Share |

Agregator de ştiri

Disparitia tragica a unui erou al evenimentelor din decembrie 1989: Mircea Buie, ofiter de informatii specializat pe revizionismul maghiar

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 5, 2014 - 12:00am

“General (r.) Iulian N. Vlad si general de brigada (rez.) Aurel I. Rogojan, consternati de vestea tragica a curmarii brutale a vietii locotenent-colonelului (rez) MIRCEA BUIE, simbol eroic al istoriei recente a dramei romanilor din Transilvania, exprima condoleante familiei indurerate si omagiaza memoria ofiterului, a carui vie amintire o vor purta cu respectul cuvenit camaradului innobilat de propriul exemplu de sacrificiu, onoare si virtute militare.”

Portalul Ziaristi Online aminteste:

Atrocitatile din Odorheiu Secuiesc. Cum a fost ucis Dumitru Coman, “fost erou-martir”. Marturia lui Mircea Buie despre propriul linsaj: “Mă gândeam să nu mă desfigureze prea mult, ca să mă poată înmormânta ai mei în sicriu descoperit”

„În 1989, aveam semnale clare de intensificare a contactelor revizioniştilor maghiari cu anumiţi oameni din zonă. Astfel, Sándor Csoóri – preşedintele Federaţiei Mondiale a Ungurilor şi, apoi, lider al Frontului Democrat Maghiar – ţinea legătura cu profesorul Katona Ádám şi cu actorul Bartha Mihály Levente (ulterior, acesta a emigrat în Ungaria şi s-a înscris în partidul condus de Csoóri). Rolul lor era să atragă intelectualii de vârf din Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, sub pretextul luptei împotriva asimilării şi afirmării secuilor (ultima temă a şi revenit la modă). La o cabană din zonă aveau loc întâlniri la care mai veneau scriitorul Sütő András (plecat şi el în Ungaria după evenimentele de la Târgu Mureş) şi fratele lui László Tőkés. În ce-l priveşte pe Sütő András, acesta şi-a îndesit vizitele la Consulatul Maghiar din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia, la Ambasada Ungariei de la Bucureşti, în acelaşi timp fiind contactat şi de alţi diplomaţi străini acreditaţi la Budapesta. Mai ales diplomaţi maghiari, britanici şi francezi şi-au intensificat prezenţa în Harghita şi Covasna. Că lucrurile au fost pregătite cu atenţie, o demonstrează şi faptul că, în 23 decembrie, a şi apărut pe piaţă un ziar în limba maghiară. De altfel, din primăvara anului 1989, în zonă au apărut şi ruşii, câte 2-3 într-un autoturism Lada. A crescut şi numărul celor care fugeau în Ungaria („evazionişti” – cum le spuneam), majoritatea mergând să se pregătească în tabăra de la Bicske.

Zilele de 20-21 decembrie au fost marcate de provocări: au fost incendiate depozitele de fân de la CAP-urile din Zetea şi Dealu (localităţi de lângă Odorheiu Secuiesc), precum şi depozitul fabricii de mobilă de lângă gara oraşului (dintr-un tren s-a aruncat o sticlă incendiară pe acoperişul de plastic al depozitului).

În dimineaţa zilei de 22 decembrie, am predat armele la fişet, conform ordinului generalului Iulian Vlad.

Comandantul Securităţii din Odorheiu Secuiesc, locotenent-colonelul Dumitru Coman a dat ordin ca nimeni să nu părăsească sediul (aveam sediu comun cu Miliţia, noi la etaj, ei la parter). Eu am primit sarcina să aduc nişte paturi şi saltele de la internatul liceului. Când mă întorceam cu ele, la radio s-a anunţat sinuciderea lui Milea. Pentru a întări siguranţa sediului a fost adus un pluton din trupele de securitate. Cam la o oră după discursul lui Mircea Dinescu de la televiziune, în faţa sediului s-au adunat protestatari. La început au fost paşnici, apoi au început să spargă geamurile şi să agreseze miliţienii care intrau sau ieşeau din sediu. În depozitul de la parter al Miliţiei se aflau aparate video confiscate din dispoziţia fostului şef al Miliţiei de la cetăţenii care contraveniseră dispoziţiilor legale. Protestatarii au spart depozitul ca să-şi recupereze aparatele.

În jurul orei 16.00, plutonul de securitate a primit ordin să se retragă în cazarma de la Gheorgheni. Am profitat de situaţie pentru a salva documentele. Am deschis şi golit fişetele şi am pus documentele în camionul cu soldaţi, iar peste ele s-au aşezat militarii, mascându-le. Camionul a reuşit să plece, după ce s-a negociat cu un tractorist care blocase poarta cu tractorul. Astfel, documentele au fost salvate şi ulterior recuperate.

În sediul de la etaj al Securităţii rămăsesem câţiva ofiţeri: eu (Mircea Buie – n.n.), Ioan Trifu, Dan Coţofană, Dan Petrariu şi comandantul, locotenent-colonelul Dumitru Coman. Între timp, protestatarii au devastat parterul şi l-au incendiat. Din cauza fumului, am ieşit în curtea din spate, unde se aflau garajele. Dialogam cu manifestanţii, îndemnându-i la calm şi repetând: „Nu vrem sânge!”. Se aduna tot mai multă lume. În jurul orei 18.00 a sosit un grup de oameni băuţi şi violenţi. Îmi reproşau că sunt ofiţer de securitate. Un tânăr cam la 30 de ani, îmbrăcat în costum popular secuiesc – liderul acelui grup – m-a întrebat dacă-s român sau maghiar.

Am minţit, spunând că tata e român, iar mama unguroaică. Tânărul a fost tranşant: „Nu corespunde. Executaţi-l!” Pe lângă cei ce incitau la violenţă (vezi Kapdebó – directorul Şcolii de şoferi amatori din Odorheiu Secuiesc), existau şi îndemnuri la calm şi la renunţarea la acte de violenţă, venite chiar de la etnici maghiari (cum a fost Iosif Pető, viitor prosper om de afaceri).

După ce s-a dat sentinţa „executaţi-l”, am fost luat cu forţa şi scos din incinta sediului, care se afla lângă un complex alimentar, de care era despărţit de o stradă mărginită de castani. Cineva din mulţime a strigat: „Să-l spânzurăm!” Imediat au adus de la alimentară o frânghie şi o ladă de ambalaje de la sticle. Au legat frânghia de creanga unui castan, m-au urcat pe ladă şi mi-au pus ştreangul de gât. Apoi au tras lada. Însă, creanga a cedat şi s-a rupt. În acel moment, s-a creat o busculadă, provocată de un grup de karatişti, antrenaţi de inginerul Mika Domokos (şeful unei prospere ferme agricole de lângă oraş). Ei m-au înconjurat, mi-au scos funia cu tot cu restul de creangă şi m-au condus în interiorul depozitului Peco din apropiere. Oricât m-au protejat, tot am fost lovit în cap cu o sticlă de un litru.

Dar am scăpat. Cum rana la cap era destul de adâncă, am fost dus prin spate la spital, unde am rămas într-un fel de “arest medical”, răstimp în care (în seara zilei de 22 decembrie) mi-a fost spartă şi devastată locuinţa.

În spital am mai găsit 3-4 miliţieni şi un ofiţer de securitate, care fuseseră grav bătuţi. Mai era şi o persoană din Zetea, care se alesese cu o plagă împuşcată, după ce fusese omorât adjunctul şefului de post din localitate. Tragică a fost şi moartea şefului de post din Dealu – Liviu Cheochişan – tatăl unui băieţel de doi ani. În seara zilei de 22 decembrie a fost luat din locuinţă, scos în faţa sediului şi bătut până la inconştienţă. Apoi au turnat ţuică pe el şi i-au dat foc.

La Cristuru Secuiesc, un miliţian a fost omorât de rromii pe care-i cercetase pentru diferite infracţiuni. A avut de suferit şi preotul ortodox Călugăru – acuzat că-i protejează pe ofiţerii de securitate. De aceea, l-au căutat şi la biserică şi la casa parohială.

Şi destinul locotenet-colonelului Dumitru Coman a fost crunt. După apariţia lui Dinescu la TVR, soţia acestuia l-a rugat să vină acasă. A refuzat-o, rămânând în sediu, la datorie, şi liniştind-o că nu are de ce să se teamă. (Într-adevăr, era perceput ca un om de treabă şi era chiar îndrăgit în oraş). Ultima dată l-am văzut înainte ca eu să fiu dus la spânzurat, el rămânând în curtea cu garajele. Când eram internat, Venczel, directorul spitalului, mi-a spus: „Îmi pare rău, dar pentru şeful dvs. n-am putut face nimic, decât să constat decesul.” Am aflat că Dumitru Coman a fost scos în stradă, omorât în bătaie şi apoi aruncat în curtea spitalului. Criminalistul miliţiei, Pop, mi-a spus că Dumitru Coman nu mai avea nici un os întreg. Se ştie cine l-a ucis, există înregistrări video şi martori. Dar toţi ucigaşii de etnie maghiară au fost puşi ulterior în libertate, în urma demersurilor pe la forurile europene, întreprinse de fruntaşul UDMR, György Frunda.

Întâlnindu-mă prin 1990 cu Corneliu Vadim Tudor, care-mi cunoştea povestea, acesta m-a întrebat ce gândeam în momentul în care eram cu ştreangul de gât. Răspunsul meu poate l-a surprins. Mă gândeam să nu mă desfigureze prea mult, ca să mă poată înmormânta ai mei în sicriu descoperit. Nu le-am povestit părinţilor mei prin ce-am trecut. Au aflat despre păţania mea de la televizor, când se prezentau rezultatele Comisiei parlamentare asupra evenimentelor din 17-24 decembrie 1989 din Covasna. Când a auzit toată grozăvia, mama a scăpat tava din mână.

În Evul Mediu scăpai de spânzurătoare dacă o femeie te cerea de soţ. Eu am scăpat altfel. Poate nu întâmplător, am fost pasionat de dendrologie (înainte de a fi ofiţer am lucrat în silvicultură). Peste ani, m-am întâlnit cu un fost coleg, care m-a întrebat dacă mai ştiu ceva dendrologie. Şi, ca să se convingă, m-a întrebat care e cea mai valoroasă specie de la noi. I-am răspuns că nu mai e stejarul, ci castanul porcesc. Căci, dacă m-ar fi spânzurat de un stejar, acum îmi aduceai flori la mormânt.”

(Mărturie consemnată de Ananei Gagniuc și publicată în volumul scris de Aurel I. Rogojan – “1989 DINTR-O IARNĂ ÎN ALTA… ROMÂNIA ÎN RESORTURILE SECRETE ALE ISTORIEI” via Agache.org)

UN CAVALER AL SACRIFICIULUI, ONOAREI SI VIRTUTII MILITARE

Marti, 05 februarie 2014, dupa ora 11.00, am primit vestea fulgeratoarei si brutalei frangeri a vietii locotenet-colonelului (informatii) in rezerva Mircea Buie.

Editorul meu, managerul Editurii Proema din Baia Mare, Alexandru Peterliceanu, mi-a spus ca are sa-mi dea o veste rea. “Eroul  nostru, din cartea dumneavoastra “1989. Dintr-o iarna in alta… Romania in resorturile secrete ale istoriei”, locotenent-colonelul Mircea Buie. a decedat aseara, fiind victima unui groaznic accident. L-a lovit  un autoturism alfat in cursa de viteza pe o strada din cartierul in care locuia….”

Cu greu iti revii dupa o astfel de veste. M-a cuprins durerea indefinibila a unei pierderi din propriul patrimoniu de identitate, in dimensiunile esentiale  ale definirii si raportarii la comunitatea nationala si la corpul profesional.

Mircea Buie a fost, inainte de toate,  un bun roman,  apoi un ostas devotat si pleaca din acesta lume ca un om de seama. El, asemenea altor numerosi fii ai neamului nostru, a fost condamnat la moarte pentru vina de a fi roman. Tuturor, vesnica recunostinta !

Camaradul Mircea Buie nu a trait oricum in viata care i s-a  sfarsit mult prea devreme si in circumstantele implacabile ale nenorocirii, ale hazardului, ca lege a destinului. Dupa ce, in decembrie 1989, i-a fost dat sa-si vada moartea cu ochii, fiind, in doar cateva zeci de secunde, osandit la spanzuratoare, spanzurat si salvat, printr-o minune a hazardului, ca lege a destinului, Mircea a trait viata altfel, cu alt pret si intr-o alta filosofie… Cati, oare, l-am si inteles, cu adevarat ?

Intotdeauna, cand ramanem fara un om ca Mircea Buie regretam ca nu am mai prins macar o clipa in care sa ne mai spunem ceva, sa ducem la bun sfarsit un gand, sa lasam istoriei, cat mai intreaga, si partea cea mai greu de marturisit a adevarului. Nu pentru ca nu ar fi simplu de rostit, dar nu am mai dori sa starnesaca valurile de ura, care ne-au marcat de prea multe ori istoria.

Regret nespus, camarade Mircea, ca hazardul, de aceasta data ca lege a istoriei, nu ne-a mai dat prilejul sa ne intalnim,  pentru o reconsemnare, in adevaratele dimensiuni ale contextului istoric, mai intreg si mai limpede dupa un sfert de veac, a condamnarii tale la moarte pentru vina de a fi  roman.

Aurel I. Rogojan

Sursa: Ziaristi Online

Cititi si: Moartea unui ofiter de informatii. Mircea Buie, erou al evenimentelor din decembrie 1989, scapat de la linsajul “revolutionarilor” unguri, a fost ucis in mijlocul orasului sau de un bolid care rula cu peste 100 de km pe ora

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

SCANDALOS. Operatiunea “Transilvania furata” loveste la Sapanta prin mana lui George Baesu, subalternul lui Victor Ponta si cumatrul lui Marian Oprisan

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 4, 2014 - 2:01pm

Cruce roman ucis de ungur in Cimitirul Sapanta - Foto Cristina Nichitus Roncea

Romania atacata de Ungaria in Transilvania“Zeci de mii de hectare de păduri, clădiri şi terenuri din centrul României au fost luate practic cu japca de la statul român sau de la mici proprietari români sau maghiari şi retrocedate prin fals sau prin hotărâri abuzive ale unor instanţe judecătoreşti.”, scrie, cu temei, energicul publicist Marcel Barbatei, autorul anchetei Cotidianul “Transilvania furata“. La finele anului trecut, Serviciul Roman de Informatii (SRI) a reusit, chiar daca post-factum, demantelarea unei retele locale de judecatori corupti care lucra pentru Ungaria si grofii sai. Dar ce te faci insa cand chiar cei care se afla pusi in fruntea organismelor insarcinate cu retrocedarile, practic “decidentii”, beneficiari ai informarilor SRI, fac parte din categoria suspectilor?

Forumul “Transilvania furata” a somat recent Guvernul sa treaca la “suspendarea tuturor proceselor aflate pe rol precum şi a tuturor actelor normative având ca obiect retrocedările până la revizuirea actelor normative”. In van, evident.

Un astfel de proces, cu fond abuziv, are loc, maine, la Inalta Curte de Casatie si Justite a Romaniei. Cu “statul roman” plasat in spatele solicitantului agresiv minoritar si impotriva propriului popor. In aparenta, cauza pare minora: o scoala din celebra localitate Sapanta. Dar cu un teren generos. Scoala si terenul sunt revendicate de greco-catolici, la numar 21 in sat, cu solicitarea evacuarii copiilor ortodocsi din cladire, care functioneaza acum si ca gradinita. Ortodocsii din sat sunt 2700. Si impotriva lor, protejand vasta operatiune manageriata de statul vecin, Ungaria, sub forma de rapt imobiliar, sta o Agentie a “statului roman”, a Guvernului Ponta: Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor (ANRP).

Seful ANRP, cumatrul lui Oprisan, istoric de ilegalitati cu terenuri si abuzuri in functie

Presedintele ANRP, George Baesu, fost prefect si deputat de Vrancea este, potrivit presei locale, cumatrul baronului PSD Marian Oprisan. La una din sindrofiile de famiglie, “Baesu a recunoscut ca ii este dator cumatrului sau pentru inaltele demnitati pe care le-a ocupat in ultimii opt ani si crede ca nu l-a dezamagit, de vreme ce a fost nominalizat pentru un nou mandat de parlamentar”, scrie Ziarul de Vrancea. Si de-atunci, a continuat tot asa, pe inalte culmi ale cumetriei. In 2003, seful OPC Vrancea, Dumitru Dila, acuza tandemul Oprisan-Baesu de grave ilegalitati, din apanajul mafiotic, cu iz penal clar. Sunt prea multe ca sa le insiram aici. Le gasiti in Ziarul de Iasi. In 2008, Baesu a fost implicat intr-un dosar al primarului comunei Mera, Gheorghe Sararu, “judecat pentru abuz in serviciu contra intereselor publice in forma calificata, instigare la fals in inscrisuri sub semnatura privata si sustragere de inscrisuri oficiale, infractiuni in legatura cu retrocedarea considerata ilegala a unor intinse suprafete de padure”, conform Ziarului de Vrancea. Hotnews aminteste si ca “din 2007 si pana in prezent George Baesu a fost vicepresedinte al Societatii Nationale de Cruce Rosie din Romania, condusa de catre Mihaela Geoana” si, totodata, beneficiar al unui conducator de doctorat cu renume mondial: Adrian Nastase. Pentru a se confirma puterea hegemonica pe care o are Marian Oprisan in PSD, anul trecut, succesorul celor doua nomina odiosa, Victor Viorel Ponta, i-a semnat cumatrului numirea ca sef al Retrocedarilor. Pe baza experientei sale in domeniu.

Guvernul si tradatorii si-au dat mana peste tara: de la Ponta la Basescu, prin Baesu si Macovei

Monica Macovei si greco-catolicii in MaramuresIn cazul Sapanta, abuzul ANRP se vadeste din start, Agentia actionand exclusiv in interesul greco-catolicilor si fara consultarea proprietarilor de drept. Este de mentionat si cum acest caz ne demonstreaza ca, atunci cand e vorba de interese financiare, pe linie antiromaneasca, in favoarea Ungariei, un prepus al lui Marian Oprisan ca acest George Baesu isi da mana cu o prepusa a lui Traian Basescu, avand in vederea ca, atunci cand nu confunda Botizul cu Botiza, fostul procuror comunist Monica Macovei, in prezent europarlamentar convertit de acoperire la greco-catolicism, se ocupa cu consilierea greco-catolicilor (foto). Pana la CEDO si pe bani buni, desigur.

Actiunile lui Baesu au revoltat primarul, preotul, directorul scolii si comunitatea locala din Sapanta, o localitate maramureseana cu un trecut recunoscut pentru modul aprig in care a stiut intotdeauana sa-si apare dreptatea, sapantenii numarandu-se printre romanii care nu stiu de gluma. Sapantenii nu au uitat nici faptul ca ocupatia maghiara s-a lasat, ca mai peste tot in Transilvania, cu crime si bestialitati mosntruoasa, ca decapitarea unor localnici. Crucile faimosului Cimitir – uneori mai putin vesel – din Sapanta consemneaza, amar, trecerea hoardelor maghiare prin frumosul sat maramuresean (foto sus). Asa ca nu e de mirare ca, la aflarea vestilor de la Bucuresti, satenii s-au adunat cu mic cu mare si multa enervare, afland de deciziile Guvernului Ponta.

Scoala din Sapanta ceruta de greco-catolici“Nu intelegem de ce nimeni de la Guvern nu a venit sa ne intrebe si pe noi ceva. Le puteam arata toate actele, acte din care reiese faptul ca in inventarul bisericii nu exista scoala confesionala care sa apara in patrimoniul bisericii greco catolice. Acum ne tarasc prin tribunale si ne ameninta cu portareii guvrnamentali. Scoala a fost ridicata de sapanteni si apartine sapantenilor. Daca ungurii au trecut-o in timpul ocupatiei in patrimoniul greco-catolic stim de ce au facut-o. Dar de cand statul roman recunoaste ocupatia maghiara asupra Transilvaniei? De cand statul este impotriva statului?”, a afirmat parintele Iustin Lutai. Acesta, impreuna cu primarul, Gheorghe Stan, au adresat o serie de memorii catre ANRP, de unde nu au primit decat adrese in doi peri, suferind de suficienta guvernamentala, ceea ce i-a determinat sa raspunda cu demnitate, in apararea copiilor si a locuitorilor satului. Le redam mai jos, ca o lectie pentru actualii guvernantii, dispusi sa-si vanda tara pe nimic.

Parintele Iustin Lutai catre autoritatile de la Bucuresti: “De ce nu restituiti tot Ardealul ungurilor?”

Stimata Doamna Ileana Alexandrina Bordeianu,

Director ANRP

Firesc ar fi fost inainte de a retroceda gradinita copiilor greco catolicilor, sa va edificati. Nu inteleg de ce nu v-ati informat la primarie, scoala, politie sau parohia ortodoxa Sapanta pentru a afla si pozitia noastra. Exista act la dosar ca aceasta cladire a fost facuta din truda sapantenilor, la fel si terenul, si ca apartine scolii, suntem proprietari tabulari.

Vaticanul nu a avut nicio implicatie in constructie. Daca ungurii au daruit scolile si bisericile catolice din Transilvania catolicilor sau reformatilor asta nu inseamna ca acestia le-au edificat.

Doamna Ileana Alexandrina Bordeianu, in cazul asta de ce nu restituiti tot Ardealul ungurilor, daca va prevalati de aceasta injusta lege??? Nu cunoasteti realitatea nici Dvs si nici Dnul Baesu si totusi sustineti pozitia catolicilor in detrimentul romanilor ortodocsi care numara 2700 de persoane . Lucrurile nu vor ramane asa. Exista presiuni ale Vaticanului? Chiar puteti stimata doamna sa retrocedati gradinita copiilor la cei 21 de greco catolici? Cred ca e momentul sa afle o tara intreaga cum solutionati cauzele si interesele Romaniei.

Preot Iustin Leon Lutai

Catre: ANRP

Domnule Presedinte George Baesu,

Protestul Preotului din Sapanta fata de George Baesu si ANRPCa preot al comunitatii ortodoxe din Sapanta, care numara peste 2700 de credinciosi, am luat act de intampinarea trimisa de catre Dvs ICCJ. Pe scurt, va informez ca este vorba de vechea scoala a localitatii, actuala gradinita cladita din truda sapantenilor; exista act in acest sens. Faptul ca ocupatia maghiara a daruit scoala bisericii catolice nu inseamna ca Vaticanul a construit-o, nu exista acte care sa dovedeasca implicarea catolicilor, a Vaticanului in aceasta constructie. Nu poate o lege sa actioneze impotriva romanilor si a ortodocsilor tinand cont de faptul ca greco-catolicii sunt in acest sat 21 de persoane.

Vom denunta public acest act atat in biserica si cu certitudine domnul primar o va face in sedinta publica iar directorul scolii la fel. Gradinita si terenul aferent apartin primariei si implicit comunitatii. Ne vom adresa de asemenea parlamentarilor de Maramures si implicit presei. Parohia va fi parte intervenienta in acest proces la ICCJ. Domnule presedinte nu puteti actiona impotriva a 2700 de oameni. Daca procesul de deznationalizare, de dezrobire a romanilor din Transilvania a trecut peste noi ca un tavalug, cu siguranta aceasta injusta retrocedare va aduce o data cu ea grave convulsii sociale in Sapanta.

Preot Iustin Leon Lutai

La randul sau, primarul isi arata indignarea:

Protestul Primarului din Sapanta fata de George Baesu si ANRP

Si iata si modul cum statul actioneaza impotriva statului si a cetatenilor lui romani, prin intermediul acestui George Baesu pe care, ne intrebam, firesc, cum il va trata SRI-ul si DNA-ul cand ii va veni si lui randul:

George Baesu ANRP impotriva Sapantei si pro greco-catolici 1George Baesu ANRP impotriva Sapantei si pro greco-catolici 2George Baesu ANRP impotriva Sapantei si pro greco-catolici 3

Sapanta este supusa de mult timp unui atac concertat al ungurilor care actioneaza prin greco-catolici. Redam in incheiere, spre edificare, un Memoriu adresat Patriarhului Daniel in 2011, pe aceasta tema. Totodata, semnalam si studiul solid al parintelui ieremonah Eftimie Mitra, cu titlul la ordinea zilei Catolicismul in Ardeal si Scandalul Retrocedarilor I cu partile II, III si IV.

“Veniți dintr-un Occident desacralizat, Catolicii revendică averile și ne hăituiesc sufletele”

Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, Patriarhul Romaniei

Memoriu

Preafericirea Voastra,

Datorită conflictului existent între Comunitatea Ortodoxă din localitatea Săpânța, județul Maramureș, respectiv Biserica Greco-Catolică, Vă aducem la cunoștiință următoarele.

În ultimii 21 de ani am depus cereri către Comisia Locală de Aplicare a Fondului Funciar Săpânța la cele trei legi funciare date de către Parlamentul României:

o la Legea 18/1991 s-au retrocedat Parohiei Ortodoxe 7 ha teren arabil si fânațe și 1 ha pădure, ha pe care am ctitorit Mănăstirea Săpânța Peri.
o la Legea 1/2000 am depus, in conformitate cu prevederile legale, cerere pentru 20ha pădure pentru mănăstire și 10 ha pădure pentru parohie; am fost invalidați în anul 2002 de către Comisia Județeană de Aplicare a Fondului Funciar, iar Parohia Greco-Catolică, nou creată în anul 2002, a fost validată cu 30 de ha pădure în locul numit Colibi, neprimind tiltul datorită faptului ca încă ne aflăm în litigiu.
o la Legea 247/2005 am depus cerere pentru averea Bisericii Ortodoxe de peste 100 ha teren și pădure, însă nu am primit nimic. De abia în anul 2005 am fost validați cu 5 ha pădure, destinați Mănăstirii Săpânța Peri, integrându-se evident în Legea 1/2000. Menționăm faptul că Parcul Dendrologic, unde se află Mănăstirea Săpânța Peri, măsoară suprafața de 22 ha pădure, printre care sunt 3000 fire stejar, 36 de specii de arbori din străinătate care s-au adaptat aici, pădure de nuci s.a.

Începând cu anul 2002, Parohia Greco-Catolică, în număr de 10 persoane revendică întreaga avere a Bisericii Ortodoxe, terenuri, păduri și imobile.

Deși în 1861 episcopul greco-catolic Mihail Olszawski, din Muncaci, i-a constrâns pe ortodocșii din Săpânța să treacă la Greco-Catolici, aceștia au rezistat până în 1890 împreună cu credincioșii din localitatea Rona de Jos.

Mănăstirea Peri atestată în 1389, ctitoria Drăgoșeștilor deținea o moară și terenuri în localitatea Săpânța de astăzi. De-alungul vremii credincioșii din Săpânța au donat terenuri și păduri Bisericii din localitate; ei nu au donat unei Biserici anume, în speță Bisericii Greco-Catolice, ci Bisericii din localitate și de aceea Vaticanul nu are dreptul să revendice bunurile comunității din Săpânța, Vaticanul nu a donat și nu a cumpărat terenuri în Săpânța și de asemenea nu deține acte că localnicii din Săpânța le-ar fi dăruit instituției lor terenuri și păduri de dragul Papei!

Însă astazi intenția Vaticanului este de a ne deposeda de cele 30 ha pădure din Colibi, a Bisericii Ortodoxe, de cele 22 ha ale Mănăstirii Săpânța Peri, Biserica din sat și Cimitirul Vesel, cele 30 ha pădure din cadrul Composesoratului Nobil Săpânța, terenuri arabile, respectiv toate bunurile care aparțin Comunității Ortodoxe din Săpânța.

Dacă Comunitatea Ortodoxă, care numără 3000 de persoane, își schimbă identitatea religioasă își ia cu ea Biserica și toată averea ei.

Considerăm că este o imixtiune a Vaticanului în treburile interne ale Comunității Ortodoxe din Săpânța, deoarece această avere aparține strict localnicilor din Săpânța donată de moșii și strămoșii lor, Bisericii.

Dacă Cruciadele ucideau suflete nevinovate, iar Inchiziția ardea oamenii pe rug, iată că astăzi Imperialismul Catolic a pornit o nouă ofensivă anti-românească. Veniți dintr-un Occident desacralizat, Catolicii revendică averile și ne hăituiesc sufletele.

Suntem pe deplin de acord să li se dea pădure și terenuri în funcție de numărul de credincioși, așa cum a specificat și Comisia Locală de Aplicare a Fondului Funciar în anii 2002-2003 și 2007.

Legea 247/2005 contravine românilor din Ardeal și implicit a ortodocșilor, aduce grave prejudicii Bisericii noastre. Punctul de reper al acestei Legi este anul 1945, favorabilă Greco-Catolicilor din Ardeal!

Dincolo de faptul că Săpânța este o Comunitate Euharistică Ortodoxă cu peste 3000 de suflete, ea este și un sat turistic, celebru în Europa și în lume, datorită Cimitirului Vesel și Mănăstirii Săpânța Peri (75 m înălțime), este o comunitate socială și nu în ultimul rând, electorală.

În cazul în care Comunitatea Ortodoxă de la Săpânța va avea de suferit, cineva va trebui să-și asume decizia și implicit responsabilitatea politică.

Doamna Subprefect al județului Maramureș, Böndi Gyöngyike, susținătoare acerbă a Bisericii Greco-Catolice trebuie să-și ceară scuze preoților, călugărilor și ierarhilor ortodocși din Ardeal, deoarece în biroul Domniei Sale de la Prefectura Baia Mare i-a adresat Pr Grigore Luțai: „V-ati trezit peste noapte ortodocși!” afirmație extrem de gravă care lezează demnitatea Ortodocșilor români din Ardeal. Să nu uite Domnia Sa că este salarizată a Guvernului României, plătită din taxele către stat ale celor 90% Ortodocși din România.

Solicităm Comisiei Județene de Aplicare a Fondului Funciar Maramureș să judece cu toată responsabilitatea, iar reprezentanților Romsilva Maramureș le cerem să fie imparțiali. Noi nu dorim să se taie pădurea din Colibi de către Greco-Catolici. Este necesar să se țină cont de realitatea vremii în care trăim și de faptul că noi suntem 3000 Ortodocși, iar Greco-Catolicii, 10 membri.

Dorința Comunității Ortodoxe este ca averea Bisericii să se împartă între Parohia Ortodoxă și Mănăstirea Săpânța Peri, iar Greco-Catolicilor să li se dea în funcție de numărul de credincioși.

Parohia Greco-Catolică, din anul 2002 până în prezent nu a oficiat servicii religioase, ci doar o slujbă de înmormântare.

Suntem datori să ne apărăm limba, glia, credința și neamul. Aici în Vechiul Maramureș Voievodal, la granița dintre neamuri ne cheamă Duhul Sfântului Iosif Mărturisitorul, episcopul Maramureșului, închis în cetatea Hustului de către potrivnicii neamului românesc, ne cheamă sufletele mărturisitorilor acestui pământ, sfințit de altarul vechii mănăstiri Peri, ne cheamă Biserica vie a Săpânței, o stâncă în mijlocul valurilor, ne cheamă geniul țăranului Stan Ioan Pătraș creatorul “Cimitirului Vesel”, care exprimă surâsul în fața morții, ne cheamă Mănăstirea Săpânța Peri, care se oglindește în apele Tisei ca răspuns la nedreptățile istoriei, ne cheamă rugăciunile de peste veacuri ale credincioaselor din acest sat, care au creat cerga de Săpânța, țesută de mâinile ce se împreunează la rugăciune, ne cheamă cântecul artistului Gheorghe Turda, cântec ce străbate timpul, născut din sufletul acestor oameni, răstigniți de prea multe ori în istorie și care au urcat atâtea Golgote, ne cheamă Doina poetului Mihai Eminescu „De la Nistru pân’ la Tisa tot românul plânsu-mi-s-a”, ne cheamă prima ctitorie a Drăgoșeștilor să ne întoarcem la rădăcini, la 1389, la Dragoș descălecătorul Moldovei.

Să urmăm îndemnul Sfântului Maxim Mărturisitorul care spune: „nu putem ascunde adevărul credinței de dragul păcii!”

Cu deosebită considerație,

Preot Paroh Grigore Luțai

Monahia Agnia Ciuban, Stareța Mănăstirii Săpânța Peri

Preot Iustin Leon Luțai

05.04.2011

Va vom tine la curent cu evolutia actuala a situatiei. Sursa: Ziaristi Online Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Romania, o tara de “suspecti”. Aurel Rogojan despre diversiunile si halucinaţiile de procedură penală ale lui Băsescu, Macovei, Kovesi şi Ponta

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 4, 2014 - 6:30am

Caricatura zid Kremlin Moscow Times - Romania Ziaristi OnlineDupă halucinaţiile de procedură penală ale lui Băsescu, Macovei, Kovesi şi Ponta
C.T. Popescu şi Bogdan Chirieac se prind în plasa unei diversiuni

Cu data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care conţin dispoziţii procesual penale, adică din 1 februarie 2014, în sistemul juridic naţional este consacrată instituţia “SUSPECTULUI“.

Cum suntem deja obişnuiţi, legea care consacră noua instituţie juridică nu o defineşte. Ca să fie un suspect bun la toate. Suspectul naţional de serviciu. Adică noi toţi care ne jucăm libertatea între dimensiunile posibile de aplicarea legii penale: spaţiul, timpul şi universalitatea.

Care vor fi consecinţele atrase de noua categorie juridică? Până în anul 1953, luna martie, ziua a cincea, aveam răspunsul. “Numai tovarăşul Stalin ştie!“ Fiindcă în epocă, instituţia suspectului era sinonimă opozantului puterii, duşmanului de clasă şi dacă “tovarăşul Stalin” bifa cu o anumită culoare, doar de Beria ştiut simbolul ei, o categorie socială, apoi acea categorie socială era supusă represaliilor, fiind suspectată de… Motivele se găseau imediat în starea deplorabilă a lucrurilor care puteau răscula poporul.

După învăţăturile putine, dar bine deprinse, ale “tovarăşului Stalin”, consemnate şi adnotate de CEKA, NKVD şi KGB, Direcţia Generală a Securităţii Poporului din Republica Populară Română, tânăr stat al dictaturii proletariatului, a introdus şi ea sistemul sovietic stalinist al riguroasei evidenţe a suspecţilor, pe care i-a împărţit în două categorii. Suspecţi în evidenţă activă, “lucraţi” în mape operative de verificare, şi suspecţi în evidenţă pasivă, “lucraţi” în supraveghere informativă generală. Adică, pentru cine este familiarizat cu limba lui Voltaire, ceea ce francezii numesc mai expeditiv “des renseignements généraux” şi“ la surveillance du territoire”. Cu deosebirile de sistem politic şi năravuri. Căci cele mai bine puse la punct cartoteci de evidenţă a suspecţilor, dar şi a informatorilor, au fost creaţia lui Joseph Fouché. În vremea sa, Convenţia Naţională a adoptat şi celebra Lege a suspecţilor. Înarmat cu roadele culese de pe urma acestei legi, Fouché a supravieţuit în toate regimurile politice, de la prima Republică, prin Consulat şi Directorat către Primul Imperiu, apoi în Restauraţie, până în 1816.

Facem această incursiune în istoria instituţiei suspectului pentru a ne aputea da seama de originea, evoluţia şi domeniile de aplicare a acestei inovaţii introduse în dreptul procesual penal român. Aşa bunăoară, nu vom găsi menţionat “suspectul” în vreun tratat de teorie a ştiinţelor juridice, de drept penal sau în vreun dicţionar de specialitate.

“Suspectul” nu este onorat cu rangul de calitate procesual penală nici în alte coduri, de prin statele ale căror legi le-au importat asesorii populari din noua justiţie reformată prin asumări iresponsabile de răspundere a guvernului.

Toată tevatura în jurul chestiunii interceptărilor a pornit de la această inovaţie juridică “sui generis”. În drept, când aşa-zişi jurişti săvârşesc o gogomănie, pe care nu o pot nici explica, fiindca este de a îndăratelea minţii, pun pe ea “ştaiful” academic, clasificând-o “sui generis”.

Pentru ca procurorii, pe mână cu serviciile secrete, să-şi menţină deschise “portiţele legale “ale intruziunilor în drepturile şi libertăţile definitorii pentru inviolabilitatea persoanei, domiciliului şi corespondenţei, a fost inventată noua calitate juridică procesual penală, “suspectul”. De fapt, nu a fost inventată, ci readusă în actualitate din trecutul întunecat al istoriei.

Evident că toată lumea respinge ideea că suspectul trebuie înştiinţat că este suspect. Ceea ce explică de ce domnul C.T. Popescu dixit: “(…)Problema în sine rămâne reală şi acel articol din Codul Penal trebuie schimbat. A avea situaţii în care să nu se poată face interceptări decât după înştiinţare e împotriva firii. (…)”.

Într-un material postat de DC News, în loc să se citeze integral şi corect textul de lege controversat, se merge pe urechismul “în schimb anchetatorii susţin”. Pot să susţină orice, dar sunt şi îndreptăţiţi? Legal şi moral?

Să revenim cu picioarele pe pământ. Nu există o prevedere care obligă la înştiinţarea prealabilă a suspectului în legătură cu măsura interceptării. Cine a invocat-o a făcut-o pentru a crea o diversiune şi un scandal politic la vârf, iar în spatele perdelei de fum să se opereze, în grabă şi fără logică, “modificări cu dedicaţie” în noile coduri.

Toţi se proununţă împotriva a ceva, fără să ştie ce este acel ceva. Cam aşa putem rezuma controversele legate de intrarea în vigoare a codurilor penal şi de procedură penală.

Nimeni nu s-a obosit să le citească, dar’mite să le înţeleagă, înainte de a le proslăvi ori desfiinţa.

Calitatea persoanei implicate într-un conflict cu legea penală, în funcţie de fazele procesului penal, putea fi, până la 1 februarie 2014, de ÎNVINUIT, INCULPAT, CONDAMNAT, în primă instanţă şi CONDAMNAT DEFINITIV. Am enunţat un principiu care ţine de doctrina dreptului penal, aşa cum în ştiinţa biologiei morfologice alcătuirea omului este din cap, trunchi şi membre.

Acum, după legea nouă, apare calitatea de SUSPECT. În treacăt fie spus, pentru serviciile secrete, în special şi pentru putere, în general, suspecţi suntem toţi. Asta nu vede nimeni.

Noua lege derapează de la Constituţie, care consacră în art.23 alin. (8) condiţiile aducerii la cunoştinţă a învinuirii, iar persoana avută în vedere nu este un “suspect”, ci un “învinuit”.

Toată tevatura înştiinţării în legătură cu interceptarea, mă rog, motivele învinuirii, pornesc de la inadvertenţele legii procedural penale în raport cu Constituţia României, nu şi cu a statului de unde s-a copiat textul de lege. Este posibil ca şi în legea copiată să se prevadă, în logica teoriei universale a dreptului, tot învinuit, dar s-a tradus greşit de către cineva fără pregătire juridică aprofundată. Dar toată strofoşenia de înalt nivel ne face să “suspectăm”: “Dacă este un fapt premeditat?”.

De la suspect la învinuit este o cale atât de lungă încât… parcursul ei ţine de materia activităţii serviciilor secrete.

Or, tocmai acesta este fondul chestiunii. În speţă nu se mai doreşte un cod transparent de procedură penală, ci o tehnologie secretă, specifică serviciilor poliţieneşti, ori de informaţii.

Numai în aceste domenii strict rezervate grija pentru “secretul operaţiunii” prevalează obţinerii legale a mijlocului de probă.

Mixajul periculos, prin care se ţine morţiş aducerea metodelor serviciilor secrete în morfologia procesului penal, este tot ce poate fi mai rău şi dăunător separaţiei puterilor, dar un vis de aur al dictatorilor!

Accesări: 8737

Aurel I. Rogojan
Cotidianul / Ziaristi Online

Cititi, de acelasi autor, si:

 Premierul V.V. Ponta vorbeşte la ghici  cotidianul.ro Intrat în vria diversiunilor prin care se urmăreşte folosirea legii penale ca instrument politic al grupurilor de interese nelegitime, V.V. Ponta a devenit şi el releu de amplificare a… Accesări: 3060 Aceşti iresponsabili care ne guvernează Nu putem decât să salutăm o declaraţie care exprimă întocmai, şi cel mai bine spus, o realitate gravă despre modul în care guvernul conduce ţara şi respectă poporul. Cităm :“Responsabilitatea… Accesări: 3000 Ireversibila criză a justiţiei Ce vrea să spună şi să ascundă, în acelaşi timp, Asociaţia Magistraţilor din România (AMR) când afirmă că sistemul judiciar nu este pregătit pentru intrarea în vigoare a noilor… Accesări: 2609 Respectarea drepturilor omului în România Rapoartele diplomatice ale Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti, precum şi alte canale de informare ale Kremlinului, onorează România şi în ceea ce priveşte domeniul respectării drepturilor… Accesări: 2717 De ce plătim şapte servicii secrete?! Într-o lume defazată, cu sistemul de valori inversat, contribuabilii români plătesc şapte servicii de apărare a securităţii naţionale, pentru a vedea cum parlamentarii şi membrii guvernelor… Accesări: 3671 Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

“Un om, căruia i s-a dat “Steaua României”, cere peste tot federalizarea patriei.Toţi porcii sfâşie această hartă, acest pământ.” Ultimul capitol: Gaşca, duşman al spiritului critic (V)

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 4, 2014 - 6:15am

Dl Grid Modorcea la aniversarea a 70 de ani la UCIN foto Victor Roncea - Ziaristi OnlinePortalul Ziaristi Online publica azi ultima parte a unui text fundamental al scriitorului si criticului Grid Modorcea. O analiza amara a starii natiunii de azi in care sunt tratate, pe capitole, principalale probleme nationale si sensul rezistentei culturale la ocupatia institutionala a Romaniei:

Gaşca, duşman al spiritului critic (V)

Cineva, la ziua mea, când am împlinit 70 de ani şi am fost sărbătorit de Uniunea Cineaştilor, spunea că vede în acest fapt o recunoaştere a rezistenţei mele. El – e vorba de poetul George Canache – mă consideră “simbolul Rezistenţei în cultura română”. Pentru el e un fapt indubitabil. Nu ştiu dacă şi pentru alţii. Cert este că trebuie să rezistăm în continuare. Spititul critic presupune rezistenţă, să ştii să te baţi pentru o idee, să ajungi să mori pentru o cauză. El nu însemană numai expectativă, privire din afară, un fel de filosofie chioară. El înseamnă implicare, acţiune, sacrificiu continuu.

Fiecare, din cei care vrem să construim ceva, trebuie să contribuim la spiritul critic al neamului. Cine e dispus să renunţe la sine, la egocentrismele şi interesele sale vremelnice? Pentru ideea curată a Spiritului critic, pierzi, nu câştigi nimic. Nici un ban, nici o poziţie, nici o prietenie dezinteresată. Dar câştigul adevărat nu este al tău, trebuie să fie al celorlalţi, din viitor.

Desigur, orice om care creează îşi este sieşi, într-o anumită măsură, propriul critic. Criticul din el e un autocontrol. Dar toate aceste puncte de vedere trebuie să se unească, să existe un dialog din care să se aleagă adevăratul spirit critic, o platformă comună, care să fie ca un ţel pentru toţi, respectând în acelaşi timp libertatea critică a fiecăruia. Spiritul critic al anticilor avea ca prim reper Patria. Chiar şi spectacolele de teatru se desfăşurau într-un decor unic: harta patriei!

Era un reper pe care îl respectau toţi, era punctul de nezdruncinat al spiritului critic. De aici, urmau alţi paşi de temelie. Azi patria e sfârtecată. Se vinde fără ruşine pământul ţării. Un om, căruia i s-a dat “Steaua României”, cere peste tot federalizarea patriei.Toţi porcii sfâşie această hartă, acest pământ.

De unde să urmeze alt punct de temeile al spiritului critic? El se numeşte Cunoaşterea de sine. A murit pentru el Socrate. Iată un punct absent din viaţa politicienilor români. Această hibă gravă se vede prin lipsa reciprocă de respect, prin contestări şi schimbări neîncetate. Un  ministru este schimbat cu altul peste noapte, fiindcă nu a existat cunoaşterea de sine. Ce psihologie au cei care fac numiri? De găşcari. Se fac rotirile pe criterii de gaşcă, nu de valoare. Ce demonstraţie ne-au făcut aleşii cu schimbările de la Ministerul Culturii şi ICR ne arată cât de lipsiţi de acest har al cunoaşterii.

Să-i ajutăm pe oameni să se cunoască pe ei înşişi. A avea spirit critic este un lucru greu, presupune un mare sacrificiu, fiindcă trebuie să te rupi de gaşcă. Ce e val ca valul trece, spunea Poetul. Noul Val se duce, vine altul, dar criticul superior nu e cantonat de o mişcare sau alta, de un grup sau altul, de o anumită relaţie sau alta. Spiritul critic presupune să fii liber, rupt de orice prejudecăţi. E foarte greu să fii liber, cu adevarat independent, rupt de obligaţii şi de prietenii înşelătoare. Mulţi fac politica aşteptării, se retrag sau se dau la fund. Ei nu sunt critici adevăraţi, fiindcă au prejudecăţi, fiindcă nu se pot rupe de grupul din care fac parte. Critica adevărată, de temelie, nu se face pe grupuleţe.

Important este ca oamenii să înveţe să se respecte unii pe alţii. Acest lucru l-am văzut în America. Iar calitatea oamenilor estre esenţială. Fără calitatea oamenilor, spiritul critic nu poate funcţiona, se înăbuşă.

Ca să ne respectăm unii pe alţii trebune să ne respectăm pe noi înşine. Respectul se bazează pe comunicare. Să ne folosim de internet să comunicăm, nu să ne baricadăm! Din această cauză, spiritul critic actual este difuz, ca şi inexistent, fiindcă el este superdivizat. Altfel spus, există doar o critică de gaşcă, de grupuleţe, câte site-uri, atâtea găşti şi critici, de acea n-au valoare, fiindcă nu practică o critică de idei, de viziune, pentru un folos general.

Un critic adevărat nu trebuie să aibă de împărţit nimic cu nimeni. El trebuie să-şi folosească talentul, pregătirea, cultura, pentru ceilalţi. Natura l-a înzestrat cu o independenţă de invidiat. N-are nevoie de proptele, care să-l îndatoreze, să-l înregimenteze. Numai spiritul critic poate schimbata din rădăcini mentalităţile, poate duce la renaştere spirituală, poate crea o nouă mass-media românească, o nouă televziune, o nouă presă, o nouă artă, cu adevărat independente, în slujba cititorului, a spectatorului. Presa de azi e un dezastru, e o presă total aservită găştilor, grupurilor de interese, care nu acceptă libertatea de opinie. E o presă dictatorială, care se face exploatându-i pe colaboratori, care intervine în opinia autorului, dovadă că în UE presa din România e codaşă, ba chiar pe ultimul loc. Sigur, ar trebui să fie o coalizare a valorilor, să-şi facă o revistă numită “Spiritul critic al virgulei”. Am numit-o aşa cu gândul că un profesionist nu trebuie să accepte să i se schimbe o virgulă.

Pericolul e dat de falsa înţelegere a presei, indusă de patroni, de diletanţi, care preferă să colaboreze cu amatori şi veleitari, pe care nu-i plătesc, decât cu un profesionist adevărat. Care este incomod. E incomod acum, aici, în acestă fază demonică, în care politica şi cultura se fac pe bază de grupuleţe. În România post-decembristă nici un grupuleţ nu a renunţat la privilegii de dragul interesului general. Au existat lozinci ca “Numai împreună”, dar nu a existat nici un  “ împreună”, ci doar fiecare pentru el, asta trebuia înţeles din sloganele partidelor, care au devenit o inflaţie, au epuizat tot ce e slogan în toate ţările avansate ale lumii. S-a importat fără discernământ tot ce era potrivit pentru alţii.

Criticul adevărat trebuie să aibă demnitate, să se retragă imediat în momentul când vede că i schimbă o virgulă fără acordul său. El, din fericire, are de partea lui harul, care îi dă aripi, mereu îi alimentează entuziasmul, iar acum are de unde alege. Lumea îl aşteaptă.
Salvarea spiritului critic este că nu depinde de o gaşcă, de un interes de la un moment dat sau altul. El este ca opera lui Shakespeare sau Eminescu, adică un reper mereu viu, mereu pentru alţii. Un reper care depăşeşte timpul, istoria, dar înţelepciunea unui popor este să ştie să-l aplice la momentul potrivit, pentru ca viaţa lui la un anumit răstimp să fie ca o carte perfectă, atât cât putem fi noi, pământenii, de perfecţi.

Grid Modorcea / Ziaristi Online

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Manastirea Petru Voda face noi precizari cu privire la cazul deshumarii abuzive a Parintelui Gheorghe Calciu

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 4, 2014 - 6:05am

Mesagerul-Parintele-Justin-Parvu-Parintele-Calciu-Decembrie-2013-Petru-Voda
Precizări legate de Prea-cucernicul Mărturisitor al lui Hristos, Părintele Gheorghe Calciu

  1. Noi, Mănăstirea Petru Vodă, mărturisim, pe temeiul ortodoxiei, vieţii, mărturisirii, jertfei, pătimirii şi morţii lor, sfinţenia de care au dat şi dau dovadă şi de dincolo de mormânt Arhimandritul Justin Pârvu, Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Ştefan Marcu, Presbitera Elena Marcu, Toader Popescu, Radu Gyr, Florentina Gyr, Mihail Dumitrescu, Monahul Atanasie Ştefănescu, Monahia Heruvima Tănasă şi alţi plăcuţi ai lui Dumnezeu care odihnesc în cimitirul mănăstirii noastre. Canonizarea sfinţilor se face la vremea rânduită de Dumnezeu de către ierarhia Bisericii, aşa cum a fost întotdeauna rânduiala în Biserica Ortodoxă, şi credem cu tot sufletul că tot astfel se va proceda şi cu mulţi dintre cei menţionaţi aici. Până atunci respectăm hotărârile soborniceşti ale Bisericii Ortodoxe prin deciziile sinodale, totodată cinstindu-i pe Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori cu toată dragostea şi recunoştinţa către Dumnezeu.
  2. Întrucât s-a contestat în presă autenticitatea testamentului Părintelui Gheorghe Calciu, facem cunoscut faptul că acesta a fost semnat pe patul de spital de sfinţia sa şi a fost adus Părintelui Stareţ Justin Pârvu de către Ieromonahul Amfilohie Brânză de la Mănăstirea Diaconeşti, a doua zi după ce a fost scris, adică în data de 29 octombrie 2006. Textul scrisorii testamentare a fost publicat în anul 2007, nefiind niciodată contestat. Pe baza autenticităţii sale Părintele Gheorghe a fost îngropat la Mănăstirea Petru Vodă în ziua de 3 decembrie 2006, precum exprimă limpede testamentul, respectat de Mănăstirea noastră, de familia sa şi de fiii săi duhovniceşti din America. Din moment ce s-a respectat dorinţa testamentară a îngropării, aceeaşi valoare de adevăr testamentar o au şi precizările referitoare la eventuala sa dezgropare (dorinţa ca, de va fi dezgropat şi va fi găsit neputrezit, să fie imediat reîngropat, iar lucrul să fie făcut cu cât mai multă discreţie). Evlavia noastră la sfinţenia Părintelui Gheorghe Calciu se dovedeşte prin cinstirea şi respectarea mărturisirii sale de o viaţă, a învăţăturilor şi a scrierilor sale, şi cu atât mai mult a testamentului său şi a sfintelor sale moaşte.
  3. Raportarea obştii noastre la cuvântul testamentar al Părintelui Gheorghe Calciu este nu doar ca la un text ce exprimă smerenia sa, cât mai ales ca la un cuvânt profetic, care s-a împlinit întocmai în urmă cu două luni (din păcate într-o manieră regretabilă). Statornicia Părintelui Gheorghe în adevărul lui Hristos şi al Bisericii Ortodoxe nu putea să îl facă vreodată să atribuie diavolului lucrările lui Dumnezeu. De altfel, în Biserica Ortodoxă criteriul sfinţeniei moaştelor nu îl reprezintă faptul că ele sunt sau nu întregi, ci faptul că ele aparţin unor plăcuţi ai lui Dumnezeu care au făcut dovada sfinţeniei şi ortodoxiei lor prin viaţa şi învăţătura lor, sfinţenie şi ortodoxie recunoscute de soborul întregii Biserici.
  4. Conform sinaxelor din data de 11 noiembrie 2013 şi din data de 18 noiembrie 2013, la care a participat integral Consiliul Duhovnicesc şi obştea, s-a hotărât prin vot deschis respectarea hotărârii testamentare a Părintelui Gheorghe, după cum urmează: la prima sinaxă a fost unanimitate de voturi împotriva dezgropării (prin vot deschis), iar la a doua sinaxă au fost 80 voturi (în scris, cu semnătură) împotriva faptei deja petrecute a dezgropării – pentru re-îngroparea sfintelor rămășițe ale Părintelui Gheorghe și pentru canonisirea celor vinovați –, şi 4 voturi pentru (aparţinând făptaşilor). Hotărârile sinaxei sunt în deplină conformitate cu legile bisericeşti, monahale şi civile.
  5. La cererea directă a Stăreţiei, precum prevede legea bisericească şi legea civilă, a fost contactat exclusiv în scris fiul părintelui, Dl. Avocat Andrei Calciu. Domnia sa poate da mărturie că nu a fost contactat telefonic, niciodată, de către nimeni din Mănăstirea noastră, nici nu a fost în vreun fel influenţat în hotărârea sa. Dacă domnia sa va dori, vom face publică respectiva corespondenţă şi/sau mărturia sa că nu a comunicat verbal cu nimeni din obşte.
  6. Prin urmare, toate atacurile pe acest subiect asupra deciziilor noastre consimţite în plen, asupra persoanei mele ca stareț, cât şi asupra persoanei monahului Filotheu, sunt atacuri împotriva întregii obşti a Mănăstirii Petru Vodă şi împotriva Consiliului Duhovnicesc, dar, dincolo de acestea, sunt acţiuni împotriva Canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe şi a rânduielii ei stabilite de Sfinţi, pe care noi le cunoaştem şi le respectăm.
  7. Dorinţa noastră a fost şi este una singură, aceea de a păstra pacea Bisericii, pe cât este posibil. De aceea ieşirile noastre în mass-media şi precizările legate de acest caz au fost minimale, dorind mântuirea tuturor credincioşilor şi îndreptarea celor ce au greşit. Dacă există persoane care doresc să conteste hotărârile canonice ale Sfintei noastre Mănăstiri, le rugăm să se adreseze în scris, cu argumente aferente şi cu mărturii apostolice şi patristice, către instanţa Arhiepiscopiei Iaşilor, căreia ne supunem canonic şi care a aprobat până acum deciziile obştii noastre.

Stareţ,

Protosinghel Hariton Negrea

Sursa: Petru-Voda.Ro

Cititi si Adevarul despre dezgroparea si reinhumarea Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa si Testamentul sau catre fratii de la Petru Voda

Related articles Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Un tata a noua copii candideaza la Europarlamentare. Recordul vine din Romania. Iulian Capsali, regizor si publicist, are nevoie de 100.000 de semnaturi si 160.000 de voturi, ca independent

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 3, 2014 - 7:30am

Iulian Capsali cu cel de-al optulea copil- Revista Familia OrtodoxaPe 31 ianuarie, vinerea trecuta, si-a anuntat candidatura la Europarlamentare un independent: regizorul Iulian Capsali. A facut-o prin intermediul unui site de stiri, unde intretine o rubrica de opinii: ActiveNews. Iulian Capsali pare un tip boem si bonom. Aduce cu Mircea Vulcanescu in tinerete si se descrie drept un simplu “père de famille” – tata de familie. Dar ce tata! Are noua copii, ultimul fiind o fetita nascuta in urma cu doar cateva zile.  Portalul Ziaristi Online a facut o cercetare in randurile candidatilor la alegerile pentru Parlamentul European dar si in randurile actualilor europarlamentari si a ajuns la concluzia ca Iulian Capsali detine recordul de parinte cu copii intre acestia. Pe deasupra, probabil este singurul tata dintre ei care si-a ajutat sotia sa nasca, singur, acasa, in cazul celui de-al optulea copil. Intreaga poveste o gasiti aici, dupa cum a fost istorisita in revista Familia Ortodoxa.

Iulian Capsali cu monahii de la Vatopedu Areta, Daniil si HaralambieDar ce mai stim despre Iulian Capsali: a facut parte dintre fondatorii Ligii Studentilor, se revendica de la “Fenomenul Piata Universitatii”, a infiintat o organizatie care se numeste Alianta pentru Demnitate Nationala (ADN), vorbeste cu usurinta despre Biserica si nationalism dar si despre politica si este un pelerin constant la Sfantul Munte Athos, unde este bine primit si nu numai pentru ca il cheama si Pericle (in imagine, impreuna cu monahii romani de la Vatopedu Areta, Daniil si Haralambie Iconarul, absolvent “Nicolae Grigorescu”, Daniil Vatopedinul fiind fiul lui Octavian Cotescu si al Valeriei Seciu). Sigur, nimeni nu este perfect. Insa in comparatie cu propagandista homosexualilor, cominternista de moda noua Monica Macovei, cel care a compromis nationalismul romanesc cu sprijinul direct al lui Petre Roman si Andrei Plesu, fripturistul diversionist Vadim Tudor, sau europarlamentarul instelat al lui Traian Basescu, extremistul antiroman Laszlo Tokes, independentul Iulian Capsali, chiar naiv cum pare uneori, face parte, cu siguranta, dintre cei care pot sa faca bine Romaniei si romanilor. Conform calculelor Ziaristi Online, ca sa devina unul dintre cei 32 de europarlamentari romani, Iulian Capsali are nevoie de cel putin 155.000 de voturi, daca nu chiar 160.000, daca prezenta la vot ar fi la fel ca la alegerile din 2009, respectiv 27,67% (5.035.297 votanti). Daca va fi mai redusa, cu atat mai bine pentru orice independent. Dar, pana atunci, Iulian Capsali are nevoie sa stranga, intr-un timp scurt, 100.000 de semanturi, pentru a se inscrie in cursa. Va reusi oare? Noi credem ca da.

Formularul pentru semnaturi poate fi descarcat de aici. Iata si motivatia sa (nu ratati, in final, si doua opinii ale publicistului Iulian Capsali privind unele personaje ale vietii publice dambovitene)

De ce candidez la europarlamentare?

Autorul: Iulian Capsali

Iulian Capsali de Cezar MachidonÎn ultima vreme, asistăm la un război care pare departe de noi. Asta se întâmplă doar pentru că trăim într-o iluzie. Acel război, dus inclusiv în , ne priveşte direct, căci este dus împotriva elementelor definitorii pentru noi: suveranitatea naţională (statul naţional), folosirea resurselor României pentru bunăstarea poporului său (statul social), libertatea religioasă (biserica şi libertatea de exprimare a credincioşilor), ordinea morală conformă firii umane (familia).

Ne amăgim când spunem că nu ne priveşte: oare nu ne priveşte cedarea continuă a suveranităţii naţionale, pe care politicienii noştri la nivel de vârf o declamă şi chiar o execută fără să ne întrebe? Oare nu ne priveşte exploatarea colonialistă a resurselor noastre naturale? Oare nu ne priveşte faptul că o intensă propagandă homosexuală începe să pătrundă în şcolile şi liceele României?

Cei care nu sunt de acord cu noua ideologie sunt imediat puşi la stâlpul infamiei printr-un limbaj propagandistic controlat şi repetat în mod agresiv, identic cu acela folosit la începutul impunerii comunismului în ţara noastră. Procedeul de aplicare a etichetelor de „homofob”, „intolerant”, „fundamentalist” este corespondentul actual al limbajului de propagandă folosit pentru îndepărtarea adversarilor bolşevismului: „fascist”, „duşman al poporului”, „bandit”. „Obscurantist” şi „fascist” sunt termeni reluaţi încă şi astăzi, în mod deliberat, din cauza impactului profund al cuvintelor care trezesc emoţii puternice, mai ales în publicul „progresist” – agnostic sau ateu. Stigmatizarea „celuilalt” este primul pas pentru înlăturarea lui din societate.

Presiunile făcute în favoarea „familiei” homosexuale şi împotriva identităţii de gen sunt teribile. Cea mai recentă iniţiativa în acest sens este Raportul Lunacek, iniţiat de un grup de presiune în PE format mai ales din neomarxisti (socialişti şi ecologişti), care îşi propune să impună ţărilor membre o conduită obligatorie în ceea ce priveşte educaţia copiilor în grădiniţe (educaţie „transgender”), instituirea familiei homosexuale şi acordarea dreptului de adopţie, fertilizare în vitro şi mamă-surogat cuplurilor de acelaşi sex. Dacă astfel de legi trec, Parlamentul European va obliga ţările membre să accepte standarde duble: acordarea libertăţii de exprimare şi manifestare nelimitată pentru comunitatea homosexuală şi restrângerea libertăţii de exprimare şi manifestare a celor care adoptă o morală creştină sau, pur şi simplu, o morală conform firii umane.

Tot recent, europarlamentara socialistă Edite Estrela i-a acuzat, într-un discurs vitriolant, pe toţi cei care au îndrăznit să voteze împotriva controversatului său proiect omonim – Raportul Estrela. Proiectul ar fi dus la: liberalizarea totală a avortului; avortul şi contracepţia, precum şi operaţiile de schimbare de sex ar fi trebuit asigurate din bani publici; permiterea avortului şi a serviciilor conexe în clinicile şi spitalele administrate de culte religioase; legalizarea reproducerii asistate pentru lesbiene etc. Raportul Estrela, deşi respins, va fi repus în discuţie, prin diferite tertipuri birocratice, în lunile ce vin. Iată, aşadar, o întreagă avalanşă de legi şi decizii care produc o modificare radicală a vieţii sociale europene, asupra căreia sunt experimentate diverse inginerii sociale. Dacă nu încercăm, acum, o îndiguire a acestor porniri totalitare, care se înscriu în politica globalistă de ştergere a identităţii naţionale, a ethosului local, mai ales a credinţei, de smulgere a rădăcinilor tradiţiei din viaţa acestui popor, atunci, mai târziu, va fi prea târziu.

Pe de altă parte, m-am exprimat de ani de zile pentru dreptul la viaţă privată şi libertate de conştiinţă a cetăţeanului, împotriva opacităţii statului care foloseşte politica faptului împlinit în folosirea biometriei – datele personale stocate în cipuri. Aceste date personale stau pe un suport electronic de o vulnerabilitate extremă, acestea putând fi clonate de infractori, folosite în scop de şantaj sau pur şi simplu pierdute, aşa cum s-a întâmplat în Marea Britanie acum câţiva ani cu datele a 93% dintre asiguraţii medicali. Rezoluţiile pe care le-am semnat în calitate de preşedinte FOR la acea vreme se încheiau astfel: „Având în vedere toate aceste argumente procedurale şi etice, Forul Ortodox Român consideră că lipsa dreptului la opţiune afectează grav, şi de această dată, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti prevăzute în Constituţie.” Problematica datelor biometrice sau medicale stocate trebuie ridicată, de asemenea, şi în Parlamentul European, pentru că drepturile cetăţeanului sunt mai importante decât dorinţa statului de a-şi controla cetăţenii.

În ceea ce priveşte problemele ridicate de exploatările resurselor naturale ale ţării, m-am situat net în tabăra celor care îşi doresc o Românie a cărei natură să poată fi lăsată moştenire şi urmaşilor noştri. În toate poziţiile mele publice, prin prezenţa la mitinguri şi marşuri, în articole, mi-am arătat nu numai neliniştea, dar şi revolta faţă de nişte proiecte care pot distruge iremediabil mediul, mai ales apa freatică şi de suprafaţă, fără de care o viaţă în parametri normali nu va mai putea fi niciodată posibilă. Sunt categoric împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică în actualele condiţii, precum şi a extragerii metalelor prin cianurare, acestea fiind chestiuni ce ţin de securitatea naţională într-un stat care pare că şi-a abandonat vocaţia naturală de apărare şi protecţie a propriilor cetăţeni, a propriilor resurse şi, implicit, a mediului în care ne ducem traiul de zi cu zi. România este acum un stat abandonat intereselor firmelor transnaţionale, care-i hotărăsc şi politica.

În ceea ce priveşte Statul Român, în contextul ideologiei globaliste actuale, optez categoric pentru întărirea şi recuperarea suveranităţii sale pentru care inclusiv un bunic de-al meu, alături de mulţi alţi bunici şi străbunici de-ai noştri, şi-a dat tributul de sânge în Primul Război Mondial. Un stat care s-a creat prin jertfe nu poate fi abandonat într-un proiect politic utopic, aşa cum se doreşte prin transformarea actualei Uniuni Europene într-un stat federal arbitrar constituit de „elite” politice, în dispreţ faţă de naţiuni şi de popoarele suverane. România este, conform Constituţiei, un „stat naţional, suveran, independent şi indivizibil” (Art.1.1) iar, conform cu Art. 2.1, „suveranitatea naţională aparţine poporului român”. Viviane Reding, vicepreşedintele Comisiei Europene, afirmă faptul că miza alegerilor din mai este tocmai transformarea Uniunii Europene într-o federaţie suprastatală, numită deja Statele Unite ale Europei. Un proiect de planşetă, care nu are legătură cu realitatea. Şi care, ca orice utopie politică, reprezintă un pericol iminent care trebuie îndepărtat fără şovăire.

În acest context, identitatea naţională, ethosul românesc trebuie afirmate fără complexe. Există o excepţională cultură organică, populară, prea puţin cunoscută şi afirmată chiar de către români, din păcate. Avem şi o mare cultură modernă inspirată din acest ethos. Însă avem şi o istorie care este, mai nou, instrumentalizată ca în zorii comunismului, pentru că se doreşte decuparea frânturilor de adevăr şi prezentarea lor ca adevăruri paradigmatice, în cadrul cărora demnitatea noastră ca neam este permanent pusă sub semnul întrebării. Însă sunt şi semne bune, care demonstrează faptul că unui popor căruia i se doreşte ştergerea identităţii are forţa să găsescă anticorpii necesari regăsirii de sine.

Fiind creştin ortodox şi tată de familie cu mulţi copii, am văzut că, dacă faci un pas către El, Dumnezeu face zece spre tine. Deşi mă îngrijorează mult viitorul copiilor mei, mai ales că imi doresc ca ei să trăiască în ţara aceasta care este şi a lor, cred în forţa de regenerare a neamului românesc, care are încă o credinţă puternică, pe care trebuie să şi-o poată afirma firesc. Pentru că Biserica este locul în care ne refugiem în vremuri de cumpănă şi ca persoane, şi ca neam. Suntem, încă, statul european cu cea mai mare credinţă din – aşa o arată, în mod obiectiv, toate statisticile. Spun „încă” pentru că se duc campanii susţinute în presă şi pe internet pentru ca această proporţie zdrobitoare să fie modificată artificial la nivelul percepţiei publice. România creştină subzistă acestor presiuni permanente şi cred că nu mai trebuie să aştepte că să fie acceptată ca partener de discuţie. Această Românie tainică şi smerită poate să-şi recapete glasul pe care îl poartă dintru început.

Pentru că toate temele majore punctate aici lipsesc totalmente din dezbaterile de partid sau sunt complet marginale în cele publice, m-am gândit că implicarea mea în afirmarea acestei Românii creştine poate fi utilă la nivel european, unde îmi pot face auzită vocea şi de unde pot avea ecou şi la nivel naţional.

Doamne, ajută!

P.S. Întrucât pornesc la acest parcurs fără niciun fel de mijloace, anunţ pe cei care vor să mă sprijine că mă pot contacta la adresa de mail iuliancapsali.euroalegeri@gmail.com

Sursa: ActiveNews

Iulian Capsali este si un comentator, de multe ori acid, al vietii politico-culturale romanesti din Romania:

Iulian Capsali despre setea de sange a “ayatollahului Tismaneanu”

tismaneanu_lumea_secreta-humanitas-editura-politicaDaca dl. Plesu se ocupa de veșmântul eteric, “soft”, culturalo-religios al Noii Europe (SUE), Volodea Tismaneanu este exponentul laturii cominterniste, “hard”, a constructiei ideologice. Dupa ce sinecuristul a vazut sursa de exploatare a banului public cum se indeparteaza, a inceput cu zel o campanie de manipulare impotriva prof. Marga. Am citit si eu, foarte curios, “delatiunile” de la Securitate ale profesorului. Erau dari de seama, pe care oricine era OBLIGAT sa le scrie in epoca, mai ales daca avea avea legaturi institutionale cu strainii. Sub titlul bombastic “Cercetătoarea americană Katherine Verdery, turnată de Andrei Marga la Securitate”, ziarul Adevarul a scos la iveala marile turnatorii ale profesorului, dintre care cea mai semnificativa mi se pare urmatoarea: “K.V. s-a interesat de semnificaţia tipăririi unei lucrări a lui Rădulescu-Motru. E un semn al «tradiţionalismului», a întrebat K.V. A. Marga a arătat că nu e vorba de aşa ceva, ci mai curând de o acţiune pentru a tipări operele gânditorilor reprezentativi din cultura noastră şi a le face cunoscute noilor generaţii. A. Marga a întrebat care sunt noile curente de idei în gândirea americană. KV a remarcat tendinţa conservatoare. A. Marga a relevat faptul că pe planul filosofiei sunt câteva figuri importante şi influente în filosofia americană actuală – Quine, Kripke, Putnam.” Cred ca ofiterilor de secu’ a trebuit sa li se tina un curs special ca sa se dumireasca asupra potentialului subtil-devastator al discutiei cu pricina pentru stabilitatea regimului ceausist.
Recunosc public lipsa mea de simpatie intelectuala pentru acest ganditor rigid – e vorba de prof. Marga, desigur. Insa campania sustinuta pe linia hotnews – contributors [cu contributia (sic!) acestui expert in manipulare, Volodea, red boy-ul care si-a trait toata tineretea de beizadea comunista alaturi de Nicu Ceausescu in Primaverii] – si ziarul Adevarul (!), este purtata dupa toate schemele unui linșaj media. Este interesant de urmarit toata acesta expeditie de distrugere a reputației unui om care are la ora asta o functie de management cultural – dupa ce a facut lucruri exceptionale la Cluj ca manager al Universitatii. Merita observata cum toata flagelarea are un caracter ritualic, “dușmanul” fiind purtat din piață publica in piață publica unde cortegiul se opreste si se reiau acuzatiile si loviturile in fata unui public intelectual avid acum – dupa ce l-a vazut pe guvernatorul Basescu ramas fara susținere politica – de revanșă.
Dupa ce i s-a invalidat prin vot sustinerea unei moluște securistoide mucegăite in rele (care este dat in gat acum de partenerii politici ca a plusat in fata FMI-ului, organism colonial care cerea reduceri de 10% din salarii, molusca îmbibată in alcool oferindu-se din oficiu, ca un guvernator premiant, sa le urce la 25% ! ), “elitele” noastre vor sânge. Volodea Tismaneanu, care simte bine momentul, a iesit la atac mirosind o victima care nu are impetuozitatea necesara ca sa-i transmita public cuvenitele trimiteri la origini. Aceasta fericire tâmpă, excitata, de pe fața”elitei” noastre ce participa la ritualul de linșaj, are forma metafizica a capului vacii Kobe abatorizate, pus pe o lada de cărți. Cu cât cărțile sunt mai mânjite, cu atât satisfactia de a arunca cu ele dupa trădătorul cauzei neoliberale va fi pe măsură. Iar Volodea, simtind asta, aduce punguțe de sange pe care le imprastie ritualic peste capul acestui animal imbecilizat de propaganda si care, la randul lui, secreta ideologie. Acest tablou orgiastic, in care ideologia este îmbibată în sânge, este imaginea pe care ayatolahul Tismaneanu o arată pedagogic, demonstrativ, oricui are intentia sa se opuna proiectului globalizarii. Orice om cu o fireasca propensiune identitara va fi aruncat in piata publica. Punguțele de sânge stau gata pregătite în frigiderele ayatolahului criptobolsevic.

Iulian Capsali despre Europa lui Plesu

Andrei PlesuDupa ce a condus corul de țuțări al lui Basescu din Romania, acompaniat de Barroso, Reding si Gitenstein, candidul domn Plesu dovedeste ca este ca tot romanul, imparțial. Tocmai a comis pe blog un articolas modest in care imparte democratic – vezi bine!- scatoalce principalilor actanti politici actuali. Dar nu deșteptăciunea intelectualului care vrea o “Noua Europa” înconjurată de steluțe (Europa Veche, creștină, ce-o avea, e expirata?) este problema, ci caracterul. De fapt, lipsa lui, dovedita de cand scria epistole jenante lui Ceaușescu, de cand a ramas ministru intr-un guvern sub care s-au intamplat atrocitati inimaginabile (mineriadele) pe care nu a catadicsit sa le demaște in presa internațională (asa cum a facut-o imediat cu plagiatul caracudei Ponta), care a ramas in fonctia ministeriala si cand militia lui Iliescu il oprea pe MS Regele Mihai pe autostrada si il expedia ramburs in Elvetia, cel care a moșit cea mai antinationala clica de “elite” tinere care au intrat in politica pentru sprijinirea protectoratului UE sub guvernatorul Băsescu etc.

In articolul cu pricina, la final, dupa ce si-a martelat bine preopinentii – insistand pe Antonescu, singurul care i-a mai raspuns acestei zeități grăsuțe pitita în amvon-, dl. Pleșu emite sentențios o întrebare retorica: “Dumneavoastră aveţi încredere în politicieni care vorbesc şi se poartă aşa? Eu nu.” Pam, pam! Adica, daca voi puteti sa-i acceptati, eu niciodata! Emotionant! Se adreseaza, probabil, prospaturilor născute fără memorie sau Martorilor lui Basescu. Cred ca putem sa-i spunem, la randul nostru: Dumneavoastra, domnule Plesu, nu mai aveti nicio credibilitate. Puteti sa invocati ingeri, pe Dumnezeu, pe cine vreti dvs, aparentele de verosimilitate sunt invers proportionale cu barba afisata, de gnom simpatic ce pazeste comoara de intelepciune a lumii, in timp ce face cu ochiul Puterii pe care o slujeste creditand-o cu statura sa de mare intelectual, dar de pitic moral. O mica pauza, un mic recul, o siesta dupa atata bulimie europenista, dupa ce ati sprijinit vârtos (si interesat) transformarea tarii intr-o biata colonie periferica… atata justitiarism pentru fidelii din balcoane care flutura steagul SUE este dizgratios pentru masa mare de stupid people care nu va urmează visul. Personal va transmit, ușor hamletian:

Ofelia, marș la mănăstire!

Sursa: Facebook Iulian Capsali

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Oli(garhia) oli(gofrenilor) – de Adrian Majuru

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 3, 2014 - 2:11am

Constantinescu - Iliescu - Basescu - Regele Mihai - Foto Sorin Lupsa via Ziaristi Online(zeişori la indigo)

Motto: „Urăsc tirania, dar mi-e teamă de anarhie” (Ion Heliade Rădulescu)

Ca istoric şi publicist am ocazia să întâlnesc zilnic tineri intelectuali, care nu înţeleg ce se întâmplă cu biata noastră ţară, ce cauze au prăbuşit-o atât economic, cât şi mental, în ultimii douăzeci de ani. La o conferinţă ţinută pe temele modernităţii, o studentă mi-a cerut să-i indic trei cauze care au distrus România şi trei soluţii de redresare raportate la respectivele cauze.

Prima cauză este negarea evidenţei. De fiecare dată când aduc în discuţie vechi articole ale actualilor formatori de opinie, reacţia celui vizat este de a nega vehement că el este autorul acelui articol. „Nu eu l-am scris, domnule!” este placa sigură. Iar în momentul în care îi prezinţi copia articolului, începe să bâguie: „Aşa era epoca, ce era să fac? Voiam şi eu să mă afirm!”. Această cauză atinge toate sferele sociale, de la formatori de opinie la miniştri şi deputaţi. Exemplele sunt deja numeroase în presa de după 1990. Soluţia: aplicarea legii lustraţiei. Dacă legea lustraţiei se aplica cel puţin de anul trecut, astăzi nu am mai fi asisat la polemica dintre Băsescu şi Voiculescu, fiindcă amândoi ar fi fost lustraţi, din cauza trecutului lor. Dar de ce nu se pune în aplicare legea lustraţiei?! Fiindcă foarte mulţi dintre aceşti slugarnici jurnalişti ar rămâne fără sponsori, tăticul lor protector. Presa independentă este de fapt o ficţiune. Ea răspunde în mare parte comenzilor politice şi materiale. Nu neg faptul că avem şi jurnalişti independenţi. Dar sunt prea puţini şi nu pot acoperi aceste polemici aberante. Dacă îl ataci pe Băsescu, sigur B1TV şi „Evenimentul Zilei” vor sări în apărarea sa. Dacă îl ataci pe Felix Voiculescu, se vor pune în mişcare jurnaliştii de la Antena 3 şi de la „Jurnalul Naţional”. Deci fiecare patron cu clienţii săi! Chiar recentele arestări-condamnări ale lui Fenechiu şi Gruia Stoica au scos la iveală indirect simpatizanţii din spate care încercau din răsputeri să le albească trecutul. Atunci cum să ai o societate curată când omul cinstit e transformat în hoţ şi hoţul e transformat în om cinstit?!

A doua cauză este persistenţa baronilor roşii, cei care fac legea în judeţe, cei care au atitudine de zei locali. Ei au de obicei nesimţirea fostului activist PCR sau a şefului de post, miliţian, răspunzând brutal, inclusiv jurnaliştilor (cazul şefului de Consiliu Judeţean Brăila), ne arată clar că aceştia nu-şi pot schimba mentalitatea, cel mult, trebuie schimbaţi din funcţii. Rămâne totuşi o întrebare, pe care toată lumea ar trebui să şi-o pună: De ce aceleaşi personaje grobiene rămân în fruntea listelor la alegeri, fie că e vorba de PNL, de PSD sau „decedatul” PDL. Dacă partidele care alcătuiesc azi USL-ul ar dori „dreptate până la capăt”, prima măsură pe care ar trebui să o ia este cea de profundă curăţenie interioară şi scoaterea de pe listele electorale a penalilor.

A treia cauză o reprezintă averile ilegale ale potentaţilor. Sursele media au prezentat averile fabuloase ale foştilor miniştri ai Transporturilor. De la Traian Băsescu trecând prin Boagiu, Miron Mitrea şi mai ales Berceanu, averile acestor oameni îi pun pe gânduri chiar şi pe afaceriştii din Occident. Sunt familii din burghezia occidentală care nu pot strânge în două generaţii avere cât poate strânge un demnitar român într-un mandat.

Există chiar o vorbă a celor aflaţi la putere: „Să-mi fac eu stocul pentru mine şi pentru familia mea. Ce contează că stau un an sau doi la pârnaie. După ce scap am destui bani depuşi în Elveţia sau în paradisurile fiscale”! Soluţia este confiscarea averii venită în continuarea condamnării. Ţi se arde mai rău buzunarul decât anii de condamnare şi ce tristeţe ar fi atunci pe codamnaţii Năstase, Ridzi, Fenechiu, Becali! Foştii miniştri ai Transporturilor au declarat cu toţii câştigul lunar. Cu toate acestea, vilele lor de milioane de euro se întind din Spania (Berceanu) până în Austria (Mitrea) sau la Snagov (Boagiu).

P.S. Se mai aude ceva de Oltchim? Investitorii de fiare vechi sunt reţinuţi iar investitorul strategic Diaconescu s-a refugiat în Vatican, pe când grupul său parlamentar s-a refugiat în PSD.

Sursa: Cotidianul

Preluare: Ziaristi Online

Foto: Sorin Lupsa / Salonul Fotografului Roman

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Gaşca, duşman al spiritului critic. O analiza amara a starii natiunii. Capitolul IV: “CTP, produsul tipic al României băsiste, care emană numai energie negativă”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 3, 2014 - 2:10am

CTP Cristian Tudor Popescu

Portalul Ziaristi Online publica in serial un text fundamental al scriitorului si criticului Grid Modorcea. O analiza amara a starii natiunii de azi in care sunt tratate, pe capitole, principalale probleme nationale si sensul rezistentei culturale la ocupatia institutionala a Romaniei:

Gaşca, duşman al spiritului critic (IV)

Public de la vârsta de 17 ani, fac critică profesionistă de peste 40 de ani, iar după ‘89 am publicat zilnic sau aproape zilnic. Cunosc tot ce mişcă în sfera presei şi a culturii. Dar rar am găsit români cărora să le pese, cum sună o reclamă saturată, nu mai există spadasini adevăraţi, condeieri cu care să pot încrucişa din plăcere ideile. Am avut un coleg care se dădea un nou Pamfil Şeicaru, dar am auzit că de curând a fost trimis la închisoare (cu suspendare) pentru plagiat. Dacă ar fi fost prim-ministru, poate scăpa.

România e o ţară în care Plagiatul, Imitaţia şi Pirateria au ajuns valori de stat!

Nu se poate aspira la Spirit critic decât atunci când există un respect pentru valoarea autentică, când există o dreaptă comunicare, într-un climat propice, când există personalităţi cu care se poate dialoga şi care au deschidere şi către un alt punct de vedere, poate incomod, dar liber, neînregimentat. Mişcarea de idei nu se poate face în gaşcă, ci numai prin personalităţi, prin polemică dreaptă. Ce geniu a impus o gaşcă? Nu cunosc.
La noi, în dezbaterile publice, toţi monologhează, toţi farseurii sunt deştepţi, toţi au dreptate şi idei de ieşire din criză, o ţară de prim-miniştri, cum am scris într-un articol anterior. Acum, marile dezbateri pe posturile de televiziune sunt legate de o anumită Bianca, abia căsătorită şi divorţată, bine ca s-a prăbuşit un avion, ca toată lumea să schimbe placa, să-i dea lecţii pilotului şi vântului netrebnic. Desigur, cazul acestui accident aviatic este mai mult decât tragic, spune multe despre ce înseamnă o ţară condusă de spiritul de gaşcă, fiindcă au murit oameni datorită lipsei de comunicare între găşti, prin dezinformare din prostie, din lipsă de instruire. Lucru valabil pentru toate domeniile. E o lecţie. Va învăţa cineva din ea? Mă îndoiesc profund. De 24 de ani, nici un politruc nu a dovedit că a învăţat ceva din jertfa a o mie şi ceva de tineri. Nu se va produce nici o schimbare în bine.

Deja unii bat câmpii, nici măcar cu graţie, emit idei, pe care alţii le-au spus demult. Dar nu mai există respectul pentru citat, pentru înainte-mergători. Toţi fură, în frunte cu primul ministru, şi uită să mai citeze sursa, atribuindu-şi cu non-şalanţă ideile altora. Se poate constitui un Sprit critic într-o asemnenea promiscuitate intelectuală?

Nimeni nu mai urmăreşte ce face sau spune celălalt, nu e o înaintare în dialog, ci o bătută pe loc în monolog. Am citit recent cartea unui confrate mai tânăr. Nu există în ea decât el. Ignoră tot ce s-a scris în domeniu. Şi el repetă, fără să ştie, lucruri care s-au spus demult. Spiritul crtic nu poate funcţiona fără cultură, fără orizont, fără informaţie, când nu intră în ecuaţie tot ce s-a creat anterior, când nu ţii seama de rădăcini.

Coroana unui arbore nu se poate desfăşura fără rădăcini. Le-am spus-o de zeci de ori cineaştilor tineri. Dar ei au făcut un hiatus, au hotărât că istoria filmului românesc începe cu ei, când filmele lor sunt la coada topului audienţei. Aşa cum în arta plastică, topul vânzărilor la noi este deţinut de clasici, începând cu Tonitza, Grigorescu şi Luchian. Artiştii de azi, care categoric formează un nou val în pictura românească, nu au încă nici o cotă sau una modestă. Se poate oare concepe o ruptură radicală a picturii actuale faţă de isprăvile clasicilor? Se poate, dacă şi breasla plasticienilor ar avea unul ca fuckyou-cistul Cristi Puiu. Dar unde va duce? În cultură, ca şi în viaţă, există un proces natural între nou şi vechi, între generaţii, o continuitate benefică. Însă azi copacul spiritului critic este suspendat. Sau i se înfige rădăcinile pe teren mlăştinos. Nimeni nu mai curăţă temelia pe care trebuie ridicaţi pilonii podului.

Totul se face la întâmplare. Politicienii de frunte au făcut din preşedinţie, parlament sau guvern, cort şi se tot ceartă la uşa lui. Şi ţiganii râd, fiindcă politica asta îi ajută de minune să se instaleze în poziţii cheie, iar când nu le convine ceva, pleacă în Spania sau unde se simt ei mai bine.

Nimic nu se poate realiza temeinic fără spirit critic, fără luciditate, fără obiectivitate, fără acel raison cartesian. Siritul critic este ca un cântar, numai el poate măsura lucrurile, poate percepe diferanţa dintre propriu şi impropriu, corect şi incorect, bun şi rău. Cine stabileşte cum e mai bine de făcut un anumit lucru? Cine arată calităţile şi defectele unor oameni, unor opere? Cine poate orienta o populaţie dacă nu are experienţă, cunoştinte, puterea de a testa? Desigur, e libertarte, fiecare poate face ce vrea, dar o ţară nu e un bordei, ea se construieşte nu haotic, ci cu spirit critic, cu idei comune, în ordine, în disciplină, în respect, nu în sălbăticie, care imprmă o stare de vraişte.

Mass-media e un tăvălug care duce totul de-a valma, în prăpastie. E chiar un entuziasm al răului, o veste despre o nenorocire este anunţată ca o bombă publicistică, boala unor actori ca o fericire. Iar când valorile mor, se joacă hora, cum au făcut unii cineaşti tineri când a murit Sergiu Nicolaescu. Nevasta-sa îl incinerează, iar alţii joacă hora! Pe internet, o valoare ca el este prezentată ca un criminal de război! Aşa a făcut marele spirit al Gândului, numit CTP, o faţă patibulară, produsul tipic al României băsiste, care emană numai energie negativă. O astfel de figură, cu NU în frunte, în loc de steaua cominternistă, nu poate convinge, nu poate fi o călăuză de urmat, pentru un popor debusolat. Unde e busola? Nikita Mihalkov i-a spus acestui CTP: “Dacă în ţara mea aş fi fost înţeles aşa, cum mă prezinţi dumneata, n-aş mai fi ajuns cine sunt”. Iată cine a ajuns călăuza cinematografului românesc şi vioara opiniei publice. În critică nu e ca în filmul minimalist sau ca în orice creaţie de mântuială, care poate fi făcută la voia întâmplării, în critică există o istorie a ideilor, pe care trebuie să o urmăreşti, dacă vrei să intri in ea.

În domeniul literaturii, de pildă, spiritul critic se exprimă în funcţie de operele literare, ele sunt faptele, de la realitatea lor se formulează judecăţile de valoare. De aceea, un geniu ca G. Călinescu spunea că un critic litear este în acelaşi timp şi un istoric literar. Iar când el a vorbit despre sincronismul culturii, nu putea să-l ocolească pe Lovinescu, care a vorbit primul despre sincronism. Prin acest studiu atent asupra raportului dintre critică şi istorie, vezi ce rol a avut fiecare critic şi cum a marcat el mişcarea literară. Orice treaptă înseamnă recunoaşterea meritului cuiva de dinaintea ta. În orice cercetare critică, e necesar să cunoşti istoria gândirii estetice şi atunci vei vedea cum critica a influenţat dezvoltarea culturii şi a ţării tale.

Critica e ca un ochean sau ca o lupă, care observă ceea ce un ochi obişnuit nu poate vedea, ea e ca o lanternă în beznă. Marile epoci ale istoriei au triumfat datorită clarvzătorilor pe care i-au avut. Critica a fost mereu cu un pas înaintea realităţii. Numai ea poate construi cu competenţă proiectul unui popor.
Tot efortul meu critic de-o viaţă a fost de a înterţine mereu treaz spiritul critic, ca o făclie, ca o ştafetă. A preluat cineva ştafeta? Mă îndoiesc. Am scris zeci de cărţi pe această temă. Nu cunosc decât rare cazuri în care au fost citate. Izolat. În general, de către cei care îşi susţin doctorate. Ei plagiază mai uşor şi nu pot fi controlaţi. Uniunile de creaţie sunt focuri de paie. Găşti maliţioase, retardate. Nu ne adunăm, fiecare cu contribuţia lui, să formăm un corpus de idei. Să fim ca feţele unui cristal. Veleitarii şi forumiştii introduc vraiştea în ordinea naturală a lucrurilor. Toţi aleargă pe pistele lor hai-hui. Nu duc nicăieri dacă nu au spiritul critic drept călăuză. Iar spiritul critic e un bun comun, el este construit cu migală de istorie, de un popor întreg, de geniile lui. Trebuie să ajutăm România să-şi recucerească spiritul critic, altfel va naviga în derivă.

Grid Modorcea / Ziaristi Online

(va urma)

Andrei Plesu + Cristian Tudor Popescu CTP = Love

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Garda de Fier în Basarabia. Istoricul Alexandru Moraru publica Documentele din Arhiva Naţională a Republicii Moldova. DOC via Ziaristi Online

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 2, 2014 - 2:10am

Garda de Fier in Basarabia - Alexandru Moraru - Benedict CiubotaruIn asteptarea Volumului II, portalul Ziaristi Online semnaleaza cu felicitari lucrarea cunoscutului istoric arhivist basarabean Alexandru Moraru:

GARDA DE FIER IN BASARABIA

DOCUMENTE

Vol. I

Nu demult la Editura Iulian din Chişinău a apărut într-un tiraj modest primul volum al culegerii de documente de arhivă “Garda de Fier în Basarabia” semnată de Alexandru Moraru în colaborare cu Benedict Ciubotaru. Lucrarea este tipărită în format A4 şi are 384 de pagini. Coperta a fost realizată de cunoscuta deja Laura Moraru, elevă la Liceul Teoretic “Vasile Alecsandri” din Chişinău, autoare a mai multe volume de carte.

Din start vreau să vă informez, că la apariţia acestui volum nu a contribuit nici o organizaţie politică sau nonguvernamentală, cartea a văzut lumina tiparului datorită banilor celor doi prieteni, care sunt şi autorii acestei cărţii. În primul volum au fost incluse următoarele: 1. Cuvânt înainte 2. Despre arhive şi arhivistică 3. Prefaţa 4. Cronologia Mişcării legionare 5. Rezumatul documentelor 6. Bibliografia Mişcării legionare 7. Cuprinsul.

În prezenta culegere au intrat 300 de documente inedite de arhivă depistate în Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Deşi nu sunt menţionate în cuprins, cartea conţine peste 20 de ilustraţii-copii de pe originalele documentelor.

Subiectul documentelor propuse este incendiar, deoarece dă peste cap toate învinuirile aduse Mişcării legionare de către falsificatorii comunişti şi sionişti.

Volumul (I) de faţă, conceput ca o lucrare istorico-arhivistică (în 3 volume) la restabilirea adevărului istoric depăşeşte limitele unei colecţii obişnuite de documente din motiv că acesta din start devine un instrument de lucru pentru istorici, cercetători ştiinţifici, savanţi, politologi, jurişti, sociologi, oameni politici,etc.

Suntem cu speranţa, că această carte va deveni o lucrare de referinţă, dacă ţinem cont de încărcătura informaţională şi ştiinţifică a documentelor cuprinse în culegerea de faţă dar şi cronologia Mişcării legionare şi bibliografia acesteia, considerate de noi importante şi adunate de noi din diferite surse.

Documentele au fost depistate din dosarele Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, preponderent fondurile arhivistice ale Poliţiei, Jandarmeriei şi Siguranţei române, primăriilor, prefecturilor şi altor instituţii ale Ţării; tot aici, la sfârşitul colecţiei au fost incluse şi câteva documente sovietice, din fondul arhivistic al Procuraturii RSS Moldoveneşti şi traduse din limba rusă. Sub această copertă aveţi 300 de documente de arhivă, în majoritate inedite şi apar în premieră absolută. Am încercat sa ordonăm documentele din punct de vedere cronologic, dar nu am izbutit să facem acest lucru pe tot parcursul, deoarece sunt documente îngrijite prost de funcţionarii care le-au elaborat şi unele din ele nu conţin lucrurile elementare pe care trebuie să le aibă un document : numărul de înregistrare, data, luna, anul, destinatarul şi autorul scrisorii. Mai mult decât atât, cu regret în unele documente sunt schimonosite denumirile localităţilor sau numele celor despre care este vorba în scrisoare.Am considerat de cuviinţă, să lăsăm respectivele documente exact conform originalului.

Considerăm că Mişcarea legionară nu a fost o mişcare fascistă, nazistă sau de dreapta: ea nu se înscrie în asemenea clasificări, nesatisfăcînd criteriile vreunei asemenea clasificări. Mai mult chiar, legionarii refugiaţi după „rebeliune” în Germania nazistă au fost îndată arestaţi şi internaţi în lagărul de concentrare de la Buchenwald. De factură nazistă a fost formaţiunea cuzistă – PNC-LANC.

Mişcarea legionară a fost o mişcare de eliberare naţională a poporului român de sub ocupaţia puterilor străine. Dat fiind că ea era o mişcare autentică de eliberare naţională, în virtutea acestei esenţe a ei, ea era o mişcare anti-sistem.

Şi încă ceva. Mişcarea legionară era formată din oameni în majoritatea lor covârşitoare absolut sinceri care şi-au asumat jertfa vieţii lor pentru a obţine eliberarea neamului lor.

Cu regret, ideologia comunistă, sionistă, a făcut un efort major începând cu anii 30 ai secolului trecut şi până în prezent pentru a ascunde adevărul despre legionari şi a falsifica istoria mişcării legionare. Documentele de faţă mărturisesc că legionarii au fost mereu ţinuţi în vizorul poliţiei fiind consideraţi drept criminali, bandiţi şi infractori.

Pentru a da o ripostă acestor minciuni şi aberaţii, venim în faţa Dvs. cu aceste documente de arhivă, care crează posibilitatea cititorului de a-şi face propria concluzie vis-a-vis de acest subiect direct de la sursă.

Alexandru Moraru 

Nota red: Ne exprimam speranta ca la Vol II frumoasa coperta realizata de domnisoara Laura Moraru sa contina harta Basarabiei intreaga, pana la mare.

Documente:

1 Garda de Fier in Basarabia - Afis Corneliu Zelea Codreanu - Sfintele Pasti - Alexandru Moraru 2 Garda de Fier in Basarabia - Nota secreta Corneliu Zelea Codreanu -Alexandru Moraru 3 Garda de Fier in Basarabia - Manifest M. I. Lefter - Alexandru Moraru4 Garda de Fier in Basarabia - detinuti la Balti -Alexandru Moraru5 Garda de Fier in Basarabia - Chemare A.C. Cuza Alexandru Moraru

6 Garda de Fier in Basarabia - Afis Cahul - Alexandru Moraru

7 Garda de Fier in Basarabia - Afis Alexandru Moraru

Sursa: Ziaristi Online

Cititi si: Arhivele sunt bunul cel mai de pret al unei natiuni. Un interviu exceptional cu istoricul-arhivist Alexandru Moraru

Adevărat vă spun, nu este nimic mai important într-o ţară decât oamenii şi arhivele. Arhivele alcătuiesc patrimoniul naţional al ţării.

Emisiune despre Prof. Alexandru Moraru si familia sa deportata in Siberia:

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Profesor Viorel Dolha pentru Ziaristi Online: Despre dicriminarea românilor din Serbia. Limba română prigonită din nou de statul vecin. DOCUMENTAR

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 2, 2014 - 2:00am

Romani din Serbia la Biserica lui Radu Cel Mare - Timoc - cu P Bojan AleksandrovicDESPRE DISCRIMINAREA ROMÂNILOR DIN SERBIA

SAU

DESPRE MĂSURI LUATE RECENT DE SERBIA LA NIVEL LEGISLATIV ÎMPOTRIVA LIMBII ROMÂNE ÎN TIMP CE MIMEAZĂ CĂ DEPUNE EFORTURI PENTRU DREPTURILE MINORITĂŢII ROMÂNE

 

A) Prezentarea situaţiei

În Serbia situaţia la zi a asigurării drepturilor românilor este diferită de la o zonă la alta:

1) Voivodina: situaţie normală.

2) Serbia de răsărit: aici sunt două stări de lucruri:

a) Judeţele Bor şi Zajecear:

  • -S-a făcut o anchetă oficială în martie 2013 şi 1617 familii au optat pentru copiii lor să studieze ore de limbă maternă română începând din 1 septembrie 2013;
  • -În iulie 2013 ministerul educaţiei de la Belgrad a schimbat legislaţia încât practic să nu mai fie profesori care să le predea orele de limbă română. Din iulie 2013 orele de limbă română pot fi predate doar de profesorii care au studiat ei înşişi în limba română atunci când au fost elevi sau studenţi. Este ştiut însă că niciodată în zonă nu a fost învăţământ de limbă română, deci niciunul dintre actualii profesori care cunosc limba română din familie nu au învăţat această limbă la şcoală. Conform acestei legislaţii, dintre sutele de profesori de etnie română din zonă nu îndeplineşte niciunul condiţiile pentru a preda abecedarul în limba română. Legislaţia de până în iulie 2013 le permitea să predea ore de limbă română şi celor care cunoşteau această limbă doar din familie.
  • -În septembrie 2013 celor 1617 elevi care aleseseră din martie limba română ,,pentru noul an şcolar” li se refuză acest drept şi sunt puşi să aleagă între limba maternă şi informatică! Este de neacceptat să pui noua generaţie să aleagă între informatică şi limba maternă!
  • -Abia la sfârşit de noiembrie 2013 au început studiul limbii române vreo 400 elevi dintre cei 1617 care o ceruseră încă din martie 2013. Chiar şi pentru aceştia 400 cursul de limbă română este fixat în orar la ore chiar de seară care îi descurajează în mod vădit sau îi pune în situaţia de a nu se putea deplasa de acasă la şcoală la acea oră la care nu mai sunt mijloace de transport şcolar. Orarul s-a întocmit astfel fiindcă sunt profesori puţini, iar profesori sunt puţini pentru că în iulie 2013 s-au făcut astfel de modificări legislative încât sute de profesori din zonă de etnie română să nu aibă dreptul să o predea propriilor elevi.

b) Judeţele Branicevo, Pomoravski, Podunavski şi regiunea Belgrad:

  • -În aceste judeţe nu s-a făcut anchetă la iniţiativa şcolilor, ba mai mult, în multe cazuri nu s-au primit (înregistrat) nici cererile pentru ore de limba română făcute de părinţi la iniţiativa lor. Consiliul local Kucevo i-a acuzat chiar public pe aceşti părinţi pentru această ,,faptă”! Cum să nu poată opta pentru limba română şi elevii din judeţul Branicevo şi Podunavski când acolo sunt de două ori mai mulţi români decât în judeţul Zajecear (conform recensământului oficial sârb din 2011)!?

B) Soluţii

1. Ministerul educației din Belgrad să anuleze modificarea de la articolul 121 din prevederile legislative apărute în Monitorul Oficial al educației din Serbia nr. 55 din 3 iulie 2013, permițând astfel sutelor de profesori și învățători din zona Serbiei de răsărit care cunosc din familie limba română să poată preda abecedarul în limba română propriilor elevi. Din iulie 2013 acești profesori nu mai pot preda limba română fiindcă s-a introdus prevederea ca ei înșiși să fi urmat școala în limba română (lucru care fusese interzis atunci când actualii profesori au fost elevi sau studenți). Din iulie 2013 doar profesorii care predau limba rromani se pot angaja chiar dacă nu au studiat această limbă atunci când au fost elevi. Se știe însă că în Serbia de răsărit în trecut nu a existat posiblilitatea studierii nici a limbii române și nici a limbii rromani. A le cere profesorilor de etnie română și de etnie rromă să aibă diplomă că au studiat în limba maternă în anii de școală duce la un cerc vicios din care rezultă că nimeni nu poate preda elevilor aceste limbi fiindcă nu s-au predat în trecut. Legislația în privința profesorilor rromi a rămas flexibilă dar legislația în privința profesorilor români a fost în mod răutăcios înăsprită tocmai când se anunțaseră 1617 elevi doritori să învețe limba română. În legislația sârbă trecută exista reglementat pozitiv și flexibil un întreg paragraf dedicat ,,limbii române cu elemente de cultură națională,, dar acest paragraf a fost cu rea-voință eliminat complet în ultimul an.

2. Ministerul educației din Belgrad să anunțe pe site-ul său și în școlile din Serbia de răsărit (județele Bor, Zajecear, Branicevo, Pomoravski, Podunavski şi regiunea Belgrad) că profesorii care cunosc limba română din familie pot să predea abecedarul în limba română propriilor elevi chiar din martie 2014 și că în vacanțe se vor organiza cursuri de perfecționare.

3. Ministerul educației din Belgrad să organizeze cursuri de perfecționare cu acești profesori care cunosc doar din familie limba română exact cum se organizeză cursuri de perfecționare cu profesorii rromi. Nici unii și nici alții nu au avut în trecut posibilitatea de a urma școala în limba maternă.

4. Să se anunțe elevii că din martie 2014 pot urma cursuri de limba română toți cei 1617 care au cerut acest lucru în mod oficial. Să se anunțe astfel că nu mai trebuie să renunțe la studierea informaticii cei care își doresc să studieze și limba maternă. Informația trebuie să ajungă la toți elevii care au cerut în scris acest lucru și au fost în toamna lui 2013 refuzați abuziv sau ,,convinși,, să își retragă opțiunea pentru limba maternă.

5. Administrațiile școlare din judeţele Branicevo, Pomoravski, Podunavski şi regiunea Belgrad (județe în care trăiesc de două ori mai mulți români decât în Zajecear conform recensământului oficial sârb din 2011) să consulte elevii din școli dacă doresc să studieze limba română și în același timp să facă anunț pe site-ul lor și în școli că profesorii care cunosc limba română din familie pot să predea abecedarul în limba română propriilor elevi chiar din martie 2014 și că în vacanțe se vor organiza cursuri de perfecționare.

6. Administrațiile școlare din judeţele Branicevo, Pomoravski, Podunavski şi regiunea Belgrad să acorde de îndată posibilitatea învățării limbii române elevilor care din propria inițiativă a părinților lor au solicitat școlilor acest lucru încă din vara lui 2013.

7. Cursul de limba română să fie pus în orar la ore rezonabile (imediat după ultima oră de curs). Autobuzele școlare să își modifice orarul ținând cont și de programul elevilor care studiază limba română. Acest lucru se poate face doar dacă se angajează mai mulți profesori (și dintre aceia care cunosc limba română doar din familie). Dacă se angajează doar 6 profesori (care mai predau și alte discipline) pentru sute de elevi din zeci de localități, atunci sigur că vor putea preda doar la ore de seară limba română. Şi în Serbia şi în România este firesc să se caute în primul rând cadre didactice cât mai calificate pentru predarea tuturor disciplinelor (de la matematică la limba maternă). Dacă însă pentru o clasă nu se anunţă nimeni calificat, atunci se angajează şi cadre cu calificare mai redusă. NICIO CLASĂ NU TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ FĂRĂ PROFESOR! Asta este regula în Serbia pentru toate celelalte discipline, mai puțin limba română, unde elevilor li se spune că nu se găsesc persoane supercalificate pentru a le preda abecedarul! Trebuie ca și pentru limba română să se procedeze la fel ca și pentru celelalte discipline încât să se angajeze suficienți profesori sau învățători din chiar școala respectivă.

D. Exemple de bună practică din România

Poate sunt de folos prevederile legale similare din România. În România este foarte bine pus la punct modul în care li se aduce la cunoştinţă dreptul la învăţământ total în limba maternă (vezi Art. 68. – Inspectoratele şcolare judeţene şi al Municipiului Bucureşti, precum şi conducerile şcolilor vor aduce la cunoştinţa părinţilor şi a elevilor de diverse etnii prezenta metodologie şi o vor afişa în loc vizibil şi protejat, în şcolile care fac obiectul metodologiei, pentru ca aceştia să poată beneficia – în cunoştinţă de cauză – de drepturile pe care le au.). În România sunt prevăzute sancțiuni pentru directorii care nu anunță toți elevii de acest drept al lor și dacă vreun elev este lipsit de dreptul de a învăţa limba maternă!

Fiecare inspectorat şcolar din România are un inspector pentru minorităţi, chiar dacă în acel judeţ minoritarii sunt foarte puțini!

În România, toţi învăţătorii care predau şi limba maternă au salariu mai mare (Art 34) fiindcă au un număr de ore de predare mai mare, limba maternă adăugându-se celorlalte discipline (de la matematică la innformatică, științe etc).

Pentru predarea limbii materne, în România, nu există număr minim de elevi. Totul se face astfel încât să se favorizeze studiul limbii materne.

Iată cele două variante pentru care pot opta elevii minoritari din România:

Cazul I: Toate disciplinele se studiază în limba maternă, cu excepţia disciplinei Limba şi literatura română, acest tip de învăţământ funcţionând, la data prezentei, în limbile: maghiară, germană, ucraineană, sârbă, slovacă, cehă, croată, bulgară, rromani, italiană.

Cazul II: Elevilor aparţinând minorităţilor naţionale care frecventează unităţi de învăţământ cu predare în limba română sau în altă limbă decât cea maternă, li se asigură, ca discipline de studiu, Limba şi literatura maternă, Istoria şi tradiţiile minorităţii naţionale respective, Educaţia muzicală în limba maternă.

Poate se va inspira şi Serbia cum se face o legislaţie care să favorizeze limba minorităţii şi nu să facă în iulie 2013 o legislaţie încât să nu mai fie cine să predea limba română celor 1617 elevi care o ceruseră oficial în martie, ca să nu mai vorbim de faptul că în fiecare an de după 2000 sute de părinți au cerut fără rezultat studiul limbii române în școli.

Autoritățile sârbe și prietenii Serbiei din Uniunea Europeană (uniune unde aceasta vrea să acceadă), România (țară cu care Serbia are acorduri vechi și noi în privința drepturilor minorităților), au misiunea de a nu-i dezamăgi pe cei 3000 de copii care doresc să înveţe să scrie în limba maternă ,,mamă”, ,,tată” încă din acest an școlar și nu la anul viitor sau peste ani și ani!

E. Despre libertatea religioasă în Serbia

Statul sârb se eschivează mereu de la îndeplinirea prerogativei sale de stat laic de a aproba/aviza construcţia şi funcţionarea bisericilor dorite de enoriașii români.

Serbia sugerează mereu că biserica română ar trebui să negocieze cu biserica sârbă când nu este nimic de negociat. Partea română și forurile internaționale care monitorizează respectarea drepturilor omului trebuie să afirme răspicat că prevederile din constituţia sârbă nu trebuie ,,negociate” de nimeni. Partea română și forurile internaționale și europene care monitorizează respectarea drepturilor omului trebuie să ceară respectarea legislaţiei sârbe în care se prevede că primăriile şi ministerele eliberează avize de construcţie.

Este de nepermis ca enoriaşii care doresc biserică română să ceară aviz bisericii sârbe! Aşa ceva nu se întâmplă niciunde pe mapamod fiindcă nicun cult/biserică nu ar încuraja vreodată funcţionarea în zonă a vreunui alt cult/biserică. Poate doar în Iran oricine vrea să ridice o biserică de altă confesiune trebuie să ceară aprobarea aiatolahului! În ţările laice statul veghează la respectarea libertăţilor religioase şi nu îndeamnă bisericile şi cultele să se ,,vegheze” şi aprobe între ele!

Serbia a luat recent măsuri ferme la nivel legislativ împotriva limbii române în timp ce mimează că depune eforturi pentru drepturile minorităţii române

În martie 2013 au cerut oficial limba română 1617 elevi doar în judeţele Bor şi Zajecear din Serbia de răsărit. Cel puţin încă pe atâţia din judeţele Branicevo, Pomoravski şi Podunavski ar dori şi ei acest lucru. În total deci peste 3000.

Serbia, care în ianuarie 2014 speră să îşi prezinte într-o lumină favorabilă situaţia în faţa UE în deschiderea capitolelor 23 privind legislaţia şi drepturile omului, mimează începerea din noiembrie 2013 a unor ore de limbă română pentru aproape 600 de elevi dintre cei 3000 care şi-o doresc.

Autorităţile române şi internaţionale, jurnaliştii români, trebuie să întrebe răspicat Belgradul:

a) De ce doar 600 elevi din cei 3000 care şi-o doresc au început ore de limba română în Serbia de răsărit?

b) De ce în orar, cele două ore de limbă română sunt programate chiar seara sau la câteva ore de la terminarea cursurilor, făcând imposibilă participarea multor elevi la ele? Şcolarii termină cursurile la ora 12-13 iar orele de limbă română sunt puse târziu, atunci când nu mai au mijloc de transport spre şcoală sau de la şcoală spre satele lor.

c) De ce s-au făcut presiuni ca elevii să renunţe la limba română? În loc să rezolve cererile părinţilor şi elevilor cu bună credinţă, Belgradul, fiind deranjat că aşa mulţi doresc limba română, a elaborat un plan prin care să le scoată din cap românilor limba română sau să motiveze că nu sunt cadre didactice. Celor 1617 elevi din judeţele Bor şi Zajecear, care pe primul formular primit în martie 2013 de la şcoală optaseră pentru limba română, şcolile, în încercarea de a-i face să renunţe la opţiunea pentru limba română, le-au mai dat în septembrie un formular în care aveau de ales între limba română şi informatică. Vreo 600 s-au încăpăţânat şi nu au renunţat nici de această dată.

d) De ce administraţiile şcolare din Pojarevaţ, Jagodina şi Belgrad din judeţele Branicevo, Pomoravski, Podunavski şi regiunea Belgrad, în care trăiesc, conform recensământului sârb, chiar mai mulţi români decât în Zajecear, nu au mai făcut şi ele un astfel de sondaj în rândul elevilor spre a-i consulta dacă doresc ore de limbă română?

e) De ce au fost chiar cazuri când şcolile au refuzat până şi să înregistreze cererile pentru ore de limbă română făcute de părinţi din proprie iniţiativă?

f) De ce consiliul local Kucevo (raion cu cel mai mare procent de români din întreaga Serbie) au dezavuat în şedinţă şi în presă încercările unor părinţi de a cere ore de limbă română? De ce în aceste judeţe deci, spre deosebire de Bor şi Zajecear, se curmă chiar din faşă orice tentativă de a cere măcar ore de limbă română?

c) De ce autorităţile sârbe nu au început selecţia cadrelor didactice care să predea orele de limbă română încă din primăvara lui 2013, imediat după ce părinţii ceruseră oficial acest lucru încă în luna martie?

d) De ce selecţia cadrelor didactice nu s-a făcut după legislaţia existentă în primăvara lui 2013? De ce legislaţia a fost modificată în vara lui 2013 încât profesorilor din partea locului cunoscători ai limbii române li se interzice să predea ore de limbă română?

e) De ce din legislaţia sârbă a educaţiei a fost eliminat în chiar vara lui 2013 subcapitolul numit explicit ,,limba română cu elemente ale culturii naţionale”, capitol care reglementa favorabil condiţiile de angajare a celor care ar fi predat această disciplină? Această eliminare să o încadrăm ca semn al unui progres în atitudinea Belgradului faţă de minoritaea română? Orarul infernal (cu ore puse seara) este cauzat de numărul mic de profesori, iar numărul mic de profesori este cauzat de modificările legislative din vara lui 2013 care nu mai dau dreptul să predea limba română câtorva sute de profesori care până atunci ar fi avut acest drept.

f)De ce în Monitorul Oficial al Serbiei nr. 55 din 3 iulie 2013, la trei luni după ce 1617 elevi ceruseră ore de limbă română, apar modificări la articolul 121 din legea educaţiei încât ore de limba română pot preda doar cadrele didactice care ele însele au terminat studiile în limba română? Legislaţia în vigoare până la acea dată permitea, în mod flexibil, predarea orelor de limbă română de către învăţătorii/profesorii din partea locului care au cunoştinţe de limbă română. Sute dintre aceştia au cunoştinţe de limbă română suficiente încât să predea abecedarul deşi nu terminaseră ei înşişi studii în limba română fiindcă niciodată nu s-a permis aşa ceva în zona Timoc-Morava pe vremea când ei erau la studii. Aceşti profesori/învăţători fiind de-ai locului, îi cunosc pe copii de la celelalte ore pe care le predau acestora, iar în ei părinţii şi elevii au încredere. Iată un link care duce la legea sârbă care la articolul 30 modifică articolul 121 al legii educaţiei în aşa fel încât în afară de una-două persoane din zonă, nicun cadru didactic de origine română să nu poată preda abecedarul în limba maternă elevilor lor:

http://www.unijasprs.org.rs/images/slike2013/zakon_o_osnovama_sistema_obrazovanja_i_vaspitanja.pdf

g) De ce, în vara lui 2013, în timp ce ,,limba română” este eliminată ca subcapitol distinct în legislaţie şi în timp ce cadrelor didactice care ar putea limba română li se pun condiţii legale suplimentare, Serbia a adoptat un curriculum pentru disciplina ,,vorbirea vlahă cu elemente ale culturii naţionale” prin Ordonanţă? (vezi Monitorul Educaţiei nr . 14 din 26 august 2013)

h) De ce ministerul educaţiei din Belgrad oficializează o nouă limbă ,,vlahă”, limbă nestandardizată şi nerecunoscută de nicio autoritate ştiinţifică nici din Serbia şi nici de aiurea? În Serbia există catedre de limba română la nivel universitar care ar putea evalua cunoştinţele de limbă română avute din familie de profesorii/învăţătorii din zona Serbiei de răsărit încât să poată preda abecedarul în limba română. Degeaba! Această posibilitate a fost ştearsă din lege în iulie 2013 şi vor putea fi angajaţi doar cei supercalificaţi dar care lipsesc cu desăvârşire! În acelaşi timp, se dă undă verde predării unei limbi inexistente ,,vlaha”. Ce diplome pot avea cei care vor preda limba vlahă? Ce universitate ,,vlahă” au urmat? Lor si se vor aplica alte standarde la angajare decât celor doritori să predea limba română?

Trebuie urgent cerut Serbiei să anuleze prin Ordonaţă de Urgenţă modificările legislative aduse în iulie 2013 legii educaţiei care reduc aproape la zero şansele să se găsească profesori care să predea limba română celor 3000 de elevi care îşi doresc acest lucru!

Mai trebuie cerut urgent ca şi administraţiile şcolare din Pojarevaţ, Jagodina şi Belgrad din judeţele Branicevo, Pomoravski, Podunavski şi regiunea Belgrad, în care trăiesc, conform recensământului sârb, chiar mai mulţi români decât în Zajecear, încă din decembrie sau începutul lui ianuarie să-i consulte pe elevi dacă doresc ore de limbă română, să ia act de cererile în acest sens deja depuse de părinţi şi să înceapă din semestrul al II-lea şi în aceste judeţe ore de limba română!

Trebuie spus clar Belgradului, că în lipsa acestor măsuri, România nu poate da undă verde capitolelor de negociere cu UE privind justiţia şi drepturile omului!

Aceasta nu este doar părerea mea. De la Comisia Europeană, Comisarul Füle pentru Extindere îmi scrie că aceste aspecte ar trebui să fie ridicate de către partea română, de către Ministerul Educaţiei român, în cadrul şedinţelor Comisiei bilaterale România – Serbia privind minorităţile încât să fie cuprinse în următorul raport privind progresele înregistrate în Serbia. Ataşez această adresă.

Să nu îi dezamăgim pe cei 3000 de copii care doresc să înveţe să scrie în limba maternă “mamă”, “tată”!

Viorel Dolha

Preşedintele Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România

Sursa: Ziaristi Online

Redactia ii ureaza colaboratorului nostru, cu ocazia aniversarii zilei sale de nastere, “La Multi Ani!”

Adresa Comisia Europeana Romanii din Serbia - Prof Viorel Dolha via Ziaristi Online

PS VD: Iată cum Televiziunea Bor din Serbia îşi bate joc de limba română inventând o limbă valahă pentru românii din Timoc-Morava. Românii din Serbia de răsărit nu vorbesc măcar vreun dialect sau grai distinct faţă de cei de la nord de Dunăre. Aceştia sunt o parte vorbitorii gaiului bănăţean fiind vecini cu judeţul Caraş, iar o altă parte vorbesc graiul oltean fiind vecini cu Mehedinţul. Urmăriţi subtitrarea şi la vederea alfabetului nou standardizat plângeţi sau râdeţi!

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

A mai căzut o stea: Marioara Murărescu! Omagiul comisarului Nicolae Radu

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 1, 2014 - 12:30am

Marioara MurarescuA mai cazut o stea !

MARIOARA MURĂRESCU

de prof.univ.dr. Nicolae Radu

În agitaţia timpului, uitam să ne bucurăm de cei din jurul nostru. Uităm să ne luăm rămas bun de la cei dragi, uităm să ne îmbrăţişăm soţia şi copii, uităm să zâmbim, gândindu-ne, poate, că suntem nemuritori ! Din păcate lucrurile nu sunt aşa. Viaţa îşi cere timpul înapoi din clipa în care ne naştem. Fericiţi sau mai puţin fericiţi, împăcaţi cu soarta sau nu, fiecare urmăm acelasi drum spre veşnicie!

A mai căzut o stea !

Marioara Murărescu se ridică spre ceruri, după o încrâncenată luptă cu viaţa. A petrecut Sărbătorile de Iarnă în spital, dar nu a mai avut putere să răspundă zecilor de apeluri şi de mesaje de bine pe care le-a primit (realitatea.net). Suferinta a fost grea, dar doamna Marioara Murărescu spunea nu o singură dată că “poate că aşa îi este destinul”. Nu a privit niciodată spre oameni cu ură sau cu regrete. A încurajat şi a înălţat spre cântec pe cei cu har de la Dumnezeu, a preţuit fiecare clipă de viaţă şi a privit spre cei dragi, spre cei mici şi spre cei mari, cu speranţă. Durerea nu era o problemă pentru doamna Marioara Murărescu. A avut puterea să lupte pentru fiecare clipă de viaţă şi pentru fiecare lucru realizat.

Greu să aflăm cuvintele potrivite!

Marioara Murărescu este un nume care nu se uită uşor. Prin înţelepciune şi dragoste de neam, Marioara Murărescu este un om remarcabil, cu bucurii şi tristeţi, cu multiple realizări, dar şi cu o mulţime de speranţe.

Nu este uşor să vorbeşti despre doamna Marioara Murărescu! Exigenţa domniei sale nu lasă loc de diletantism în creaţie.  Realizatoare şi prezentatoare a emisiunii de televiziune “Tezaur folcloric”, difuzată pe TVR, Marioara Murarescu  şi-a început cariera la Radioul public, în anul 1971, iar în 1977 s-a angajat la TVR ca realizator de emisiuni folclorice. Prima încercare de realizare a celebrei emisiuni “Tezaur Folcloric” a avut loc în 1978, dar abia în 1982 a primit un spaţiu fix în grila de programe a televiziunii. De-a lungul carierei sale a organizat numeroase festivaluri de folclor, concerte de colinde, emisiuni duplex cu Televiziunea Moldova la Bucureşti şi Chişinău. De asemenea, a realizat primul disc de aur “Tezaur folcloric” (1992), prima casetă video “Tezaur folcloric” (2000), lucrarea “Cu ochii lumii” (cuprinzând diverse opinii despre emisiunea “Tezaur folcloric” (realitatea.net).

Vremurile nu au fost deloc uşoare! Cenzura, răutatea unor oameni, nevrednicia celor care nu şi-au aflat niciodată reuşita prin muncă, toate acestea au încercat să o oprească din drum, dar fără nici un succes ! Inteligenţa domniei sale, dăruirea faţă de cântec, spiritul de sacrificiu, iubirea faţă de oameni, dar mai ales credinţa în Dumnezeu au reuşit să o susţină în toate cele realizate.

De unde această putere ?

Am avut deosebita onoare să o cunosc personal pe distinsa doamna Marioara Murărescu. Asculta mult şi vorbea puţin. Locurile copilăriei, locurile Muscel – Stoeneşti, lângă Cetăţuia Negru Vodă, aminitirile despre părinţii domniei sale, gândurile bune purtate pentru nepotelul Andrei, toate acestea îi smulgeau lacrimi, dar şi zâmbete: „Bunicul meu cânta la caval și mergea cu oile, era cioban. Pleca dimineața, venea seara, îl vedeam rar, mă lăsa dormind, mă găsea dormind. Dar găseam lângă patul meu, când mă trezeam, o crenguță cu alune, sau fructe de pădure, și știam că a trecut pe-acolo bunicul. Ziua mă jucam cu verișoarele mele, dar eram un copil mai retras” (Adevarul, 2013).

Marioara Murărescu a urmat Conservatorul din București, fiind o studentă eminentă, însă a trebuit să renunțe la planul de a deveni soprană, după o operație de amigdalită care i-a schimbat vocea. În al patrulea an de studii a fost remarcată de profesorii Emilia Comișel și Gheorghe Oprea, care i-au îndreptat pașii spre muzica populară. De la ei a învățat să privească „folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, și prin care putem să cunoaștem neamul acesta”. (Adevărul, 2013).

Un om remarcabil, un exemplu de viaţă, un român autentic, Marioara Murarescu şi-a dorit să aşeze la loc de credinţă istoria, folclorul şi dragostea faţă de neam. Preocupările domniei sale au însemnat sacrificiu de sine şi uneori chiar uitare faţă de cei din jur. Mulţi au înţeles acest lucru. Fără efort şi fără dăruire astăzi nu ne-am fi bucurat de emisiunile domniei sale, emisiuni de excepţională valoare. Şi totuşi doamna Marioara Murarescu avea şi tristeţea de a vedea cum oamenii şi vremurile se schimbă: “Folclorul trebuie scos din cârciumă, dintre halbele de bere şi fumul de mititei şi urcat iar pe scenă. Prin folclor, copiii noştri învaţă cine sunt, cine au fost strămoşii lor. Din păcate, şi ţăranul român e o “specie” pe cale de dispariţie. Nu vreau să spun lucruri grele, dar influenţele oraşului sunt uneori nefaste asupra satului. Era acolo atâta înţelepciune, ţăranii aveau atât respect pentru legile cerului şi ale pământului, era o lume în rostul ei, cu reguli şi legi precise. Acum s-a stricat totul…”(Formula AS, 1999).

Cum a reuşit oare Marioara Murărescu să păstreze nealterat cântecul popular românesc? Prin dragoste de frumos şi prin sacrificiu de sine, amintea Alisa Toma, un « muguraş » crescut de distinsă doamnă

Un suflet mare, un păstrător de frumos, distinsa doamna Marioara Murărescu a adus în casele noastre bucurie şi speranţa prin emisiunea “Tezaur Folcloric”.  După o viaţă de om,Tezaur Folcloric a reuşit să promoveze “tineri muguraşi” şi adolescenţi talentaţi, cântecele lor populare auzindu-se din ce în ce mai puternice şi în zilele noastre. Tinerii de ieri sunt astăzi nume de rezonanţă la nivel naţional şi internaţional. Tezaur Folcloric este şi va rămâne copilul de suflet al doamnei Murărescu,  copil iubit la fel de mult, aşa cum şi-a iubit şi îşi iubeşte şi nepoţelul Andrei din partea fiului său Petru. Tezaur Folcloric trebuie să se numească, in semn de veşnică preţuire, TEZAUR FOLCLORIC MARIOARA MURĂRESCU.

Marioara Murărescu ne priveşte acum, de undeva de sus, din apropierea de ceruri. Zâmbetul domniei sale nu se va stinge niciodată, vorbele desprinse din suflet rămân în casele noastre, spectacolele nu vor fi uitate nicioadata ! Marioara Murărescu rămâne o stare de spirit, un îndemn de aducere aminte a ceea ce avem mai bun. Marioara Murărescu înseamnă vers şi cântec, lacrimă şi zâmbet, dor şi speranţă, dar şi o adevărată Taină a cântecului popular românesc.

Auzim tot mai des că Bunul Dumnezeu ridică la cer pe cei buni !

Marioara Murărescu îşi odihneşte la acest ceas de zi aripile într-o pace lăuntrică, după un zbor greu prin viaţă, dar cu multe bucurii şi împliniri. Paşii domniei sale se îndreaptă în linişte spre un loc sfânt, binecuvântat de Dumnezeu, la Mănăstirea Cernica. Aici îşi odihnesc sufletele şi dragii săi părinţi. Şi totuşi nu pot să nu mă întreb de ce oare oamenii buni pleacă dintre noi atât de devreme

Cuvintele sunt din nou de prisos !

Să ne plecăm privirea şi să ne rugăm ca viaţa să îi fie uşoară acolo sus în Ceruri.

Mulţumim doamna Marioara Murarescu pentru tot ceea ce aţi realizat pentru noi.

Dumnezeu să vă odihnească în pace şi să nu ne uitaţi niciodată !

Sursa: Ziaristi Online

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Trei ani de la moartea Leului Ardealului, Parintele Mitropolit Bartolomeu Anania, fost detinut politic si luptator al Bisericii Ortodoxe Romane biruitoare

Stiri de pe ziaristionline.ro - Februarie 1, 2014 - 12:00am

Parintele-Bartolomeu-Anania-Mitropolitul-Vadului-Feleacului-si-Clujului-Foto-Makara-LehelFoto: Makara Lehel

ACTIVENEWS: ÎPS s-a născut pe 18 martie 1921, în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea, fiu al părinţilor Ana şi Vasile Anania.

După urmarea şcolii primare în satul natal, cursul secundar l-a făcut la Bucureşti, acolo unde s-a înscris la Seminarul Teologic Central, între 1933-1941. În acelaşi timp, a frecventat şi cursurile de la liceele “Dimitrie Cantemir” și “Mihai Viteazul din capitală, luându-și bacalaureat în urma examenului susținut la liceul “Mihai Viteazul” (1943).

În tinereţe a activat în cadrul “Mănunchiului de prieteni” şi apoi a “Frăţiilor de Cruce”, organizaţii de tineret ale Mişcării Legionare. Iată ce spunea ÎPS Bartolomeu despre acest episod: “Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal și altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) , “Frăția de Cruce” din Seminarul Central a fost desființată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare, dar și după aceea, mi-a fost dat să văd și reversul medaliei, adică fața neștiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în “Frăția de Cruce” din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educație, și că nu am avut de învățat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam și de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.”

În 1941, pentru participarea întâmplătoare la funeraliile unui legionar, a fost arestat de regimul Antonescu. A fost eliberat după trei săptămâni, dar în 1942 a fost arestat din nou, sub pretextul că ar fi ascuns arme şi materiale legionare în podul Mănăstirii Cernica.

În 1944 se înscrie la Facultatea de Medicină şi Conservatorul de Muzică din Cluj, iar în calitate de preşedinte al studenţilor din Centrul Studențesc “Petru Maior” a organizat și condus greva studențească anticomunistă şi antirevizionistă contra guvernului Petru Groza.

În urma acestei acţiuni este exmatriculat în 1947. Ulterior și-a continuat studiile la “Facultatea de Teologie” din București și la “Academia Andreiană” din Sibiu, obținând titlul de “licențiat în teologie” (1948).

Între 1948 şi 1958 a deţinut diferite funcţii în administraţia patriarhală, bucurându-se de protecţia patriarhului Justinian.

În 1958 a fost arestat sub acuzaţia de activitate legionară înainte 1944 şi a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A trecut prin reeducare, fiind închis la Aiud.

În 1964 a fost eliberat odată cu decretul pentru deţinuţii politici. În 1966 a fost trimis în SUA, unde a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române.

În 1982 se retrage la Mănăstirea Văratec pentru a dedica scrisului. A făcut parte, în 1990 din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiș, Toader Crâșmariu și de mirenii Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu.

La 21 ianuarie 1993 a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, iar în 2006, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe arhiepiscopul Bartolomeu la rangul de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Această nouă mitropolie, înființată canonic de către Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005, a fost trecută în Statut și i s-a stabilit denumirea de către Adunarea Națională Bisericească pe 1 martie 2006. A fost instalat oficial ca mitropolit la 25 martie 2006 de către un sobor de ierarhi în frunte cu Patriarhul Teoctist.

Portalul Ziaristi Online aminteste si faptul ca, in septembrie 2007, la initiativa unui grup de tineri jurnalisti si in urma unui apel public semnat de zeci de personalitati, multe trecute prin inchisorile comuniste, IPS Bartolomeu Anania a acceptat inscrierea la alegerile pentru pastorirea Patriarhiei si a Bisericii Ortodoxe Romane.

ÎPS Bartolomeu Anania s-a afirmat şi ca dramaturg, acesta publicând dramele: Miorița” (1966); “Meșterul Manole” (1968); “Du-te vreme, vino, vreme!” (1969); “Păhărelul cu nectar” (fantezie pentru copii-1969); “Steaua Zimbrului” (1971); “Poeme cu măști” (1972).În anul 1982 a obținut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România.

I-au apărut volumele de poezii “Geneze” (1971); “Istorii agrippine” (1976); “File de acatist” (1981); Anamneze” (1984); “Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi” (1992); “Poezie religioasă românească modernă” (1992). La acestea se adaugă volumele de proză și de eseuri: “Greul Pământului” (1982), “Rotonda plopilor aprinși” (1983), albumul “Cerurile Oltului” (1990), “Amintirile peregrinului Apter” (1991), romanul exotic “Străinii din Kipukua” (1979)[14] și multe altele.

În 2001, ca o reparaţie morală pentru exmatricularea sa din anii ’40, Valeriu Anania a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Medicină și Farmacie “Iuliu Hațieganu” din Cluj (7 iulie 2001). Tot în 2001 a văzut lumina tiparului şi Biblia diortosită după , muncă începută cu zeci de ani în urmă, după propriile mărturisiri. A pus bazele Fundaţiei care-i poartă numele, care oferă anual burse elevilor şi studenţilor merituoşi, dar fără posibilităţi materiale.

A murit pe 31 ianuarie 2011, în timp ce se afla internat într-o rezervă specială a Secţiei de Terapie Intensivă din cadrul Clinicii de Chirurgie nr. I din Cluj-Napoca.

Sursa: ActiveNews, unde puteti urmari mai multe filmari cu vrednicul de pomenire Parinte Anania

Vedeti si: http://bartolomeuanania.blogspot.ro

Sursa YouTube: Mitropolit Bartolomeu Anania

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Gaşca, duşman al spiritului critic. O analiza amara a starii natiunii. Capitolul III: “Geniile” Patapievici, Plesu si Liiceanu si “statul de gasca”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Ianuarie 31, 2014 - 12:00am

Intelectuanalii-lui-Basescu-Cristian-Preda-Andi-Lazescu-Traian-Ungureanu-Mihnea-Berindei-Patapievici-si-LiiceanuPortalul Ziaristi Online publica in serial un text fundamental al scriitorului si criticului Grid Modorcea. O analiza amara a starii natiunii de azi in care sunt tratate, pe capitole, principalale probleme nationale si sensul rezistentei culturale la ocupatia institutionala a Romaniei:

Gaşca, duşman al spiritului critic (III)

Situaţia este valabilă nu numai în domeniul istoric sau politic, dar şi în literatură, în plastică sau film. Nu mai există spirite călăuzitoare, autorităţi morale, personalităţi respectate. Orice forumist poate să-l facă praf pe specialistul în domeniu. Spiritul critic al unui popor nu este format din diletanţi, ci din personalităţi, din specialişti, din oameni pregătiţi şi hăruiţi. Foarte hăruiţi. Din genii. Adevăratele genii ale unui popor sunt criticii. Adică spiritele cele mai competente. Dar românii de azi au fost învăţaţi să nu-i mai respecte pe critici. Iar o ţară fără critici, care sunt observatori obiectivi prin vocaţie, moare. Ce genii are la ora actuală poporul român? E Patapievici un geniu? Timp de un deceniu a fost instalat să promoveze cultura română în lume, dar el s-a promovat numai pe sine şi gaşca lui. Şi-a tradus cartea în care jigneşte poporul român în 17 limbi, a înscăunat o dictatură fără precedent, a ghilotinat sistematic tot ce a produs mai sănătos talentul naţional, a falimentat o instituţie, lăsând datorii şi maculatură care au îngropat-o definitiv! Şi totul s-a făcut cu aprobarea preşedintelui ţării, care a ignorat semnalele de alarmă trase de adevăraţii intelectuali ai României.

De ce nu a luat nici o atitudine Andrei Pleşu, de pildă? Fiindcă el şi nevasta lui aveau proiece finanţate masiv de ICR. Gaşca a lucrat la compromiterea României. La marginalizarea valorilor tăcute şi la alungarea lor din ţară. Le-au închis toate porţile celor care aveau altă opinie. Pleşu şi Liiceanu au avut o emisiune TV în care se gratulau reciproc. Adică spuneau cu alte cuvinte acelaşi lucru. Jucau aceeaşi bătură. Ce filosofi sunt aceştia, care nu cunosc legea antitezei? Nu ar fi fost firesc ca domnii filosofi să aibă în faţă un opozant autentic, valoros? Nu, fiindcă ei zic că nu au pereche, ei sunt cei mai valoroşi! Cine să le fie pus în faţă? Alţii ca ei nu există. Ei sunt şi puterea şi opoziţia, şi susul, şi josul.

Aşa s-a ajuns ca România să nu mai aibă opoziţie. Adică adevăr. Fiindcă, aşa cum spunea Eminescu, pe care ei l-au băgat la debara, “adevărul se află întotdeauna în opoziţie’. Iar Băseştilor nu le-au păsat niciodată de adevăr, fiindcă erau susţinuţi de doamna Merkel, acuzată în aceste zile că practică aceleaşi metode care l-au dus pe Hitler la putere. Patapievici are şi un nume predestinat la rău. Mircea Eliade a anticipat astfel de indivizi alteraţi într-un personaj ca Paşchievici! Şi nu e parvenit să nu aibă o cocoaşă. Liiceanu, de pildă, e acuzat public că l-a plagiat pe Heidegger şi are obsesia Păltinişului, plagiat şi el! Ce să mai spunem despre plagiatul lui Ponta, care a ajuns de competenţa instanţelor străine!!

Gaşca lor a distrus spiritul critic tradiţional al românilor, fără să pună nimic în loc, fără să aducă o nouă orientare lucidă în educaţie, care trebuie să se bazeze pe cuceririle ştiinţei, să lucreze la noua identitate a României, să armonizeze tradiţia cu rezultatele acestor cuceriri, să armonizeze specificul naţional cu specificul universal.

Ce şcoală, ce tip de educaţie au generat găştile de la revista “22”, “Dilema veche”, apoi de la “Gândul”,  “Orizont cultural”, nu mai vorbesc şi alte zeci şi sute de foi de pripas, cum ar zice Eminescu? Nothing. Adevărata presă a fost mărunţită şi distrusă. S-a mers din din gaşcă în gaşcă, menţinând confuzia totală a valorilor. Unii au umflat trecutul, alţii ne-au băgat în ceaţa viitorului. Şi unii şi alţii, prin excludere, prin lipsa totală de comunicare, au omorât dinamica spiritului critic. România trăieşte o gravă criză de comunicare, datorită lipsei unei reale platforme de instruire. A ajuns, aşa cum am mai spus, o ţară semianalfabetă cu internet! E o constatare pe care o făcea deunăzi şi marele savant evreu Solomon Marcus.

Ce vreţi realitate mai zguduitoare decât faptul că unul dintre focarele culturii, Uniunea Scriitorilor, nu mai are spirit critic? O conducere care se autoalege, fără pic de ruşine, după un statut refăcut de ea, pentru ea, fără personalităţi critice şi literare! Dovadă că scriitorii au ajuns să fie înlocuiţi fie de crainice, de curve populare, fie de puşcăriaşi, şi mai mediatizaţi, bogătani care fac o escală pe la puşcărie, ca să mai scrie o carte de memorii, pe care şi-o lansează cu mare tam-tam la Târgul “Gaudeamus”!

Tot ce era har de la Dumnezeu, tot ce a reuşit să supravieţuiască terorii prin artă, trebuia îngropat, anihilat. Găştile au instaurat o dicatură a punctului de vedere unic, un baraj, ca nimeni să nu mai aibă alt punct de vedere. Amartaloii au înlocuit punctul de vedere unic, comunist, cu punctul lor de vedere, la fel de unic şi liber-schimbist. Aşa s-a întâmplat şi la Festivalul “Enescu”, confiscat, încăput pe mâna unei găşti dirijate de un terorist al cultului de sine, Ioan Holender. S-a politizat o minune de festival, spre folosul găştii! Şi ce teroare au instaurat “Humanitas” şi “Cărtureşti”, care au pus stăpânire pe difuzarea de carte şi disc, am arătat în mai multe cronici despre festival?! S-a ajuns la o agresiune politico-economică, la un fel de comunism pe dos, adică la anarhie, la dictatura celui puternic pe bază de corupţie şi lichelism. Aşa s-a instaurat ceea ce am putea numi, fără teama de a greşi, Statul de gaşcă.

Grid Modorcea / Ziaristi Online

(Va urma)

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Dr. Tiberiu Tanase: Primele structuri informative româneşti

Stiri de pe ziaristionline.ro - Ianuarie 30, 2014 - 12:10am

Serviciile de Informatii in timpul lui Alexandru Ioan Cuza de dr Tiberiu Tanase - Revista Intellgence a SRI via Ziaristi OnlinePrimele structuri informative româneşti

În România, ca şi în cazul tuturor Marilor Puteri care s-au înfruntat în prima mare conflagraţie mondială, serviciile secrete îşi aveau originea la sfârşitul secolului trecut ori în primele decenii ale veacului XX. Apariţia primei structuri informative instituţionalizate cu caracter militar s-a înscris în amplul proces de organizare a armatei române moderne, ca o necesitate impusă de apărarea şi consolidarea statului naţional român realizat prin Unirea Principatelor.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859 ca domn al Moldovei şi la 24 ianuarie ca domn al Ţării Româneşti) a reprezentat o soluţie ingenioasă oferită de clasa politică românescă din cele două principate, în care generaţia revoluţionarilor paşoptişti a avut preponderenţă, în sensul că a satisfăcut atât aspiraţiile de unitate naţional statală ale românilor cât şi prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Alegerea aceluiaşi domnitor în Moldova şi în Ţara Românească nu a reprezentat însă Unirea propriu-zisă. Pentru aceasta era nevoie de un ansamblu de măsuri şi reforme în administraţie, justiţie, apărare naţională şi ordine publică, economie, cultură etc. Până la sfârşitul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza a reuşit cu tact, răbdare şi inteligenţă să realizeze vastul program de reforme, aşa încât, pe bună dreptate, el rămâne în istoria românilor ca „domnul Unirii”.

Opera reformatoare desfăşurată în direcţia unificării şi modernizării instituţiilor naţional statale româneşti a avut loc într-o conjunctură internă şi internaţională, dacă nu ostilă, cel puţin nefavorabilă.

Pe plan intern lupta politică între unionişti şi antiunionişti din perioada dinainte de ianuarie 1859 a căpătat alte valenţe şi coordonate, continuând a se manifesta în ciocnirea de interese dintre partida liberală şi partida conservatoare, miza fiind sensul şi esenţa reformelor. Pe plan extern se manifestau ostil cauzei unirii o serie de medii politico-diplomatice, în special cele din imperiile vecine: Otoman, Ţarist şi Habsburgic. Mai mult, Unirea nu a fost recunoscută la început decât pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după care, Ţările Române, conform Statutului Dezvoltător al Conferinţei de Pace de la Paris, trebuia să revină la situaţia dinainte: cu doi domni, două capitale, două parlamente, două armate, etc. În astfel de circumstanţe s-a creat „monstroasa coaliţie”, o alianţă tactică între vârfurile liberale şi cele conservatoare care au uneltit la îndepărtarea domitorului Cuza şi aducerea în secret a unui domn străin, dintr-o veche familie regală. Practic, lovitura de stat din 10 februarie 1866 – abdicarea forţată a lui Cuza şi înlocuirea sa cu Carol de Hohenzollern – a însemnat un al doilea moment în care clasa politică românească din Principatele Unite a găsit o soluţie inteligentă, prin care Europa a fost pusă în faţa faptului împlinit. Noul domnitor provenea dintr-o veche familie regală din Prusia şi, datorită acestui prestigiu, el nu mai putea fi contestat.

Prin urmare, prima fază a procesului de unificare naţional statală în societatea românească s-a realizat prin cele trei coordonate fundamentale: dubla alegere a lui Cuza, vasta operă reformatoare în sens de unificare şi modernizare instituţională şi înlocuirea rapidă a lui Cuza cu un prinţ străin care să-i poată consolida şi continua opera. În vastul program reformator iniţiat de Cuza se înscrie şi instituţionalizarea primelor structuri de informaţii, pe care domnitorul şi-a fundamentat o serie de acte decizionale de mare importanţă.

Încă din primele luni de domnie, Cuza a luat măsuri pentru implicarea întregului aparat de stat în culegerea informaţiilor necesare actului decizional pentru realizarea deplinei unificări a ţării. Un rol deosebit a revenit în acest sens Ministerelor de Interne, de Război, de Justiţie şi Afacerilor Străine. Aceste ministere au acţionat în cooperare şi sub directa coordonare a domnitorului pentru neutralizarea cercurilor ostile din interior şi exterior.

Ministerul de Interne, îndrituit cu menţinerea ordinii publice, a desfăşurat activitate informativă prin personalul specializat, iar informaţiile de interes pentru siguranţa satului se raportau prefecţilor de poliţie, primului ministru şi apoi domnitorului. Activitatea informativă în teritoriu (judeţe) a fost mult îngreunată, întrucât la început structurile statale nu reuşiseră să-şi creeze o poliţie secretă care să desfăşoare o activitate specifică cu ajutorul agenturii, iar pentru obţinerea informaţiilor prefecţii din judeţe erau nevoiţi să plătească sume mari din fonduri proprii. Ulterior, poliţiei i-au fost puse la dispoziţie „fonduri secrete” pe care le putea utiliza în procurarea de informaţii şi recompensarea propriilor agenţi.

Ministerul Justiţiei avea la rândul lui un rol important în obţinerea informaţiilor privind menţinerea stării de legalitate şi motivaţiile actelor infracţionale. Parchetele şi tribunalele judecătoreşti care obţineau informaţii cu ocazia percheziţiilor sau din anchetarea celor arestaţi pentru diferite infracţiuni, întocmeau sinteze şi buletine de informaţii pe care le înaintau primului ministru şi domnitorului.

În paralel, Al.I. Cuza a utilizat şi sistemul informării personale prin observare directă, la faţa locului, a stării de spirit şi mai ales a respectării legilor şi a corectitudinii cu care funcţionarii statului îşi exercitau atribuţiile de serviciu.

 Prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine s-au creat primele structuri care desfăşurau în paralel cu misiunile diplomatice, activităţi informative peste hotare. Prin agenţii misionari şi funcţionarii diplomatici se reuşea obţinerea unui flux informaţional de utilitate pentru domnitor în normalizarea relaţiilor cu vecinii, dar şi în cunoaşterea a ceea ce era de modernitate şi utilitate în evoluţia instituţiilor europene, economie, politicilor externe promovate de Marile Puteri şi, nu în cele din urmă, a domeniului militar sub toate aspectele sale (starategie, tactică, tehnică, dotare şi aprovizionare). Au fost implicaţi oameni politici de încredere ai domnitorului şi înalţi funcţionari de stat trimişi în misiuni speciale de informare, precum D. Brătianu, I. Ghica, V. Mălinescu, V. Alecsandri.

Ministerul de Război, devenit garant al apărării integrităţii statului român, a primit atribuţii şi pe linia asigurării ordinii interne şi a restabilirii ordinii în caz de tulburări.

Un moment important îl constituie data de 12 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Înaltul ordin de zi nr. 83, a înfiinţat Statul Major General al armatei, în componenţa căruia a apărut ca element de structură Secţia a II-a, primul serviciu de informaţii al armatei române, condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu, ajutat de sublocotenentul Ştefan Fălcoianu. Principalele atribuţii fixate prin actul normativ au fost: întocmirea lucrărilor statistice, culegerea şi centralizarea datelor şi informaţiilor ce interesau operaţiile tactice şi strategice, precum şi cunoaşterea itinerariilor militare.

Totuşi, activitatea acestei structuri a fost redusă, simţindu-se nevoia unui serviciu mai cuprinzător şi cu o problematică mai largă, dar tangentă cu nevoile armatei. S-au pus bazele activităţii de informaţii militare peste hotare, prin ofiţerii trimişi la studii în străinătate, în special în Franţa, pe câmpurile de luptă din Europa sau chiar în America. O atenţie deosebită s-a acordat informaţiilor obţinute de trupele de grăniceri, mai ales pe linia Dunării, unde începuseră incidente între autorităţile române şi cele otomane, mai ales între marinarii turci şi cei români.

Secţia a II-a şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1865, când Statul Major General a fost desfiinţat, atribuţiile sale administrative fiind trecute la Direcţia I din Ministerul de Război. Ofiţerii au fost repartizaţi la corpurile de trupă şi la cele patru divizii teritoriale existente atunci, constituindu-se într-un „corp de stat-major” cu ofiţerii dispersaţi pe teritoriu.

 

Aparatul informativ şi contrainformativ special

condus de Cezar Librecht

 

I se reproşa domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către adversarii politici – şi din păcate acest reproş era în parte fundamentat – că se înconjurase de o „camarilă”, adică de o clică ce izbutise să-i câştige încrederea. Folosindu-se de aripa protectuare a domnitorului, „camarila” făcea trafic de influenţă şi se îmbogăţea, ceea ce a dus la dezamăgirea oamenilor de bună credinţă.

În fruntea acestei „camarile” se găsea Cezar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului, de origine belgian. Inteligent, abil şi curtean, Libreht a ştiut să se facă util domnitorului, ajungând să aibă o reală putere. El fusese avansat de Cuza de la soldat la sublocotenent, fiind detaşat cu acest grad la Statul Major. O dată cu avansarea sa la gradul de maior, Libreht a fost numit în funcţia de adjunct domnesc. Influenţa câştigată de belgian a fost datorată în primul rând rapidităţii cu care îl informa pe domnitor, graţie reţelei telegrafice şi a relaţiilor personale. Prin reţeaua de subalterni şi prin legăturile sale personale, Libreht furniza domnitorului informaţii despre prefecţi, şefii de instituţii, miniştrii şi chiar despre primul ministru.

Există numeroase documente din arhiva personală a lui Cuza care s-au păstrat şi care demonstrează că Libreht nu se limita la a informa, ci, deseori, formula aprecieri ori sugera soluţii. Alteori intervenea în favoarea unor cunoscuţi, în schimbul unor comisioane, ceea ce însemna trafic de influenţă. Aşa se explică şi averea considerabilă pe care a reuşit să o dobândească în câţiva ani. O avere acumulată nu din salariu de funcţionar public, ci din câştiguri ilicit obţinute, folosind trecerea pe care o avea pe lângă şeful statului şi relaţiile sale cu miniştrii.

Sesizând că se bucură de apreciere, oamenii politici din jurul lui Cuza au început să-l trateze pe Libreht cu mai multă atenţie şi în mod prevenitor. Cei din opoziţie ajunseseră însă să-l deteste. Nu este de mirare deci, că unul din cele dintâi acte, după abdicarea lui Cuza, a fost destituirea, urmată de arestarea şi trimiterea în judecată a lui Libreht, precum şi sechestrarea averii sale. Actele ce ni s-au păstrat ne arată că acest fruntaş al „camarilei” s-a amestecat şi în viaţa politică, în alegerile municipale ori chiar în numirile de primari.

În afară de Libreht, socotit pe drept cuvânt „vârf” sau „tip reprezentativ”, opinia publică mai includea în „camarilă” alte rude ale lui Cuza, printre care Docan şi Cazarini, apoi pe locotenent-colonelul Pisoţchi, pe şeful cabinetului domnesc, Baligot de Bayne, pe prefectul Poliţiei Capitalei şi bunul camarad al lui Libreht în afaceri oculte, Nicolae Bibescu, pe fostul ministru de finanţe şi vechi prieten al lui Cuza, Al. Cantacuzino, în sfârşit, pe agentul României la Paris, Iancu Alecsandri. Acestora li se reproşa că utilizează situaţiile lor sau rudenia cu domnitorul spre a face afaceri şi a se îmbogăţi. Trebuie să recunoaştem că această goană după îmbogăţire nu era caracteristică numai „camarilei” lui Cuza, ea cuprinzându-i pe mulţi, mari şi mici din cei care reprezentau autoritatea de stat şi exercitau puterea.

Este incontestabil că sub toate raporturile, „camarila” şi în primul rând vârful ei, Libreht, i-a făcut mult rău lui Cuza. Ea a format unul din temeiurile cele mai de efect ale propagandei adversarilor, adversari care aveau tot interesul să-o dezvăluie pentru a o compromite în faţa opiniei publice. Casa sompuoasă a lui Libreht stătea ca o permanentă sfidare în ochii mulţimii bucureştene, ca un „memento” al traficului de influenţă şi al afacerilor veroase. Dar această „camarilă” a iritat nu numai pe civili, ci deopotrivă şi pe militari, contribuind la coagularea „monstroasei coaliţii” şi deci la precipitarea deznodământului, respectiv înlocuirea lui Cuza.

Am subliniat aceste aspecte întrucât se atestă că încă de la începuturile statului român modern avem de-a face cu un fenomen care, din nefericire, se va repeta aproape obsedant în instoria serviciilor secrete româneşti şi anume, faptul că pe lângă structurile informative instituţionalizate au funcţionat şi acele reţele paralele ale „camarilelor” de la Curte. Dadorită intereselor personale ori de grup, prezenţa acestora a făcut ca cel puţin două principii fundamentale ale activităţii de informaţii să fie puse sub semnul întrebării: echidistanţa politică şi legalitatea. Că aşa au stat lucrurile şi nu altfel ne vom convinge din aspectele principale ale următorului caz.

 

Asasinarea primului ministru Barbu Catargiu

 

În 1862, Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, îndemna — fără efecte practice însă — pe colonelul Nicolae Bibescu, prefectul Poliţiei Capitalei, să se intereseze de organizarea unei „cancelarii de renseignementare”. Existenţa unei asemenea structuri informative cu atribuţii de investigare secretă a cazurilor cu relevanţă în domeniul apărării siguranţei naţionale, ori pentru protejarea şi promovarea intereselor de stat, era de absolută necesitate, avînd în vedere jocul deosebit de periculos al confruntărilor dintre conservatori şi liberali, ce domina scena politică românească din acea vreme.

Un tragic eveniment, ce poartă pecetea acestor acerbe confruntări politice, s-a petrecut la 8 iunie 1862, când primul munistru conservator, Barbu Catargiu, a căzut victimă unui odios atentat terorist. Asasinatul prorpiu-zis se produsese între orele 5-6 seara, când trăsura deschisă în care se afla primul ministru, însoţit de colonelul Nicolae Bibescu, trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei. Au fost trase două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească trăsura cu caii speriaţi. A fost suficient timp pentru ca atentatorul să dispară în viile de pe dealul Mitropoliei.

Interesant e că Barbu Catargiu se dovedise conştient că prin demersurile sale politice şi fermitatea cu care le susţinea se expunea unui mare pericol[1]. Chiar cu o jumătate de oră înainte de a fi asasinat, el rostise în Parlament o frază rămasă memorabilă: „Voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”. Numai că o astfel de voinţă politică avea nevoie, pentru a se impune, de acele „instrumente”, adică servicii de „reseignementare” – cum le denumea, după moda franceză, domnitorul Alexandru Ioan Cuza -, care să apere instituţiile ţării şi integritatea înaltelor personalităţi din conducerea statului. Din nefericire, la vremea respectivă, astfel de „instrumente” lipseau cu desăvârşire. Mai mult, cercetările începute de organele în drept pentru descoperirea autorului sau autorilor asasinatului au fost întrerupte brusc la scurtă vreme şi „din ordin”. Singura certitudine a fost că asasinarea lui Barbu Catargiu nu fusese opera unui individ izolat, eventual a unui dezecilibrat psihic, ci urmarea unui complot bine organizat şi cu implicarea unor înalte autorităţi din stat. Suspiciunile au planat chiar asupra colonelului Nicolae Bibescu, prefectul Poliţiei – poreclit, tocmai pe acest considerent, „Bibescu Pistol” -, precum şi asupra unui anume Gheorghe Bogati. Acesta din urmă, ardelean de origine, fost ofiţer de carieră, se pare că „nu avea frică de nimeni”. Documentele vremii sugerează că Bogati era în realitate un agent dublu, cu vechi ştate pe frontul secret. El îndeplinise mai multe misiuni secrete atât în beneficiul conducătorilor partidelor revoluţionare din ţările supuse dominaţiei imperiilor Habsburgic şi Otoman, cât şi în sprijinul guvernelor acestor două imperii. În 1862, Bogati se găsea în Bucureşti, frecventând un mediu mizer şi imoral, care îl putea determina la crimă. Pentru vinovăţia lui pleda faptul că, imediat după atentat, starea sa materială se îmbunătăţise substanţial, devenind chiar un om bogat, precum şi faptul că ulterior părăsise ţara, nesimţindu-se probabil în siguranţă. Mai târziu, într-o scrisoare către Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza a încercat să explice cauzele asasinatului, pe care l-a dezaprobat categoric: „ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu”.

Dr Tiberiu Tanase pentru Ziaristi Online

Puteti citi, pe aceeasi tema si de acelasi autor, si materialul aparut in Revista Intelligence a SRI, disponibil aici, in format PDF

[1] Este vorba despre un proiect de lege rurală, prezentat în Parlament, care nu se deosebea în esenţă de un alt proiect conservator ce fusese respins anterior de domnitor, prin care ţăranii erau deposedaţi de pământurile pe care le munciseră de veacuri. Faptul acesta a făcut ca împotriva lui să se ridice întreaga opoziţie liberală care dorea o rezolvare în interesul ţărănimii a problemei agrare.

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Incotro România? Prof.univ.dr. si comisar Nicolae Radu: „Gânduri despre Neam şi Ţară”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Ianuarie 30, 2014 - 12:00am

Parada de 1 Decembrie-mediafax-foto-diana-zahariaIncotro România ?

Reflecții la început de an, 2014

de Prof.univ.dr. Nicolae Radu

 

„Gânduri despre Neam şi Ţară”

 

Din ce în ce mai mult îmi este dat să suport pe ecranele Tv apariții exotice și nocturne ale unor „sfertodocți” ce pretind că apără interesele naționale. Este dureros și trist. Mă încearcă un sentiment de gol interior. Ne-am uitat eroii, ne-am uitat frații și surorile, cât de curând vom uita şi România, dacă nu cumva am și făcut acest lucru. Nu fac politică! Nu îmi doresc să fiu înțeles greşit, dar nu pot să îmi ascund durerea. Europa ne este prezentată ca fiind o mare familie. Poate că așa și este, însă nu am învățat nimic din lecțiile trăite. Fie că amintim vremurile istorice și fastul Cancelariei de la Viena, fie că privim spre Bruxell-ul zilelor noastre, uităm că locul nostru nu a fost niciodată la masa celor puternici! Strămoșii noștri erau legați de glie. Iobagi sau țărani aserviți.  Ce se întâmplă acum? Istoria își pretinde dreptul la reflecție, dar cinesă audă? Cine să înțeleagă? Cine mai vrea să asculte? Cine mai poate să înteleagă ceva ?

România are valori.

Nu mă mai gândesc la Roșia Montană. Momentan! Mă gândesc la cei ce vin după noi. Avem tineri care uimesc o lume întreagă prin inteligența și rezultatele obținute la Olimpiadele Internaționale.  Îi pierdem însă mult prea repede, în condiţiile în care ajung să lucreze pentru corporații străine, lipsiți fiind de orice șansă în țara noastră. Avem și modele demne de urmat. Românul şi publicistul Dumitru C. Măldărescu, prof.univ.dr. Mihai Golu, etnologul Ion Chelcea, etnograful Ion Ghinoiu, dar și prof.univ.dr. Septimiu Chelcea sunt doar o parte dintre cei care și-au dedicat viața pentru cercetări prestigioase despre neam și țară.  Academician Solomon Marcus este un om remarcabil. Academician Alexandru Surdu surprinde prin inteligență și forța faptelor concretizate in pentamorfoza artelor și teoria formelor prejudecative. Același lucru pot să-l afirm și despre Academician Dan Berindei. Prof.univ.dr. Ioan Godea a reușit să spargă minți înghețate și să deschidă porțile Culturii naționale spre Europa. Prețul plătit nu a fost deloc usor, fiind lovit chiar de catre cei in care a crezut. O lecție frumoasă de viață am primit și primesc de la ing. Paul Schwartz. Modestie, eleganță și un suflet rar întâlnit. Un om pentru România si un român adevărat pentru Europa. Cu regretul de a nu-l mai avea printre noi, îl amintesc în mod deosebit pe Florian Constantiniu, academician și istoric frământat pănă în ultima clipă a vieții sale de neputința românilor în a-și aşeza destinul pe calea cea dreaptă.

Se stinge România? Sunt sigur că nu! Este însă foarte greu să mai avem de spus un cuvânt la masa celor puternici, unde nu vom fi invitaţi atâta vreme cât capii Ţării sunt lipsiţi de demnitate naţională. Când pierzi un teritoriu, greu mai poți să-l recucerești. Privim către Republica Moldova, amintită ca pământ romanesc, poate doar în scop electoral. Frații noştri de peste Prut se zbat cu deplină speranță.  Privim spre producția internă. Fabricile sunt la pământ, specialișii – pentru că aveam destui – ne-au plecat în ținuturi străine! România așteaptă, iar noi am devenit din producatori,  consumatori de bunuri, piaţă de desfacere a produselor altora. Contează? Eu cred că da!

Românii sunt amprentanți și expulzați !

În condițiile în care se spune tot mai mult că președintele Vladimir Putin nu mai stăpânește fenomenul terorist din Rusia, mă întreb și eu cu naivitatea celui care se intreabă dacă nu cumva teroristii sunt printre noi? România mai poate să facă ceva pentru starea de bine a noastră, sub embargoul F.M.I.? Lumea se schimbă! Noi? Preşedintele comitetului pentru Afaceri Externe a Parlamentului European, Elmar Brok, vrea ca imigranţii români să fie amprentaţi. Acesta susţine că persoanele care vin în Germania cu scopul de a cere ajutoare sociale trebuie trimise de urgenţă înapoi în ţara de origine. Amprentarea ar ajuta autorităţile să îi depisteze pe cei care se întorc în Germania după expulzare. Statisticile Agenţiei Federale privind forţa de muncă arată că 0,6% din ajutoarele de şomaj acordate în Germania merg la bulgari şi români (sursadestiri.ro, 04.04.2014). Eu sunt român. Tu ești  European? Ce să mai înțelegem ? Suntem și noi în Europa? Unii spun că da! Alții spun că drumurile noastre sunt departe de a ajunge – cu drepturi egale – la Curțile Europene.

Scriam cândva un studiu asupra fenomenului „Gilad Sahalit” din Israel. Soldatul israelian Gilad Sahalit s-a reîntors acasă după cinci ani de captivitate în Fâşia Gaza, în urma unui schimb de prizonieri israeliano-palestinian care presupune eliberarea a 1.027 de deţinuţi din închisorile israeliene (Cotidianul.ro, 2011). Cu prețuire pentru inteligența poporului evreu, dar și cu apreciere pentru sentimentul lor de apartenență la neam, spuneam că prin Gilad Sahalit,  Israelul a dovedit și dovedește că nu și-a abandonat niciodată eroii!   România mai are eroi? După cum se derulează evenimentele, greu de spus !

Şmecherii au ajuns miliardari

În cărțile de istorie locul eroilor este luat de pozele unor potentați ai zilelor noastre ce  se doresc nemuritori, dar care uită că și ei sunt oameni, ca și noi. Am ajuns să ne fie rușine să vorbim despre Istoria României și despre cinstea cuvenită celor ce și-au vărsta sângele pe câmpurile de luptă. Bunicii, părinţii noştri au fost damnati că au luptat pe front la Est apoi la Vest. Pentru ce a trebuit vărsarea de sânge? Privesc spre cimitirul eroilor, de fapt al victimelor „Revoluției” din 1989. Simt că îmi fuge pământul de sub picioare când văd câte o mamă plângându-și fiul. Timpul a trecut, așa cum trecem și noi. Unii trăiesc în huzur și plictis, alții în sărăcie și dorințe de recăpătare a sănătăţii pierdute.  „Şmecherii” au devenit miliardari, fie ei si de carton, în timp ce tinerii care au crezut în flacăra revoluției curate, zac uitați sub lespezile reci din marmură.

Fuga după putere amețește, sparge destine și împinge la nonvaloare

Speranţe ucise

Frate se întoarce cu ură împotriva propriului său frate.  Copiii își condamnă părinții și îi acuză de toate cele neîmplinite din viața lor, uitând că mama și tata sunt adevarate icoane ale sufletului. Trist, foarte trist, dar adevarat! Românii și-au schimbat sufletul și mintea?  Distinsa doamnă Academician Sabina Ispas crede intr-o Românie frumoasă! Fuga după putere amețește, sparge destine și împinge la nonvaloare. Parte dintre semenii noştri vor să fie orice, dar  parcă din ce în ce mai puțin români. Gândesc și eu că nu este  nimic greșit să vrei mai mult. Ce înseamnă mai mult? Oare cei cu munți de aur sunt fericiți cu adevarat? Frica de procurori obosește. Din păcate, mulți dintre noi vrem sa avem cat mai repede recunoaştere, faimă, bani, putere, fără să ținem seama că timpul este cel care ne ajută să înțelegem ceea ce se petrece în jurul nostru. Nimic nu se construiește ușor,  fără suflet, seriozitate și muncă. Se întreabă cineva ce lăsăm în urma noastră?

România merită mai mult!

Trăim vremuri „interesante”! Dreptul cezarienei, pregătirea moașelor pentru nașteri, moftul banilor sunt subiecte amețitoare promovate pe micile ecrane, subiecte ce mă fac să cred că travaliul nostru va fi fără de sfârşit și în anul 2014. Taxe, șpăgi acoperite în comisioane, mari „infractori” identificați sub chipul unei neinspirate învățătoare executată în piața publică pentru că a cerut o sticlă de vin pentru bodyguard-ul școlii, sunt știri de senzație ce ne țin mintea ocupată. Circ? Pâine? În vechea Romă este știut că circul ţinea loc de hrană. În România lucrurile sunt identice? Pleaca ai noştri,  vin ai noştri..! Ce se va întâmpla în anul 2015?! România merită mai mult!

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Diana Zaharia / Mediafax

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Extraordinara viata evreieasca a lui Robert D. Reisz, contestatarul filosofului genial Petre Tutea. Eva Mizrahi, mama lui Reisz: “Mai mult ne bucuram de sărbătorile creștine, care pentru copii sunt mult mai frumoase și mai interesante”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Ianuarie 29, 2014 - 9:00pm
Tablou de Gheorghe Reisz si Eva Reisz

Doamna Eva Reisz si un fragment dintr-un tablou realizat de sotul ei, Gheorghe Reisz

Un profesoras din Lugoj, Robert Doron Reisz, conferentiar la Universitatea de Vest, a starnit valuri intr-un paharel cu apa, dupa ce a contestat denumirea unei strazi din Timisoara cu numele filosofului genial Petre Tutea, fost detinut politic timp de 13 ani, pe criteriul ca a fost “un propagandist legionar, clamat in mod fals si stupid ca fiind filosof”.

Alti mari romani, posibil considerati, la fel, “in mod fals si stupid ca fiind filosofi”, cum ar fi Mircea Eliade si Emil Cioran, il descriau pe Petre Tutea ca fiind “omul cel mai adnotat din România”, un “fenomen spiritual” unic (Eliade) si “un geniu al vremurilor noastre sau, mai degraba, singurul spirit genial pe care mi-a fost dat sa-l intalnesc in viata mea” (Cioran). Dar Reisz il considera si pe Eminescu un tip “paranoid si asocial” (Dilema veche).

Cu atat mai ciudata ne apare initiativa lui Robert Doron Reisz cu cat din viata evreiasca a familiei sale, descrisa cu lux de amanunte de parintii sai, Eva si Gheorghe Reisz, nu razbate nici un sentiment de ura fata de romani, asa cum transpare din cererea sa aberanta. Dimpotriva. Iata:

EVA REISZ (n. MIZRAHI, 1940, Lugoj) – “Eu n-am întâmpinat niciodată nici o dificultate pentru că am fost evreică” (*)

Autor: Roxana PĂTRAȘCU

Capitol din cartea “Memoria slavata: Evreii din Banat, ieri si azi”, coordonata de Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iasi 2002

Numele meu de fată este Mizrahi Eva, cu accent pe prima silabă în Banat, iar în Orient pe silaba din mijloc. Mizrahi înseamnă de fapt “răsărit”. Acest nume provine de la bunicul meu, care a ajuns pe meleagu­rile acestea, însă nu știu exact când. Singurele date pe care le am despre provenienţa acestui nume sunt de la pianistul Dan Mizrahi, care trăiește în București și care a fost surprins să afle că mai este un Mizrahi în ţară, în Banat.

El mi‑a povestit că ar fi fost trei fraţi, care au venit din Orient prin secolul al XIX‑lea, și probabil că unul dintre descendenţii acestor fraţi a ajuns aici. Bunicul meu a murit când eu am avut 3 ani. Soţia lui a fost o bănăţeancă get‑beget, adică a avut tată german și mama evreică. Ea vorbea limba germana ca limbă maternă.

Din partea mamei a fost o altă combinaţie, austro‑ungară de data aceasta. Bunicul din partea mamei s‑a numit Friedländer și era lugojan, iar soţia lui a fost din Slovacia, venită aici pe vremea Austro‑Ungariei. Această bunică a vorbit tot limba germană ca limbă maternă.

Așa că la noi în casă s‑a vorbit mai mult nemţește. Eu nu mă pot considera o sefardă. Tatăl meu s‑a numit Mizrahi Iosif, iar mama Edith, cu numele de fată Friedländer.

Eu m‑am născut în septembrie 1940, la Lugoj, și aici am făcut și școala. Au fost ani grei pentru o familie de evrei. Am început la școala românească și nu știu ce nemulţumiri au fost, căci m‑am mutat după o lună la școala maghiară, care era școală catolică de maici, de călugăriţe. Până în clasa a II‑a am avut o învăţătoare călugăriţă, dar apoi s‑a desfiinţat ordinul de‑aici, din Lugoj. După aceea am avut o învăţătoare laică. Până în clasa a V‑a am fost la școala maghiară, iar după aceea am trecut la școala română.

Liceul, pe vremea noastră, era de zece clase, la termen redus, cum îi ziceam noi. Pe vremea aceea erau la Lugoj două licee, liceul de băieţi și liceul de fete. Liceul de fete era atunci Școala Medie nr. 2.

Eu am terminat în ’57, iar în ’58 am început Medicina la Timișoara, pe care am terminat‑o în ’64. A urmat apoi repartiţia și am lucrat iniţial la Făget, timp de aproape cinci ani, și am făcut naveta. După aceea am obţinut un post în Lugoj ca medic de medicină generală și așa am ieșit la pensie.

Noi n‑am fost o familie habotnică, nici nu am fost crescuţi astfel, poate și pentru motivul că era o combinaţie de naţii în familia noastră. Bătrânii erau cei care mai păstrau tradiţiile. Se ţineau și Crăciunul, și Paștele în familia noastră, dar și sărbătorile evreiești, în egală măsură. Poate că mai mult ne bucuram de sărbătorile creștine, care pentru copii sunt mult mai frumoase și mai interesante.

Eu consider că majoritatea evreilor din Banat sunt în această situaţie. Necunoscând limba ebraică, pentru noi slujbele și sărbătorile evreiești spun prea puţin. Când te duci la o slujbă și nu înţelegi nici un cuvânt, simţi că slujba nu ţi se adresează și nu poţi face o comuniune senti­mentală cu ceva ce este total abstract. Bineînţeles însă că toată lumea a participat și participă și acum la aceste slujbe. Și copiii, și nepoţii noștri participă.

De aceea, de multe ori m‑am simţit atrasă mai mult de religia creștină. Indiferent că e la ortodocși, catolici sau reformaţi, când ești la o slujbă poţi într‑adevăr să înţelegi ceva.

În familie vorbeam germana, la școală maghiara, iar româna am învăţat‑o de mică, pentru că în această curte, unde sunt douăzeci de locuinţe, trăiesc cel puţin șaizeci de oameni și veșnic erau cel puţin douăzeci de copii, de toate neamurile, începând de la ucraineni până la evrei. Ucraineni sunt și‑acuma în Lugoj, unii le zic peiorativ ?rusnaci?. Există în Lugoj și o biserică ucraineană. ?Și‑atunci sigur că vorbeam și românește.

Eu niciodată n‑am întâmpinat nici o dificultate pentru că am fost evreică, căci problemele mari au fost până în anii ?40.

La grădiniţă am fost la maici, la catolici. Îmi amintesc că acolo se făceau serbări cu ocazia sărbătorilor creștine și am participat și eu la acele serbări. Ce m‑a deranjat a fost faptul că eu n‑am primit niciodată un rol mai deosebit. De exemplu, prietena mea, la una din serbările de Crăciun, a fost Iisus copilaș, eu însă am fost doar îngeraș. Mi‑aș fi dorit și eu să port toaletele acelea mai frumoase. N‑am simţit însă niciodată vreo diferenţă, nici chiar la serviciu. Poate că am avut și colegi cu vederi largi, care n‑au ţinut cont de așa ceva. Eu m‑am înţeles foarte bine și cu germanii, și cu românii, și cu maghiarii. Ca adulţi, noi am participat la toate manifestările culturale din oraș, indiferent de ce parte au fost.

Fiul meu a făcut școala germană până în clasa a VIII‑a, și atunci ne‑am implicat mai mult în evenimentele culturale ale nemţilor de aici din zonă. Eu, făcând școala de limbă maghiară și având colegi maghiari, normal că n‑am pierdut niciodată un spectacol de limbă maghiară. Aici n‑au fost probleme niciodată.

Problemele au apărut ulterior, când în zonă au apărut maghiarii din Ardeal, care sunt ceva mai exclusiviști. Ei se împrietenesc mai greu cu alte naţionalităţi și sunt altfel decât maghiarii noștri din Banat.

Acum ţinem mai mult decât înainte sărbătorile evreiești. De Paște se consumă pâinea nedospită, maţa. Cei care sunt religioși ţin într‑adevăr această sărbătoare și nu mănâncă pâine cât durează sărbătoarea,ci numai pasca uscată.

Noi nu am fost foarte religioși și nu am ţinut asta, însă mâncăruri specifice evreiești s‑au făcut. De exemplu, de Paște se face o supă din carne de gâscă sau de găină, cu găluște din pâinea aceea nedospită, numite găluște de maţa. Prăjitura se face tot din făina aceasta. Toate acestea le ţinem și acuma de Pesah.

Nora mea, care este româncă, știe însă mult mai bine ce trebuie făcut de sărbătorile evreiești și chiar și face. Eu, dimpotrivă, mai bine știu ce se face de mâncare de Crăciun și de Paște la creștini decât la evrei.

Bunicul meu, Mizrahi, a murit în ?43 sau ?44. El a fost un om mai simplu și avea la marginea orașului, la ieșirea spre Caransebeș, o mică prăvălioară, care era și birt, și alimentară.

Bunica, mama tatălui, fiind pe jumătate nemţoaică, nu a ţinut așa de mult la ritualurile evreiești, dar mergea la biserică la toate sărbătorile.

Familia Friedländer s‑a considerat însă o familie cu un grad mai ridicat de cultură. Bunicul Friedländer a lucrat ca angajat, ca vânzător, într‑un magazin de stofe, timp de patruzeci și nouă de ani în același loc, ceea ce în ziua de azi nu se mai întâmplă. A avut trei copii : pe mama, un băiat, ce a fost avocat în Timișoara, și încă o fată, ce a locuit în Orșova. Bunicul era vânzător la magazin, iar soţia lui era casnică, însă ea și‑a făcut ulterior un mic atelier de modele pentru lucrul de mână. Pe vremea aceea se presau modele pe pânză, pe care ulterior se cosea. Femeile coseau în casă tot felul de șerveţele. Bunica doar presa modelele, ea nu le cosea.

Am găsit după aceea, după mulţi ani, acele modele în podul casei. Erau din metal, foarte interesante și foarte frumoase, însă copiii s‑au jucat cu ele și s‑au risipit. Se imprima modelul cu o cerneală specială pe o pânză, model ce ulterior urma a fi cusut.

Bunicii mei erau oameni modești, simpli, care nu cred că au avut venituri prea mari, și cu toate acestea au cumpărat patru case. Trei case le‑au cumpărat la Lugoj, printre care și aceasta în care locuim acum. O casă au cumpărat și în Timișoara, casa vizavi de Castelul Huniade, pe colţ, unde era cândva jos ceainărie, apoi o farmacie, pe strada Lucian Blaga nr. 14. Bănuiesc că bunicul a avut ceva bani dacă a cumpărat așa o casă, cu două etaje, în centrul Timișoarei, lângă Operă. A câștigat însă dintr‑o muncă modestă. Din câștigul lui a dat și pâine la cei trei copii.

Până la vârsta de 13 ani, tatăl meu s‑a ocupat destul de intens de educaţia noastră. El a făcut doar șase clase primare, după care a fost trimis ucenic la un tehnician dentar aici, în Lugoj, unde a învăţat meseria, și ulterior și‑a dat examenele care se dădeau atunci pentru a ajunge dentist. Era un tehnician dentar cu cunoștinţe stomatologice care avea dreptul de a lucra și ca stomatolog, fără a avea facultate. Asta era prin anii ?50, datorită și lipsei de cadre specializate.

Facultatea de Medicină din Timișoara s‑a înfiinţat în ?49, iar cea din Cluj avusese probleme în timpul războiului și de aceea a avut foarte puţini absolvenţi, studenţii din Cluj fiind chiar mutaţi la Sibiu în acea perioadă mai grea. Erau astfel puţine cadre medicale cu facultate. Cei care erau mai în vârstă făcuseră studiile la Budapesta, Viena sau în Italia. Totuși, s‑a găsit această soluţie, căci tata a fost fără facultate, a fost întâi ucenic și apoi a lucrat ca stomatolog, având cabinet particular chiar aici, în această locuinţă. A avut un laborator de tehnică dentară unde lucrau cinci tehnicieni, care și ei au fost mai întâi ucenicii tatălui meu. Tata fiind însă cardiac, a murit la vârsta de 43 de ani. După aceea, ca să putem trăi, mama s‑a asociat cu un medic stomatolog, care a preluat cabinetul și laboratorul de tehnică dentară. Nu știu dacă atunci s‑a mai ocupat cineva de noi, pentru că mama a trebuit să întreţină doi copii și trei bătrâni, pe părinţii ei și pe soacra ei. Eu nu ţin minte altceva decât că mama ciocănea la dinţi din zori și până‑n noapte.

De ce zic că tata s‑a ocupat de educaţia noastră ? Pentru că tata a fost muzician amator. El a studiat violoncelul și a fost solist și secretar al Filarmonicii din Lugoj.

În 1950, când s‑a înfiinţat Opera din Timișoara, a fost chemat la Timișoara la Operă, însă a refuzat, considerând că din meseria de stomatolog își poate întreţine mai bine familia.

Pe mine tata m‑a îndrumat mult spre muzică, însă n‑am fost un copil ascultător și, cu toate că am avut aptitudini, nu le‑am putut valorifica și n‑am fost destul de ambiţioasă ca să mă duc pe acest drum. A rămas însă plăcerea de a asculta muzică de bună calitate, indiferent dacă e muzică clasică sau populară.

Faptul că părinţii s‑au ocupat și de domeniul medical m‑a determinat să ajung la Medicină. Eu am dat admitere în ?57 la Stomatologie, la Cluj, dar nu am reușit, iar în ?58 am dat admitere la Timișoara, la Medicină. Și admiterea a fost o problemă atunci la Timișoara, fiindcă în ?57 a venit din partea Ministerului Învăţământului de atunci ideea de a se înfiinţa burse de stat popular, care erau burse date de stat tinerilor care veneau mai ales de la sat și care dădeau admitere separat. De exemplu, în anul ?58, la Timișoara au fost patruzeci de locuri la Medicină, din care douăzeci erau pentru bursierii de stat popular și doar douăzeci pentru ceilalţi, fapt ce îngreuna foarte mult intrarea la facultate. Chiar și subiectele de admitere pentru acei bursieri erau diferite, erau mai ușoare, pentru a‑i încuraja să studieze. Nu consider că este rău acest lucru, dar nu trebuia să se facă nici o deosebire. Am fost patru sute de concurenţi pe douăzeci de locuri și am avut noroc și am reușit.

Eram studenţi săraci, dar nu ne deranja, nu simţeam nevoia de a avea mai mult. Primul meu palton de stofă nouă l‑am primit abia în anul V de facultate.

Eu am avut noroc că am stat la unchiul meu, în casa de pe Lucian Blaga, care pe vremea aceea se numea Karl Marx. Eu n‑am stat la cămin, și fiind orfană de tată, am avut și o bursă de 360 de lei, care era atunci o bursă serioasă, pentru că unii aveau salariul de 400‑500 de lei pe lună. Știu că soţul meu, când a terminat facultatea, a avut primul salariu de 500 de lei. Deci o bursă de 360 de lei era pentru mine o sumă.

Eram iubitoare de muzică simfonică și aveam în Timișoara abona­ment la Filarmonică. Pe vremea aceea concertele de la Filarmonică erau sâmbătă seara. Aveam și o societate de prieteni, mai mult evrei erau, căci nici unul din colegii mei de facultate nu venea la concerte.

Eram singura dintre cei patruzeci care mergeam la concerte, cu prieteni de la alte facultăţi. De regulă, după concert ne duceam la restaurantul ?Lloyd?, unde aveam o masă. Cei care erau mai bine situaţi material serveau ceva, iar noi, care eram mai săraci, stăteam și noi pe lângă ei, dar ne făcea plăcere. Se servea eventual un pahar de băutură, un pahar de vin sau de vermut. [...]

În ?62 m‑am căsătorit cu Gheorghe Reisz. În ?64 am născut băiatul și totodată am primit și repartiţia la Circumscripţia sanitară Bara, care e un sat lângă Belinţ, însă n‑am fost niciodată acolo. Am avut noroc că un alt coleg, ce a primit la repartiţie Făgetul, a vrut neapărat s‑ajungă la Bara, căci acolo era soţia lui profesoară, și am făcut schimb de repartiţii, așa că m‑am dus la Făget și patru ani și jumătate am făcut naveta acolo. A fost foarte greu, dar și plăcut, căci eram toţi tineri. Eram mulţi medici, tehnicieni dentari și profesori care făceam naveta.

În Făget erau mai mulţi români și unguri, nemţi era mai puţini. Eu însă, vorbind trei limbi, am avut întotdeauna o relaţie bună cu pacienţii mei, căci vorbeam cu fiecare în limba lui maternă, ceea ce în meseria noastră a contat foarte mult.

După ?89, când au plecat nemţii, s‑a terminat brusc cu vorbitul limbii germane, pentru că nu am mai avut pacienţi cu care să vorbesc nemţește. Și‑au luat rămas bun de la mine rând pe rând.

Eu sunt acum medicul Comunităţii Evreilor din Lugoj și dau în fiecare miercuri consultaţii la Comunitate. Federaţia Comunităţilor Evreiești din România dă ajutor social bătrânilor evrei cu venituri mici și aceștia au dreptul la consultaţie și la medicamente gratuite. [...]

Autor: Roxana PĂTRAȘCU

Editura: “A Treia Europa”, Editura Polirom

Anul publicării: 2002

Sursa: Interviu realizat de ROXANA PĂTRAȘCU, în 2001, la Lugoj.

Categorii: Memoria slavată: Evreii din Banat, ieri și azi

GHEORGHE REISZ (n. 1934 – m. 2002, Lugoj): “Am fost crescut aici, în Banat, în această interferenţă de culturi” (*)

Autor: Adrian ONICĂ

Capitol din cartea “Memoria slavata: Evreii din Banat, ieri si azi”, coordonata de Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iasi 2002

Mă numesc Gheorghe Reisz, sunt născut în Lugoj, la 23 iulie 1934. Părinţii mei sunt evrei, atât tatăl, cât și mama, și bunicii mei la fel. Eu sunt născut în Lugoj, dar părinţii mei nu sunt născuţi toţi în această localitate. Bunăoară, tatăl meu este născut în Ungaria, lângă Csongrád. A fost militar în primul război mondial și a participat în cadrul armatei austro‑ungare, făcând frontul în Serbia, în Galiţia și în Italia. După primul război mondial, căsătorindu‑se, s‑a stabilit în Lugoj.

O dată cu România Mare, a optat pentru cetăţenia română, restul familiei rămânând în Ungaria. Un bunic al meu, pe nume Pollack Izidor, era din Regat și era stabilit și el în Lugoj, așa încât pot să spun că familia mea de la bun început a trăit într‑o interferenţă culturală, dat fiind că bunicul era regăţean, vorbea românește și limba germană, iar tatăl meu vorbea numai ungurește, foarte puţin limba germană, așa încât eu, mic copil fiind, am vorbit numai limba maghiară în familie și foarte puţin germană. În primele clase am avut chiar dificultăţi cu însușirea limbii române. Primele clase primare le‑am făcut la o școală evreiască, se numea Școala Primară Israelită, pentru că era în timpul războiului, când copiii evrei nu erau acceptaţi în școlile publice românești.

Tata era comerciant, avea cea mai frumoasă și mai elegantă prăvălie de coloniale și delicatese, era renumit în această privinţă, însă o dată cu rebeliunea legionară a fost dat afară din prăvălie, așa că pot să spun că, de azi pe mâine, am rămas fără nici un suport material. Aceasta pentru că locuinţa noastră era lipită de prăvălie și noi nu aveam o cămară de alimente sau de bunuri. Când era necesar, mama venea în prăvălie și aducea zahăr, făină și ce era necesar pentru gospodărie. Întâmplându‑se acest lucru, noi am rămas practic fără nici un bun în casă, încât zile în șir nu mâncam decât mămăligă. Erau niște zile foarte grele, foarte dificile, cu atât mai mult cu cât regimul Antonescu ne obliga să dăm și niște ajutoare armatei române, aceasta însemnând haine, pantofi, șosete, lenjerie, așternuturi de pat. Întreaga noastră familie o ducea foarte greu. Sora mea, mai mare decât mine cu șase ani, a fost și ea dată afară din liceu și s‑a apucat un pic de croitorie la o femeie, ca să mai facă câte ceva, să mai aibă un folos în casă.

Mama mea, Iuliana, născută Pollack, a fost o femeie deosebit de blândă, a lucrat alături de tatăl meu. A ţinut toate sărbătorile evreiești. Era foarte îndemânatică și harnică. Ne iubea deopotrivă, pe sora mea și pe mine.

Războiul terminându‑se, am urmat liceul, primele două clase, la un gimnaziu unic. Dat fiind că orașul este împărţit de Timiș în partea germană și partea românească și noi stăteam în partea româ­nească a orașului, iar programa analitică era identică, am făcut primele două clase în clădirea Liceului Comercial. Începând din clasa a III‑a de liceu, am trecut la Liceul ?Coriolan Brediceanu?. Ulterior școala aceea s‑a transformat în școală comercială, în liceu comercial. Or, intenţia mea a fost să nu merg pe linia aceasta, a studiului comercial, financiar, econo­mic, ci spre o ramură știinţifică. Așa că am absolvit Liceul “Coriolan Brediceanu”

În anii liceului am avut o seamă de prieteni, colegi, cu care până în zilele noastre am păstrat relaţii de prietenie. În clasă am fost iniţial doi băieţi evrei, dar, pentru că celălalt coleg evreu a emigrat în Israel, am rămas singurul elev evreu din clasă. Colegii mei au fost foarte cumsecade, foarte atașaţi, foarte colegiali, n‑am simţit deloc această singularitate de evreu într‑o clasă de români, cu atât mai mult cu cât pe lângă copiii români mai erau și nemţi, unguri și era o atmosferă într‑adevăr colegială. Dintre acești colegi pe care i‑am avut, unii s‑au afirmat în mod deosebit.

Colegul Constantin Bona actualmente este un savant, pot să spun de renume internaţional, este medic imunolog în S.U.A., profesor univer­sitar. Alţi colegi? Profesorul Caius Streianu este profesor de cardiologie la Spitalul Judeţean din Timișoara, Radu Străin e profesor de medicină internă la Facultatea din Timișoara, apoi scriitorul Nicolae Breban, afirmat la ora actuală între vârfurile scriitoricești din România, scriitorul Dan Rebreanu, prozator și jurnalist la Cluj, precum și foarte mulţi alţi colegi, medici, ingineri, profesori. Pot să spun că, din întreaga noastră clasă, 90‑92% au absolvit facultăţi, deci a fost o clasă puternică.

Din liceu am îndrăgit biologia și chimia, însă, cum pe vremea aceea nu exista o facultate specializată de biochimie, am urmat Institutul Politehnic din Timișoara, Facultatea de Chimie, se numea Chimie Industrială. De la bun început, când am absolvit facultatea, în 1957 ? fiind student din ?52 până în ?57 ?, nu am profesat ingineria chimică, ci m‑am încadrat într‑un laborator de biochimie medicală. Pentru acest lucru am făcut unele cursuri postuniversitare, bunăoară la București, la Spitalul ?Colţea?, la Institutul ?Parhon?, unde am studiat endocrino­logie de laborator, deci hormonologie de laborator, și astfel am profesat această meserie până în ziua de astăzi. Deși m‑am pensionat, după patruzeci de ani de muncă, în cadrul Spitalului Municipal Policlinica Lugoj, mai lucrez și astăzi în cadrul Policlinicii cu plată. Ca și chimist am trecut prin toate gradele, de la stagiar la chimist principal, urmând niște examene de specialitate din București.

Ca realizare, în domeniul biochimiei am publicat mai multe lucrări originale în reviste de specialitate, atât din România, cât și din străină­tate, mai ales în Germania, Zeitschrift für Labortechnik. Aceste lucrări presupun niște tehnici de laborator, de biochimie aplicată în medicină, care au fost recenzate și în S.U.A. și în Japonia. Am primit corespon­denţă din toată lumea, solicitându‑mi‑se aceste metode de laborator. În general, metodele sunt în domeniul hormonologiei și în domeniul metabolismului glucidic, lipidic.

Paralel cu profesia mea de biochimist, am abordat și artele plastice. Acest lucru m‑a pasionat chiar din tinereţe, la început ca autodidact, după aceea am absolvit Școala de Arte din Lugoj. Eu am fost cel care a înjghebat un cerc de arte plastice numit ?Romulus Ladea?, fiind și membru fondator. Avea o filială în Lugoj și sediul principal în Timișoara. Ca artist plastic am avut multe participări expoziţionale, atât în Lugoj, cât și în Timișoara, în București, în Budapesta, împreună cu artiști profesioniști, în cadrul expoziţiilor judeţene. Am avut mai multe expo­ziţii personale, de pildă la Muzeul Banatului din Timișoara, la Studioul Artei din Timișoara, la Lugoj la Galeria Pro‑Arte. Multe expoziţii perso­nale au fost prezentate și la televiziunea locală. La Budapesta am participat la expoziţii și expun în continuare, și astăzi mă vedeţi, m‑aţi prins chiar în atelier, pictez și lucrez și expun. În primăvara aceasta am avut lucrări la Timișoara în expoziţia organizată la Muzeul Banatului.

În anii liceului am avut o seamă de prieteni, colegi, cu care până în zilele noastre am păstrat relaţii de prietenie. În clasă am fost iniţial doi băieţi evrei, dar, pentru că celălalt coleg evreu a emigrat în Israel, am rămas singurul elev evreu din clasă. Colegii mei au fost foarte cumsecade, foarte atașaţi, foarte colegiali, n‑am simţit deloc această singularitate de evreu într‑o clasă de români, cu atât mai mult cu cât pe lângă copiii români mai erau și nemţi, unguri și era o atmosferă într‑adevăr colegială. Dintre acești colegi pe care i‑am avut, unii s‑au afirmat în mod deosebit.

Colegul Constantin Bona actualmente este un savant, pot să spun de renume internaţional, este medic imunolog în S.U.A., profesor univer­sitar. Alţi colegi? Profesorul Caius Streianu este profesor de cardiologie la Spitalul Judeţean din Timișoara, Radu Străin e profesor de medicină internă la Facultatea din Timișoara, apoi scriitorul Nicolae Breban, afirmat la ora actuală între vârfurile scriitoricești din România, scriitorul Dan Rebreanu, prozator și jurnalist la Cluj, precum și foarte mulţi alţi colegi, medici, ingineri, profesori. Pot să spun că, din întreaga noastră clasă, 90‑92% au absolvit facultăţi, deci a fost o clasă puternică.

Din liceu am îndrăgit biologia și chimia, însă, cum pe vremea aceea nu exista o facultate specializată de biochimie, am urmat Institutul Politehnic din Timișoara, Facultatea de Chimie, se numea Chimie Industrială. De la bun început, când am absolvit facultatea, în 1957 ? fiind student din ?52 până în ?57 ?, nu am profesat ingineria chimică, ci m‑am încadrat într‑un laborator de biochimie medicală. Pentru acest lucru am făcut unele cursuri postuniversitare, bunăoară la București, la Spitalul ?Colţea?, la Institutul ?Parhon?, unde am studiat endocrino­logie de laborator, deci hormonologie de laborator, și astfel am profesat această meserie până în ziua de astăzi. Deși m‑am pensionat, după patruzeci de ani de muncă, în cadrul Spitalului Municipal Policlinica Lugoj, mai lucrez și astăzi în cadrul Policlinicii cu plată. Ca și chimist am trecut prin toate gradele, de la stagiar la chimist principal, urmând niște examene de specialitate din București.

Ca realizare, în domeniul biochimiei am publicat mai multe lucrări originale în reviste de specialitate, atât din România, cât și din străină­tate, mai ales în Germania, Zeitschrift für Labortechnik. Aceste lucrări presupun niște tehnici de laborator, de biochimie aplicată în medicină, care au fost recenzate și în S.U.A. și în Japonia. Am primit corespon­denţă din toată lumea, solicitându‑mi‑se aceste metode de laborator. În general, metodele sunt în domeniul hormonologiei și în domeniul metabolismului glucidic, lipidic.

Paralel cu profesia mea de biochimist, am abordat și artele plastice. Acest lucru m‑a pasionat chiar din tinereţe, la început ca autodidact, după aceea am absolvit Școala de Arte din Lugoj. Eu am fost cel care a înjghebat un cerc de arte plastice numit ?Romulus Ladea?, fiind și membru fondator. Avea o filială în Lugoj și sediul principal în Timișoara. Ca artist plastic am avut multe participări expoziţionale, atât în Lugoj, cât și în Timișoara, în București, în Budapesta, împreună cu artiști profesioniști, în cadrul expoziţiilor judeţene. Am avut mai multe expo­ziţii personale, de pildă la Muzeul Banatului din Timișoara, la Studioul Artei din Timișoara, la Lugoj la Galeria Pro‑Arte. Multe expoziţii perso­nale au fost prezentate și la televiziunea locală. La Budapesta am participat la expoziţii și expun în continuare, și astăzi mă vedeţi, m‑aţi prins chiar în atelier, pictez și lucrez și expun. În primăvara aceasta am avut lucrări la Timișoara în expoziţia organizată la Muzeul Banatului.

M‑am căsătorit în 1962 cu Eva Mizrahi, evreică. După cum știţi, evreimea se împarte în sefardimi și așchenazimi. Părinţii mei sunt de origine așchenazimi, dar mizrah înseamnă în limba ebraică ?răsărit? ; deci ei s‑au stabilit în urmă cu vreo două secole pornind din Imperiul Otoman, o dată cu împrăștierea evreilor din Peninsula Iberică, și ei sunt sefardimi de origine. Odată am avut plăcerea să‑l cunosc pe Dan Mizrahi, pianistul, și, stând de vorbă cu el, a rămas stupefiat că mai există o familie Mizrahi aici, în Banat. În familia soţiei lucrurile sunt mai complexe, tatăl evreu, mama evreică, dar este interesant că bunica este șvăboaică din Banat și cealaltă bunică e slovacă. Deci, iată că în familia noastră s‑au împreunat o seamă de orientări culturale, cum vă spuneam, bunicul meu Pollack din Regat, tatăl meu din Ungaria, aici, în familia ei ? Mizrahi evreu, bunicile, una șvăboaică, alta slovacă. Astea sunt lucruri foarte frecvente aici, în Mitteleuropa, unde interferen­ţele astea sunt aproape obișnuite și nu reprezentau nici un impediment într‑o relaţie familială de cea mai bună speţă. Așa încât, la noi în casă, vă pot spune și asta a rămas până în zilele noastre, se sărbătoresc sărbătorile evreiești, dar se face și pom de Crăciun, se vopsesc ouăle de Paștele creștin și lucrurile merg foarte bine.

Soţia mea este medic primar de medicină generală. Este medicul Comunităţii Evreilor din Lugoj.

Am un băiat, Reisz Robert, care este cadru didactic la Universitatea de Vest din Timișoara, este lector universitar, doctor în informatică, este cercetător, a avut o bursă a Academiei germane DAAD și aproxi­mativ un an și jumătate a frecventat mai multe universităţi. A fost un an și jumătate la Kassel, tot ca bursier în Germania, și acum menţine relaţia cu acest institut. A fost un an, din ?99 toamna până în 2000 vara, bursier al Colegiului Noua Europă din București, colegiu aflat sub conducerea și îndrumarea lui Andrei Pleșu. Este și cercetător în polito­logie, a fost acuma recent la București, este în colegiul redacţional al unei reviste de specialitate și coautor al unor cărţi de specialitate apărute la Londra, la Timișoara, are studii în Germania, Ungaria,
a publicat foarte mult.

Nora mea este româncă ortodoxă. Sărbătorile de care vă vorbeam înainte, și creștine, și evreiești, le făceam împreună de când băiatul meu era copil. Soţia mea, făcând primele clase la ?Notre Dame?, era obișnuită cu sărbătorile creștine. Și la mine în familie se serbau sărbă­torile creștine și evreiești.

Nora mea este medic specialist neurolog, asistent universitar la Institutul I.M.F. Timișoara, și o cheamă Daniela. Este curajoasă, acum peste puţin timp va pleca în expediţie la Dakar cu “Papucii în deșert”. A fost selecţionată ca șofer în echipa Academiei Caţavencu. Am doi nepoţi, o fetiţă, Andreea, care are 12 ani și este elevă la ?Lenau? în Timișoara, și un băieţaș, Alex, care este în clasa a III‑a, tot la ?Lenau?. Fetiţa are aptitudini, poate mă urmează, la desen, la culoare, iar cel mic, Alex, este dotat la muzică. Chiar se pare că are niște calităţi deosebite, fapt care l‑a făcut pe solistul Filarmonicii din Timișoara și Arad, Sorin Dogaru, care este profesor universitar și care nu ia ca elevi copii, să se ocupe de acest copil. De atunci aproape zilnic studiază cu Sorin Dogaru pianul. A avut și un mic recital aici, în Lugoj, în primă­vară. Acuma, la 1 iunie, va fi un eveniment pentru el, deoarece va concerta pentru prima dată cu o orchestră filarmonică la Arad. Aceasta la îndrumarea, sigur, a lui Sorin Dogaru. Tot el vrea să‑l înscrie la un concurs la Sibiu la toamnă, concurs de compoziţie, pentru că, deși are abia 9 ani împliniţi, are propriile compoziţii de muzică clasică, pianistică.

Copiii au fost botezaţi creștini, dar, întrucât eu ţin la religia mea iudaică, deși e în stingere în ţara noastră ? suntem tot mai puţini evrei și mai ales vârstnici ?, sunt pentru a menţine și această aplecare faţă de cultura veche, faţă de tradiţia iudaică, și caut de fiecare dată să subliniez și acele evenimente iudaice. Ba mai mult, acum când a fost sărbătoarea Purimului, i‑am dus și pe cei doi copii la Casa Adam Müller‑Guttenbrunn, unde s‑a ţinut o festivitate, le‑am făcut cadouri de Purim, de Pesah, de Hanuca, pe lângă cadoul de Crăciun, subliniez, cadourile oferite cu ocazia zilelor evreiești.

În biblioteca mea veţi găsi foarte multe cărţi de tradiţie iudaică, nu pentru că am fost crescut în religiozitate ? chiar prea puţin, pot să spun. Asta pentru că tatăl meu a plecat de la vârsta de 5‑6 ani de la părinţi, stabilindu‑se într‑un sat alăturat de satul lor, pentru că nu era școală acolo, și s‑a rupt într‑un fel de familie. Mai departe, el necunoscând așa de bine tradiţia iudaică ? el a crescut mai mult în mediu unguresc ?, nu a transmis acest lucru în familia noastră. Dar eu pot să spun că am simţit nevoia să păstrez această relaţie cu tradiţia și cultura evreiască și, cum vă spuneam, tot ce apare, mai ales acuma, după ?89, la diverse edituri despre iudaism, cumpăr. Au apărut cărţi foarte interesante. Chiar băiatul meu mă întreba : ?Ce cumperi atâtea cărţi de iudaistică, cine o să le citească ??. Zic : ?Știi ce, cum tu nu ai timp să transmiţi această cultură iudaică și acele tradiţii evreiești, eu le cumpăr în ideea ca nepoţii, când vor ajunge la maturitate și or să se gândească că tot sunt fifty‑fifty, cum zic ei când îi întreb, să aibă de unde să citească, să se cultive și să nu uite această jumătate din familia noastră care este sigur o familie de evrei?.

Fiind vorba de iudaistică, ţin să amintesc că am avut șansa să trăiesc cinci ani în casa unui mare erudit în iudaistică. Este vorba de profesorul Leopold Fleischer, care până la desfiinţarea liceelor evreiești, până la reformă, era directorul și profesorul de ebraică al liceului evreiesc, iar doamna, soţia, Cecilia Fleischer, a fost învăţătoare la școala elementară evreiască. Era un mare erudit acest domn, care a decedat aici, în Timișoara, a fost exhumat și apoi înmormântat în Israel, după niște ani. A fost un mare savant în studiile medievale de iudaistică. El a fost și a făcut fotograme la Vatican și în alte părţi și a publicat cărţi în domeniul acesta, și dacă nu izbucnea cel de‑al doilea război mondial, el avea invitaţie să ţină niște prelegeri la Vatican, tocmai pe tema aceasta, a culturii medievale iudaice din Spania, Portugalia, sudul Franţei, unde erau marii cabaliști. El studia aceste texte de astrologie, filozofie, poetică medievală, așa că eu am trăit în acest mediu ca student cinci ani, în această casă, dar am avut ghinionul că, sub influenţa acelor ani de revoluţie și de ateism știinţific, am luat un pic în zeflemea interesul lor pentru ţinerea riguroasă a unor sărbători.

Bunăoară, vineri seara, avea un ceas care automat decupla lumina, tocmai ca să nu aprindă ei. Cineva din curte venea și aprindea focul în sobă, că ei Sâmbătă nu făceau foc. De sărbătorile de Pesah, de Paște, când nu ai voie să mănânci homeţ, adică ceea ce provine din grâu, pâine, aluat dospit, până acolo mergeau bunăoară că în baie mi‑a dispărut pasta de dinţi. Când am întrebat‑o pe doamna unde mi‑a dispă­rut pasta de dinţi, zice : ?Domnul Fleischer a luat‑o, pentru că nu cores­punde sărbătorii de Pesah?. Bineînţeles, a doua zi m‑am dus și mi‑am cumpărat o altă pastă și mi‑am ascuns‑o în sertar. Sau domnul Fleischer, de pildă, conform tradiţiei, se bărbierea cu ?Razol?, se aplica o pastă pe barbă și cu un cuţit de lemn se rădea barba, pentru că în Scriptură zice că nu ai voie cu lamă metalică să‑ţi razi barba. După câtva timp îl văd bărbierindu‑se cu o mașină ?Phillips?, electrică, superbă, ca în secolul XX, și puţin ironic l‑am întrebat : ?Cum, am sărit din Evul Mediu direct în secolul nostru, cu mașină automată electrică ??. Zice : ?Nu, aceasta este voie, pentru că nu rade, ci foarfecă?. Deci, sunt niște lucruri puţin exagerate, pe care eu le‑am luat un pic în derâdere, lucru care pe ei îi deranja într‑un fel, că ziceau că eu fac pe ateul, pe omul lipsit de interes. Adevărul este că el mi‑a justificat în felul următor : ?Dacă începi să scoţi câte o cărămidă dintr‑un zid, atunci treptat, treptat, acest zid se va prăbuși?.

Eu am ajuns la concluzia că, dacă Dumnezeu nu există, el trebuie inventat, că oamenii au nevoie de un sprijin moral.

Familia Fleischer ţinea foarte mult să aibă un student în gazdă, pentru că era acea perioadă când se cerceta câţi membri dintr‑o familie ocupă un spaţiu locativ, or ei nu aveau o locuinţă extraordinară, dar totuși nu voiau ca un străin să intre în casa lor. Erau tradiţionaliști, respectau foarte mult toate sărbătorile, și au aflat de mine printr‑un hazard, tatăl meu a cunoscut un domn prieten cu această familie și așa am ajuns eu la ei. Am avut la ei niște condiţii foarte bune. Eu practic nu am plătit chirie, am contribuit cotă‑parte la cheltuielile de chirie, lumină, apă, o bagatelă.

Locuinţa Fleischer era situată pe strada Budai Deleanu, era o stradă unde erau vechii pompieri, unde mergea tramvaiul 6, în cartierul Iosefin. Familia Fleischer a avut trei copii. Unul din ei, Ezra Fleischer, este o somitate în iudaistică, filologie și poetică medievală, este președintele Forumului Mondial Evreiesc sau așa ceva, este profesor universitar la Facultatea ?Bar Ilan? din Israel. Pentru motivul că a fost acuzat de sionism în anii ?50, aproape fără proces, a fost închis și a stat patru sau cinci ani în pușcărie, timp în care a compus în memorie, fără să aibă hârtie și creion, câteva zeci de poezii în limba ebraică, și abia când a ieșit din închisoare le‑a pus pe hârtie. E o mare somitate în toată lumea, începând din S.U.A., Doctor Honoris Causa al nu știu câtor universităţi ebraice din toată lumea. Acum are cam 73‑75 de ani. Eu am terminat facultatea la vârsta de 23 de ani, am fost de la 18 la 23 de ani în Timișoara, ani în care el a stat la pușcărie. Eu l‑am cunoscut în momentul eliberării din pușcărie. Nu știu unde a stat în pușcărie. Avea o soră matematiciană, a lucrat la un institut de cercetări matematice, este tot în Israel, și un frate, care este medic ginecolog, o meserie mai pragmatică, deși linia familială e mai umanistă.

Să vă mai povestesc în continuare de familia mea. Sora mea, Estera Șarlota, a decedat acum un an, este soră cu mine pe jumătate, numai după tată. Tatăl meu, cum vă spuneam, după primul război mondial a rămas aici, a optat pentru cetăţenia română și s‑a căsătorit cu o bănăţeancă evreică dintr‑un sat, din Criciova. Ghinionul și nenorocirea a fost că soţia a decedat în urma nașterii și a rămas fetiţa, sora mea, după tată. Atunci tatăl meu, care a fost un om deosebit, a spus așa soacrei lui : ?Tu, până vei trăi, chiar dacă mă voi căsători și chiar dacă voi avea alt copil, vei sta în casa mea?. Într‑adevăr, ea a trăit până la 90 de ani în casa noastră. Kempf Rozalia se numea. A fost practic și bunica mea. Ea a fost o femeie deosebită, eu am iubit‑o, chiar dacă sub aspectul relaţiei de sânge nu era bunica mea. A fost o femeie distinsă, avea un frate director de bancă la Viena și își petrecea toamna câte două-trei luni la Viena, ducând o viaţă culturală, muzicală, artistică. Ținea enorm de mult la originea și la religia ei, ţinea riguros toate sărbătorile, nu mânca carne de porc (la noi în casă se mânca fără discernământ). Ea vorbea limba germană și românește, că era de origine dintr‑un sat românesc. Dar fiind Imperiul Austriac, vorbea limba ger­mană. Eu vorbeam cu ea în germană, o germană discutabilă, plus că, îţi spun sincer, am avut o reticenţă, copil fiind, să vorbesc germana, pentru că eu am suferit de copil, în timpul războiului. Noi copiii ieșeam de la Școala Primară Israelită și eram întâmpinaţi de niște golani care încer­cau să ne bată, să ne înjosească. Ținând cont de tot ce am suferit eu, dar și părinţii, care au ajuns de azi pe mâine fără nici o sursă de existenţă, plus aceste traume ale copilăriei, efectiv nu prea îmi venea să vorbesc germana când eram copil. Cei care ne făceau rău erau copii mai mari de la școlile germane din oraș. Sigur că această reticenţă a mea faţă de limba germană nu a durat foarte mult, pentru că, devenind copil mai mare, de la vârsta de 12‑13 ani până la terminarea liceului, aceste reţineri faţă de cultura germană nu au mai existat. Ca dovadă că treburile astea nu sunt statornice, la un moment dat, când a trebuit să discern, pe băiatul meu l‑am înscris la o școală germană, iar nepoţii mei sunt la ?Lenau?, la școală germană. Deci aceste traume sufletești din timpul războiului și imediat după sunt, hai să zicem, explicabile.

Bunicul din partea mamei, Pollack Izidor, era o persoană deosebită, a fost un om care a făcut mult sport. Era măcelar și cârnăţar aici, în Banat. El a studiat meseria de măcelar‑cârnăţar, făcea tot felul de sortimente încă din Vechiul Regat, acolo a lucrat și aicea a făcut o prăvălioară. Și era un om deosebit de vrednic, de mușchiulos, nu era foarte înalt, dar era campion la lupte greco‑romane.

Să vă povestesc o chestie hazlie. Pe vremea aceea circulau circuri în orașe și sate, circuri ambulante bineînţeles, și se anunţa acolo că cel mai tare om din lume vine și cine îndrăznește să‑și măsoare forţele cu acest om va primi suma cutare. Și era și el acolo la spectacol, cu amicii lui, și ăia tot îl îmboldeau : ?Du‑te, măi Dori, arată‑le cine ești tu, ce forţă ai tu?. ?Nu?, zice, ?eu nu mă dau în spectacol !? ?Hai, măi Dori, hai fă‑ne plăcerea, du‑te acolo !? Atâta l‑au îmboldit prietenii lui acolo, încât s‑a dus și, în câteva mișcări de lupte, l‑a pus la podea. Da, felicitări, nu știu ce, ?Poftiţi să vă dăm banii, dar vă rog pe aicea, la ieșirea artiștilor, nu aicea?. Da? ei s‑au dus acolo și au sărit niște vlăjgani de la circ pe el și i‑au luat banii înapoi și i‑au spus : ?Măi băiatule, să nu mai vii pe la circ, că ne strici spectacolul?. Deci, era un tip deosebit de simpatic. Copil fiind, am fost operat la spital de hernie și apendicită și el a venit să‑mi ţină de urât la pat, și‑mi povestea întâmplările lui hazlii. Pentru mine toate astea erau aventuri din alea, ca în cărţile de tineret și de copii. Ceilalţi din familia mea erau toţi oameni așezaţi, foarte cuminţi, și unul din ăsta care era așa, mai răzvră­tit și mai poznaș, era o aventură pentru un copil de 7‑8 ani.

Acuma revin la familia soţiei mele. Mizrahi Iosif este tatăl, care a murit la vârsta de 44 de ani, de inimă. A fost dentist de meserie, chiar în această casă a avut cabinetul dentar, și pe lângă profesia de dentist era un foarte bun violoncelist. Se pare că acest nepot care e foarte talentat la pian urmează tradiţia din partea lui Mizrahi, care era secretarul Societăţii Filarmonice din Lugoj. Pe vremea aceea era o formaţie camerală unde cânta împreună cu Iosif Willer, care era profesorul lui Traian Grozăvescu, al Clarei Lockspeizer, al lui Ioan Paul Dan, care actualmente este la Heidelberg, al lui Zeno Vancea. Iosif Willer era profesor de muzică, dar tot așa, nu ca profesie de bază, el era jurist și deputat în Parlamentul de la București din partea maghiarimii. El zicea că este Villier, că este alsacian de origine, și nu Willer, dar aici lumea‑l cunoștea ca Willer Iosif. Sunt mai mulţi din Banat care sunt din Alsacia. Acest Willer cu Mizrahi Iosif aveau o formaţie camerală. Și ceea ce este un exemplu de bună relaţie interetnică, interculturală, e că la ei unul, Willer, era german, sau hai să zicem alsacian de origine, apoi Wijnovschi era german, Arató era ungur, Mizrahi era evreu și așa mai departe. Ei cântau o dată la biserica catolică, o dată la biserica reformată, o dată la sinagoga evreiască. Era o relaţie de bună prietenie. Soţia mea a studiat și ea pianul tot cu acest Iosif Willer. Respectivul era un om deosebit, de mare cultură, a fost o personalitate în viaţa muzicală. [...]

Despre acest articol

Autor: Adrian ONICĂ

Editura: “A Treia Europa”, Editura Polirom

Anul publicării: 2002

Sursa: Interviu realizat de ADRIAN ONICĂ, în martie 2001, la Lugoj.

Categorii: Memoria slavată: Evreii din Banat, ieri și azi

Sursa: Memoria.ro via Ziaristi Online

(*) Materiale semnalate de un cititor

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Marx si Engels, doi homosexuali care au distrus lumea. Bazele marxismului. Corespondenta din SUA de la Capitanul Julian Chitta

Stiri de pe ziaristionline.ro - Ianuarie 29, 2014 - 6:00am

The Gay Communist ManifestoBazele marxismului          

de Julian Chitta

Dl Julian Chitta - Ziaristi OnlineIn anul 1983, revista homosexualilor din Brazilia, “Cabinhero”, care inseamna “baiat de cabina”, comemora 100 de ani de la moartea lui Karl Marx, cu o serie de articole extrem de socante. “Cabinhero”, ori baiat de cabina, era o functie de ucenic marinar pe multe din vasele trans-oceanice, supusa capriciilor capitanilor, a ofiterilor de punte, si a sefilor de echipaj. Aceste functii erau notorii pentru abuzul sexual brutal suferit de astfel de adolescenti care, in speranta de a deveni marinari, acceptau o viata in infern.

In primul plan, editorii revistei au definit lucrarile lui Marx drept extrem de semnificative pentru societatea moderna. In aceste articole se afirma ca opera lui Marx a fost cu mult mai “importanta decat cea a lui Iisus Hristos, afectand cu mult mai multi oameni”, calificand cuplul homosexual Karl Marx, (1818-1883) si Friedrich Engels, (1820-1895) drept cea mai ilustra pereche de “gay”, (homosexuali) care a trait vreodata.

Urmand tonul impus de “Cabinhero”, o multime de publicatii homosexuale din Europa, America si America Latina, au publicat mai multe articole exagerand datele biogafice ale lui Marx si Engels pentru a crea o latura eroica pentru personalitaile respective. Intre altele, acest cuplu homosexual a fost facut responsabil pentru eforturile sociale de a “elibera” si de a cere drepturi egale pentru homosexualii “oropsiti” de societatea capitalista, care insista in a sustine institutia anacronica a casatoriei dintre un barbat si o femeie, contra cursului contemporan al istoriei. Detaliile biografice scoase la iveala cu ocazia aniversarii morti lui Marx, au fost atat de surprinzatoare si atat de urate, incat partidele comuniste din mai multe tari au facut tot posibilul sa cumpere toate exemplarele tiparite, pentru a impiedica difuzarea lor.

Karl Marx era originar dintr-o familie evreiasca proeminenta, cu multi ancestori distinsi ca rabini eruditi, care au excelat in studii biblice. Marx a fost criticat in permanenta de rabinul de la sinagoga pe care o frecventa pentru relatiile sale cu Friedrich Engels, pe care le califica drept un pacat sever, o aberatie in fata lui Dumnezeu, cerindu-Ie sa se lase de a comite trangresii contra legii divine. Ca rezultat, ambii, Marx si Engels, s-au oprit de a practica religia mozaica, alaturandu-se unei parohii lutherane germane, in anul 1846.

Potrivit opiniei unor istorici homosexuali, comportamentul lui Marx a dovedit, inca de la ora respectiva, o determinare si un caracter solid, luptand pentru “cauza minoritatilor exploatate”. Acest episod din viata lui Marx i-a cimentat convingerea ca schimbarea ordinii sociale este conditia primordiala pentru instauarea socialismului.

Marx s-a casatorit, in 1847, cu Jenny von Westphalen, numai de ochii lumi, pentru a putea functiona in societatea rigida din Germania si pe urma in cea din Anglia. Engels n-a fost niciodata casatorit, in timp ce legatura homosexuala dintre ei s-a mentinut pe parcursul intregii lor vieti.

Concubina lui Engels, Mary Burns, a avut idei similare cu Marx si Engels, in ce priveste institutia casatoriei, insistand ca cel mai judicious model de societate socialista trebuie sa elimine complet casatoria ca o institutie sociala. Ca si Marx, Mary Burns sustinea ca mariajul nu este altceva decat un instrument inventat de capitalisti pentru a tine femeia sub presiunea opresiunii materialiste create de goana dupa bani. (Se pare ca asa s-a nascut miscarea feminista din Vest.)

Astfel de idei au fost considerate un afront prin negarea rolului femeii in familie si prin respingerea normelor de decenta sociala.

De aceea, nici Marx, nici Engels, nu s-au putut integra in societatea engleza, fiind fortati sa traiasca aproape ca niste exilati. De fapt, Marx nu a fost in stare sa invete engleza bine, asa ca Engels a trebuit sa-i compuna toate scrisorile pe care le trimitea la redactiile ziarelor engleze si americane. Lui Karl Marx ii placea sa citeasca ziarul “New York Tribune”, pe care il primea de doua ori pe luna, fiind mai usor de citit, datorita unui stil mai simplu.

Homosexualul-Lenin sifiliticMai multi istorici care au studiat viata lui Marx si Engels, catre sfarsitul celui de al 19-lea secol, au mentionat acuzele de imoralitate contra celor doi. Se presupine ca ambii au suferit de sifilis, ca si Lenin.

Bolile venerice erau rampante in acea perioada, si nimeni nu poate atribui acestea numai datorita imoralitatii, chiar daca in marea majoritate homosexualii burlaci erau afectati mai mult decat persoanele casatorite. De asemenea, se spune ca si Lenin a murit de sifilis (Cititi aici despre homosexualul Lenin – nota red.).

Iesind din sfera apologiei homosexualilor faimosi, este demn de notat ca, din punct de vedere psihologic, o persoana care se pune intr-o pozitie contrara normelor sociale prevalente, are tendinta sa devina o persoana antisociala, cu un bagaj psihiatric greu, in sensul inabilitatii de a functiona normal. O astfel de caracterizare devine trasatura  cea mai evidenta in personalitatea fondatorilor marxismului.

Faptul ca majoritatea carentelor psihologice atribuite lui Marx, Engels si Lenin au putut fi ascunse atata timp, sub masca unui altruism care in mod fals propovaduia justia sociala, e dovada eficientei unui sistem de propaganda ridicat la nivel stiintific, pentru a aruncat praf in ochii “idiotilor folositori” (expresia ii apartine lui Lenin).

La moartea lui Marx, in 1983, la inmormantarea sa au participat numai cinci persoane, alt fapt care atesta lipsa lui de popularitate, desi Anglia era plina de fel de fel de simpatizanti ai ideologiilor de stanga.

Din moment ce Marx nu a lucrat nici macar o singura zi, in afara activitatii lui publicistice, explica de ce intelegerea fenomenelor si a elementelor economice e asa de primitiva. Cei care s-au ocupat de studiul biografiei fondatorilor marxismului au ramas extreme de uimiti sa descopere ca Marx nu a vizitat nici o fabrica capitalista, desi la o distanta destul de mica se aflau uzine textile, metalurgice si santiere navale. Prin contrast, Friedrich Engels a fost trimis de tanar sa mearga in Anglia, sa ajute la administrarea unor intreprinderi textile care au apartinut familiei tatalui sau. De fapt, el a fost cel care a suportat toate cheltuielile legate de viata lui Marx. Notiunea de “femeie intretinuta” s-a aplicat, in cazul lui Marx, unui barbat.

Legat de aspectul negativ al opiniilor sociale ale lui Marx si Engels, notiunea “luptei de clasa” e justificate de repulsia organica  pe care Marx a avut-o pentru semenii sai care s-au realizat intelectual, politic, economic sau social.

Marx a incercat sa obtina independenta economica, dar nu a reusit sa vanda un numar sufficient de carti pentru a trai. De aceea a trebuit sa apeleze la Engels, care si-a asumat rolul de mentor si de administrator al vietii personale a lui Marx.

Singura realizare demna de mentionat este aceea ca a convins primul Congress International al Asociatiei Muncitorilor, in 1864, sa faca

tot posibilul sa-l numeasca pe el director executiv, din moment ce activistii sindicalisti nu poseda facultatile intelectuale necesare pentru a naviga in sistemele de legi din tarile respective, in timp ce el, Karl Marx, sustinea ca e un expert in acest domeniu. Astfel a ajuns la un venit lunar de vreo 50 de lire sterline, pe un timp de doi ani, cat a functionat ca director al comitetului executiv.

In afara de acest venit, Karl Marx nu a avut nici un fel de bani.

Veniturile din publicistica, articolele aparute in diverse ziare, si cartile lui, care includ “Capitalul” (Das Kapital), nu au reusit sa-i asigure nici macar chiria casei, care era suportata de Engels.

In august 1847 Marx declara cu un ton exrem de malevolent ca “Evreii trebuie toti eliminati pentru ca ei sunt principalii furnizori de capital. Pentru a distruge capitalismul, evreii trebuie distrusi intai.”

Cu mai putin de doua luni dupa publicarea acelui articol, intr-un editorial in “Die Neue Reichische Zeitung”, el s-a exprimat ca anumite natii sunt total nefolositoare progresului spre socialism, si trebuie exterminate de indata :

“Nu exista nici un fel de justificare de a se permite unor natii primitive de a continua sa existe, din moment ca nu vor fi niciodata in stare sa inteleaga misiunea istorica a socialismului. Polonezii, valahii (romanii), sarbii si rusii nu vor fi niciodata capabili sa iasa din epoca de piatra.”

In 1848, sub auspiciile Ligii Comuniste, Marx si Engels au produs Manifestul Comunist, (“Manifest Der Kommunistische Partei”), care ar putea fi considerat o veritabila declaratie de razboi contra societatii umane. Marx si Engels nu s-au multumit numai a defini ca tinta pentru atacul lor clasa conducatoare, ci vizeaza cu virulenta si toxicitate toti membrii intelectualitatii, clerul, clasa mijlocie si toti producatorii de produse agricole si micii meseriasi.

Marx justifica pozitia aceasta antisociala prin teoria sa favorita, care a fost adoptata de mai toti comunistii din lume:

“Intreaga istorie umana e bazata pe lupta dintre clase.”

O astfel de gandire pare fireasca pentru cineva care niciodata nu a fost in stare sa posedeze ceva si dealungul intregii sale vieti a fost subventionat de un bogat partener homosexual.

Lui Marx nu i s-a parut niciodata ca punctul sau de vedere ar fi gresit, in special in relatiile dintre “fortele de productie”, “mijloacele de productie”, capital si tehnologie. El n-a putut niciodata intelege ca munca, indifferent de ce fel, este o valoare care se poate cumpara si vinde, in conditiile impuse de piata. Daca ai o educatie superioara, poti sa obtii o remunerare superioara. Daca ai o calificare inferioara, vei avea un salariu inferior.

Concluzia cea mai logica, dupa ce studiezi toate aspectele legate de Marxism, este ca acest sistem filozofic a pornit de la date false si din moment ce nu a putut exprima nimic matematic a recurs la niste superstitii, care au fost legiferate de unele regimuri totalitare ca adevaruri absolute.

Sigmund Freud (1856-1939), fondatorul psihanalizei moderne, a spus candva ca “Toate experientele negative traite de un individ pot fi reflectate in cele mai adanci elemente psihice intime, menite sa creeze actiuni si comportament antisociale.”  Eu as sugera sa se considere ca marxismul e produsul unor minti bolnave, indiferent ce justificare se va gasi pentru a scuza crimele comise in numele instaurarii socialismului.

Sursa: Ziaristi Online

Foto coperta Julian Chitta: Barnes and Noble

Julian Chitta - Marxism and Socialism

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Ce aveti cu Petre Tutea, tovarasi?!

Stiri de pe ziaristionline.ro - Ianuarie 28, 2014 - 6:35pm

Petre TuteaUn punct de vedere exprimat de consilierul local PNŢCD al orasului Timisoara, Flavius Boncea, în apărarea ideii ca o stradă din Timișoara să poarte numele marelui gânditor român.

„Am aflat recent din presa locală faptul că o stradă din centrul Timișoarei ar putea purta numele Petre Țuțea. Propunerea a fost înaintată și aprobată de către Comisia de Atribuire sau Schimbare de Denumiri la Străzi, Parcuri, Pieţe urmând să fie adusă în atenția Consiliului Local Timișoara în viitor. Considerăm că numirea unei străzi este unul din gesturile simbolice importante ale unei localități având un rol de identificare și construcție identitară. Imaginea de ansamblu a numelor străzilor orașului formează împreună cu denumirile instituțiilor publice, cu monumentele și celelalte obiecte urbane o configurație fizică, concretă a valorilor noastre. În acest context dorim să ne opunem propunerii menționate. Aducem următoarele argumente.

1. Petre Țuțea nu a avut nici o relație biografică cu orașul Timișoara.

2. Petre Țuțea a fost, în tinerețe, membru al nomenclaturii legionare, având poziții de decizie în guvernarea legionară, a fost unul dintre autorii Manifestului Revoluției Naționale și a publicat articole de presă propagând ideile legionare, motiv pentru care considerăm că este o personalitate controversată și neconsonantă cu spiritului civic și cultural al Timișoarei.

3. Simbolul Petre Țuțea este legat de o configurație ideologică de extremă dreaptă străină de identitatea orașului nostru pe care ne-o dorim legată de valori ale libertății, democrației, toleranței și progresului”.

Aceasta este scrisoarea adresată Consiliului Local Timișoara de un grup de patru cadre didactice de la Universitatea de vest, scrisoare inițiată de prof. dr. Robert D. Reisz de la Facultatea de Științe Politice, Filozofie și Științe ale Comunicării. Știam de apariția acestei scrisori din urmă cu o săptămână, în urma unei convorbiri telefonice cu dl Reisz. Cu toate acestea, mărturisesc că nu înțeleg pornirea împotriva lui Petre Țuțea. Mă număr printre membrii Comisiei de Atribuire sau Schimbare de Denumiri la Străzi, Parcuri, Pieţe, calitate în care am votat pentru propunerea privind acordarea denumirii Petre Țuțea la o stradă fără nume din cartierul Cetate, vot pe care intenționez să mi-l exercit în același fel și în Consiliul Local.

Și, în cele ce urmează, intenționez să ofer câteva contraargumente punctuale la scrisoarea adresată Consiliului Local.

În primul rând, faptul că Petre Țuțea nu a avut nici o relație biografică cu orașul Timișoara nu este un motiv pentru ca o stradă din oraș să nu îi poarte numele. Peste tot în lume, nu doar în România și nu doar în Timișoara, există denumiri de străzi ale unor personalități care nu au avut vreo legătură biografică cu localitatea respectivă. Simpla valoare de simbol național sau universal a unei personalități poate justifica onorarea ei prin atribuirea numelui unei străzi, fără să existe neapărat o legătură spațială între respectiva personalitate și entitatea administrativă care a hotărât să o onoreze astfel.

În al doilea rând, Petre Țuțea nu este o personalitate controversată a istoriei României. Faptul că a simpatizat cu Mișcarea Legionară nu este un motiv pentru a ne dezice de Petre Țuțea. De ce? În primul rând, Țuțea nu a fost un membru al „nomenclaturii” legionare. El a îndeplinit strict sarcini de funcționar – a fost, în anii ’30, referent și apoi șef de secție în Ministerul Economiei Naționale, iar în 1940 șef de secție în Ministerul Comerțului Exterior. În al doilea rând, Petre Țuțea nu a fost condamnat niciodată pentru nici o crimă, nu i s-a atribuit nici o atrocitate așa cum se face, de regulă, cu Mișcarea Legionară. Trecem peste faptul că Mișcarea Legionară este singura mișcare naționalistă, alături de Strajnicii din Bulgaria, care a fost scoasă de sub acuzare la Tribunalul de la Nürnberg, fiind exonerate, la același tribunal, de orice culpă și entitățile pe care le reprezentau legionarii: Guvernul Național și Armata Națională, fiind considerate că nu sunt vinovate nici de crime de război, nici de genocid, nu sunt nici fasciste, nici naziste și nici colaboraționiste.

Petre Țuțea a făcut pușcărie, este adevărat, dar a făcut-o condamnat fiind de către comuniști. El a fost arestat de către autoritățile comuniste impuse de sovietici și ținut în închisoare fără a fi condamnat (!) timp de cinci ani (1948-1953). A fost arestat din nou pe 22 decembrie 1956 sub acuzația de uneltire contra ordinei sociale, fiind condamnat la zece ani de închisoare. I se intentează un nou proces în 1959, în urma căruia a fost condamnat la 18 ani muncă silnică, din care a executat opt ani în diverse penitenciare, mai ales la Aiud. A fost eliberat în 1964 din cauza stării precare de sănătate, șubrezită în urma torturilor din închisoare, dar a rămas permanent sub observația Securității.

O dezicere de Petre Țuțea pentru că ar fi simpatizat cu Mișcarea Legionară și pentru că a scris articole în presa legionară ar însemna o dezicere de alte mari simboluri românești, cum ar fi Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu sau mulți alți intelectuali din generația anilor 1930. Mai mult decât atât, chestionat fiind după 1989 despre Mișcarea Legionară, însuși Petre Țuțea spunea că „legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar legionarismul nu putea să iasă câştigător deoarece avea la bază o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naţionalism li s-a tras sfârşitul legionarilor”.

În al treilea rând, este total incorect să îl prezentăm pe Petre Țuțea ca simbol al unei „configurații ideologice de extremă dreaptă”. Petre Țuțea a fost eseist, filozof, economist și om politic – dar, prin întreaga sa activitate, a fost un apărător al creștinismului și al valorilor noastre naționale. Nu a fost niciodată antisemit, dimpotrivă („Nu am fost şi nu sunt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreştin. Pentru că, să fim cinstiţi, Cristos nu e din Fălticeni”; „Evreii au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică şi creştină. Mai glorioase nu văd religii în lume… Sunt o rasă superioară, sunt părinţii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă şi ştiinţă. Cultura înseamnă la ei spirit şi numai ei au lăsat cultură pe unde au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaică şi civilizaţia e multiformă. Iudeo-germano-latino-slavă”). La fel cum este incorect să vorbim și despre o lipsă de operă a lui Petre Țuțea, cel care a fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice și rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul său personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare. Din cauza persecuției a publicat foarte puțin înainte de 1989, numeroasele descinderi în locuința sa ducând la confiscarea a zeci de manuscrise, studii și materiale, inclusiv a proiectului „Prometeu”. Doar după prăbușirea regimului comunist scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile.

În scrisoarea făcută publică de cele patru cadre didactice de la UvT (și care a fost preluată în mare parte din mass-media fără vreun comentariu sau vreun semn de întrebare) se spune că ne dorim ca identitatea orașului nostru să fie legată de valorile libertății, democrației, toleranței și progresului. Am convingerea că Petre Țuțea reprezintă toate aceste valori, la fel cum și acceptarea lui Petre Țuțea reprezintă respectul față de aceste valori.

Cât despre cei care își dau cu părerea prin diferite rețele de socializare și pe diverse forumuri despre acest subiect, în necunoștință de cauză și, probabil, cu grave lacune culturale, îmi permit să preiau un comentariu făcut de profesorul Alin Gavreliuc, decanul Facultății de Sociologie și Psihologie din cadrul Universității de Vest: „Sunt complet consternat de tonul reacțiilor, ca și cum ne-am afla în fața unei calamități, cu implicații simbolice și politice foarte grave. Nu știu câți dintre cei care au dat sentințe știu cine a fost și ‘cum’ a fost Petre Țuțea. E negreșit, în opinia mea, una dintre cele mai vii personalități culturale care supraviețuiește României interbelice și care ne transmite un mesaj puternic legat de «cum ar fi putut fi» această țară dacă ar fi fost populată de oameni ca el. Deși mai degrabă socratic – destinul social și politic românesc nu i-a putut îngădui să producă o ‘operă’ -, Țuțea a fost în zilele pe care le-a trăit, imediat după 1989, una dintre cele mai răscolitoare figuri publice. A scoate din context, a ridica piatra cu atâta ușurință, a cataloga dincolo de a-l ‘asculta’ pe cel lovit mi se pare inacceptabil. Nu știu dacă este oportun să primească numele unei străzi (și nu asupra acestei topici mă pronunț, repet, ci asupra tonului discursului revoltat), dar pentru cineva care ne-a mărturisit puterea eliberatoare a credinței în așezarea unei lumi, care a destructurat cu atâta forță delirul comunist, care a plătit cu atâta suferință propriul său crez mi se pare că avansăm o ‘judecată’ profund nedreaptă. Astfel calificând și condamnând fără ezitare – de la Nicu Steinhardt, Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Radu Gyr la Petre Țuțea -, cei care merg pe această cale, evacuând din istorie și memorie, igienic, pe toți cei care nu sunt ‘politically correct’, nu fac, în opinia mea, decât să sporească cacofonia identitară (deliberat am scris așa) în care «noi, românii» încercăm, cu bune și rele, să ne (re)găsim un «rost»…”.

Flavius Boncea Vestul via FrontPress si Ziaristi Online

Cititi si: Asociatia Civic Media catre Consiliul Local Timisoara: Petre Tutea ramane un geniu al Romaniei chiar daca Robert Doron Reisz, emulul lui Plesu si Tismaneanu, il considera “un propagandist legionar, clamat in mod fals si stupid ca fiind filosof”. Eliade, Cioran si Parintele Justin despre Tutea

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online

Petre Tutea, haituit la Timisoara de urmasii tortionarilor bolsevicilor din anii ’50: Robert Doron Reisz, “garantat” de Plesu si Tismaneanu, cere ca Tutea sa fie sters din memoria colectiva

Stiri de pe ziaristionline.ro - Ianuarie 27, 2014 - 6:45pm

Petre Tutea de Mihai Oroveanu via Ziaristi OnlineUltimii adversari ai lui Petre Tutea. Un universitar din Timisoara, fost bursier al fundatiei lui Plesu, acuza: “Tutea a fost un nomenclaturist… legionar!”

de Razvan Zamfir

Un grup de profesori ai Universitatii de Vest au lansat o scrisoare de protest ca urmare a propunerii inaintate de viceprimarul liberal al Timisoarei, Dan Diaconu, ca strada “Fara nume” sa fie redenumita “Petre Tutea”. Condusi de profesorul universitar Robert Reisz, universitarii timisoreni considera ca Petre Tutea poarta vina de a fi fost membru al “nomenclaturii legionare” cu “pozitie de decizie în guvernarea legionară” de 4 (patru) luni.

Important ganditor crestin contemporan, Petre Tutea a fost retinut de catre autoritatile comuniste in 1948 si a ramas in arest (abuziv, fara nicio condamnare) timp de cinci ani. La mai putin de trei ani dupa eliberarea sa, Tutea este arestat din nou, de acesta data sub acuzatia de “uneltire contra ordinii sociale” in ziua (premonitorie, poate) de 22 decembrie 1956. In ’57 este condamnat la 10 ani de inchisoare pentru ca apoi, dupa doar doi ani de temnita, sa fie victima unui nou proces politic, in urma caruia este condamnat la 18 ani de munca silnica. Isi petrece urmatorii 8 ani in mai multe puscarii comuniste, dintre care amintim Jilava, Bucuresti, Ocnele Mari si Aiud.

Ei bine, in ciuda gandirii eminamente crestine si – in consecinta – anticomuniste, dincolo de anii lungi de temnita grea, Petre Tutea nu este, ne zic universitarii tutelati de Robert Reisz, un simbol apt pentru Timisoara. Orasul revolutiei anticomuniste nu poate permite ca o strada a capitalei Banatului sa poarte numele unui “nomenclaturist legionar”, sustine fostul bursiei al Colegiului Noua Europa, fundatia patronata de Andrei Plesu.

Adevarul istoric

Statisticianul Reisz, sufletul epistolei anti-Tutea, vorbeste despre Petre Tutea si rolul sau in timpul guvernarii legionare. “Membru al nomenclaturii legionare, având poziții de decizie în guvernarea legionară, decide universitarul, ignorand cateva aspecte istorice edificatoare, teoretic relevante pentru un cadru didactic de la Facultatea de Stiinte Politice, Filosofie si Stiintele Comunicarii.

Petre Tutea si-a inceput cariera guvernamentala in 1933 (ca referent in Ministerul Comertului si Industriei), iar in cursul aceluiasi an pleaca la Berlin ca atasat la Legatia Economica Romana. Se intoarce la minister, Ministerul Economiei Nationale, de aceasta data, in 1936 (in timpul guvernului liberal condus de Gh. Tatarascu) si conduce Biroul de publicații economice și propagandă. Anul 1940, ante-legionar, il gaseste la Ministerul Comertului Exterior, in functia de sef de sectie.

Cea mai importanta functie publica detinuta de Petre Tutea in timpul guvernarii legionare (ca, de altfel, oricand altcandva in timpul carierei sale) a fost de director in Ministerul Economiei Nationale. Pentru mai putin de patru luni, caci, dupa proclamarea statului national-legionar (6 septembrie 1940) Tutea va prelua initial functia de sef serviciu si, abia ulterior, director in cadrul Ministerul Economiei Nationale, pana la finalului anului fiind deja instalat in postul de sef de sectie la Ministerul de Razboi. Desigur, nu pe o filiera politica: Tutea a ramas in functie pana in 1944, in conditiile in care, dupa ianuarie 1941 toti legionarii au fost eliminati din aparatul de stat, iar majoritatea liderilor ramasi in tara au fost arestati.

Mai mult decat atat, dupa arestarea maresalului Antonescu in 1944, Petre Tutea este numit director de studii in cadrul Ministerului Economiei Nationale, functie pe care o detine pana in 1948 (deci, inclusiv in timpul guvernului Petru Groza) cand este arestat.

O confuzie terminologica jenanta

Dincolo de simpatiile politice personale, activitatea profesionala a ganditorului Petre Tutea nu a stat sub auspiciile apartenentei politice. Ne-o spune chiar filosoful, intrebat cum isi manifesta optiunile politice in timpul carierei sale guvernamentale: “Am fost inalt functionar de stat si ne erau interzise apartenentele politice. Dar am fost de dreapta”. Logic – dar si istoric sau politologic – lucrurile sunt foarte simple: In conditiile in care “nomenclatura” defineste totalitatea posturilor de conducere în organele de partid și de stat sau grupurile sociale cu prerogative excepționale în regimurile totalitare, Petre Tutea nu poate fi incadrat astfel. In primul rand, niciuna dintre functiile detinute nu a fost obtinuta pe o filiera politica. In al doilea rand, niciuna dintre functiile detinute nu poate fi asociata unui regim anume. O scurta trecere in revista a istoriei guvernelor inter si postbelice ne prezinta o realitate surprinzatoare pentru distinsii profesori de la Facultatea de Stiinte Politice din Timisoara: Tutea a ocupat posturi similare (intodeauna ca functionar public) in variate ministere din guverne liberale, taraniste, de uniune nationala, national-legionare, antonesciene si, culmea, comuniste.

Iata doar cateva aspecte demne de luat in calcul (poate pentru o viitoare erata) de catre profesorul Reisz, cel care intre 1999 si 2000 obtinea o bursa de cercetare de la Colegiul Noua Europa condus de filosoful Andrei Plesu. O bursa care nu viza – pare-se – cercetarea istoriei recente. Sau stapanirea macar unor termeni “de specialitate”.

Sursa: Expres Magazin via Ziaristi Online

Nota red: Tovarasul Robert Reisz este unul dintre “garantatii” amartaloiului lui Basescu, succesorul lui Brucan si al propriului tata,  V. I. Tismaneanu. Notam si facatura transferarii terminologiei comuniste catre alte regimuri si timpuri. Ne intrebam, fireste: pare ce-o fi fost tatal lui Reisz pe vremea adevaratei nomenclaturi, cea bolsevic-comunista, din care au facut parte familiile Plesu si Tismaneanu?

Amintim si alte atacuri de acelasi tip:

Alexandru Florian, directorul “Elie Wiesel”, a mintit Primaria Targu Ocna: Valeriu Gafencu a fost disculpat de Tribunalul Militar pentru acuze de “activitate subversiva”. DOCUMENTE

S-a obraznicit evreul – Un punct de vedere maramuresean despre atacul la Parintele Justin Parvu

FOTO/VIDEO: Parintele Justin Parvu a primit titlul de Cetatean de Onoare la Baia Sprie de Inaltarea Sfintei Cruci si ziua martirilor anticomunisti

Related PostsZemanta
Categorii: ziaristi_online