și bestialitate.[2]”

Înscriindu-se pe linia masacrelor de la Oradour-sur-Glane, Lidice, Novi Sad, Kamianets-Podilskyi, Simferopol, Kalavryta, Hegyeshalom, Ip și Treznea, cel de la Sărmașu a fost ultimul mare masacru în masă din Europa în cel de-al doilea război mondial.

S-ar putea discuta despre rolul întâmplării sau despre fatalitate în producerea tragediei de la Sărmașu. Localitatea se găsea în partea de sud a Transilvaniei care aparținea României, la puțini kilometri de graniță. Timp de patru ani, evreii din Sărmașu au îndurat privațiunile războiului împreună cu românii și maghiarii, dar supraviețuiseră, în timp ce, în mai 1944, evreii din Transilvania de nord fuseseră deportați de autoritățile ungare la Auschwitz. Dacă la 5 septembrie 1944, în cadrul unui contraatac, localitatea nu ar fi fost ocupată de armata și jandarmeria ungare, cei 126 de nefericiți ar fi scăpat cu viață…

Strict vorbind, în jurul nostru totul e mai mult sau mai puțin întâmplător; totul se eșalonează între certitudine și imposibilitate. Însă atunci când probabilitatea ca un anumit lucru să se realizeze este aproape exclusă și acel lucru se petrece trebuie trasă concluzia că nu întâmplarea sau fatalitatea, ci o cauză reală a stat la baza evenimentului.

Cauza reală constă în caracterul profund fascist al statului ungar din acea vreme, așa cum observă istoricul american Nicholas M. Nagy-Talavera – evreu ungur la origine – în eseul The Anatomy of a Massacre: Sarmas 1994[3] – (Anatomia unui masacru: Sărmaşu 1944) înglobat în cea de a doua ediție, revizuită, a cărții „A History of Fascism in Hungary and Romania”, apărută în 1969.

Eseul este un exemplu de cercetare istorică, detașare științifică și onestitate profesională. În el, Nagy-Talavera constată paradoxul că în statul român condus de Ion Antonescu, cu toată reputația de antisemitism a acestuia, evreii din Sărmașu supraviețuiseră, în condiții vitrege, dar supraviețuiseră. Explicația constă în faptul că regimul Antonescu, cu toată duritatea sa, nu fusese nici fascist și nici nazist: „Nu este nimic mai greşit decât să considerăm fascist regimul lui Antonescu după februarie 1941. El a fost o dictatură militară de modă veche – dictatura personală a lui Antonescu. Această dictatură nu avea nimic ce ar fi putut-o compara cu ideologiile care erau forţa motrice a sistemelor politice din Italia şi în special din Germania[4].”

Înainte de a reda in extenso eseul lui Nicholas M. Nagy-Talavera, cea mai completă și mai obiectivă documentare a masacrului de la Sărmașu, este necesar să povestesc despre șansa deosebită pe care am avut-o de a intra în posesia unor manuscrise care au contribuit în mod decisiv la elaborarea eseului: interviurile cu martorii care mai trăiau încă la începutul anilor ꞌ80 și care au constituit documentarea care, la rândul ei, a stat la baza interviurilor făcute de istoricul american. Ele au aparținut regretatului Vasile T. Suciu, un cercetător istoric renumit pentru hărnicia și probitatea sa și mi-au fost date de fratele acestuia, dl Petru Suciu.

Unele dintre documente sunt extraordinare și, sper, vor figura în o viitoare carte despre o colaborarea transformată în prietenie dintre cei doi istorici. Însă acesta este deocamdată doar un proiect… Deocamdată voi prezenta unele dintre ele în această reuniune. Cel mai semnificativ mi se pare exemplarul din volumul nr. 7 al anuarului editat de Centrul Simon Wiesenthal în care apare eseul Masacrul de la Sărmaș a lui Nicholas M. Nagy-Talavera cu dedicația: „Pentru un prieten, prof. Suciu (și soția sa), fără de care restabilirea adevărului istoric nu ar fi fost posibilă…

Cu stimă: Nicolae Nagy Talavera”

Nikolas M. Nagy-Talavera

Anatomia unui masacru: Sărmaş 1944

   Doresc să dedic acest eseu memoriei Verei Hász.

 

În timpul anului 1945 am auzit, în Transilvania, zvonuri despre un masacru împotriva evreilor, despre care se spune că ar fi avut loc cu ajutorul autorităţilor ungare locale, în toamna lui 1944, la Sărmaş. Curând după aceea, regimul comunist s-a instaurat în România şi un val al tăcerii a acoperit acest eveniment. Nu s-a mai auzit nici un cuvânt despre el. în 1981, în timpul unei vizite în România, am traversat Sărmăşelul. Deodată, la poalele unor dealuri sterpe, am observat un cimitir singuratic şi un monument pe care se afla înscrisă de mult uitata poveste a masacrului de la Sărmaş. Mi s-a trezit interesul şi am hotărât să cercetez cazul în viitoarea mea vizită documentară în România. Pre­zenta relatare are la bază aceste cercetări.

Reconstituirea evenimentelor se bazează în primul rând pe interviurile personale pe care le-am condus, de la 18 iunie la 28 iunie 1984, la Sărmaş, Sărmăşel şi în multe alte sate învecinate. 30 de săteni şi soţiile lor – 16 maghiari şi 14 români – care au fost martori ai evenimentelor au fost intervievaţi în amănunţime, majoritatea lor în mai multe rânduri. Interviurile au durat câteva zile. în afară de lungile şi detaliatele interviuri, peste 25 de săteni, atât maghiari, cât şi români, şi-au oferit amintirile, toate întărind contururile imaginii născute din lungile interviuri.

În timpul cercetării efectuate, profesorul Grigore Ploeşteanu, cercetător-şef la Centrul de Ştiinţe Sociale din Târgu-Mureş, mi-a pus la dispoziţie studiul său nepublicat şi materiale de arhivă referitoare la masacrul de la Sărmaşu. Profesorului Vasile Suciu, din Târgu-Mureş, şi soţiei sale Irene li se cuvine adânca mea recunoştinţă pentru stabilirea contactelor şi aranjarea interviurilor în timpul vizitelor mele la faţa locului, la Sărmaş şi în satele vecine.

Studiul şi vizitele mele la faţa locului aproape au coincis cu sobrele ceremonii de comemorare a patruzeci de ani de la Holocaustul transilvănean, ocazie cu care mulţi demnitari, români şi străini, au vizitat cimitirul din Sărmăşel. Toată această activitate a reîmprospătat în mod inevitabil memoriile şi a sporit intensitatea sentimentelor celor aflaţi în Sărmaş.

Am ascultat multe relatări despre masacrul de la Sărmaş, unele dintre ele evident false, emise numai pentru a justifica cele întâmplate, în următoarele pagini am reconstituit masacrul după cum am crezut eu că s-au petrecut lucrurile şi vă rog să fiţi convinşi de integritatea mea în această privinţă.

*

Sărmaş şi Sărmăşel, înconjurate de dealuri şi păduri, sunt sate situate în Câmpia Transilvaniei, aproape la jumătatea drumului dintre Cluj şi Târgu-Mureş.

La începutul celui de al doilea război mondial, populaţia acestor sate era de aproximativ 4.000 de suflete şi era alcătuită, aproape în mod egal, din maghiari şi români, cu 200 de evrei pentru menţinerea echili­brului. Erau aşezări prospere, situate deasupra unor bogate zăcăminte de gaze naturale.

În septembrie 1940, a doua decizie de la Viena, bazându-se pe arbitrajul dictatorial al Germaniei naziste şi al Italiei fasciste, a transferat nordul Transilvaniei de sub suveranitatea României sub cea a Ungariei, incluzând două treimi din populaţia evreiască a acestui teritoriu. în Sărmaş, mai mult ca oriunde în Transilvania, deficienţele arbitrajului puteau fi lesne observate. Sărmaş a rămas în România, şi linia de separare, desenată de Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, forma o uriaşă enclavă în jurul lui, întrerupând traficul feroviar şi rutier dintre restul Transilvaniei de Nord şi ţinuturile secuieşti. Unii au crezut că Hermann Goering dorea să achiziţioneze gaz metan pentru întreprinderile sale, iar această enclavă fusese creată pentru a-i realiza dorinţa. Cu toate acestea, motivul pentru care enclava-obstacol a fost creată nu a fost niciodată explicat suficient. Zonele cu o populaţie masiv românească precum Maramureş, Sălaj, Someş, Bistriţa-Năsăud şi ţinutul Oaşului din regiunea Satu Mare fuseseră date Ungariei, în timp ce zona Sărmaşului, cu o apreciabilă populaţie maghiară, rămăsese în România. Săr­maş simboliza toate problemele Transilvaniei divizate.

În timpul lungii istorii a Transilvaniei, atât maghiarii, care ajunse­seră aici în anul 1000 d.C, cât şi românii, care se consideră descendenţii coloniştilor din provincia romană Dacia, au pretins acest teritoriu. La sfârşitul primului război mondial, preşedintele Woodrow Wilson s-a pronunţat pentru dreptul de autodeterminare al majorităţii româneşti din Transilvania şi teritoriul a devenit parte integrantă a României. Nume­roasa minoritate maghiară rămase iredentistă; ea aştepta intervenţia Ungariei, apoi a Italiei fasciste şi, în cele din urmă, a Germaniei naziste.

Deşi Ungaria şi România sunt ţări vecine, tratamentul la care erau supuşi şi condiţiile în care trăiau evreii din cele două ţări diferea considerabil. Evreii din Ungaria erau asimilaţi, în timp ce gradul de asimilare a celor din România cunoştea multe fluctuaţii. Deşi antisemitismul era în creştere, atât în Ungaria, cât şi în România în perioada interbelică, evreii transilvăneni rămăseseră loiali Ungariei, chiar şi după ce teritoriul fusese cedat României.[1] Această loialitate a fost şi mai mult întărită de corupţia şi antisemitismul românesc.

Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania, în iunie 1941, a creat o situaţie complet nouă. În România războiul a adus pogromuri – de exemplu la Iaşi – şi deportarea evreilor din Bucovina şi Basarabia în Transnistria, o zonă a Uniunii Sovietice ocupată de români. Acolo românii au comis atrocităţi îngrozitoare împotriva evreilor. Cu toate acestea, românii au refuzat să dea curs cererilor naziştilor de a preda Germaniei populaţia evreiască pentru a fi dusă în lagărele de extermi­nare din răsărit.

Un număr semnificativ de evrei români au fost trataţi cu o surprinzătoare moderaţie, printre ei şi evreii din Transilvania de Sud, aflată sunt jurisdicţie română.

În Ungaria, aripa conservatoare a clasei conducătoare, reprezentată de Regentul Miklos Horthy şi de primul ministru Miklos Kállay, a pro­tejat peste 800.000 de evrei, aflaţi sub jurisdicţie ungară, de deportările nemţilor. Ei au folosit drept justificare faptul că, dacă vor ceda germanilor în această privinţă, atunci naziştii vor avea în curând pretenţii „împotriva întregii elite maghiare”.[2] Cu toate acestea, antisemitismul continua şi sporea; forţele pro-naziste, conduse de Bela Imredy, se puteau baza pe numeroşii suporteri antisemiţi, proveniţi din rândurile birocraţiei, ale clasei de mijloc şi, mai ales, din rândurile studenţimii şi ale corpurilor ofiţereşti.[3] Antisemitismul domina şi în acele părţi ale Transilvaniei încorporate Ungariei. La Carei, ofiţeri şi soldaţi unguri au profanat sinagoga. La Sighet, soldaţii unguri atacau în mod constant evreii. Unii ofiţeri maghiari nu se împotriveau deloc planului german de a ucide toţi evreii din Ungaria.[4]

La 19 martie 1944 Germania a ocupat Ungaria, Kâllay a fost demis şi a fost numit un cabinet sub conducerea lui Imredy; Adolf Eichmann a sosit la Budapesta pentru a implementa, în Ungaria, „soluţia finală”.[5]

Deşi se temuse de complicaţii, Eichmann va mărturisi, mai târziu, că în Ungaria „totul a mers ca în vis”.[6] Deportările, care începuseră în mai, se desfăşurau sub ochii întregii lumi, într-un moment în care războiul era deja pierdut.[7] Autorităţile imredyste maghiare i-au depăşit, în zelul lor de a-i expulza pe evrei, chiar şi pe germani.[8] Evreii unguri, cu excepţia celor din Budapesta, au fost duşi la Auschwitz.[9] Acest record nu ar fi putut fi realizat fără deplina cooperare a liderilor imredyşti.[10]

Majoritatea ungurilor din Sărmaş, la fel ca cei din celelalte părţi ale Transilvaniei, miza pe victoria germană. Ei credeau că, „dacă Hitler le dăduse jumătate din Transilvania, le va da şi restul dacă va câştiga războiul”.[11] Cei mai mulţi dintre maghiarii transilvăneni, deci şi cei din Sărmaş, se comportau astfel, bazându-se pe ceea ce ei considerau a fi viitorul Ungariei: convingerea într-un destin comun ungaro-german.[12] Această versiune a naţionalismului ungar în 1944 – speranţele şi temerile, standardele sale morale şi intelectuale, mentalitatea sa – au jucat un rol crucial în desfăşurarea evenimentelor din Sărmaş.

Timp de patru ani, graniţa cu Ungaria s-a aflat la mai puţin de jumătate de oră de mers pe jos de Sărmaş. Astfel, mulţi unguri din Sărmaş au fost favorabili ocupării, la 19 martie 1944, a Ungariei de către Germania şi a formării unui guvern imredyst la numai câteva mile depărtare de casele lor. A început o perioadă de provocări zilnice şi incidente împotriva evreilor şi românilor. După această zi, evreii din Sărmaş nu au mai avut o clipă de linişte.[13]

Locuitorii evrei ai Sărmaşului, la fel ca şi alţi evrei din Transilvania, se considerau maghiari loiali.[14] Evreii transilvăneni şi-au menţinut identitatea lor ungară în timpul celor 20 de ani de guvernare română, ignorând îndelung onoratul obicei conform căruia o minoritate trebuie să susţină puterea guvernantă. Ei şi-au păstrat această identitate în ciuda marilor neajunsuri economice, sociale şi politice pe care şi le-au cauzat. Aşa după cum liderul democrat transilvănean Iuliu Maniu spunea: „Evreii din Transilvania au privit întotdeauna spre Budapesta”.

Românii din Sărmaş nu nutreau o deosebită simpatie faţă de evreii de acolo sau din oricare altă parte a Transilvaniei. Evreii erau unguri în ceea ce priveşte limba pe care o vorbeau, sentimentele şi cultura lor. Înainte de 1918 ei fuseseră loiali Ungariei, iar după 1918 rămăseseră o enclavă maghiară care opunea rezistenţă asimilării. Atitudinea ţăra­nilor români din Sărmaş faţă de evrei era dominată de decenţă şi raţiune.[15] Nimic nu era mai departe de gândul săteanului român din Sărmaş decât să prade, să tortureze vecinul şi, apoi, să-l predea pentru a fi măcelărit. După ocuparea Sărmaşului de către unguri, în septembrie 1944, românii au privit instinctiv către evrei ca spre o altă minoritate persecutată ca şi ei.

În 1944, evreii din Transilvania de Nord (sub dominaţie ungară) înţeleseseră, în ciuda culturii lor maghiare, ce le pregătea guvernul Ungariei. Cu toate acestea, deşi graniţa se afla foarte aproape, cunoşteau limba română, precum şi zona geografică, iar, în multe cazuri, aveau chiar rude în Transilvania de Sud. Puţini au fost evreii care au fugit din Transilvania de Nord spre România.

Evreii din România, cu ajutorul ţăranilor români, au organizat un „transport clandestin” de-a lungul graniţei cu Ungaria pentru a-şi salva conaţionalii din ghearele lui Eichmann şi ale jandarmeriei ungare. Autorităţile române au ignorat operaţiunile de salvare.17 Totuşi, mulţi dintre refugiaţii care au trecut graniţa în România veneau de departe, din Budapesta sau din teritoriul Ungariei stabilit după Trianon. în satele şi oraşele transilvane măsurile împotriva evreilor au fost aplicate foarte rapid; iar în cele trei sau patru săptămâni care au precedat ghetoizarea, evreii au fost ţinuţi sub controlul strict al fasciştilor maghiari locali, astfel încât le era imposibil să scape. Pe de altă parte, evreii din Buda­pesta nu erau cunoscuţi de localnici şi se puteau furişa peste graniţă.

La 23 august 1944, România a întors armele. Deşi românii se temeau să deschidă porţile ţării duşmanului ereditar – Rusia -, realismul românesc înţelesese că nu există alternativă. În acelaşi timp. Regele Mihai a cerut eliberarea Transilvaniei de Nord. Gestul României a constituit o surpriză totală atât pentru Berlin, cât şi pentru Budapesta, în învălmăşeala ce a urmat şi în timp ce nemţii erau ocupaţi cu con­secinţele trădării României, Miklos Horthy a reuşit să debarce cabinetul imredyst şi l-a numit pe generalul Gadza Lakatos prim-ministru, însărcinându-l cu încheierea unui armistiţiu cu puterile occidentale.

Ca replică, comandamentul militar maghiar, în care existau prea mulţi comandanţi de origine etnică germană, a ordonat o acţiune militară preventivă, lipsită de orice speranţă de succes, îndreptată împotriva României. La 1 septembrie 1944, un duel de artilerie a izbucnit în apropiere de Sărmaş. Evreii şi intelectualii români au fugit din Sărmaş cu trenul. Totuşi, într-o gară, nu departe de Sărmaş, un ofiţer superior român a oprit trenul şi i-a trimis pe toţi înapoi, dându-le asigurări că măsurile necesare de apărare fuseseră luate de partea română.[18]

Principalul atac ungar a început la 5 septembrie 1944.[19] Nu existau practic forţe ale armatei române care să se opună invadatorilor unguri.

Obiectivul Ungariei era ocuparea Transilvaniei de Sud şi stabilirea unei bune poziţii defensive pe crestele Carpaţilor şi ale Alpilor Transilvani. După ce a devenit evident faptul că acest obiectiv nu putea fi atins, maghiarii şi germanii au încercat, cel puţin, să atingă Mureşul şi să apere această poziţie, dar au eşuat. Efectivele româneşti reduse, împreună cu voluntari civili, au opus o rezistenţă înverşunată şi i-au ţinut la distanţă.[20] Totuşi, trupe româneşti importante nu au putut fi deturnate de la misiunea lor de apărare a frontierei din cauza necesităţii strategice ce a asigurat tranzitul rapid şi eficient al trupelor sovietice prin Alpii Transilvani şi Porţile de Fier ale Dunării. Preţul acestui succes strategic consta în ocuparea temporară, de către armata ungară şi, într-o mai mică măsură, de cea germană, a 1.500-2.000 de mile pătrate de teritoriu românesc.

În jurul orei 10 dimineaţa, în ziua de 5 septembrie 1944, armata ungară [cunoscută din 1848 sub denumirea de Honvéd, adică „apărătoarea patriei”) a intrat în Sărmaş, cântând de răsuna valea, după cum îşi reamintesc martorii. Împreună cu trupele venea şi un fiu al Sărmaşului, József Biró, îmbrăcat în uniforma de locotenent al armatei ungare. Imediat, autorităţile de ocupaţie l-au numit pretor (echivalentul oficia­lităţii care, în administraţia română, răspundea de un judeţ). Îndată, Biró a cerut tuturor bărbaţilor unguri din sat, în vârstă de 15 până la 45 de ani, să se înscrie, ca voluntari, în Nemzetörség (Garda Naţională). Aproape toţi cei în cauză au dat curs acestei cereri. El a distribuit broşuri, tipărite în maghiară şi română, îndemnându-i pe evreii şi românii care se ascundeau să revină la casele lor. Armata şi statul ungar vor garanta securitatea şi drepturile populaţiei paşnice.[21] în acel moment, 126 de evrei încă mai trăiau în sat.[22]

Atunci Biró a luat legătura cu Gyula Varga, farmacistul din loca­litate, şi cu soţia sa;[23] a organizat Garda Naţională; a stabilit o reţea de informatori unguri şi a ordonat o adevărată vânătoare împotriva evreilor, care se ascundeau, şi a intelectualilor români. Cu acordul său, locuinţele evreilor şi ale românilor care fugiseră erau prădate în mod sistematic de către populaţia maghiară.[24] După aceste evenimente, Biro şi-a dat demisia, cedând atribuţiile sale localnicilor: Sándor Szalay, ca primar şi J. Cziráky, ca ajutor al său, ambii fiind simpatizanţi nazişti maghiari.[25]

La 7 septembrie 1944, a treia zi de ocupaţie maghiară, un detaşament al jandarmeriei ungare – cu pene de cocoş la pălării şi cântând marşul dictatului de la Viena – a intrat în Sărmaş. Sătenii mai vârstnici îşi aminteau de ei înainte de 1918; brutalităţile lor faţă de ţărani fuseseră notorii (jandarmii erau plasaţi numai în zonele rurale; oraşele aveau parte de o forţă poliţienească mai civilizată). Venirea jandarmilor a schimbat situaţia. Respectivul detaşament de jandarmi provenea de la fascista şcoală de Jandarmi din Zalău, în apropiere de Sărmaş, situată în partea ungară a Transilvaniei. Aceiaşi cadeţi participaseră, în mai 1944, la ridicarea şi deportarea la Auschwitz a evreilor unguri. [26]

În luna septembrie 1944, linia frontului se afla la o distanţă maximă de 15-20 de mile, aşa că evenimentele s-au desfăşurat pe fondul zgomotului surd şi constant al artileriei, în timp ce militari unguri răniţi apăreau zilnic în Sărmaş. În ciuda promisiunilor lui Biró, jandarmii încurajau populaţia maghiară să acţioneze împotriva evreilor şi a românilor. Ei făceau apel la temerile şi prejudecăţile ungurilor. A început o adevărată vânătoare împotriva prizonierilor de război români. Teroarea împotriva intelectualităţii româneşti, a prizonierilor de război români şi a evreilor care se ascundeau s-a extins şi în satele vecine.[27]

Căpitanul László Láncz a preluat comanda operaţiilor la 7 septem­brie 1944 şi a dat arme voluntarilor locali din Garda Naţională.[28] La fel cum se întâmplase anterior în Ungaria, evreilor li s-a ordonat să poarte steaua galbenă şi să pună acelaşi însemn pe locuinţele lor. Cei mai apropiaţi consilieri ai căpitanului Láncz erau Gyula Varga, farma­cistul ungur, şi soţia acestuia, Catherine. împreună cu fiul lor adoptiv, Daniel Bethlen, ei aveau să joace un rol important în desfăşurarea eve­nimentelor.[29]

În seara următoare, luni 11 septembrie 1944, jandarmii, însoţiţi de un ghid local, membru al Gărzii Naţionale, i-au scos pe evrei din casele lor şi i-au strâns în locuinţa şi şopronul lui Ioan Pop, super-intendent de lucrări publice. Casa acestuia fusese desemnată ca ghetou, până la ducerea la îndeplinire a „soluţiei finale”.

Deoarece câţiva dintre românii de vază din Sărmaş şi unii prizonieri de război români erau deja deţinuţi acolo, odată cu sosirea celor 126 de evrei locul devenise îngrozitor de aglomerat. Cu excepţia acestui inconvenient, tratamentul la care au fost supuşi evreii şi românii, în primele zile, poate fi considerat decent. Evreilor chiar li s-a permis să se în­toarcă, sub escortă, la locuinţele lor pentru a-şi mai aduce provizii şi obiecte pe care nu le putuseră lua în momentul grăbitei lor arestări. Cu toate acestea, jandarmi şi săteni unguri înarmaţi blocau complet accesul în zonă, zi şi noapte.[30]

Marţi, 12 septembrie 1944, în timp ce evreii se aflau sub pază, Sándor Szalay, căpetenia satului, şi adjunctul său, J. Cziráky, au orga­nizat şi au condus operaţiunile de jefuire a locuinţelor evreieşti şi a caselor românilor arestaţi.[31] Conform mărturiei semnate a lui Károly Bus, fost membru al Gărzii Naţionale Maghiare, „aproape toţi ungurii din Sărmaş au participat la acest jaf”.[32] Ungurii i-au invitat şi pe locuitorii români să li se alăture, dar au fost refuzaţi fără echivoc.[33]

Miercuri, 13 septembrie 1944, a fost o zi relativ calmă pentru prizonieri – doar câţiva evrei au fost scoşi să sape şanţuri sau gropi pentru militarii unguri ucişi pe front. Hrana şi apa se terminaseră însă. Jandar­mii şi, în special, membrii Gărzii Naţionale, care erau voluntari din sat, i-au împiedicat pe ceilalţi săteni, în majoritate români, dar şi câţiva unguri, să aducă hrană şi apă deţinuţilor. Înjurând şi proferând obsce­nităţi, ei i-au gonit, sub ameninţarea armelor, pe cei ce încercau să ajute.[34] Foamea şi setea vor continua să-i chinuiască pe prizonieri de acum încolo. Jandarmii şi Garda Naţională menţineau carantina fără să furni­zeze însă apă şi hrană.

Joi, 14 septembrie 1944, a început degradarea şi adevăratele chinuri fizice şi psihice. Dimineaţa, evreii bătrâni, selectaţi cu grijă după vârstă – oameni de 75, 82 şi 83 de ani -, au fost scoşi în curte, unde au fost siliţi, sub ameninţarea puştilor, să execute tot felul de dansuri, spre marea distracţie a membrilor Gărzii Naţionale şi a jandarmilor. Prizonierii în vârstă au fost astfel hărţuiţi până la sfârşit.

Printre prizonieri se afla şi Arthur Hász cu familia sa, inclusiv fiica sa Vera, cei mai respectaţi evrei din Sărmaş. Arthur Hász, care studiase la Leipzig, era inginerul şef şi directorul morii din localitate. Oamenii şi-o amintesc pe Vera ca pe o fată frumoasă şi bine instruită. Poate că mulţi dintre tinerii unguri îi purtau pică – un amestec de invidie şi frustrare. În noaptea aceea, membrii Gărzii Naţionale au târât-o pe Vera afară, au bătut-o cu brutalitate şi au violat-o. Ea s-a luptat să se apere. Ţipetele ei s-au amestecat macabru cu zgomotele salvelor de artilerie, care anunţau eliberarea. Frontul era la o distanţă de numai 18 mile. Vera s-a întors dimineaţa. Însângerată, palidă, umilită, ea zăcea lângă părinţii săi. Nu s-a mai mişcat toată ziua. În timpul orgiei publice, E. Mora, doctorul român, şi doi preoţi români, Stupineanu şi Mic – prizonieri şi ei – fuseseră luaţi cu forţa şi li se ordonase să participe.[35]

Vineri, 15 septembrie 1944, nu s-a întâmplat nimic neobişnuit: foamete, sete şi torturantele jocuri la care erau supuşi bătrânii. Toate obiectele de valoare, care se aflau asupra prizonierilor evrei şi români, fuseseră furate de membrii Gărzii Naţionale. Seara, Vera Hász a fost iar dusă – de data aceasta împreună cu o altă fată evreică – pentru a fi torturată şi violată în timpul nopţii de membrii Gărzii Naţionale şi de jandarmi. E. Mora şi preoţii români au fost iarăşi „invitaţi” să participe. Mora îşi amintea că „fetele s-au întors dimineaţa aproape inconştiente, zăcând toată ziua ca şi cum erau moarte”.[36]

În după-amiaza acelei zile de vineri, jandarmii unguri au înscenat un proces prizonierilor români. E. Mora a fost pus în libertate.[37] Ceilalţi au fost şi ei eliberaţi, numai pentru a fi rearestaţi imediat după aceea. Magistratul Vasile Banu a fost probabil asasinat;[38] ceilalţi au fost duşi, într-un camion, la Cluj, şi de acolo au fost expediaţi în marşuri ale morţii, întâi prin Ungaria şi apoi în Austria, unde au fost eliberaţi, în cele din urmă, de armata Statelor Unite. Nu toţi au reuşit să supravieţuiască. Bătrânul preot Micu, care nu putea ţine pasul, a fost împuşcat în apropierea Budapestei. Aceeaşi soartă au avut-o şi alţi români care au fost adăugaţi grupului de prizonieri mai târziu, pe drum.[39] E. Mora a fost mai norocos. Deoarece satul şi răniţii unguri aveau nevoie de un medic, a fost lăsat în pace şi nu a fost deportat.

În seara zilei de 17 septembrie, evreii se pregăteau să întâmpine sabatul şi Roş-Haşana [Noul An evreiesc]. Atunci când românii au fost duşi la proces, prizonierii evrei au cerut lămuriri cu privire la soarta lor. Li s-a spus că vor fi duşi la Cluj şi de aici la Budapesta, unde vor fi puşi să muncească în complexul industrial de la Csepel. Evreii au crezut ceea ce li s-a spus.[40]

După o altă noapte toridă ca de vară, petrecută în foamete, sete şi violuri, dimineaţa a început cu dansul şi gimnastica obligatorie pentru bătrâni. Douăzeci de bărbaţi evrei mai tineri au fost aleşi pentru muncă, li s-au dat hârleţe şi alte unelte. Ei au fost duşi, în marş, pe dealurile Sascutului, de partea cealaltă a şoselei Cluj-Târgu-Mureş, la o distanţă de două, trei mile. Au fost puşi să sape două gropi mari (prima de 11 iarzi pe 3, iar cea de a doua de 10 iarzi pe 2).[41] Deoarece în mod evident acestea erau gropi comune, muncitorilor evrei care văzuseră prea multe nu li s-a dat voie să se întoarcă.[42]

Ţăranii Traian Oroian (în vârstă de 75 de ani în 1984), bătrânul Ioan Hulpe (96 de ani în 1984, dar încă foarte vioi) şi fiul acestuia, Ioan Hulpe (în vârstă de 15 ani în 1944) povestesc restul evenimentelor. În noaptea de vineri, 15 septembrie 1944, ei au primit ordin de la membrii Gărzii Naţionale să se prezinte la casa supraintendentului de lucrări publice în ziua următoare, la amiază, împreună cu carele lor cu boi şi cu mâncare pe trei zile. Când au ajuns acolo, au găsit alţi săteni, toţi români, cu încă 12 care cu boi.[43]

Sâmbătă, 16 septembrie 1944, la amiază, sătenii aşteptau în căldura toridă, împreună cu cele 14 atelaje. La 2 după-amiază jandarmii le-au ordonat evreilor să iasă. După ce 20 de tineri fuseseră deja luaţi, grupul număra 68 de femei, peste o duzină de copii între 1 şi 8 ani, peste treizeci de adolescenţi (majoritatea sub 15 ani), 20 de persoane între 50 şi 60 de ani şi 6 persoane între 70 şi 83 de ani.[44] Evreii se temeau. Ei i-au întrebat pe jandarmi şi pe consătenii lor, membri ai Gărzii Naţionale, unde vor fi duşi. Multe femei au început să plângă şi se crease panică. Bărbaţii şi femeile mai în vârstă. împreună cu copiii mici, au primit ordin să se suie în carele trase de boi; tinerii urmau să plece în marş, în grupuri adunate în jurul fiecărui car. Cel puţin câte doi jandarmi însoţeau fiecare car şi procesiunea se puse în mişcare. Traian Oroian, un om hotărât, i-a pus pe cei doi Hulpe în capul coloanei. Ioan Hulpe, tatăl, era singurul care înţelegea maghiara la perfecţie. „Lăsaţi-l pe el să meargă în frunte – pentru orice eventualitate”, îşi aminteşte T. Oroian că ar fi spus.

Coloana înainta încet prin Sărmăşel. Evreii erau extenuaţi de foame şi de cinci sau şase zile de sete. Chiar şi boii sufereau. Oroian i-a spus lui Hulpe să le ceară jandarmilor, în maghiară, să permită adăparea boilor. Ei i-au răspuns: „Animalele care trag la jug au voie să bea apă, dar vă veţi pierde viaţa dacă îndrăzniţi să daţi măcar un strop de apă animalelor din care sau celor care merg pe jos”. Românii au fost nevoiţi să desjuge boii şi să-i adape la o fântână, în timp ce evreii. în special copiii, cerşeau în van puţină apă.

La Sărmăşel, Erzsebet Budai, de origine ungară, a văzut coloana şi a recunoscut doi jandarmi, János Pánczel şi Sándor Pál, care îi fuseseră colegi de şcoală, amândoi originari din Sărmaş. Ea i-a întrebat: „Unde îi duceţi pe evrei?” Pánczel a replicat în universalul stil cazon: „Unde am primit ordin să-i ducem”. Doamna Budai a vrut să dea apă copiilor evrei, dar a fost alungată.[45]

În timp ce umbrele înserării deveneau din ce în ce mai lungi, coloana nenorociţilor evrei părăsea Sărmăşelul şi se îndrepta spre şoseaua Cluj-Târgu Mureş, apropiindu-se de pădure. Dl. Oroian își aduce aminte că, la un moment dat, coloana s-a oprit brusc. Un soldat s-a dus să vadă care era cauza acestei întârzieri. Familia Hász se afla printre cei care urcaseră în carul lui Oroian. Dl. Hász stătea în picioare, alături de fiica sa maltratată, îmbrăţişată de mama sa. Dl. Oroian a sugerat, „Domnule Hász, acum e momentul potrivit. Fugiţi în pădurea de lângă noi. Jandarmul a plecat. O să reuşiţi”. Arătând spre soţia sa şi spre fiica sa plină de sânge, Hász i-a răspuns domnului Oroian: „Mul­ţumesc, Traiane, Dumnezeu să te binecuvânteze, dar nu le pot părăsi”. Şi a rămas.

În cele din urmă, pe la apus, coloana a ajuns la kilometrul 61-62 de pe şosea, într-un loc singuratic: de o parte se găseau dealurile golaşe ale Sascutului (unde aşteptau, pregătite, gropile comune); de partea cealaltă era o fântână şi, nu foarte departe, mai erau două căsuţe, una aparţinea pădurarului Ioan Mocea, iar cealaltă ajutorului său, Ioan Aluaşi. Convoiul carelor trase de boi a primit ordin să se oprească lângă fântână. Evreii au fost puşi să coboare şi erau împinşi cu brutalitate. Ei au cerşit pur şi simplu apă. Cererii lor i s-a răspuns cu insulte. Evreii au fost siliţi să se aşeze lângă fântână, să nu se mişte şi să nu vorbească. Românii şi cele 14 care de boi au fost trimise înapoi, la Sărmaş.

Aproape 40 de ani mai târziu, la 21 iunie 1984, călătoream, în amurg, pe aceeaşi porţiune de şosea, îndreptându-mă spre Cămăraşu, unde locuieşte acum, împreună cu soţia sa, ultimul martor al evenimentelor acelei nopţi, fostul ajutor de pădurar, Ioan Aluaşi.[46] O milă mai încolo am părăsit drumul asfaltat şi am apucat-o pe Cămăraşu. De aici încolo se întindea un drum de ţară.

Atât domnul, cât şi doamna Aluaşi, în vârstă, acum, trecuţi de 70 de ani, lucrau în grădina de legume. După ce copiii din sat i-au strigat, m-am recomandat şi le-am explicat motivul vizitei mele. Ne-am aşezat în jurul mesei, la lumina unei lămpi cu gaz, şi familia Aluaşi a început să povestească cele întâmplate în acea noapte de neuitat din 16-17 septembrie 1944.

În perioada respectivă, atât dl. Aluaşi, cât şi dl. Mocean, care lucrau ca pădurari, trăiau împreună cu soţiile şi copiii lor (şase şi, respectiv, nouă copii) în două case din apropierea fântânii. La apusul soarelui ei au văzut sosirea carelor cu boi şi au recunoscut imediat pe evreii din Sărmaş. Evreii implorau să li se dea apă; cei doi pădurari şi soţiile au vrut să le dea apă, dar au fost goniţi de jandarmi. Ei şi-au trimis apoi copiii cu apă, dar nici ei nu au avut mai mult succes decât părinţii lor. Dl. Aluaşi i-a auzit pe jandarmi spunându-le evreilor că vor fi duşi „la Koloszvár”, adică la Cluj.

Jandarmii şi câţiva membri ai Gărzii Naţionale au intrat în casele celor doi pădurari şi le-au spus să „stea liniştiţi şi să se ţină departe de evrei, altfel…”. După lăsarea întunericului au sosit camioane încărcate cu jandarmi unguri.[47] A apărut şi o limuzină elegantă, iar un ofiţer a descins din ea.[48] Au fost aprinse câteva felinare cu petrol lampant şi jandarmii, înarmaţi şi purtând felinarele, au început să urce dealurile. A fost multă vânzoleală între camioanele staţionate pe şosea şi dealul din apropierea gropilor comune.

I. Aluaşi şi I. Mocean, foarte alarmaţi, s-au ascuns în lanurile de porumb. Astfel, se aflau mai aproape de gropile comune, dar nu puteau fi văzuţi. Ei îşi lăsaseră soţiile şi copiii într-una din case, sperând că, dacă vor veni ungurii, femeile şi copiii minori nu vor prezenta vreun interes pentru ei.

Dl. Aluaşi îşi aminteşte liniştea sinistră din acea noapte fără lună, prevestitoare a terorii ce avea să urmeze. După miezul nopţii a avut loc un schimb de semnale luminoase între ungurii aflaţi pe dealuri şi cei de pe şosea. Dl. Aluaşi, veteran de război, şi-a dat seama ce va urma; el i-a spus dlui. Mocean: „Acum or să-i omoare pe evrei”.

Într-adevăr, la puţin timp după semnalele luminoase, evreilor de lângă fântână li s-a ordonat să se ridice şi să urce dealul Sascutului până la gropile comune. Urcuşul era foarte anevoios. Jandarmii au început să-i bată şi să-i brutalizeze şi o mulţime de vaiete şi plânsete au urmat. Oamenii erau siliţi să urce cu unul, de multe ori cu doi copii mici în braţe [49]

Apoi a urmat o tăcere de moarte. Dl. Aluaşi putea auzi chiar paşii jandarmilor care patrulau, în întuneric, pe şosea. Deodată, sus pe deal (aproximativ la 200 de iarzi de ascunzătoarea dlui Aluaşi din lanul de porumb) s-a auzit un bocet cutremurător. În faţa gropilor comune, evreii din carele trase de boi îi întâlniseră pe cei 20 de bărbaţi care săpaseră gropile în timpul zilei. Deoarece jandarmii nu doreau ca şi hainele să fie îngropate, ei le-au ordonat evreilor să se dezbrace. În clipa aceea, evreii, stând goi în lumina slabă a felinarelor, îşi vedeau sfârşitul cu ochii.[50]

După ce evreii au fost despărţiţi în două grupuri – de 65 şi, respectiv, de 61 de persoane – se pare că jandarmii i-au gonit spre gropile comune.[51] Tirurile a două mitraliere s-au auzit împreună cu focuri trase din multe alte arme. Vacarmul de gemete, strigăte şi plânsete a sporit. Dl. Aluaşi, ca veteran, a putut distinge cu uşurinţă diferitele arme din care se trăgea – deşi împuşcăturile erau aproape estompate de ţipetele de durere, care au continuat ceasuri în şir, până în zori.[52] O grupă de jandarmi după alta (fiecare fiind compusă din 10 persoane) cobora din camioanele staţionate pe şosea şi, printre strigăte şi împuşcături, se ducea să-i înlocuiască pe cei care obosiseră ucigând. După ce se odihneau, jandarmii care reveniseră la camioane urcau iarăşi dealul pentru a-i schimba pe cei care îi înlocuiseră la rândul lor. Acţiunea a continuat ore în şir.

Dl. Aluaşi s-a întrebat de ce a durat atât de mult. Oare era nevoie de atâta timp pentru a împuşca 126 de oameni goi – majoritatea femei, copii şi vârstnici? Dl. Aluaşi s-a lămurit abia în februarie 1945, când a avut loc exhumarea.

Victimele, aşa cum indicau numeroasele rapoarte în urma exhumării, fuseseră bătute cu lopeţi şi alte obiecte dure şi ascuţite, neidenti­ficate, în afară de rănile prin împuşcare, majoritatea aveau craniile fracturate. Fracturile erau profunde, fără urme de gloanţe – uneori oasele membrelor şi coastele erau secţionate. Multe dintre victime fuseseră împuşcate cu pistolul şi asupra lor se trăsese de câteva ori. Aproape toţi copiii între un an şi şase ani nu fuseseră împuşcaţi. Copiii cei mai mici au fost îngropaţi de vii – uneori ei se mai aflau încă în braţele protec­toare ale părinţilor lor mutilaţi şi asasinaţi. După toate probabilităţile, unii adulţi, răniţi grav cu paturile armelor, hârleţe şi baionete, fuseseră zvârliţi încă vii în gropi şi apoi au fost acoperiţi cu straturi de pământ.[53]

Înaintea răsăritului, dl. Aluaşi a putut vedea, în lumina difuză a zorilor, jandarmi urcând dealul cu hârleţe. Păreau că acoperă gropile comune cu straturi de pământ.[54] Au coborât mai târziu, încărcaţi cu îmbrăcămintea victimelor, pe care au pus-o în camioane. Apoi, toată lumea a părăsit scena evenimentelor. Aşa cum îşi amintesc d-na şi dl. Aluaşi, ziua de duminică, 17 septembrie 1944, s-a bucurat de un răsărit superb.

Pál Kiss, un ţăran ungur care, datorită faptului că ştia bine limba română, lucra ca cenzor la oficiul poştal din Sărmaş, fiind şi membru al Gărzii Naţionale, a fost primul care a anunţat: „Acum evreii dorm bine. Am făcut tot ce trebuie ca să fim siguri de acest lucru”.[55]

Familiile Aluaşi şi Mocean erau cutremurate de experienţa pe care o trăiseră noaptea precedentă, după cum la fel de şocaţi erau şi sătenii din Sărmăşel şi Sărmaş, care auziseră, de la distanţă, împuşcăturile şi strigătele. Dar sfârşitul zilei de 17 septembrie avea să aducă familiilor Aluaşi şi Mocean ceva cu mult mai îngrozitor decât amintirile nopţii anterioare. Membrii ai Gărzii Naţionale, toţi unguri din sat, au venit la casele lor şi, ţinându-şi armele la vedere, i-au întrebat: „Ce aţi văzut azi noapte? Aţi auzit ceva?”. Ei i-au ameninţat şi i-au băgat în sperieţi pe cei doi pădurari şi familiile lor.

Temându-se pentru viaţa lor, Ioan Aluaşi şi Ioan Mocean şi-au părăsit locuinţele împreună cu familiile şi au fugit sub protecţia nopţii. Până la eliberare, ei s-au ascuns în pădure. Pădurile mişunau de refugiaţi, lor adăugându-li-se, după masacru, şi supravieţuitorii evreilor din Sărmaş.[56] Cei doi pădurari scăpaseră şi ei în ultimul moment. Autorităţile maghiare, şi în special sătenii, au organizat în următoarele săptămâni o adevărată vânătoare de oameni pentru a-i captura pe toţi românii care puteau depune mărturie cu privire la evenimentele petre­cute la Sascut în acea noapte.

Timp de trei sau patru săptămâni după masacru, o linişte de moarte se aşternuse deasupra Sărmaşului. Căpitanul Láncz şi jandarmii săi s-au retras şi noul comandant ungur, mult mai omenos, a aflat cu dezgust despre excesele predecesorului. El a ameninţat cu pedepsele cele mai crunte ale legii marţiale pe toţi cei care ar fi fost dispuşi la cea mai mică cruzime şi a dat asigurări tuturor că ordinea şi dreptatea vor fi păzite.[57] Din nenorocire pentru victime – evrei şi români -, acest comandant ungur sosise prea târziu.

La sfârşitul primei săptămâni din octombrie 1944, canonada artile­riei se putea auzi deja foarte aproape. Farmacistul Varga şi soţia sa au fugit împreună cu câţiva membrii ai Gărzii Naţionale. Armata română şi cea sovietică au intrat în Sărmaş câteva ore mai târziu. Tăcerea apăsătoare a ultimelor trei săptămâni s-a spulberat. Oamenii şi-au părăsit ascunzătorile din păduri, iar Ioan Aluaşi şi Ioan Mocean au raportat cu privire la cele întâmplate.

Câţiva refugiaţi evrei au revenit şi ei. N-au mai găsit în viaţă pe nimeni din familiile lor sau pe alţi evrei din sat. Casele lor fuseseră minuţios jefuite. Evreii şi-au recunoscut mobila şi alte obiecte în casele maghiarilor, dar noii proprietari au refuzat să înapoieze prada. Principalele întrebări pe care le-au pus supravieţuitorii s-au referit la oameni şi nu la proprietăţi. Dl. Aluaşi i-a dus la Sascut şi le-a arătat cele două gropi comune. După aceea au urmat multe alte întrebări, puse în special ungurilor din Sărmaş.

Răspunsurile primite nu au fost complete şi nici nu s-au dovedit de mare folos. Foştii membri ai Gărzii Naţionale pretindeau că nu ştiau nimic. Pastorul maghiar se jura că văzuse un document oficial care dovedea că evreii ajunseseră la Cluj, unde au fost predaţi nevătămaţi autorităţilor. Atunci ce era cu mormintele de la Sascut din relatările dlui Mocean, întrebau supravieţuitorii. „Acolo sunt îngropaţi honvezi, care au murit într-un accident rutier”, li s-a răspuns.[59]

Apoi soţii Varga s-au întors. Avuseseră ghinion. Când şi-au părăsit obiectele de valoare într-un camion al armatei ungare, lângă Dej, din cauza unui atac aerian, au constatat, după aceea, că soldaţii unguri plecaseră cu camion şi averea lor cu tot. Cuplul a decis să se întoarcă la Sărmaş. Dar dl. şi d-na Varga nu ştiau să spună că evreii fuseseră trimişi la Cluj sau că în gropile comune de la Sascut au fost îngropaţi militari unguri. Puţin după revenirea lor la Sărmaş, cei doi Varga s-au sinucis. Mulţi dintre ungurii din Sărmaş susţin că soţii Varga nu şi-au luat viaţa, ci „au fost bătuţi cu brutalitate, până au fost omorâţi, de gărzile lui Maniu”. Dar dovezile puse la dispoziţie indică sinuciderea drept cauză a morţii.

În noiembrie şi decembrie a sporit numărul de cereri referitoare la deschiderea unei anchete la Sărmaş. Tribunalul militar din Sibiu a decis să investigheze cazul şi a ordonat arestarea unor săteni maghiari, majoritatea membri ai Gărzii Naţionale. Dar, la scurt timp după aceea, deţinuţii au fost eliberaţi în mod inexplicabil şi au dispărut rapid; nimeni nu i-a mai văzut de atunci.[60]

Noii lideri comunişti de la Cluj – în majoritate maghiari, printre ei se aflau însă şi câţiva evrei şi români, toţi activişti stalinişti – nu s-au dovedit de mare ajutor. Dar energicul conducător al evreilor din Bucureşti, Dr. Willy Fildermann, a putut să dejoace manevrele liderilor de la Cluj. El a obţinut fonduri pentru exhumare de la Comitetul Unit de Distribuţie al Evreilor Americani [American Jewish Joint Distribution Committee - Joint] şi a câştigat şi sprijinul ministrului comunist al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu. În februarie 1945 au sosit ordinele care solicitau începerea exhumării.[61]

Comisia de exhumare a victimelor a fost constituită, la 20 februarie, la Turda. Ea era condusă de Matatias Carp, reprezentantul evreilor români de la Bucureşti (al Comunităţii Evreilor Români cu sediul la Bucureşti), şi de căpitanul Emil Puşcaşiu, comandantul jandarmeriei române de la Cluj. Ignác Honig, rabinul comunităţii evreieşti din Săr­maş, a întâmpinat comisia la sosirea ei în localitate şi i-a înmânat lista cu numele membrilor comunităţii. Medicii (printre care E. Mora) şi reprezentanţii partidelor politice din Sărmaş s-au alăturat membrilor comisiei. Cu toţii au suit cu dificultate dealul Sascutului până la locul unde se aflau gropile comune.[62]

Autorităţile române au ordonat maghiarilor din Sărmaş să ajute la exhumare. Dar maghiarii au răspândit zvonul că, după exhumare, 250 de conaţionali vor fi împuşcaţi drept răzbunare. De aceea bărbaţii de naţionalitate maghiară au fugit din sat şi au revenit treptat, câteva zile mai târziu, după ce devenise evident că nu va avea loc nici o răzbunare. Sătenii români din Sărmaş şi jandarmii români s-au oferit voluntari pentru operaţiunile de exhumare. Acţiunea a început la 21 februarie.[63] Încet, gropile comune au fost descoperite. Exhumarea a durat peste două zile. Oribilele atrocităţi au fost date la iveală: sadicele mutilări, folosirea armelor albe şi a diverselor arme improvizate, copiii „nevă­tămaţi” îngropaţi de vii.[64] În cele din urmă, după ce ancheta oficială la faţa locului a fost terminată, cele 126 de corpuri au fost coborâte lângă şosea şi îngropate pe trei rânduri. Ceremonia rituală a fost efectuată de rabinul Honig.[65] În acel cimitir singuratic victimele şi-au aflat odihna veşnică.

Deoarece masacrul de la Sărmaş a fost cea mai abominabilă atrocitate comisă în Transilvania ocupată de maghiari în timpul celui de al doilea război mondial, ne putem întreba de ce s-a ştiut aşa puţin despre el până în anii ’80. Răspunsul este furnizat de politica sovietică postbelică în România şi, în special, în Transilvania. La 6 martie 1945, câteva zile după exhumarea de la Sărmaş, sovieticii au impus regimul comunist în România. Minoritatea ungară din Transilvania nu se simţea tocmai în largul ei, din cauza rivalităţii tradiţionale cu românii şi din cauza activităţilor pronaziste din timpul războiului.[66] Pentru a pacifica şi controla regiunea, conducătorii stalinişti postbelici au câştigat sprijinul minorităţii maghiare, refuzând să investigheze crimele de război comise de unguri. Atunci când era întrebat despre masacrul de la Sărmaş sau despre asasinarea românilor, liderul comunist (de origine evreiască) Avram Bunaciu răspundea întotdeauna că presa trebuie să pună accentul numai pe dovezile de prietenie şi cooperare între grupurile etnice din Transilvania.[67] Timp de aproape 40 de ani, soarta victimelor a fost învăluită în tăcere. Masacrul de la Sărmaş a devenit subiect de discuţie în România numai atunci când regimul a adoptat o politică externă mai independentă şi atunci când disputa cu Ungaria asupra Transilvaniei a reapărut la suprafaţă.[68]

În 1986, Academia Ungară de Ştiinţe publica, sub cenzura directă a ministrului învăţământului, prof. B. Köpeczi, un set de trei volume, intitulat Istoria Transilvaniei. Din cele aproape 2000 de pagini dedicate istoriei transilvane, numai cinci rânduri se ocupă de Holocaustul din Ardeal, iar acestea conţin inexactităţi şi denaturări ale adevărului. Masacrul de la Sărmaş nici nu este pomenit.[69] Este de înţeles de ce evreii transilvăneni, după ce se asimilaseră ca unguri loiali, s-au simţit trădaţi de Ungaria.[70]

Victimele de la Sărmaş nu trebuie uitate. Mai mult decât atât, posteritatea trebuie să fie informată că în 1944 existau asasini care, la numai câteva mile de linia frontului în înaintare, nu se puteau gândi la altceva mai urgent de făcut decât să tortureze, să mutileze şi să-i extermine pe evrei.

Dorin Suciu / Ziaristi Online

Vedeti si Adenda prezentata, ca si acest studiu, la Zilele Andrei Șaguna, Sfântu Gheorghe, 28 iunie 2014:

Crimele maghiare din Ardealul ocupat sunt imprescriptibile si trebuie pedepsite. Zilele Andrei Șaguna 2014 »

NOTE

1. De exemplu, în 1923, evreii transilvăneni au refuzat oferta autorităţilor române de a se înfiinţa şcoli evreieşti, preferându-le pe cele ungureşti: „Suntem unguri de rit mozaic. Limba noastră maternă este maghiara. Sufletul nostru este strâns legat de limba maghiară. Formaţia noastră spirituală este strâns legată de Sf. Ştefan şi Sf. Ladislau. Împreună cu ei, formăm o comunitate morală unită. Nu ne trimiteţi înapoi la Zerubabel, din Ierusalim!” Neamul românesc (Bucureşti), 20 septembrie 1923.

2. Nicholas Kállay, Hungarian Premier: A Personal Account of a Nation ‘s Struggle During the Second World War (New York), 1954, p. 122.

3. Despre studenţi, vezi Parlamentul ungar, Parliamentary Diary (Jurnal parlamentar), 19 noiembrie 1941, p. 343 (în maghiară); despre corpurile ofiţe­reşti, vezi Gyula Kádár, From the Ludovika to Sopronkdhida (De la Ludovika la Sopronkdhida), 2 voi. (Budapesta, 1984), 2:507 (în maghiară).

4. Kádár, Ludovika to Sopronkdhida, 2: 507,639-640.

5. Jeno Levai, Black Book about the Sufferings of the Hungarian Jews (Cartea neagră despre suferinţele evreilor unguri) (Budapesta, nedatat), p. 106 (în maghiară).

6. Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem (New York, 1963), p. 125.

7. Raul Hillberg, The destiuction of the European Jews (Chicago, 1961), p. 510.

8. C. A. Macartney, October Fifteenth: A History of Modern Hungary, 1919-1944, 2 vol. (Edinburgh, 1961), 2: 286.

9. Levai, Black Book, p. 306; Randolph Braham, The Destruction of the Hungarian Jews (New York, 1964); idem, Genocide and Reward (The Hague, 1983).

10. György,Ránki, The 19th of March 1944 (19 martie 1944) (Budapesta, 1968), p. 12 (în maghiară).

11. Uj Kelet (Tel Aviv), 31 martie, 1961. Aşa după cum menţionează în articolul său, în primăvara lui 1944, Yehuda Mátyás a jucat un rol crucial la organizarea unuia dintre „trenurile cu transporturi ilegale” care i-au ajutat pe evreii unguri să fugă în România. într-un interviu pe care 1-a acordat, în iulie 1984 la Paris, unde locuieşte acum, el relatează despre atitudinea maghiarilor din Bihor şi despre operaţiunea de salvare pe care a condus-o.

12. Această teorie (Magyar-Nemet Sorsközösség – Comunitatea de interese ungaro-germană), denumită astfel de Bálint Homan, istoricul imredyst susţinea că soarta Ungariei şi a revizionismului ungar depind direct de victoria nazistă.

13. Matatias Carp, Sărmaş: One of the Most Horrible of Fascist Crimes (Sărmaş: una dintre cele mai oribile crime fasciste) (Bucureşti, 1945), pp. 11, 39 [în românăj. Acesta este cea mai bună relatare în scris despre masacrul de la Sărmaş. Carp a fost trimis la Sărmaş, în februarie 1945, ca să cerceteze circumstanţele masacrului, să exhumeze victimele şi să le organizeze funeraliile. Carp a petrecut câteva zile înainte şi după exhumare, la Sărmaş şi în împre­jurimi, şi a investigat fiecare aspect al masacrului. El a întreprins operaţiunea de exhumare cu ajutorul autorităţilor. Carp a întocmit un număr de documente şi rapoarte oficiale în legătură cu condiţiile în care au fost găsite trupurile victimelor. De asemeni, el a înregistrat şi relatările martorilor. István Morocz, un ungur din Sărmaş, a declarat că „numai după ce toţi evreii vor fi împuşcaţi Transilvania poate deveni maghiară". L-am întâlnit pe Morocz la 25 iunie 1984 la Sărmaş.

14. Vezi nota nr. 1. La 22 iunie 1984, în timpul unui interviu pe care i l-am luat personal, pastorul presbiterian maghiar din Sărmaş constata că „evreii au reprezentat întotdeauna cultura ungară în Transilvania".

15. După înfiinţarea „Statului Naţional Legionar" în România, în septem­brie 1940, unii membrii ai Gărzii de Fier au venit şi la Sărmaş să exproprieze proprietăţile evreieşti; dar, spre deosebire de alte locuri, nu s-au înregistrat vio­lenţe fizice. în timpul regimului lui Antonescu,în toamna anului 1941, evreii din Sărmaş au fost concentraţi la Turda, dar după câteva luni li s-a permis să se întoarcă la casele lor.

16. în timpul studiului pe care l-am făcut nu am întâlnit nici o afirmaţie din partea vreunui supravieţuitor evreu sau a unui ungur prin care locuitorii ro­mâni din Sărmaş să fie acuzaţi că ar fi participat la masacru sau la jafuri. Kállay, primul ministru antinazist al Ungariei, considera ţăranii români din Transilvania drept cei mai cinstiţi oameni din lume. Vezi Kállay, Hungarian Premier, p. 223. Vezi şi Oliver Lustig, Distortions and Falsehoods Insulting and Profaning the Memory of Horthy Terror Victimis (Denaturări şi falsuri care insultă şi pro­fanează memoria victimelor terorii horthyste), în România: Pages of History (România:pagini de istorie), 12 vol. (Bucureşti, 1987), 3: 246-247 [în română].

17. Vezi nota 11. Când refugiaţii evrei treceau din Transilvania de Nord (ungară) în Transilvania de Sud (românească), Maniu s-a folosit de un argument destul de artificial, dar eficient, şi anume: deoarece România nu a recunoscut Dictatul de la Viena, nu se poate lua în considerare o trecere ilegală a graniţei. Evreii mergeau doar dintr-o localitate românească într-alta.

18. Carp, Sărmaş, pp. 12-13.

19. În noaptea precedentă, atât în Sărmaş, cât şi în alte părţi, membri ai co­loanei a cincea ungare au atacat posturi ale poliţiei române, oficii poştale şi se­diile altor instituţii guvernamentale. Conform studiului nepublicat al lui Grigore Ploeşteanu şi al materialelor sale de arhivă [citate în continuare cu sigla GPM].

20. Căpitanul Enea Ludovic Todea, care a participat la luptele din 1944, a pus la dispoziţie hărţi şi documente (interviu luat personal la 16 iunie 1984 la Cluj). Pentru participarea sa vezi Facla (Cluj), 23 august 1973 şi 23 august 1974.

21. Carp, Sărmaş, p. 13. în iunie 1984, când am vizitat Sărmaşul şi împrejurimile, mulţi martori au confirmat relatarea lui Carp cu privire la acţiunile lui Biró.

22. Ibid., p. 10. Iniţial, la Sărmaş, trăiau aproximativ 200 de evrei, dar peste 70 dintre ei au reuşit să scape înainte de sosirea armatei ungare.

23. Ibid.,p. 14.

24. Comandantul gărzii Naţionale, săteanul Márton Szekely, îi denunţa pe evreii care se ascundeau şi aceştia erau imediat căutaţi. Au mai fost arestaţi şi E. Mora, medicul din localitate; doi preoţi, Stupineanu şi Micu; V. Banu, avocat, şi F. Mornailă, notar. Toţi erau români. în timpul interviurilor pe care le-am luat, sătenii au declarat că farmacistul Varga şi doctorul Mora stabiliseră un fel de pact „să se apere reciproc de români şi, respectiv, de unguri”. Cu toate aces­tea, Varga l-a denunţat pe Mora lui Biró şi s-a asigurat că acesta va fi arestat. Jefuirea proprietăţilor evreieşti de către membrii Gărzii Naţionale a început imediat. I. Grosz a fost torturat pentru a declara unde şi-a ascuns obiectele de valoare, iar M. Weiss a fost ucis de un ţăran ungur pentru că nu a putut să-i ofere nimic. Vezi Ibid., p. 13.

25. După retragerea ungurilor, o mare cantitate de bunuri furate de la evrei a fost găsită în locuinţele acestora. Vezi Ibid., p. 25.

26. În interviul luat personal lui Traian Oroian (născut în 1907) – unul dintre cei mai importanţi martori, ale cărui relatări s-au dovedit deosebit de precise – acesta a clasificat comportamentul diferitelor forţe ungare de ocupaţie: (1) cea mai puţin crudă a fost armata ungară; (2) jandarmii erau mult mai răi; (3) comportamentul cel mai atroce l-a avut populaţia maghiară locală.

27. Satul Naoi se află la aproximativ 6 mile de Sărmaş. Mihály Szabo, singurul locuitor ungur, a fost numit de către jandarmi conducătorul satului. El nu a respectat instrucţiunile care îi cereau să-i denunţe pe evrei (a salvat o familie compusă din 10 persoane). A salvat, de asemeni, prizonieri de război şi alţi români, în ciuda ordinului pe care îl primise de la un colonel ungur de a nu arăta „nici o milă evreilor şi românilor!”. Interviu luat lui M. Szabo, 22, 23 şi 24 iunie 1984.

28. Conform multor relatări ale sătenilor, militari voluntari s-au dus la casele românilor şi ale evreilor, prădându-i de bani, obiecte de valoare şi tot ceea ce au vrut să ia.

29. Carp, Sărmaş, pp. 14, 24; Reestablishing a Historical Truth (Restabi­lirea unui adevăr istoric), Vatra (Târgu-Mureş), Serie nouă 11, nr. 120 (20 martie 1981) [în română]; şi GPM. în timpul interviurilor, numeroşi săteni din Sărmaş au confirmat că această conferinţă a avut loc la 10 septembrie 1944. Totuşi, aprobarea de către aristocraţi a unor astfel de crime pare ciudată. În Ungaria, aristocraţia, deşi ultraconservatoare, era mult prea devotată valorilor morale creştine pentru a aproba asasinarea a 126 de fiinţe umane (majoritatea femei, copii şi bătrâni). Participarea căpitanului Láncz şi a soţilor Varga, reprezentanţi ai imredysmului şi fascismului ungar în ceea ce acestea aveau mai rău, este mult mai lesne de înţeles.

30. Carp, Sărmaş, p. 14.

31. Vilma Szilágy şi-a exprimat părerea că „ar fi fost mai bine dacă i-ar fi împuşcat pe toţi evreii”. Ibid., p. 38.

32. Ibid., pp. 44-45. Atunci când unii evrei, revenind în Sărmaş după elibe­rarea acestuia, şi-au recunoscut obiectele personale în casele consătenilor ma­ghiari şi le-au reclamat, ungurii au respins cererile.

33. Am făcut multe cercetări cu privire la participarea românilor la eveni­mentele din Sărmaş. Am luat interviuri la cel puţin 12 persoane. Toţi românii pe care i-am întrebat au negat categoric orice implicare românească.

34. Zeci de săteni, români şi maghiari, au încercat să aducă hrană şi apă prizonierilor. M. Szabo (vezi nota 27) a declarat personal, într-un interviu luat la 25 iunie 1984, că el a venit la cererea lui E. Mora, unul dintre prizonieri, care i-a zis să aducă mâncare şi apă copiilor evrei. Erzsebet Budai, unguroaiscă din Sărmăşel, relatează, în interviul care i s-a luat la 20 iunie 1984, cum a fost gonită de mai multe ori pe când încerca să ducă hrană şi apă. Arpád Tökes, alt ţăran ungur, îşi aminteşte cum, adolescent fiind, tatăl său l-a trimis cu mân­care şi apă, dar a fost silit să plece sub ameninţările cele mai crunte. Vezi Reestablishing a Historical Truth (Restabilirea unui adevăr istoric). într-un interviu, luat personal la 19 şi 20 iunie 1984, Anastasia Hulpe îşi aducea aminte că, după ce a fost insultată şi gonită sub ameninţarea puştii, a ascuns mâncarea şi apa într-o căpiţă de fân şi, mimând un om care doarme, le-a indicat evreilor să se ducă să le ia în timpul nopţii.

35. Pentru evenimentele de la 14 septembrie 1944, vezi Carp, Sărmaş, pp. 22-23, 36-37; Reestablishingh a Historical Truth (Restabilirea unui adevăr istoric); GPM; şi alte interviuri luate la Sărmaş între 19 şi 24 iunie 1984. Anas­tasia Hulpe îşi aminteşte că, în timpul orgiei publice la care s-au dedat membrii Gărzii Naţionale, fiind cu toţii beţi, au încercat să-l silească pe preot, sub ame­ninţarea armelor, să aibă contact sexual cu fata, dar preotul a reuşit să reziste, în ciuda bătăilor brutale la care a fost supus.

36. Carp, Sărmaş, pp. 36-37.

37. M. Szabo relatează, în interviul din 25 iunie 1984, că el a intervenit pe lângă contele Pál Beldy, căruia E. Mora îi salvase viaţa. Contele Beldy i-a scris o scrisoare căpitanului Lăncz, în urma căreia acesta a ordonat personal ca Mora să fie pus în libertate.

38. T. Oroian povesteşte, în interviul din 22 iunie 1984, că el a încercat să-l ascundă pe Banu, dar că un ţăran ungur a divulgat locul unde se adăpostea acesta.

39. Reestablishing a Historical Truth (Restabilirea unui adevăr istoric).

40. Ibid:, GPM; şi numeroase interviuri.

41. Anastasia Hui pe îşi aduce aminte, în timpul interviurilor din 19 şi 20 iunie 1984, că ea i-a observat pe evrei cum săpau gropile sub supravegherea membrilor locali ai Gărzii Naţionale.

42. Nici Carp, nici alte surse nu au reuşit să descopere unde au fost ţinuţi aceştia până în momentul masacrului. Vezi Carp, Sărmaş, pp. 46-47. După GPM, ei au fost ţinuţi sub pază, chiar pe locul unde erau amplasate gropile comune, până când ceilalţi au fost aduşi şi au început asasinatele.

43. Deţin note amănunţite în urma interviurilor pe care le-am luat acestora între 20 şi 23 iunie 1984. Multe dintre aceste informaţii se găsesc şi în Carp, Sărmaş; şi în Reestablishing a Historical Truth (Restabilirea unui adevăr istoric).

44. Vezi Carp, Sărmaş, pp. 46-47

45. Interviu cu Erzsébet Budai, 20 iunie 1984. În timpul unui interviu, luat la 22 iunie 1984, în satul Şincai, aproximativ la 15 mile de Sărmaş, dl. János Pánczel a afirmat că d-na Budai „minţea”. Sándor Pál, celălalt jandarm, a fugit în Occident.

46. Celălalt martor, Ioan Mocean, a murit cu câţiva ani în urmă.

47. Ungurii din Sărmaş, în ceea ce priveşte masacrul, au dat vina pe un Einsatzkommando german. Totuşi, nu a existat niciodată nici cea mai neînsem­nată dovadă care să ateste rolul Germaniei în masacrul de la Sărmaş. Dl. şi d-na Aluaşi i-au văzut clar pe jandarmi şi i-au auzit vorbind ungureşte ore în şir. Orice locuitor din Sărmaş ştie să facă foarte bine deosebirea între limba maghiară şi cea germană.

48. Conform GPM, Karoly Verkady, adjunctul căpitanului Lászlo Láncz, a comandat masacrul. Funcţionarul român de la oficiul poştal îşi aminteşte cum căpitanul Láncz a dat ordinul de începere a masacrului, telefonând de la Sărmăşel, unde era amplasat comandamentul trupelor de jandarmi.

49. După anumite surse, unii membrii din sat ai Gărzilor Naţionale au par­ticipat şi ei la masacru. Dl. Aluaşi nu poate confirma acest lucru; „Era prea întu­neric, şi din ascunzătoarea mea toate cuvintele, vorbite în maghiară, sunau la fel”.

50. Conform GPM, în ultima clipă au existat nişte tentative de fugă, de a opune chiar rezistenţă, deşi a încerca să scapi de pe dealurile sterpe ale Sascutului ar fi fost foarte dificil.

51. Carp, Sărmaş, p. 30. Exhumarea corpurilor, cinci luni mai târziu, prezenta această distribuire a lor.

52. Chiar şi după 40 de ani, atunci când îşi aminteşte noaptea aceea, d-na Aluaşi trebuie să bea un pahar cu apă pentru a se calma. Ea îşi reaminteşte cât de înspăimântaţi au fost copiii ei, atunci încă mici.

53. Comisia, sub a cărei supraveghere s-au desfăşurat exhumările, a declarat în raportul său: „Foarte multe dintre cadavre – în special cele din a doua groapă comună, unde au fost găsite majoritatea femeilor şi a copiilor – prezentau urme ale celei mai sălbatice violenţe: cranii lovite, chiar sfărâmate în urma unor lovituri puternice aplicate cu obiecte grele şi ascuţite (paturi de armă, sape, târnăcoape etc). Multe cadavre erau spintecate sau dezmembrate; altele aveau membrele fracturate. Corpurile fuseseră aruncate în dezordine în gropi, totuşi, uneori, soţii au fost găsiţi îmbrăţişaţi, iar cadavrul unui tată a fost dezgropat strângându-şi copilul la piept.

S-a constatat că unele cadavre, în special cele ale copiilor mici, nu prezentau răni provocate prin împuşcare, acest lucru sugerează că, nefiind ucişi în timpul fusiladei, ei au fost îngropaţi de vii. Victimele au fost găsite complet dezbrăcate. Numai câţiva copii mai erau încălţaţi cu pantofi sau purtau şosete.” Carp, Sărmaş, pp. 30-31,34-35.

54. Se pare că nu reuşiseră să lucreze cum trebuie. D-na Aluaşi a urcat dealul în dimineaţa următoare şi ea îşi aminteşte, îngrozită, cum pământul se mişca în anumite părţi ale gropilor, ca şi cum cei îngropaţi încă mai trăiau.

55. Carp, Sărmaş, p. 39. Kiss s-a sinucis în ziua când comisia română de anchetă a sosit în Sărmaş.

56. Excesele comise de unguri în Transilvania, după 23 august 1944, sunt puţin cunoscute dincolo de graniţele acestei regiuni. În afară de relativ notoriul masacru de la Moisei (în Maramureş), care a avut loc în octombrie 1944, lista atrocităţilor comise în satele din jurul Sărmaşului, Turdei, Beiuşului şi Aradului este lungă. Aceste acţiuni au fost îndreptate aproape în exclusivitate împotriva românilor, prizonieri de război, cât şi civili.

57. Reestablishing Historical Truth (Restabilirea unui adevăr istoric). în timpul interviului luat personal căpitanului Enea Ludovic Todea, acesta mi-a prezentat documente care dovedeau că un căpitan ungur a împiedicat uciderea unui învăţător român invalid de către unguri localnici de lângă Turda. Vezi nota 20. Yehuda Mátyás îşi aminteşte că la Ghianta (în Bihor) un medic militar ungur l-a angajat pe medicul evreu din localitate să-l ajute la tratarea răniţilor şi nu a permis uciderea lui. Vezi nota 11.

58. Traian Oroian a explicat că mulţi dintre soldaţii forţelor regulate ale armatei ungare erau, de asemeni, foarte afectaţi: „De ce noi, ungurii, trebuie să-i ucidem pe aceşti evrei?”. Totuşi, conform celor spuse de acelaşi Oroian, mulţi dintre ungurii din localitate erau nemiloşi. Vezi nota 43.

59. Carp, Sărmaş, p. 23.

60. Interviuri luate personal; şi Carp, Sărmaş, pp. 17, 25.

61. Carp, Sărmaş, p. 4.

62. Ibid., pp. 19-20.

63. Ibid., pp. 20,30-35. Ana Szilágyi (Abrahám), de naţionalitate maghiară, îşi aminteşte cu indignare că a fost silită de autorităţile române nu numai să ajute la exhumare, dar să se şi uite cu luare-aminte la victime, împreună cu alţi unguri din sat. (Interviu luat la 20 iunie 1984.)

64. Carp, Sărmaş, pp. 34-35

65. Ibid., p. 23. ‘

66. Peter Sipos, Bela Imredy and the Party ofHungarian Renewal (Bela Imrddy şi Partidul Renaşterii Ungare) (Budapesta, 1970) [în maghiară], prezintă dovezi concluzive conform cărora partidul lui Imredy se bucura de mai mult sprijin din partea ungurilor transilvăneni decât din partea locuitorilor Ungariei propriu-zise.

67. Interviu luat personal profesorului Vasilie Suciu, iunie 1984.

68. Titlul articolului, publicat în 1981, Reestablishing Historical Truth, deseori citat în acest studiu, este revelator. Cu acest articol autorităţile române au ridicat, pentru prima dată, vălul cu care fusese acoperit masacrul de la Sărmaş.

69. A History of Transylvania, 3 voi. (Budapesta, 1986), 3: 1757 (în maghiară).

70. În cartea sa despre procesul Eichmann, Dezsö Schon citează următorul comentariu al acestuia: „Ungurii erau cei mai nemiloşi dintre toţi. La nici un alt popor din Europa nu am găsit atâta sălbăticie, atâta lipsă de omenie la adresa evreilor”. Apoi, Schon, un evreu transilvănean de cultură maghiară, remarca: „Este dureros să notezi o astfel de concluzie, cu atât mai dureros este să o notezi în maghiară”. The Trial of Jerusalem (Procesul de la Ierusalim) (Tel Aviv, 1963) [în maghiară]. Vezi şi Lustig, Distortions and Falsehoods (Denaturări si falsuri), 3: 234.

Monument evrei ucisi de unguri Sarmasu dupa poarta Monument integral steaua David inscriptii ebraica romana Sarmasu Inscriptie holocaust Ungaria Transilvania Horthy placa memoriala Sarmasu inscriptie ebraica placa evrei ucisi de unguri Sarmasu cimitir monument  Sarmasu vedere laterala peisaj

Categorii: ziaristi_online

A murit Nicolae Stroescu Stînișoară, un ortodox la Radio Europa Libera. VIDEO

Stiri de pe ziaristionline.ro - Iunie 30, 2014 - 1:05am

nicolae-stroescu-stinisoaraJurnalistul Nicolae Stroescu Stînișoară a murit in urma cu cateva zile, ne-au anuntat surse apropiate familiei. Realizatorul emisiunii „Lumea creștină” de la Radio Europa Libera, si penultimul director al sectiei romane (ultimul a fost informatorul Securitatii Nestor Ratesh), a fost si unul dintre rarii ortodocsi si fosti detinuti politic din cadrul postului de propaganda cu sediul la Munchen. Nicolae Stroescu Stînișoară avea 89 de ani. Reproducem mai jos un interviu video realizat cu jurnalistul veteran si va invitam sa-i cititi o parte din memoriile sale publicate recent intr-un serial-fluviu in Adevarul.

Redactia Ziaristi Online adreseaza familiei sincere condoleante. Dumnezeu sa-l ierte!

Vedeti si interviul de la Profesionistii

Cititi si: Ceausescu s-a emotionat la Putna in fata hartii Basarabiei. Elena nu l-a lasat sa sarute Biblia. Amintiri necunoscute de la Europa Libera

Categorii: ziaristi_online