Share |

Agregator de ştiri

Trai-neneacă: Csaba Ferenc Asztalos vrea al patrulea mandat la CNCD. Mihai Tociu contestă componenţa Poliţiei Gândirii iar Miliţia Apador-CH îl contestă pe Mihai Tociu

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 20, 2015 - 2:10pm

CNCD

csaba asztalos cncdCsaba Ferenc Asztalos vrea al patrulea mandat la CNCD – Consiliul anti-Naţional pentru Combaterea Disriminării, aberanta instituţie supranumită “Poliţia Gândirii”, unde are confortabila poziţie de secretar de stat (9 la număr!), pe banii noştri desigur. Pare că dl Asztalos s-a încoţopenit în funcţia care îi aduce maşină cu şofer la scara, casă de la RAAPPS şi salariu gras, încă de când era pionier UDMR, în ilegalitate, desigur. În contextul (re)alegerilor de la al XIV-lea Congres al CNCD s-au anunţat şi doi candidaţi surpriză: publicistul Ionuţ Ţene şi activistul pentru drepturile românilor Mihai Tociu. Acesta din urmă a formulat şi o contestaţie în bloc a candidaţilor care se vor realeşi la noul congres în timp ce miliţienii lui Soros de la Apador – CH, asociaţia moşită de filo-homosexualii Gabriel Andreescu şi Monica Macovei, i-au contestat pe cei doi. Prezentăm, fără discriminare, ambele poziţii mai jos:

”APADOR-CH împreună cu Coaliția Soros anti-discriminare și alte 17 organizații neguvernamentale au contestat astăzi trei dintre candidații la poziția de membru în Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), pentru motive ce țin de incompatibilitatea acestora cu poziția la care aspiră. Aceștia sunt: Vichi-Ștefania Stoican, din partea Partidului Național Liberal (PNL), care a fost contestată din cauza neprofesionalismului și a lipsei de experiență în domeniul combaterii discriminării și Ioan Țene și Mihai Tociu, ambii candidați independenți, din cauza discursului discriminator pe care l-au avut în repetate rânduri în spațiul public”, au anunțat organizațiile Reţelei Soros.

În legătură cu candidatura lui Ionuţ Ţene, director editorial NapocaNews şi editorialist la Jurnalul Românesc din Viena, organizațiile Soros au citat dintr-unul din articolele sale din ziarul Națiunea, publicat în 6 ianuarie: “Fiinţial, românul e ortodox. nu poate fi pe deplin român dacă este catolic, penticostal, reformat sau de altă religie.” Țene a scris despre cultele protestante, numindu-le ”banda pocăiților” și și-a exprimat în numeroase rânduri admirația pentru mareșalul Ion Antonescu.

Mihai Ţociu, celălalt candidat independent la Colegiul Director, ar fi scris pe blogul său că își dorește “relocarea țiganilor din întreaga Europă într-un stat asiatic” întrucât romii “nu sunt doriți de niciunul dintre statele europene”. ”Considerăm că, prin discursul său public, cu unele aspecte care pot fi interpretate ca având tentă antisemită sau de intoleranţă la adresa minorităţilor şi străinilor, cu referiri în exces la etnie, dl. Tociu Mihai face dovada unei activităţi (publicistice) din care rezultă idei şi convingeri contrare valorilor pe care ar trebui să le apere şi promoveze într-o autoritate publică pentru combaterea discriminării”, a arătat Coaliția Soros citată de NapocaNews.

Viitorul Colegiu Director, in masura in care isi trateaza mandatul cu responsabilitate, are datoria de a spori capacitatea institutionala si profesionala a CNCD si nu de a o diminua. Vichi Stoican este o propunere scandaloasa a PNL. Nu numai ca acest partid ignora completamente propunerile venite dinspre societatea civila, dar nominalizeaza o persoana cu competente in suruburi si cazane care urmeaza sa inteleaga si sa aplice legea. Nici nu mai are rost sa amintim performantele apasat discriminatorii ale candidatilor Tociu si Tene, ale caror valori declarate contravin atat spiritului, cat si literei legii de combatere si prevenire a discriminarii”, a declarat doamna Florin Buhuceanu, directoarea Asociatiei homosexualilor, lesbienelor şi trisexualilor ACCEPT. Iată şi lista oengiştilor guralivi ai lui Soros:

1.         Coalitia Anti-discriminare

2.         Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului – GRADO

3.         Centrul Parteneriat pentru Egalitate – CPE

4.         Dizabnet

5.         Asociatia Funky Citizens

6.         Asociatia pentru Monitorizarea Presei ActiveWatch

7.         Societatea Academica din Romania

8.         Societatea pentru Educatie Contraceptiva si Sexuala – SECS

9.         Fundatia Alaturi de Voi Romania

10.       Federatia Organizatiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale – FONSS

11.       Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilitati – CEDCD

12.       Centrul European pentru Initiative Publice – ECPI

13.       Centrul de Dezvoltare Curriculara si Studii de Gen FILIA

14.       Liga Pro Europa

15.       Centrul de Resurse pentru Participare Publica – CeRe

16.       Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile

17.       Agentia Impreuna

18.       Centrul pentru Jurnalism Independent – CJI

Contactat de reporterii Ziaristi Online, dl. Tociu a avut amabilitatea de a comenta atacul unora dintre foştii săi colegi drept-omnişti astfel: “Sunt surprins că un număr de ong-uri cu care am colaborat ani de zile, chiar în domeniul apărării drepturilor omului și al ne-discriminării, îmi contestă acum capacitatea de a ocupa un post în CNCD. Mulți dintre membrii organizațiilor care mă contestă mă cunosc personal, îmi cunosc activitatea civică, vederile politice și principiile, care dealtfel sunt de notorietate încă de acum 20 de ani și despre care am discutat ocazional. Cu această ocazie aflu și eu adevărata față a celor care ani de zile ne-am numit reciproc ”colegi” și cum altfel decât ipocrizie poți numi faptul că, atunci când am cheltuit bani împreună, nu le-a păsat că sunt ”discriminator” și ”anti-semit”?! Acest gest al lor m-a făcut să răscolesc trecutul, în speranța că voi găsi explicații logice, și am motive reale să cred că explicațiile sunt invidia, spiritul revanșard și obediența față de finanțatorii lor. Dar tot răul spre bine: contestația lor îmi oferă ocazia să mă fac cunoscut și, pe lângă faptul că voi arăta că acuzațiile lor sunt mincinoase sau scoase din context, voi dovedi că mulți dintre aceștia îmi cunoșteau activitatea cât se poate de bine! Îmi place să cred că unii dintre acești semnatari nici măcar nu au fost consultați când li s-au trecut numele pe contestație, pentru că se practică și în ”societatea civilă” metoda ”grămezii comuniste”, adică principiul că dacă sunt mai mulți, au mai multă dreptate. Am sentimentul că, în spatele cârdului de nume de organizații de pe contestația împotriva mea, dar și a lui Ionuț Țene, a existat un singur creier, dar care s-a înconjurat bine de ”lichele”.”

Iată şi poziţia dlui Tociu transmisă forului suprem al democraţiei de Dâmboviţa, Parlamentul:

Despoții din Consiliul pt Combaterea Discriminării cer Parlamentului să-i mențină în funcții. Să-i contestăm, așadar!

O cohortă de membri ai Consiliului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, adică ăia care au făcut praf instituția asta, s-au înscris pentru un nou mandat. Printre ei se află chiar președintele, UDMR-istul Astaloș, care este susținut politic în continuare.Nu era normal să atenționez Parlamentul? Iată contestația pe care am depus-o la Senat în 19.03.2015 pentru ca aceștia să nu mai poată candida. Eu mi-am făcut datoria…

Către:

Secretariatul General al Camerei Deputaților și Senatului

Birourile Permanente ale Camerei Deputaților și Senatului

CONTESTAȚIE

Cu privire la candidatura pentru funcția de membru în

Consiliul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

a persoanelor care dețin sau care au deținut funcții în această instituție

Doresc să pun în atenția dumneavoastră faptul că evaluarea candidaturii persoanelor care dețin sau care au deținut funcții în CNCD ar trebui să se facă pe baza unei analize a activității acestei instituții. Dacă pentru un candidat nou se poate doar anticipa performanța pe care o va avea în noua funcție, pentru cei care sunt sau care au fost membri există o certitudine deasupra oricărei îndoieli. A decide ca unul dintre aceștia să fie nominalizat din nou echivalează cu aprobarea întregii activități a instituției, ceea ce este cel puțin riscant pentru prestigiul celor care îi vor susține.

Până la efectuarea unei evaluări corecte a activității CNCD de până acum, vă aduc în atenție câțiva factori pe care aveți posibilitatea să îi analizați, pe baza rapoartelor oficiale ale CNCD.

1. Activitatea principală a CNCD ar trebui să fie, conform numelui, cea de combatere a discriminării. Totuși, nu reiese de nicăieri raportul dintre ponderile activităților derulate, dar singura activitate frenetică pare a fi cea de penalizare a faptelor de discriminare.

2. Ca indicator de comparație pentru eficiența activităților de combatere a discriminării, vă ofer cele obținute de organizația pe care o conduc: în trei ani, am organizat informări non-discriminare pe tematica HIV/SIDA (domeniul în care activez) pentru toți elevii de liceu din 14 județe (peste 200,000 beneficiari), care au participat la o oră susținută de cadrele didactice ale școlii, care au fost în prealabil pregătite prin cursuri de o zi, în număr total de peste 2,000 profesori diriginți. La o eficiență asemănătoare, bugetul alocat CNCD ar fi trebuit să fie suficient pentru un program similar la nivelul întregii țări, de câte trei ori pe an!

Vă rog să țineți seama și de faptul că eu conduc o fundație oarecare, care în relația cu Ministerul Învățământului nu are puterea de negociere a unei instituții ca CNCD. Deci, vă rog să cereți de la CNCD rezultatele programelor lor de informare și să faceți comparația.

3. Activitatea de penalizare a faptelor de discriminare pe criteriu de etnie arată o disproporție nefirescă între cazurile în care etnicii români sunt acuzați și cele în care sunt victime. Dacă facem o comparație între proporțiile grupurilor etnice din România și numărul cazurilor de discriminare pe etnii, ajungem la concluzia că CNCD contrazice toate studiile științifice cu privire la trăsăturile culturale și sociale ale românilor. Dintr-un popor caracterizant ca tolerant prin fire, în activitatea CNCD românii par a fi întruchiparea discriminatorului patologic.

4. Presa publică permanent informații despre situații în care Justiția a infirmat rezoluții de discriminare acordate de CNCD. Adică, o instituție care are menirea să preia din sarcina justiției și să ușureze parcurgerea procedurii de către persoanele discriminate, a ajuns să transforme în iad viața multor oameni nevinovați, numai datorită excesului de zel al celor care până acum i-au fost membri. Iar în loc să economisească bani de la Buget prin rezolvarea cazurilor evidente, CNCD a devenit o generatoare de costuri pentru Justiție, de timp pierdut și de nervi consumați inutil.

Puteți să solicitați lista acestor procese pierdute de CNCD și a costurilor aferente, pentru că așa ceva CNCD nu consideră că trebuie făcut public din proprie inițiativă. Puteți să solicitați să verificați penalitățile pe care le-au primit membrii Consiliului Director care au dat verdicte greșite, ca să vedeți că nu a pățit niciunul nimic. În CNCD greșelile nu se penalizează!

5. Instituția are un site care este total opac la cazurile pe care le analizează. CNCD are pretenția că funcționează ca o instanță de judecată, dar este departe de a oferi aceeași transparență ca Ministerul Justiției, căruia i se substituie. Ce e așa de greu să pună pe site documentele pe care CNCD le învârte, că pentru asta e nevoie doar de un scaner și de o fată cu liceu? Poate să fie și un băiat, evident, pentru conformitate, ba chiar cineva de sex neutru.

6. Măcar în ceasul al doisprezecelea, Comisia poate cere un sondaj asupra imaginii publice a CNCD. Cu riscul de a fi subiectiv, consider că această instituție și-a căpătat renumele de Inchiziție a vorbirii libere, de Călău al spiritului tânăr, care are ca scop nedeclarat generarea unei atmosfere de teamă și de intimidare pentru oamenii care gândesc neîncorsetați ideologic, și care urmărește să ducă în final la cea mai dură și mai dezumanizantă formă de cenzură – autocenzura.

Pentru motivele de mai sus, CONTEST candidatura tuturor candidaților care lucrează sau care au lucrat la CNCD, indiferent de postul ocupat. Așa zisa experiență pe care au obținut-o aceștia ar trebui să fie un element de suspiciune a priori, atât asupra profesionalismului cât și asupra intereselor lor.

Iar în ceea ce privește calitatea lor umană, pot doar să atrag atenția că un om normal nu ar putea să doarmă noaptea dacă ar avea pe conștiință un verdict greșit la un proces, pe când acești actuali și foști membri ai CNCD se înscriu cu voioșie ca să-și continue opera de discreditare a noțiunii de discriminare și de distrugere a altor vieți.”

Mihai Tociu

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

25 de ani de la atrocităţile maghiare de la Târgu Mureş, din 20 Martie 1990. Rapoarte despre operaţiunea anti-România din inima Transilvaniei. PLUS: VIDEO / DOCS

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 20, 2015 - 2:10am
Mutilarea-lui-Mihai-Cofar

Mutilarea salbatica a lui Mihaila Cofar

Raportul Comisiei Manzatu (Extrase)

In ziua de 20 martie, dimineaţa, postul de radio Tg.-Mureş, în limba maghiară, a anunţat începerea unei greve generale, pînă la satisfacerea tuturor revendicărilor populaţiei de na­ţionalitate maghiară. Un număr de peste 16.000 de maghiari s-au adunat în centrul oraşului, în faţa clădirii consiliului ju­deţean al CPUN, solicitînd imperativ satisfacerea imediată („acum sau niciodată”) a revendicărilor lor şi repunerea în func­ţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean al CPUN a d-lui Kincses Elod.

Un grup de manifestanţi a pătruns în clădirea consiliului judeţean. în faţa presiunii manifestanţilor s-a anunţat repu­nerea d-lui Kincses Elod în funcţie.

Spre prînz şi după amiază, s-a dezvoltat spontan, alături de manifestaţia cetăţenilor de naţionalitate maghiară, o mani­festaţie a românilor din Tg.-Mureş, la care au participat cca 4000 de persoane.

Atît la manifestaţia maghiarilor cît şi la cea a românilor au participat alături de locuitori ai oraşului şi locuitori din alte oraşe şi din comunele judeţului: Reghin, Sovata, Sîngeorgiu de Mureş, Miercurea-Nirajului, Hodac, Ibăneşti, Deda şi altele, alertaţi prin apeluri telefonice de către rude şi cunos­cuţi. Cei mai mulţi dintre aceştia au venit cu autobuze şi au­tocamioane, luate fără încuviinţarea conducerilor unităţilor care administrau aceste mijloace de transport.

Spre seară, devenise evident că manifestaţiile celor două comunităţi vor degenera într-o confruntare violentă.

Personalităţi din rîndul ambelor naţionalităţi au făcut-apel la calm şi la raţiune şi au chemat în sprijin, pentru apla­narea conflictului, armata.

Conflictul nu a putut fi însă evitat. Unităţile armate au intervenit şi i-au despărţit pe beligeranţi abia după ce s-a produs un mare număr de acte de violenţă, cu urmări grave, Agresorii din ambele tabere au folosit ciomege, răngi de fier. cuţite, securi, bile de oţel aruncate cu praştia, sticle incendia­re şi altele, multe dintre aceste arme fiind dinainte pregătite.

Au fost rănite 269 persoane, dintre care 135 de naţionalitate română şi 33 de naţionalitate maghiară şi un ziarist englez.

Au fost devastate sediile filialelor Uniunii „Vatra Româ­nească”, hotel „Grand” şi restaurantul „Furnica”, fiind incendiate sau distruse prin lovituri de topor 19 autobuze, auto­camioane şi autobasculante, producîndu-se pagube materiala în valoare de 2,2 milioane lei.

In piaţa „Bulgarilor”, un grup de tineri maghiari au incendiat autobuzul în care se aflau locuitori din comuna Ibăneşti, iar cînd aceştia au început să se salveze ieşind din autovehicolul în flăcări, au fost loviţi cu diferite obiecte conton­dente, provocîndu-li-se leziuni grave. Au fost grav rănite mai multe persoane, dintre care una, Frandeş Simion, din comuna Hodac, a decedat ulterior în spital.

Alte două decese s-au produs în centrul municipiului unde şoferul Preda Marin, conducînd o autobasculantă cu care venise din oraşul Reghin, a fost lovit cu pietre de manifestan­ţii maghiari şi a pierdut controlul asupra maşinii. Autobascu­lanta, ieşită de sub control a retezat un stîlp al reţelei de ilu­minat, a străbătut parcul dintre „Piaţa Eroilor” şi str. Tineretului, oprindu-se în scările de beton ale bisericii din faţa hotelului „Grand”. A fost lovit mortal cetăţeanul Kiss Zoltan din comuna Gheorghe Doja şi rănit grav Rusu Teodor din Re­ghin care a decedat ulterior în spital.

Au avut loc incidente grave şi în localităţile din apropie­rea oraşului, îndeosebi în comuna Ernei, unde zeci de autovehicole în tranzit au fost interceptate de locuitorii de naţionalitate maghiară., care i-au molestat pe şoferii şi pe pasagerii de naţionalitate română şi au degradat mijloacele de trans­port, în două împrejurări de acest fel, ambele petrecute în co­muna Ernei, şoferii, pentru a evita molestarea de către locuito­rii aflaţi pe şosea, au forţat trecerea şi au accidentat mortal două persoane: pe Csipor Antal şi pe Gemeş Ştefan din această localitate.

În noaptea de 20/21 martie 1990, autori neidentificaţi au incendiat biserica ortodoxă (monument istoric din sec 17-lea n.n.) din comuna Vărgata, satul Iobăgeni.

Ţinînd seamă de aceste evenimente, prin hotărîrea nr. 5 din 20 martie 1990, a Biroului Executiv al Consiliului Provi­zoriu de Uniune Naţională s-a format o comisie centrală de anchetă pentru analizarea cauzelor, stabilirea soluţiilor în ve­derea restabilirii ordinii şi liniştii publice, precum şi a iden­tificării persoanelor care s-au făcut vinovate de incidente, spre a fi trase la răspundere.

În vederea înlăturării pe termen lung, a oricăror tensiuni între cele două comunităţi etnice, comisia; apreciază că este necesar să se aibă în vedere următoarele:

– Asigurarea drepturilor minorităţilor maghiare, recunoscute prin lege şi prin actele de drept internaţional, fără ca prin aceasta să fie lezate interesele şi sentimentele populaţiei româneşti majoritare.

– Instituţionalizarea unor organisme de dialog interetnic, care să examineze problemele care apar în relaţiile dintre minoritatea maghiară şi populaţia română şi să propună factorilor de decizie soluţiile care se impun.

– Incurajarea, prin mijloace mass-media, a faptelor şi a tendinţelor pozitive privind relaţiile dintre cele două comu­nităţi şi dezavuarea manifestărilor care provoacă neîncredere, panică, resentimente.

– Convenirea unor măsuri concrete, prin dialog sincer, între guvernul României şi Ungariei, care să asigure eliminarea cauzelor externe care au favorizat izbucnirea conflictelor inter-etnice româno-maghiare.

În anexe se prezintă datele concrete şi informaţiile pe ba­za cărora s-a întocmit prezentul raport.

Raportul „Helsinki Watch”

În dimineaţa de după devastarea sediului Uniunii Demo­cratice Maghiare din România, o mulţime, alcătuită din etnici maghiari, a început să se strîngă în faţa Primăriei, pentru a protesta împotriva atacării sediului Uniunii Democrate Ma­ghiare din România din seara anterioară. Mulţimea a cerut ca Kincses să fie readus în Consiliul judeţean şi ca preşedin­tele Iliescu să fie chemat la Tîrgu-Mureş, să rezolve situaţia. La începutul după-amiezii, în piaţa din faţa Primăriei se aflau cea 15.000 maghiari, Atît membrii români cît şi cei maghiari ai Consiliului judeţean au încercat să liniştească mulţimea şi, de fapt, au promis că Iliescu va veni la Tg.-Mureş.

În jurul orei 1 p.m. românii au început să iasă de la lu­cru şi o mulţime de cca 3000 oameni a început să se strîngă într-o parte a pieţei. Unii dintre ei purtau însemnele „Vetrei Româneşti”.

La momentul acela era clar că situaţia era extrem de pe­riculoasă şi s-au dat primele telefoane preşedintelui Iliescu şi ministrului apărării naţionale, dl. Stănculescu, la Bucureşti. Aproximativ la ora 2 p.m. în mulţime s-a auzit că autobuze cu ţărani români din satele învecinate se îndreaptă iar spre Tg.-Mureş şi, conform depoziţiilor martorilor oculari, mulţi­mea de maghiari era cuprinsă aproape de isterie în masă.

Un şir de vreo 50 poliţişti a fost plasat între cele două părţi pe la ora 2. p.m. Şirul, însă, nu era mai dens de 1 po­liţist fără vreo armă sau echipament de protecţie şi, în mod evident, era ridicol de insuficient pentru a menţine cele două părţi despărţite. În acel moment, generalul Scrieciu, un ofiţer în rezervă şi membru în Comitetul judeţean, a cerut şi şefu­lui poliţiei şi armatei să blocheze intrările în oraş şi a primit asigurări pe la ora 2,30 p.m. că poliţia a blocat deja drumurile. Informaţii neconfirmate, însă, arată că blocajele poliţiei erau în cel mai bun caz insuficiente, iar în cel mai rău caz, le dă­dea liberă trecere. Este clar că autobuzele şi camioanele, care aduceau atît români, cît şi maghiari, din sate, au sosit în centrul oraşului mult după ce drumurile trebuiau să fi fost închise.

Tensiunea din piaţă continua să crească. Martorii oculari au declarat că cele două părţi, aflate faţă în faţă, de-a lungul şirului de poliţişti, se insultau şi au început să arunce obiecte peste capetele poliţiştilor, Atît liderii români, cît şi maghiari, din Primărie, au telefonat la armată, cerînd să se ia toate mă­surile necesare pentru a preveni violenţa (…)

În jurul orei 7 p.m., cinci sau şase tancuri au intrat în centrul oraşului şi au încercat să despartă mulţimea. Nu au fost, însă, suficiente tancuri sau trupe pentru a face posibilă reinstaurarea păcii şi lupta a continuat. După un atac al românilor maghiarii s-au înarmat şi au început un contraatac. Din acel moment, a fost o luptă de stradă generală în care erau impli­cate ambele grupuri, cu atrocităţi comise de ambele părţi, între 9,30 p.m. şi 10,30 p.m., au sosit în oraş ţiganii, să-i spri­jine pe maghiari.

Interviurile luate de „Helsinki Watch” şi video-filmele evenimentelor confirmă faptul că maghiarii au sosit la Primă­rie neînarmaţi şi s-au înarmat doar pentru autoapărare în momentul primului atac al românilor. Se vede la fel de clar că românii adunaţi în centru nu erau înarmaţi cu ciomege sau vergele metalice. în schimb, cei care veneau în oraş din satele din afară erau cei care păreau să fie înarmaţi cu uneltele lor agricole, precum şi cu arme.

Sosirea trupelor. Pe la 9 p.m., generalul Scrieciu a vorbit cu primul ministru Petre Roman la Bucureşti, spunîndu-i-se că într-o oră sosesc trupe. Din nou, la 9,30 p.m., primul ministru Roman a promis că trupele urmează să sosească în 35 minute. Suplimentar au mai ajuns zece tancuri în centrul oraşului în jurul orei 5. a.m., la 21 martie după ce grosul luptelor se sfîrşise.

Ioan Judea: Cumpăna lui Martie 1990

În dimineaţa zilei de 20.03. a.c, orele 8,30, centrul muni­cipiului Tîrgu-Mureş a fost ocupat de o masă compactă de maghiari, la instigarea Uniunii Democrate a Maghiarilor din România.

După orele 16,30, în dreptul hotelului „Grand” s-a adunat un grup de români, format din cea 300 persoane, care scan­dau lozincile din ziua precedentă.

Masa compactă a maghiarilor (cca 10-15.000) scandau „Acum ori niciodată”, „Acum şi aici”, „Jos cu Vatra Româ­nească”. In permanenţă, prin staţia de amplificare, maghiara erau incitaţi de Kincses Elod, Jakabfi Attila etc.

Aceste incitări au condus la atacarea grupului de români, aflat în faţa hotelului „Grand”, de către maghiari, care erau înarmaţi cu ciomege, răngi, lanţuri, cuţite, praştii cu bile me­talice, sticle incendiare, pietre, săculeţe cu sare şi altele; rezultînd în mod evident că acţiunea a fost premeditată.

Actele conflictuale ajungînd la cunoştinţa cetăţenilor ro­mâni şi maghiari din judeţ au determinat deplasarea spre Tg. Mureş a unor grupuri de persoane din Hodac şi Ibăneşti, pre­cum şi din localităţile Miercurea Nirajului, Vărgata, Sovata şi Eremitu, cu populaţie preponderent de naţionalitate maghiară.

Nerecunoaşterea de către conducerea Uniunii Democrate Maghiare din România a implicării părţii maghiare în acţiunile conflictuale premeditat organizate şi încercările de dezvino­văţire şi dezinformare, îndeosebi prin emisiunile de limbă maghiară ale Radioteleviziunii Române, continuă să menţină o oarecare stare de tensiune, suspiciune şi dilemă.

Larry Watts: Controlul și supravegherea serviciilor de informaţii din România

Fragment din raportul redactat, in februarie 2003, de istoricul Larry L. Watts, prezentat Centrului de la Geneva pentru Controlul Democratic asupra Forţelor Armate (DCAF), organism înfiinţat in anul 2000 la iniţiativa guvernului elveţian.

„(…) Pe 26 decembrie, Securitatea a fost transferata de la Ministerul de Interne la un Minister al Apărării intransigent fata de aceasta, pierzându-si simultan toate atribuţiile de arestare, deţinere de persoane si interogatorii. Peste patru zile, la 30 decembrie 1989, Securitatea a fost desfiinţata cu totul.

(…) Deşi necesitatea serviciilor de informaţii a fost in general recunoscuta de noii conducători, aceştia nu s-au grăbit sa rişte repetarea experienţei Securităţii prin recunoaşterea rapida a unei agenţii de informaţii de securitate. Si nici publicul nu avea încredere ca noile autorităţi nu vor abuza de puterea executiva dobândita. Aceasta teama si neîncredere s-au văzut in atitudinea autoritarilor centrale, care “si-au luat mâinile” de pe interceptarea telefoanelor in primele 18 luni critice ale tranziţiei României. Deşi o reacţie de ințeles la anii de interziceri ai Securităţii încă proaspeţi in memoria romanilor, excluderea acestei metode fundamentale de culegere de informaţii secrete a privat autorităţile de posibilitatea prevenirii sau chiar a prevederii unor crize interne si provocării externe. Aceasta lipsa de informaţii esenţiale a fost amplificata de absenta unor organe de ordine publica, care fuseseră desfiinţate ca simboluri ale represiunii. Împreuna, absenta lor a lăsat instituţiile neexperimentate ale guvernului extrem de vulnerabile, iar demonstraţiile necontrolate si repetate au culminat cu asaltarea clădirilor guvernamentale in lunile ianuarie si februarie 1990. Când interceptarea comunicaţiilor a fost aprobata in sfârşit prin Legea Siguranţei Naţionale din iulie 1991, ea a fost reglementata in sase articole separate.

Un conflict etnic violent in oraşul transilvănean Târgu Mureş, in 19 – 20 martie 1990, a prins din nou autorităţile centrale nepregătite. Posibilitatea izbucnirii unui conflict etnic mai larg care ar fi putut duce la dezintegrarea naţionala a fost mai degrabă puternic resimţită decât înţeleasă complet la Bucureşti, in mod deosebit dat fiind degenerarea paralela a relațiilor sârbo-croate in Republica Federală Socialistă Iugoslavia, care nu dusese încă la dezmembrarea țării. Incidentul de la Târgu Mureș, care a etichetat România drept un butoi de pulbere în prima jumătate a anilor ’90, a subliniat necesitatea urgentă a unui serviciu de securitate internă care să avertizeze din timp și să permită întocmirea unor planuri pentru situații neprevăzute. Imediat după evenimentele de la Târgu Mureș, echipa de consilieri militari condusă de coloneii Ioan Talpeș și Mihai Stan a primit sarcina redactării decretului pentru înființarea noului serviciu. Stan a fost numit prim-adjunct al Directorului SRI. Talpeș a devenit Director al SIE în aprilie 1992. Ambii au fost ofițeri în armată. Echipa de consilieri a inclus și doi ofițeri de poliție, Eugen Donose, expert juridic, și Alexandru Kilm, specialist în antiterorism. Și-au reluat activitățile pe profil în SRI ca șef al Diviziunii Juridice și, respectiv, ca șef al Informațiilor în cadrul Brigăzii Antiteroriste.

Împrumutând elemente structurale și organizatorice de la modelele de servicii de informații americane, canadiene și europene, Decretul nr. 18 din 26 martie 1990 privind înființarea SRI a reflectat și preocuparea pentru instabilitatea internă.

Articolul 1 stabilește ca mandatul SRI este “de a culege date și informații privind activitățile desfășurate de serviciile de spionaj, de organizații extremiste și teroriste îndreptate împotriva României, de către elemente care intenționează să organizeze și să desfășoare acțiuni de diversiune și încercări criminale și privind acțiuni de subminare a economiei naționale și de destabilizare a ordinii de drept.” (Extrase).

Sursa: Ziaristi Online

Vedeţi şi:


Atrocitatile maghiare din 20 martie 1990 de ZiaristiOnlineTV

Un film de Al. Gaşpar, cu contribuţia lui Dorin Suciu

DOCUMENTARE:

EXCLUSIVITATE Roncea.ro. 20 martie 1990: IMAGINI BLÎNDE DE LA TÎRGU – MUREŞ. Jurnalul corespondentului TVR Dorin Suciu din decembrie 1989 pana in martie 1990 (I)

EXCLUSIVITATE Roncea.ro. Profanarea statuii lui Avram Iancu de la Targu Mures. Jurnalul corespondentului TVR Dorin Suciu din decembrie 1989 pana in martie 1990 (II)

EXCLUSIVITATE Roncea.ro. Escaladarea si organizarea violentelor maghiare de la Targu Mures. Jurnalul corespondentului TVR Dorin Suciu din luna martie 1990 (III)

EXCLUSIVITATE Roncea.ro: 20 Martie 1990. Jurnalul unui martor ocular. Corespondentul TVR Dorin Suciu a filmat totul (IV).

Epilog la Operatiunea Targu Mures. O Plangere Penala niciodata finalizata, “gratie” galagiosului PSD de azi, urmasul FSN. DOCUMENTUL generalului maior (r) ION SCRIECIU

Dorin Suciu, ziaristul care a documentat masacrul romanilor de la Targu Mures. Post scriptum la o manipulare maghiara.

Oroarea ICR-ista. Instigatori ai macelului din 20 martie 1990, nomenclaturisti bolsevici si spioni maghiari, turnatori ai Securitatii, anticrestini si dezinformatori asupra maltratarii romanului Mihaila Cofar, onorati de ICR – Budapesta

Emil Constantinescu ii multumeste lui Mihai Cofar dupa ce i-a gratiat agresorul ungur si a facut-o pe instigatoarea Smaranda Enache ambasadoare. Si ii mai poceste si numele

Atunci ca si acum. Cseresznyés Pál, “eroul” maghiar care l-a nenorocit pe Mihai Cofar, descoperit de fiul lui Aurel Agache: “Picioarele calului lui Horthy fac spume în sânge de român”

Capul UDMR Marko Bela il premiaza pe unul dintre agresorii lui Mihaila Cofariu, din martie 1990. ADEVARUL despre lovitura maghiara

Pe cine a aparat Gyorgy Frunda, consilierul “onorific” al lui Victor Ponta: Criminalul de razboi antisemit si antiroman Wass Albert, ucigasii bestiali ai maiorului Aurel Agache, extremistul maghiar care l-a mutilat pe viata pe Mihai Cofar

EXCLUSIV Ziaristi Online: AUTONOMIA „ŢINUTULUI SECUIESC” – RADIOGRAFIA UNEI INTOXICĂRI. Dorin Suciu, Postfaţă la cartea lui Vasile Moiş despre trădarea României »

20 MARTIE 1990 in documente. Raportul Comisiei Manzatu, Raportul Helsinki Watch, Ioan Judea si istoricul Larry Watts

Larry Watts despre atrocitatile maghiare de la Targu Mures din 20 martie 1990. Mutilarea salbatica a lui Mihaila Cofar, prezentat de serviciile ungare din tara si strainatate drept ungur. VIDEO & DOSAR DE PRESA – CAZUL TARGU MURES 1990

 

Categorii: ziaristi_online

Despre Centenarul Unirii şi Martirii Basarabiei pe 27 Martie 2015, Ora 12.00, la Institutul de Sociologie “Dimitrie Gusti ” al Academiei Române. Conferinţă publică la Casa Academiei, str. 13 Septembrie nr. 13

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 20, 2015 - 2:00am

Acad INSOC Institutul de Sociologie al Academiei Romane Dimitrie Gusti

Institutul de Sociologie “Dimitrie Gusti” al Academiei Române vă invită vineri,

27 Martie 2015, ora 12.00

la Conferinţa publică

“Şcoala Sociologică de la Bucureşti şi întregirea statului român”

Sfatul Tarii -  1918 - Centenarul Unirii

Prezintă lucrări spre dezbatere

Dr. Ioan C. Popa – sociolog, publicist, diplomat: Dimitrie Gusti şi Problema Basarabiei

Dr. Ion Constantin – istoric, diplomat, cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST): Artizanii unităţii naţionale – Basarabia. Un proiect în perspectiva Centenarului Unirii

Dr. Ilie Bădescu – director, Institutul de Sociologie: Statul naţional întregit în lumina “conştiinţei martirice”

Conferinţa are loc la sediul de la Casa Academiei, Calea 13 Septembrie, Nr. 13, Bucureşti

Vor participa şi urmaşi ai membrilor Sfatului Ţării

Se va lansa lucrarea “Scrieri” de Ion Buzdugan, Chişinău, 2014, Editura Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Ed. îngrijită de Mihai Papuc şi Teodor Papuc

Portalul Basarabia-Bucovina.Info va expune proiectul

Artizanii Unirii – Martirii Basarabiei în imagini şi documente

realizat cu sprijinul CNSAS şi al Arhivelor Naţionale de la Bucureşti şi Chişinău

Logo-Basarabia-Bucovina.Info-BannerSursa: Sociologia Azi

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

Categorii: ziaristi_online

Consilierul prezidenţial Andrei Muraru, audiat de Parchet împreună cu Tudor Chiuariu în cazul infracţiunii de sustragere şi distrugere de documente din Ministerul Justiţiei. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 19, 2015 - 2:01am

Fratii Andrei si Alexandru Muraru - Relu Fenechiu - Tudor Chiuariu - mafie - coruptie - Klaus IohannisCazul în care sunt implicaţi doi ideologi ai organizaţiei de extremă stânga “Miliţia Spirituală”, fraţii gemeni Andrei si Alexandru Muraru, acuzaţi că au sustras şi folosit spre şantaj 17 dosare (mape profesionale) din Ministerul Justiţiei pe vremea tovarăşului lor penal, Tudor Chiuariu, ia o nouă turnură, după ce profesorul Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS şi parte vătămată, a contestat “NUP”-ul oferit cu largheţe de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5. Practic, prin sentinţă definitivă emisă la 20.02.2014, Judecătoria Sectorului 5 a desfiinţat total decizia Parchetului aceleiaşi Judecătorii, trimiţând făptuitorii din nou sub anchetă. Printre numele sonore aflate pe lista dosarelor furate din Arhiva Ministerului Justitiei, ale “şantajabililor”, se află Valeriu Stoica, Victor Ciorbea, Cristian Diaconescu, judecătorul CCR Acsinte Gaşpar sau fostul preşedinte al CSM Iulian Gâlcă. Cazul este, desigur, de domeniul Consiliului Superior al Magistraturii. Constatam că dacă partea vătămată nu era profesor universitar în drept pentru a contraargumenta aberaţiile procurorului de caz, ar fi fost în mod evident vitregită de un act corect de Justiţie iar făptaşii nu ar mai fi fost pedepsiţi, conform Legii, ci ar fi zburdat liber spre a comite alte ilegalităţi. Judecătorul de cameră preliminară contestă, cu uimire am putea spune, judecata procurorului, criticând elegant dar dur deciziile sale, contrazise, conform Hotărârii, prin “toate actele” existente la dosar. Acelaşi procuror de caz, Florea Stoian Andreia, care a susţinut în mod neîntemeiat că a intervenit prescripţia şi nu a început urmărirea penală în cazul lui Alexandru Muraru, membru al Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radio şi fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, a intrat deja în analele Judecătoriei Sectorului 5, după ce a dat liber “legal” la hoţie în România, fie ca e vorba de documente, fie de maşini, după cum arată colegii noştri de la Lumea Justiţiei, privind un alt caz plin de ciudăţenii. Cum argumentarea sentinţei doamnei judecător Oana Roseanu – în care sunt reluate cu amănunt toate faptele – se constituie într-o veritabilă lecţie de drept, vă dăm prilejul de a o citi integral.

Corneliu Turianu vs fratii Andrei si Alex Muraru cu Chiuariu Penal 1 Corneliu Turianu vs fratii Andrei si Alex Muraru cu Chiuariu Penal 2 Corneliu Turianu vs fratii Andrei si Alex Muraru cu Chiuariu Penal 3 Corneliu Turianu vs fratii Andrei si Alex Muraru cu Chiuariu Penal 4 Corneliu Turianu vs fratii Andrei si Alex Muraru cu Chiuariu Penal 5 Corneliu Turianu vs fratii Andrei si Alex Muraru cu Chiuariu Penal 6 Corneliu Turianu vs fratii Andrei si Alex Muraru cu Chiuariu Penal 7 Corneliu Turianu vs fratii Andrei si Alex Muraru cu Chiuariu Penal 8 Corneliu Turianu vs fratii Andrei si Alex Muraru cu Chiuariu Penal 9 Corneliu Turianu vs fratii Andrei si Alex Muraru cu Chiuariu Penal 10Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Dezastrul de la Operă. Despre aberaţiile debitate de Răzvan Dincă, directorul Operei Naţionale din Bucureşti şi despre abisul cultural pe care-l promovează

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 19, 2015 - 2:00am

Falstaff la Opera Romana de unul Graham Vick

Razvan Ioan DincaLa finele lunii februarie, după calamitatea artistică pe care ne-a oferit-o cu acel Falstaff degradant pentru ideea de muzică şi de spectacol (foto sus), regizat de un anume Graham Vick, iată că directorul Operei Naţionale din Bucureşti, Răzvan Dincă (foto dreapta), preaslăvindu-l pe invitatul său britanic ne face mărturisiri epocale. 1. “Graham Vick nu are meseria de regizor”. 2. Graham Vick “nu a luat nimic în serios”. 3. Iar ce a făcut acest Graham Vick, “a făcut-o extrem de contemporan” (Sursa: EvZ). Ei bine: 1. dacă nu are meseria de regizor, de ce a fost invitat să regizeze acest spectacol? 2. Dacă nu a luat nimic în serios, de ce l-am lua noi în serios pe acest Graham Vick? 3. Scuze, “extrem de contemporan”, ce înseamnă?

Pe deasupra, domnul Răzvan Dincă ne mai trage şi o lecţie de filosofie a culturii: “Noi trebuie să afirmăm spiritual ceea ce avem important ca naţie”. Aici a nimerit-o. Numai că, din păcate, ceea ce face reprezintă exact contrariul. De pildă aducând un regizor britanic să terfelească la Bucureşti ceea ce n-ar fi îndrăznit să profaneze în propria ţară.

“România nu are repere culturale în acest moment”, ne mai spune acest iluminat “antreprenor cultural”, cum îşi zice, antreprenoriatul său părându-i-se desigur soluţia salvatoare a nemuririi noastre artistice. Argument strivitor: “Foarte greu vei găsi înainte de spectacol două sau trei bilete la casă. Avem cinci spectacole pe săptămână de multe ori, câteodată şi şase, deci (de ce deci ?) vorbim de o sală de o mie de locuri şi (lipseşte de ) cinci sau şase mii de oameni pe săptămână la operă”.

Argumentaţie susţinută de o gândire crâncenă, care nu i-a trecut vreodată prin cap nici lui Gounod când era directorul Operei din Paris, nici lui Karajan pe când conducea destinele Operei din Viena şi nici lui Claudio Abbado pe când se afla în fruntea Teatrului alla Scala din Milano. Pe scurt, iată ce ne spune antreprenorul cultural al Operei din Bucureşti, despre care tot ce se ştie e că nu are nimic în comun cu muzica: “Constatăm că începe să crească interesul pentru operă din partea oamenilor din pătura de mijloc. Constatăm asta nu din încasările de la casa de bilete, ci din încasările pe care le avem la baruri!” Păi, dacă reducând opera la nivelul de bâlci aveţi atâtea încasări la baruri, să vedeţi ce încasări aţi mai avea, Domnule Director, dacă aţi transforma Opera în Night-Club, cu solistele la bară!

Vocaţia trădată a condeierilor de operă şi operetă

Cât despre critica muzicală, unde e asta? Unii dintre condeierii genului (pe ce criterii or fi fost selectaţi?) au fost în comisia care a votat pentru plasarea în fruntea Operei a actualului director. Aceşti condeieri de care vorbeam, chiar dacă şi-ar da seama de scăderea abisală a nivelului artistic al Operei, nu se pot dezice cu una cu două, demonstrându-şi – de voie de nevoie – mai curând ataşamentul faţă de succesul de bufet al Operei din Bucureşti decât faţă de valorile perene ale muzicii şi ale spectacolului de operă pe care, în teorie, gardieni ai templului, ar avea vocaţia să le apere.

“Elevata” publicitate în care Opera Naţională Bucureşti îşi prezintă noua producţie cu opera Falstaff de Verdi reprezintă (ţineţi-vă bine!) o cutie de conserve cu o încărcătură de mâncare de fasole. Pe cutia de conserve – snobismul cultural extrem de contemporan obligă la asta – scrie: Tradition (tradişăn, cum ar fi). Asta e Falstaff pentru Opera Naţională din Bucureşti, asta e Verdi, asta e, în traducere, tradiţia.

Afis Falstaff Conserva de Fasole - Opera Romana 2015

Prostia şi vulgaritatea înmănunchiate atât de fericit în această imagine pălesc însă în faţa greţosului spot publicitar difuzat de aceeaşi instituţie “naţională”. O golănie abjectă, pornografică, anunţând premiera din 19 februarie. Spotul începe cu un fel de efeb nud aşezat pe un closet, continuă cu o defilare de muieri nude însoţite de rouge à lèvres de mari dimensiuni şi în stare de erecţie, reia tema latrinei pe care acum e aşezat ca pe un tron un borţomega nud şi ăsta, şi din cale-afară de disgraţios, care trage la măsea.

Iată, doamnelor şi domnilor, iată dragi români cum înţelege directorul Operei Naţionale din Bucureşti că trebuie “să afirmăm spiritual ceea ce avem important ca naţie”. Şi anume conservele de fasole, cu efectul rău mirositor din spectacolul său, al damfurilor cu confeti pe care le emite cu elan în direcţia publicului din bucile sale colosale porcul ce domină scena din noua montare cu Falstaff de Verdi! Repet, Falstaff. De Verdi! E vorba aici de diktatura puturoasă a inculturii, şi nu de dictatura culturii, cum scrie un alt condeier de ocazie. Pentru directorul Operei Naţionale spiritualitatea înseamnă şuncile degulinante ale unui personaj bahic care urinează în văzul tuturor, pe un fond muzical de bar abject. Asta, la Opera Naţională din Bucureşti, şi pe banii dumneavoastră, domnilor şi doamnelor. E halucinant, nu-i aşa? Domnul Răzvan Dincă ne-a fixat aşadar “reperele (sale) culturale”. Har Domnului, acestea nu sunt şi nu pot fi şi ale noastre.

Marea fericire a muncitorilor de la Opera din Bucureşti

Dacă condeierii farisei sunt ceea ce vedem că sunt şi mai niciunul nu mişcă în front, de ce ne-am mai mira când o simplă jurnalistă trimisă în regim filantropic de un mare cotidian ne spune că Întâi Stătătorul Operei a primit-o “bucuros”. Ar fi fost culmea să nu fie bucuros, poftit cum era să se lăfăie pe două pagini de jurnal. Bucuros mai ales pentru că nu era în măsură să-şi dea seama de dimensiunea enormităţilor spuse de el şi reproduse în coloanele ziarului la care ne-am referit la începutul acestor rânduri.

Cum să nu te strici de râs citind cuvintele jurnalistei: “Dacă este să vorbească cineva despre prestigiul Operei Naţionale, cine poate fi mai potrivit decât Răzvan Dincă?”. O fi vrut să scrie despre prestigiul pierdut al Operei, dar nu i-a ieşit fraza din păcate. “Se fac reparaţii, – mai scrie ea – muncitorii îşi zâmbesc veseli, semn că locul este ospitalier”, etc., etc. Ceea ce era de constatat însă e 1. că nu se mai termină odată reparaţiile; 2. că muncitorii zâmbesc e puţin spus, de vreme ce suntem în faza reparaţiilor la reparaţii şi ei cântă, cu elanul sufletului : – Hai la lupta cea mare / Opera s-o năruim! ; 3. aici e de discutat, o fi poate locul ospitalier, dar atmosfera e sinistră.

Loc ospitalier?

Citind articolele noastre, singurele în peisajul cultural din prezent care pun în lumină o sumedenie de adevăruri legate de crima organizată din lumea operei – articole publicate în speranţa de a-i trezi pe cei care pot pune capăt acestui uriaş fenomen de corupţie artistică şi financiară – mai mulţi artişti şi membri ai personalului Operei Naţionale din Bucureşti ne-au semnalat, în disperarea lor, un număr de fapte pe care le înşiruim aici, cerând autorităţilor competente să treacă, în sfârşit, la examinarea atentă a ceea ce se întâmplă la Opera Naţională din Bucureşti, ca şi la Festivalul Enescu, la care ne refeream într-un articol anterior.

O fi fost managerul sau antreprenorul, cum vreți să-i spuneți, „bucuros” de vizita acelei jurnaliste, dar toate informațiile de care dispunem arată clar că același kulturnik, cu suficiența lui, nu e deloc „bucuros” să discute cu artiștii, care trebuie să i se adreseze în scris, prin emailuri, la care de altfel nu răspunde. Dar e generos cu timpul și disponibilitatea pentru orice formă de publicitate falsă în care, prin inadvertență, din fericire, se și demască prostește.

Loc ospitalier, Opera? Da’ de unde, dacă ținem seama de ce aflăm de la cei care-și petrec viața, zi de zi, în această instituție. Care loc ospitalier, acela pentru refacerea, reamenajarea și îmbunătățirea funcționalității căruia se spune că s-au cheltuit milioane și milioane de euro? Cu rezultate dezastruoase pe toate planurile, pe care vocile (înăbușite) din teatru și din afara lui (șoptite) le formulează cam astfel:

  1. Lucrări necorespunzătoare care pun în pericol scena și personalul, obligat să susțină spectacole în condiții improprii, în condiții care le pun în pericol sănătatea și chiar viața. Motiv pentru care în urma unor inspecții și controale tehnice oficiale din luna ianuarie s-a dispus oprirea din funcționare a trapelor de scenă, a fosei și a trapelor de decoruri neautorizate;
  2. Achiziționarea de trape de decor, respectiv ștăngi, care nu au nicio funcționalitate și nicio utilitate. Dintre cele 32 ștăngi noi, unele sunt nefuncționale, altele au rămas nemontate;
  3. Starea precară a instalațiilor de încălzire, de canalizare, de apă caldă și rece, a instalațiilor electrice, de iluminare a scenei, a instalațiilor de sonorizare și video (executate parțial);
  4. Folosirea materialelor de proastă calitate la refacerea sălii de spectacol: parchet ieftin, ornamente de plastic, placaj aglomerat în loji, în loc de mătase și lemn, cum prevedea proiectul inițial;
  5. Folosirea neautorizată în scenă, încă de la începutul stagiunii, a unor mecanisme nefuncționale, nesigure, periculoase;
  6. Condiții de muncă improprii pe o lungă perioadă de timp: frig, praf, umezeală, aer cu substanțe toxice specifice șantierului, lipsa ventilației indispensabile;
  7. Podeaua scenei: instabilă, dată în funcționare fără avizele necesare.

„Atenție! Șantier în lucru. Pericol General. Accesul persoanelor neautorizate strict interzis”

„Se fac reparații, muncitorii zâmbesc veseli”, scrie jurnalista noastră. Poate că erau veseli când i-a văzut ea. Veseli că au scăpat cu viață în condițiile – anunțate oficial – de pericol public, în care lucrează ei, muncitorii care zâmbesc, personalul tehnic, artiștii. Și publicul. Deși s-au făcut mai multe sesizări pe tema candelabrelor din clădirea Operei, nu se știe cu precizie care este gradul de siguranţă al instalației de urcare şi coborâre a imensului candelabru din sala de spectacole; la fel în cazul candelabrelor din foaier: nu se ştie dacă au avizele tehnice necesare, şi dacă asupra publicului planează sau nu un risc de accidentări grave sau chiar mortale.

La fel, riscul crescut de incendiu nu poate fi neglijat, instalațiile electrice fiind precare, unele materiale inflamabile fiind depozitate în mod impropriu: materiale lemnoase provenite din dezafectarea vechilor scene amestecate cu ce-a mai rămas din vechile ateliere de tâmplărie, etc.

Răspunsul Inspectoratului pentru Situații de Urgență la problemele enunţate în sesizări e ca şi inexistent: “având în vedere principiul confidențialității, datele și documentele solicitate nu pot fi puse la dispoziție, iar măsurile impuse Operei Naționale București în vederea punerii în acord cu cerințele specifice intră sub incidența principiului anterior menționat (al confidențialității)”. Confidenţialitate care, în tot cazul, nu spune nimic reconfortant, confirmând prin tăcere justeţea plângerilor. Pentru a nu mai vorbi de podeaua scenei, instabilă, și de nevoia de a se fi consolidat structura de rezistență a scenei, după ce a fost în prealabil „restructurată” și, ca urmare, nu mai putea susține decorurile, personalul tehnic, artiștii!

Nunta lui Fiagro, Faust, Lohengrin, Don Giovanni : versiuni amputate

Toate acestea, pe care le auzim de la artiști ai Operei Naționale din București și de la membri ai personalului, nu sunt vorbe goale, de vreme ce directorul general s-a văzut obligat în ultimele luni să anuleze nu mai puțin de 9 reprezentații, altele desfășurându-se cu decoruri incomplete ori cu regia modificată din cauza dezastrului tehnic actual.

Este cazul spectacolelor cu Nunta lui Figaro, Faust sau Lohengrin – care a trebuit să fie susținut în formă de concert. Dacă se continuă în același ritm, și cu aceeași echipă managerială, este forte posibil ca în curând să asistăm şi la spectacole de… balet tot în „formă de concert”!… De asemenea regia spectacolului Don Giovanni a avut de suferit din cauza imposibilității tehnice de a se monta luminile conform regiei inițiale. Este de menționat că regia acestor spectacole, imposibil de respectat în prezent, era perfect posibilă înainte de „reparații”.

Milioane de euro cheltuite pentru ce, cum și pentru cine?

Pentru o sală în care acustica e mai proastă ca înainte de „lucrări”? Pentru o scenă nefuncțională și plină de riscuri grave pentru artiști și pentru personalul tehnic? Pentru atmosfera de teroare care domnește de frica anulării contractelor de muncă, așa cum au pățit între alții un excelent violoncelist sau tenorul pe care se sprijineau cele mai multe spectacole, și care și-a găsit refugiu la Opera din Cluj. Ce loc ospitalier? Acela în care managerul kulturnik face ce face ca accidentele de muncă şi mai ales cele din scenă să fie trecute sub tăcere? Cât de sigure sunt ștăngile din recolta Răzvan Dincă?

Unul dintre sindicatele Operei Naționale București s-a adresat instituțiilor specializate, ca Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și a Instalațiilor de Ridicat Bucureşti, Inspectoratului Teritorial de Muncă, Inspectoratului de Stat în Construcţii, Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, Serviciului de Protecţie şi Pază. Răspunsurile primite de la Inspectoratul Teritorial de Muncă și de la Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și a Instalațiilor de Ridicat au confirmat existența gravelor problemele sesizate. Ministerul Culturii a fost notificat de Sindicat referitor la pericolele la care este expusă activitatea angajaților Operei. Şi cu toate acestea, în ciuda pericolelor, a condițiilor improprii la locul de muncă, constatate și dovedite de înseşi instituțiile abilitate, Ministerul Culturii și direcția Operei permit continuarea prezentării de spectacole concomitent cu lucrările de construcție și cu reparațiile fără sfărșit.

Riscuri confirmate

Răspunsurile primite de la Inspectoratul Teritorial de Muncă și de la Inspectoratul de Stat în Construcţii se contrazic între ele, ceea ce face să se presupună că lucrurile ar fi de fapt și mai grave decât se poate observa cu ochiul liber.

  • În adresa P485/2953/C.S.S.M./11.02.2015, Inspectoratul Teritorial de Muncă afirmă că lucrările de construcție sunt continue, în desfășurare, fiind concomitente cu activitatea angajaților Operei: „Constatările dumneavoastră referitoare la existența unor riscuri de accidentare și îmbolnăvire profesională identificate în mediul de muncă din cadrul Operei Naționale București se confirmă. Acestea sunt rezultatul desfășurării în același timp a două activități, culturale și de construcții. Am constatat că nu există o concordanță între sarcinile de producție (ale celor două activități) și cele de sănătate în muncă, fapt care generează disconfortul fizic și psihic precizat.”
  • În adresa nr. 4211/ 09.02.2015, Inspectoratul de Stat în Construcţii afirmă că lucrările sunt suspendate din noiembrie 2014, până în iunie 2015: „În urma verificărilor la adresa sus menționată, efectuate de către inspectori ai Inspectoratului în Construcții al Municipiului București s-a constatat că în zona buzunarelor și a scenei lucrările nu sunt finalizate, celelalte lucrări cuprinse în autorizația de construire au fost finalizate și au fost preluate de către beneficiar (Opera Națională București) prin procese verbale de predare-primire între executant și beneficiar. Opera Națională București, prin reprezentantul său legal a pus la dispoziție reprezentanților noștri Contractul de execuție și Actele Adiționale, care au drept clauză suspendarea lucrărilor de execuție în perioada noiembrie 2014-iunie 2015, aceste lucrări urmând a se relua în luna iulie 2015.

Contradicțiile dintre aceste adrese ar merita să fie analizate, după cum ar mai trebui analizată şi adresa Inspectoratului de Stat în Construcţii, în care s-a constatat că „în zona buzunarelor” lucrările nu sunt finalizate. De ce Inspectoratul de Stat în Construcţii apelează la acest argou de scenă imprecis, în loc să folosească limbajul tehnic adecvat, care să specifice clar zonele unde lucrările nu sunt finalizate. Oare la ce buzunare se referă Inspectoratul de Stat în Construcţii? La ale cui buzunare „nu sunt finalizate lucrările”?

Devastarea Operei Naționale București

Marea preocupare a antreprenorului kulturnik Răzvan Dincă, de la venirea sa la direcția Operei pare să fi fost punerea la pământ a tot ce vedea cu ochii. Și lumea în temă se întreabă pe bună dreptate:

  1. Cum au fost „valorificate” cele aproximativ 2000 de tone de fier vechi provenite din dezafectarea sistemelor de instalații din clădirea Operei, estimarea ridicându-se la circa 400.000 de euro?;
  2. Unde sunt oglinzile (venețiene) din foaier sau cele care decorau odinioară pereții culoarelor de la cabinele artiștilor?;
  3. Cum se justifică, cum se explică dispariția din repertoriul Operei a cel puțin 17 titluri de spectacole, iar din repertoriul Operetei a 25 de titluri de spectacole care nu au mai fost programate de când instituţia e sub conducerea domnului Răzvan Dincă? Titlurile celor 25 de spectacole de la Operetă, cu decoruri complete, aveau și circa 50.000 de costume, despre care de asemenea nu se știe nimic. Dacă au fost „casate”, în ce condiții legale a avut loc casarea, respectiv distrugerea și aruncarea decorurilor și a costumelor spectacolelor dispărute? Cine din Ministerul Culturii îl acoperă pe domnul Răzvan Dincă? Şi de ce?;
  4. De ce a fost distrus Atelierul de tâmplărie al Operei, recurgându-se la „surse” externe, ultracostisitoare ca și în cazul celorlaltor ateliere, lăsate în paragină pentru a face apel la colaborări din afara Operei?;
  5. Cum și de ce a acţionat domnul Răzvan Dincă pentru a uni Opera cu Opereta, ruinându-le pe amîndouă?;
  6. De ce a fost distrus muzeul Operei? Pentru ca trecutul să înceapă cu el?;
  7. De ce s-a desființat Studioul de Operă, cu întreg repertoriul său de circa 30 de titluri de spectacole, iubite și frecventate de publicul de toate vârstele, iar în spațiul său s-a amenajat o… cafenea, așa cum se constată în recentul raport de control nr. OF/2014/0013/B 4 al Oficiului European de Luptă Antifraudă, referitor la implementarea proiectelor finanațate din bani europeni: STUDIOPERA și SCENART ?

Declaraţiile de avere la control !

O altă serie de întrebări fără răspuns pînă una-alta ne e semnalată:

  1. De ce nu sunt cunoscute toate declarațiile de avere și de interese ale domnului Răzvan Dincă, de vreme ce acesta se află în fruntea unei instituții publice, pe deasupra una bicefală?! De peste 10 ani de zile, el a fost fără întrerupere director de instituții publice: din 2002 până în 2006 la Teatrul George Ciprian din Buzău, în perioada 2006-2012 la Teatrul Național de Operetă Ion Dacian și din 2012 până în prezent la Opera Națională din Bucureşti. Or, pe site-ul Agenției Naționale de Integritate pot fi văzute doar 3 declarații de avere și interese ale acestuia, completate în anii 2011, 2012 și 2013.
  2. De ce nu figurează în aceste declarații sumele încasate de personaj drept Manager al proiectului SCENART, sau cele încasate pentru regie artistică? În locul cifrelor exacte, apare trecut, enigmatic, doar „Conform fișei fiscale”.
  3. În ce condiții de legalitate a deținut (concomitent) domnul director general al Teatrului de Operetă Ion Dacian și o altă funcție de conducere, și anume aceea de manager al proiectului SCENART ? În ce condiții de legalitate, ca director general al Teatrului de Operetă a mai încasat și venituri de regizor, având în vedere legislația momentului respectiv?

Privind mai în amănunt cele trei declarații se observă că în anul 2008 domnul Răzvan Dincă a dobândit prin vânzare-cumpărare, la Măgurele, un teren cu o suprafață de 450 de mp., iar în anul 2009 a obţinut tot prin vânzare-cumpărare, la Sărata Monteoru, un teren în suprafață de 812 mp. Din ce bani și-ar putea permite un bugetar să dobândească aceste terenuri? Pe site-ul pensiunii Țara Luanei din Sărata Monteoru, apare trecută ca persoană de contact doamna Violeta Dincă. Să fie o simplă coincidență de nume? Oare cât a costat această pensiune, şi mai ales cui aparține de fapt?

Kulturnikul de Buzău înţolit pe banii teatrului… !

Răzvan Dincă pare să fi fost inițial destul de lipsit de mijloace, sau mai bine zis atât de lipsit de mijloace încât nu ar fi avut nici măcar bani de haine. Altfel de ce ar fi cumpărat din banii Teatrului George Ciprian din Buzău un costum compus din trei piese, cămașă Olimp, cravate, pantalon și vestă, pantofi, un alt costum de haine, alte cămăși, cravate și două curele? În Nota de constatare privind verificarea necesității, realității și eficienței cheltuielilor efectuate la Teatrul George Ciprian din Buzău din data de 30 martie 2004, Răzvan Dincă declara – lamentabil – că bunurile în cauză ar fi avut rol de reprezentare. La momentul respectiv, aceste achiziții au declanşat un adevărat scandal în presa locală, stârnind, printre altele, indignarea actriței și regizoarei Catrinel Dumitrescu, după cum se poate constata în articolul Ce bine e să fii director – Recuzita teatrului numai bună și de Revelion.

Tot în Nota de constatare privind verificarea necesității, realității și eficienței cheltuielilor efectuate la Teatrul George Ciprian din Buzău mai sus menţionată, e semnalat faptul că „De multe ori… directorul unității ridica numerar pentru plata colaboratorilor, fără delegație din partea acestora”. Oare în ce cod moral, etic sau penal se încadrează o astfel de practică?

Quousque tandem…?

Până când o să mai răbdăm această plenară înjosire culturală care pretinde cu insolență a ne pune în pas cu lumea? Ar fi instructiv să aflăm, și vom afla, cât a fost plătit acel Graham Vick, care nu e regizor, n-a luat nimic în serios (în afară de bani, desigur), și de ce coregraful Johan Kobborg primește, de unul singur, un salariu de 7.300 de euro pe lună, ceea ce înseamnă echivalentul a peste 32.000 de lei, adică de aproape 16 ori mai mult decât un balerin român, remunerat cu până la 2.000 de lei pe lună. Cei din Operă sunt constrânși la tăcere, prin șantaj și teroare. Condeierii de cumetrie nu sunt în stare să ridice o verticală a valorilor și nu contribuie practic cu nimic la însănătoșirea lirică a națiunii. Dimpotrivă, ajută la menținerea mediocrității.

Ne rămâne totuși să sperăm că instituții ca Direcţia Naţională Anticorupţie, Curtea de Conturi, Agenția Națională de Integritate, Fiscul și altele să ia lucrurile în considerare de la baza lor materială manageriată așa cum vedem de kulturnikul de serviciu, călare pe zeci de milioane de euro provenite din buzunarul contribuabililor români.

Cleopatra Pop

Sindicatele Operei şi Directorul acesteia, în cazul în care doresc să-şi prezinte poziţiile, o pot face, punctual, pe tematica expusă de colaboratoarea noastră, care ne-a pus la dispoziţie şi câteva documente, dintr-un dosar mai amplu:

Opera-Romana-Contract-Kobborg-Dinca

Opera Romana Dinca 2 Opera Romana Dinca 3 Opera Romana Dinca 4 Opera Romana Dinca 5 Opera Romana Dinca 7 Opera Romana Dinca 8 Opera Romana Dinca 9
Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Acţiunea “Români pentru Români”: Mihai Tîrnoveanu şi Lazăr Ladariu pentru înfrăţirea cu românii abandonaţi din Harghita şi Covasna

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 18, 2015 - 2:00am

Fetita din Doboi - Harghita-Covasna - Foto Mihai Tirnoveanu“Români pentru Români”

de Mihai Tîrnoveanu 

Încă un sat pe harta înfrăţirii româneşti

Inimoşii păstori şi credincioşi ai Parohiei Ortodoxe “Sfântul Gheorghe”, care ne-au însoţit în luna decembrie pe drumurile satelor din Doboi şi Dobolii de Jos, au hotărât să mai “adopte” un sat din judeţul Covasna: Dobârlău. Vrednici sunt! Cu flori in maini si in suflet sa-l intampinam pe Hristos in inima României, in Harghita si Covasna!

Copiii din Doboi - Harghita-Covasna - Foto Mihai TirnoveanuActiunea “Români pentru Români” va avea loc de Sarbatoarea Floriilor si presupune dotarea scolii românesti din Doboi, Harghita si a Paraclisului Ortodox (care sunt de fapt intr-o singura cladire, biserica atribuindu-i scolii spatiul corespunzator) cu o centrala termica, precum si distribuirea de pachete cu alimente de baza (ulei, faina, zahar, orez) taranilor români din Doboi (Harghita) si Dobolii de Jos (Covasna), ca semn de recunostinta pentru pastrarea limbii si a credintei stramosesti in acest areal.

Nu se ajunge usor in satul Doboi din Harghita, si asta nu numai din cauza autoritatilor maghiare din zona care i-au atribuit statutul de simpla strada, vrand astfel sa contureze o harta etnica monocolora, ci si datorita tainelor ce-l inconjoara. Hristos ar vrea parca sa-l ocroteasca de neantul din lume; si asa, acolo plang cruci sangerande, cu nume românesti maghiarizate; acolo istoria doare si Stefan cel Mare si Sfant nu are liniste-n mormant. Acolo vine Putna, cand ceata se lasa pe seara peste deal, vin Horea si Iancu Avram de peste munti sa-i mangaie pe taranii cei vii dar si pe cei pregatiti de Inviere. Trotusul moldovean mangaie satul prin raul Casin, si padurea…padurea freamata ca un cal salbatic peste gropile lasate de obuze, peste mormantul notarului Ioan Ardelean si a sotiei sale Maria, cazuti pentru România. Batranii din sat au o licarire de luna in ochiii care spun povesti nerostite pe gura. Femeile cu batic negru te iau de mana, te duc in cimitirul de pe Deal si-ti graiesc soptit despre tot ce au indurat romanii aici. Cand bate vantul piezis, un copac de stejar, mare cat un mileniu, le sterge cu lumina lacrimile acelor femei; acea lumina sa asterne atunci peste sat.

Exista familii de români in Doboi care isi trimit copiii sa invete la scolile cu predare in limba maghiara din satele invecinate, din cauza frigului pe care acestia il indura iarna, soba de teracota nefacand fata temperaturilor extreme ce se inregistreaza in aceasta zona care mai este cunoscuta si ca “polul frigului”. In vederea acestei acţiuni s-au deschis două conturi (la BRD) în lei şi în euro: Cont lei: RO43BRDE080SV33092560800. Cont euro: RO35BRDE080SV33092720800 (cod SWIFT: BRDEROBU). Ambele conturi sunt deschise pe numele soției mele, TÎRNOVEANU ADRIANA.

Nu functioneaza in Doboi nici Google Maps sau alte chestii de acest gen, in zadar vei butona telefoanele mobile cu GPS, satul nu exista in “lume”, este dincolo de ea. Este pe harta suferintei românesti, pe harta sufletelor noastre de români; cu acestea se poate deschide Poarta catre Deal, catre Biserica Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil.
De Sfanta Sarbatoare a Floriilor vom merge acolo, in Doboi din comuna Plaiesii de Jos, Harghita, cu flori pe Cruce, cu daruri pentru tarani. Hristos ne va calauzi. Sunteti asteptati cu totii, la slujba de Florii de la biserica cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil din satul Doboi, judetul Harghita. Cu flori in maini si in suflet sa-l intampinam pe Hristos in inima Romaniei, in Harghita si Covasna!

Domnul Lazăr Lădariu, dovada vie a faptului că Dumnezeu lucrează prin oameni!

Lazar LadariuSlava lui Dumnezeu! Lucrarea Lui se infaptuieste prin oameni simpli, dar si prin adevaratii intelectuali ai Tarii. Domnul Lazăr Lădariu, directorul singurului cotidian de directie românească din Târgu-Mureş (si nu numai), “Cuvântul liber”, suflet românesc neînfrânt, a donat pentru Acţiunea “Români pentru Români” suma de bani necesara achizitionarii centralei termice propriu-zise, menita a incalzi scoala şi Paraclisul Ortodox (aflate in aceeasi cladire) din satul Doboi, comuna Plăieşii de Jos, judeţul Harghita. Bătălia ramane insa deschisa, banii trimisi deja de voi, precum si cei care sper ca vor urma fiind necesari cumpararii celor 14 calorifere aferente centralei, precum si feroneriei corespunzatoare, aceste “auxiliare” costand cat centrala propriu-zisa. Deasemenea, banii ce se vor aduna vor fi folositi si pentru alcatuirea pachetelor cu alimente de baza (ulei, faina, zahar, orez) pentru taranii din cele doua sate, Doboi (Harghita) si Dobolii de Jos (Covasna).

Pe domnul Lădariu, prozator, poet si jurnalist strălucit, l-am cunoscut in urma cu aproape douazeci de ani, cand eram student in anul intai la UMF Târgu-Mureş, iar domnia sa, directorul celui mai mare ziar din Targu-Mures, functie pe care o are si acum. Si atunci incercam, in masura micilor mele puteri, sa lupt pentru promovarea valorilor româneşti, lucru destul de anevoios in Mureş, administratia orasului fiind la acea data in intregime condusa de UDMR. Nu am avut la inceput niciun sprijin in mass-media locala. Mi-am luat inima in dinti si am batut la usa directorului “Cuvantului liber”. Cand am intrat in biroul dansului mi-am dat seama ca am nimerit unde trebuie: alaturi de un imens steag tricolor, statea tabloul lui Iancu Avram si Icoana Maicii Domnului. Ochii deosebit de vii ai Românului m-au intampinat de la inceput cu caldura, simtind parca focul comun ce ardea in sufletele noastre. M-am prezentat ca fiind un student care vrea sa aduca in mijlocul tineretului studios din Targu-Mures, in masura posibilitatilor, valorile autentice româneşti. I-am inmanat un comunicat prin care ne faceam cunoscut programul si intentiile noastre. Domnul Ladariu, cu un zambet in coltul gurii, mi-a strans mana si dupa ce a citit in fuga foaia de hartie scrisa de mana, a promis ca acele randuri vor aparea in ziar cat de curand. S-a tinut de cuvant, acel comunicat al studentilor din Mureş deschizand colaborarea noastra, domnia sa fiind aproape de noi, fiind cu noi, ori de cate ori a fost nevoie. A trecut de atunci mult timp, dar atunci cand am fost zilele trecute la Târgu-Mureş, am reintalnit aceeasi ochi vii si aceeasi strangere calda si barbateasca de mana. Domnul Lazar Ladariu face parte din acea categorie de oameni care nu se schimba dupa vant, ci care dimpotriva sunt intariti de furtuna. Hristos sa va dea putere si fericire, domnule director, si sa va ocroteasca de tot ce este rău. Bucuria dumneavoastra va fi inmultita de bucuria pruncilor români şi a părinţilor lor din cătunul Doboi.

Cu noi este Dumnezeu!

Foto şi text: Mihai Tîrnoveanu

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

George Damian: Ce-i băieți? S-au terminat banii de salvat Roșia Montană?

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 16, 2015 - 7:00am

Soros

Tvdece.ro ne atrage atenția că gălăgioșii pro-Roșia Montană au intrat în hibernare de multișor. Iar explicația nu poate fi decât una singură: n-au mai venit bani pentru această cauză de suflet, o cauză pentru care orice cetățean luptă fără pretenții.

Gherilele urbane au avut un sponsor asumat: George Soros. Îmi este lene să caut câți bani au primit curajoasele ONG-uri de mediu în 2014 și 2015, dar sunt sigur că suma este undeva între nimic și mărunțiș, față de sutele de mii de dolari dați în 2011 și 2012. Și uite-așa se făcu liniște… Nimeni nu mai luptă, Facebookul a redevenit un spațiu al pisicuțelor simpatice.

Din păcate asta nu va fi o lecție pentru bizoni. Manipulații de ieri vor fi manipulații de mâine. În secunda în care la Guvern se va redeschide discuția despre Roșia Montană se vor redeschide și baierile pungii miliardarului, activiștii loviți de famină vor fi re-injectați cu vîrtute și zbieretele vor fi reluate. Iar turma va behăi în cor încă o dată.

Mi-ar place să-l văd pe George Soros acționar la exploatările de aur din România doar ca să admir contorsiunile logice ale slujbașilor lui, să-i ascult cum ne demonstrează că ăia dinainte erau răi, dar Soros este bun.

Sursa: George Damian Blog via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Larry Watts despre “martie negru” – Târgu Mureş 1990: A existat posibilitatea izbucnirii unui conflict etnic mai larg care ar fi putut duce la dezintegrarea naţională

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 14, 2015 - 2:10am

Targu Mures 1990Controlul și supravegherea serviciilor de informaţii din România

Fragment din raportul redactat în februarie 2003 de istoricul Larry L. Watts, prezentat Centrului de la Geneva pentru Controlul Democratic asupra Forţelor Armate (DCAF), organism înfiinţat in anul 2000 la iniţiativa guvernului elveţian.

„(…) Pe 26 decembrie, Securitatea a fost transferata de la Ministerul de Interne la un Minister al Apărării intransigent fata de aceasta, pierzându-si simultan toate atribuţiile de arestare, deţinere de persoane si interogatorii. Peste patru zile, la 30 decembrie 1989, Securitatea a fost desfiinţata cu totul.

(…) Deşi necesitatea serviciilor de informaţii a fost in general recunoscuta de noii conducători, aceştia nu s-au grăbit sa rişte repetarea experienţei Securităţii prin recunoaşterea rapida a unei agenţii de informaţii de securitate. Si nici publicul nu avea încredere ca noile autorităţi nu vor abuza de puterea executiva dobândita. Aceasta teama si neîncredere s-au văzut in atitudinea autoritarilor centrale, care “si-au luat mâinile” de pe interceptarea telefoanelor in primele 18 luni critice ale tranziţiei României. Deşi o reacţie de ințeles la anii de interziceri ai Securităţii încă proaspeţi in memoria romanilor, excluderea acestei metode fundamentale de culegere de informaţii secrete a privat autorităţile de posibilitatea prevenirii sau chiar a prevederii unor crize interne si provocării externe. Aceasta lipsa de informaţii esenţiale a fost amplificata de absenta unor organe de ordine publica, care fuseseră desfiinţate ca simboluri ale represiunii. Împreuna, absenta lor a lăsat instituţiile neexperimentate ale guvernului extrem de vulnerabile, iar demonstraţiile necontrolate si repetate au culminat cu asaltarea clădirilor guvernamentale in lunile ianuarie si februarie 1990. Când interceptarea comunicaţiilor a fost aprobata in sfârşit prin Legea Siguranţei Naţionale din iulie 1991, ea a fost reglementata in sase articole separate.

Un conflict etnic violent in oraşul transilvănean Târgu Mureş, in 19 – 20 martie 1990, a prins din nou autorităţile centrale nepregătite. Posibilitatea izbucnirii unui conflict etnic mai larg care ar fi putut duce la dezintegrarea naţionala a fost mai degrabă puternic resimţită decât înţeleasă complet la Bucureşti, in mod deosebit dat fiind degenerarea paralela a relațiilor sârbo-croate in Republica Federală Socialistă Iugoslavia, care nu dusese încă la dezmembrarea țării. Incidentul de la Târgu Mureș, care a etichetat România drept un butoi de pulbere în prima jumătate a anilor ’90, a subliniat necesitatea urgentă a unui serviciu de securitate internă care să avertizeze din timp și să permită întocmirea unor planuri pentru situații neprevăzute. (…)”

Fragmente editate de Ziaristi Online

Pe site-ul CIA găsiţi şi analiza Conflicting Paradigms, Dissimilar Contexts. Intelligence Reform in Europe’s Emerging Democracies

Vedeti si documentarul Post Scriptum la un Reportaj – de Al. Gaspar

Categorii: ziaristi_online

Încă un film anticreştin pe piaţă: AFERIM, de Radu Jude şi Ada Solomon. Buget: 1.350.000 de euro

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 13, 2015 - 11:00am

AFERIM_layered_28_Ianuarie_domesticCronica filmului Aferim!

de Ştefan Alexandrescu

Regia: Radu Jude

Scenariul: Radu Jude şi Florin Lăzărescu

Produs de: Ada Solomon

Premiera oficială în România: azi, 13 martie 2015

Coproducţie România-Cehia-Bulgaria, 2015

Premiu notabil: Ursul de Argint pentru regie de film la festivalul internaţional de la Berlin, februarie 2015

“(…)

Prima întrebare pe care i-am adresat-o lui Radu Jude a fost ce a vrut să exprime prin faptul că în film, preoţii sunt portretizaţi cu atâta incultură. Mai exact, mă refer mai ales la discuţia pe care o au cei doi zapcii (vânători de recompense) care pleacă în căutarea ţiganului pe care trebuie să-l aducă boierului cu un preot. În această discuţie, preotul susţine că ţiganii sunt oameni, care se trag din Ham, pe care l-a blestemat Dumnezeu să fie negru, dar că evreii nu sunt oameni, pentru că ei se trag din uriaşi. În afară de asta, mai există o scenă în care cei doi zapcii violentează nişte ţigani de faţă cu un stareţ care stă impasibil, ba chiar face un comentariu acid pe la spatele ţiganilor. Apoi, un preot este prezentat cotonogit într-un teatru de marionete, urmând ca la popasul de la han, un personaj episodic să spună un banc cu preoţi.

Acum, aş fi putut înţelege dacă regizorul ar fi vrut să exprime prin asta o anumită tendinţă istorică, un curent care era pe atunci. Poate a vrut să sublinieze că gândirea rasistă şi xenofobă era atât profund înrădăcinată, încât chiar şi aceia care ar fi trebuit să promoveze înţelegerea şi iubirea aproapelui erau afectaţi. Însă nu este cazul. Răspunsul lui Radu Jude a fost o întrebare: „Nu înţeleg, inculţi în raport cu ce? Cu Toma D‘Aquino?”, ceea ce a stârnit râsete în sală, iar mai târziu cineva din public a spus într-o altă cascadă de râsete: „nu-şi bate nimeni joc de preoţi, Doamne fereşte! La 25 de ani de la căderea comunismului, văd asemenea reflexe la oameni tineri…” – cu referire la mine. De fapt, eu nu am făcut o afirmaţie, ci am pus o întrebare, în virtutea faptului că – şocant, nu? – la 25 de ani de la Revoluţie mă bucur şi eu de dreptul de a pune o întrebare şi a emite o opinie publică. Răspunsul autorului mi-a spus câteva lucruri:

  1. Pentru el, cadrul de referinţă al creştinismului nu este creştinismul ortodox, ci catolic (ceea ce în cazul Aferim! se potriveşte ca nuca-n perete).

  2. Filmul nu face o discriminare la adresa preoţilor în particular, ci face o discriminare la adresa întregii confesiuni creştin ortodoxe. Preoţii sunt portretizaţi în film exact aşa cum îi vede Radu Jude: antisemiţi, rasişti, superstiţioşi, indiferenţi la suferinţele unora. Radu Jude insistă că ce se vede pe ecran nu este o particularizare care să servească vreun mesaj artistic al microuniversului creat, ci a nivelului de cultură pe care el crede că un preot îl are – ceea ce transformă Aferim! Într-un film foarte subiectiv, ca să nu zic tezist sau de propagandă anticreştină.

  3. Radu Jude este complet incult în ceea ce priveşte creştinismul, căci aberaţiile pe care le susţine preotul căruţaş în discuţia cu cei doi zapcii nu se găsesc în Biblie. Ele-şi au rolul mai degrabă într-un film de Quentin Tarantino, unde recitarea unor pasaje din Biblie care nu există au un rost în transmiterea mesajului filmului (care are legătură, la Pulp Fiction, cu conflictul ideologic între aparenţă şi esenţă).

  4. Radu Jude nu s-a pregătit în niciun fel să răspundă la întrebările legate de religie decât prin zeflemea.

Prin răspunsul la întrebarea mea, i-am oferit regizorului şansa de a da un rost artistic modului în care a portretizat o anumită categorie ocupaţională în film. Desigur, în ziua de astăzi este incorect politic să vorbeşti de rău pe ţigani şi mai ales de evrei. Dar nu este incorect politic să vorbeşti de rău pe preoţi sau pe credincioşi. Astfel, Radu Jude nu se prea ascunde după deget atunci când e vorba să discute despre aspectul religios pe care l-a conferit filmului său, lucru evident încă de pe afiş – unde se văd câteva cruci.

Ori acest discurs este în întregime gratuit şi ar fi putut să lipsească din filmul său. Iar Radu Jude nu adoptă atitudinea lui Michael Haneke, care spune că nu discută despre mesajele filmelor sale – el a spus, pentru cei care nu s-au prins, că de fapt ideea filmului este să ilustreze modul în care trecutul se constituie într-o oglindă pentru prezent. Din punctul acesta de vedere, a reuşit chiar mai bine decât şi-a propus: unui regizor anticreştin i se poate da pe mână peste un milion de euro, însă altora, pentru a face un film creştin (cum este 7 cuvinte), de-abia se găseşte ceva mărunţis pe la un studiou de post-producţie.

În drumul meu spre ieşirea din sala de cinema, am supărat câteva persoane care să-mi facă loc, mi-a spus o doamnă spre ieşire: „mai bine!”. Într-adevăr. Tocmai avuseră loc două intervenţii cretine (una dintre ele, în care Radu Jude era întrebat – în condiţiile în care este coscenarist – dacă a avut vreo contribuţie la scenariu).

Din analiza mea rezultă o comparaţie pe care trebuie să o fac între Cristian Mungiu şi Radu Jude, amândoi regizori români anticreştini recompensaţi cu premii importante în străinătate. Cel mai bine, fac un tabel.

Tabel plagiat Mungiu Dupa dealuri film Radu Jude Aferim

Sunt convins că mulţi care vor citi cronica mea se vor indigna sau nu o vor înţelege, însă eu nu am fost deloc indignat de atitudinea lui Radu Jude. E dreptul lui să fie anticreştin. Şi e dreptul meu să vă spun vouă despre asta. Dar ceea ce nu cred că ar trebui să i se ierte unui autor de film este faptul că îşi bate joc de producător şi de oamenii care muncesc ca să îl promoveze, şi chiar faţă de spectatori la o adică, urcând pe scenă ca să debiteze cu o siguranţă desăvârşită asemenea enormităţi.
(…)”

Integral la Discerne.wordpress.com

Via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

EXCLUSIV: AUTONOMIA „ŢINUTULUI SECUIESC” – RADIOGRAFIA UNEI INTOXICĂRI. Dorin Suciu, Postfaţă la cartea lui Vasile Moiş despre trădarea României

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 13, 2015 - 2:10am

Vasile Mois - Autonomia Tinutului Secuiesc - 2015 - Postfata Dorin SuciuFostul senator sătmărean Vasile Moiş şi-a lansat ieri, la Cluj, cea mai recentă carte, intitulată “Anatomia Ţinutului Secuiesc între himeră şi trădarea României” (Editura Eikon, 2014). În exclusivitate pentru cititorii Ziaristi Online, Dorin Suciu, colaboratorul nostru expert în problemele hungaristice, publică aici studiul său care însoţeşte această lucrare:

AUTONOMIA „ŢINUTULUI SECUIESC” – RADIOGRAFIA UNEI INTOXICĂRI

Oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă în realitate, ci de cum înțeleg ceea ce li se întâmplă”

Epictet (55-135), filosof stoic grec

 

În discuțiile pe care le-am avut cu autorul acestei cărți, în timp ce o scria, acesta mi-a mărturisit îndoiala că ea nu are cum să fie nici una perfectă și nici completă, dar că este convins că, cel puțin, va sparge ghiața și că va deschide calea unor alte articole, studii și cărți privind consecințele imprevizibile pe care le reprezintă acțiunile de înfiinţare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice.

Cartea prietenului Vasile Moiș m-a impresionat prin documentarea complexă, dar mai ales prin multitudinea direcțiilor de abordare a fenomenului. În acest sens, se poate spune că paradigma ei, așa cum arată și titlul ei, este una aproape holistică. Dar pentru că am considerat că lipsește un unghi de vedere, l-am rugat să-mi dea posibilitatea să-l abordez în acest ultim capitol.

Este vorba de tratarea subiectului din punctul de vedere al psihologiei persuasiunii. Este un domeniu fascinant care se ocupă, printre altele, de războaiele de imagine și lucrează cu concepte cum ar fi manipularea, diversiunea, dezinformarea sau intoxicarea

În anul 1513, Machiavelli scria în „Principele” – considerat a fi primul manual de marketing politic: „Arta politicii constă în aceea de a face să se credă”…

La mai bine de patru secole după Machiavelli, în 1931, sociologul american W. J. Thomas a formulat o teoremă, care de atunci îi poartă numele: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale”. Teorema sa arată că semenii noştri sunt departe de a reacţiona doar la situaţiile obiective, ei reacţionând şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi convinși, făcuți să creadă, că sunt reale.

Thomas ilustrează prin teorema sa ceea ce s-ar putea numi o falsă definire de situaţie pe al cărei mecanism psihologic se bazează operaţiunile de dezinformare şi de intoxicare[1] folosite în războiale de imagine. Primejdia pe care o prezintă o astfel de falsă definire de situaţie constă în faptul că aceasta – chiar și fără a fi folosită ca bază pentru operații de manipulare a informaților în vederea dezinformarii publicului sau de intoxicare a factorilor de decizie -, dacă nu este combătută prompt şi eficient dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte. Într-un articol publicat în 1948, care a avut răsunet în epocă, această forţă a fost numită de sociologul american Robert K. Merton „the self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas, în toate aspectele ei, a fost ceea ce s-ar putea numi „sindromul Trianon”, o veritabilă psihoză națională ungară. Culpabilizarea tratatului de la Trianon a fost practicată până la exasperare în perioada primei ofensive revizioniste, între cele două războaie mondiale, „Trianonul” fiind demonizat pentru toate relele, adevărate sau imaginare, prin care trecea Ungaria. În acest fel, acest cuvântul-semnificație s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară căreia i-a produs o traumă reală. O rană care nu a fost lăsată să se vindece fiind sistematic reinfectată şi amplificată – mai nou prin intermediul neorevizionismului şi al interfeţei sale -, autonomia teritorială pe bază etnică.

Deceniile scurse de când W. J. Thomas și-a formulat o teorema au dovedit din plin că așa-numitele previziuni autorealizatoare – care devin reale prin simplul fapt că sunt insistent avansate și pe care prin manipulare și/sau propagandă suntem convinși să le credem adevărate – nu sunt simple speculații psihologice și că pot avea efecte devastatoare. Este ceea ce se întâmplă astăzi în inima României.

Acţiunile de înfiinţare în mijlocul țării noastre a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care să refacă defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de nostalgiile unor foşti activişti comunişti maghiari reciclați în „lideri autonomişti”, și reflexul politicii neorevizioniste promovate, începând cu 1990, de unii politicieni din Ungaria faţă de România.

Practicând o triplă ofensivă, politică, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine Ungariei, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice în țările limitrofe un exerciţiu curent.

Pentru a înţelege contextul în care s-a fundamentat strategia autonomiilor pe baze etnice a minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei, este necesară o scurtă rememorare a situaţiei din primii ani de după 1989.

Implozia sistemului comunist a marcat, fără excepţie, în toate fostele ţări socialiste din estul şi centrul Europei o revigorare a naţionalismului. În Ungaria, fenomenul s-a manifestat prin renaşterea revizionismului şi iredentismului, manifestări similare având loc şi în ţările vecine în rândurile minorităţilor maghiare. Procesul, care poate fi definit cel mai bine prin termenul de neorevizionism, desemnează noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei pentru a le adapta prin „mijloace paşnice” la noua conjunctură politică din Europa.

În anii 90, neorevizionismul a cunoscut o veritabilă explozie şi s-a desfăşurat pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservatoare, naţionalist-şovine, din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.

În cazul României (dar şi al Serbiei şi Slovaciei) acţiunile neorevizioniste ale Ungariei au avut o deosebită virulenţă în anii 1990–1994, în perioada guvernului condus de József Antall, cel care s-a declarat „sufleteşte” prim-ministrul a 15 milioane de unguri şi a procedat ca atare.

Folosindu-se de avantajul că făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, Ungaria a acţionat concertat pentru a împiedica accesul României în organisme internaţionale precum Consiliul Europei sub pretextul disciminării minorităţii maghiare.

În paralel, a fost demarată o dublă campanie – diplomatică şi de imagine în mass media internaţionale – în scopul impunerii unor forme de autonomie sau federative care să asigure un statut special Transilvaniei. În mediile politice, presa scrisă şi electronică şi în cercurile culturale din Ungaria a fost întreţinută o atmosferă menită să inducă o psihologie a „teritoriilor recuperabile”.

În o altă „ţară succesoare”, care deţinea astfel de teritorii, Slovacia, după despărţirea acesteia de Cehia, a fost folosit şi cultivat contenciosul legat de hidrocentrala de la Gabcikovo ca pretext al unui veritabil război mediatico-diplomatic menit să ţină trează problematica autonomiei minorităţii maghiare din sudul ţării.

Cazul cel mai dramatic a fost însă participarea Ungariei la destrămarea fostei Iugoslavii. Este cunosut faptul că guvernul Antall a sprijinit secesiunea Croaţiei furnizându-i arme. Miza a fost o Serbie slabă care să fie nevoită să acorde autonomie minorităţii maghiare din Voivodina.

Semnificativă pentru oportunismul politicii externe ungare din perioada guvernului Antall rămâne atitudinea slugarnică a acestuia faţă de Ucraina – vecin puternic militar – soldată cu încheierea rapidă a unui tratat de bază şi abandonarea de facto a minorităţii maghiare majoritare din Ucraina Subcarpatică.

Perioada dintre anii 1994 şi 1998, în care Ungaria a fost condusă de guvernul socialist al lui Gyula Horn, a fost relativ mai relaxată, iar acţiunile mai coerente ale diplomaţiei române au reuşit să convingă cancelariile ţărilor occidentale şi opinia publică internaţională de mobilurile reale ale campaniei de imagine negativă dusă împotriva României, inclusiv în ceea ce priveşte (auto)victimizarea minorităţii maghiare. Iniţiativa reconcilierii istorice româno-ungare după modelul franco-german şi încheierea tratatului de bază între România şi Ungaria, cu toate imperfecţiunile sale, a calmat oarecum disputele dintre cele două ţări.

Venirea la putere, în urma alegerilor din aprilie-mai 1998, a guvernului de dreapta condus de premierul Viktor Orbán a dus la o escaldare până la paroxism a problematicii minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei. Federaţia Tinerilor Democraţi – Partidul Civic Ungar (Fidesz – PCU), principala forţă politică din coaliţia guvernamentală, a pus la punct, în cei patru ani de guvernare, o strategie specială „de unire, dincolo de graniţe, a naţiunii ungare”, destinată să devină nu numai o naţiune culturală ci şi una politică.

Sub conducerea primului ministru Viktor Orbán și coordonarea secretarului de stat în MAE ungar Zsolt Németh, a fost stabilită o strategie iredentist/neorevizionistă bazată pe câteva principii:

  • cel al „non-coincidenței” granițelor statului ungar cu „granițele națiunii ungare” – principiu cuprins în programul electoral al Fidesz – Partidul Civic Ungar;
  • „unirea, dincolo de frontiere, a naţiunii ungare”, respectiv integrarea europenă a întregii maghiarimi în calitate de comunitate naţională.
  • lansarea pe plan internațional a ideii conform căreia „problema minorităţilor maghiare reprezintă şi o problemă de politică de securitate a Europei centrale” (citat din Zsolt Németh);
  • obținerea pentru minoritățile maghiare din țările vecine de „autonomii teritoriale pe criterii etnice” și „drepturi colective”;
  • crearea pe teritoriile României, Slovaciei și Serbiei a unor „mici Ungarii, cu toate instituţiile necesare, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare” (citat din Viktor Orbán) și de marcare politică și culturală a acestor enclave.

Un rol important în realizarea acestor mişcări tactice au avut serviciile secrete coordonate de László Kövér, un politican agresiv, de dreapta extremă, şi implicarea liderilor organizaţiilor maghiarilor din ţările vecine ca şi a celor din emigraţia occidentală. Coordonarea acţiunilor de obţinere prin toate mijloacele a autonomiei s-a realizat printr-un organism special înfiinţat, Consiliul Permanent Ungar.

Rezultatele acestui proces au avut efecte negative îndeosebi în România, unde succesivele guverne ale Convenţiei Democratice din România, ca şi preşedintele Emil Constantinescu, au excelat prin incompetenţă şi o slăbiciune care au frizat lipsa de spirit naţional şi patriotism. Prin contrast, strategia guvernului Orbán a obţinut rezultate notabile prin canalizarea politicii externe pe trei direcţii bine definite – intrarea Ungariei în NATO și UE, deţinerea iniţiativei în relaţiile cu ţările vecine şi schimbarea statutului minorităţilor maghiare din aceste ţări.

Înfăţişarea cronologică a modului în care a luat naştere şi s-a închegat treptat strategia pan-maghiară a guvernului Orbán, coerenţa acesteia, subtilitatea conceptelor şi a mijloacelor (dintre care nu lipsesc dezinformarea şi intoxicarea) puse în slujba ei, conduc la ideea că elaborarea ei nu a fost exclusiv opera unor politicieni, ci și a anumitor structuri și a unui centru de planificare strategică.

Pentru atingerea acestor deziderate, au fost folosite toate mijloacele mergând de la propaganda în mass-media scrise și electronice de limbă maghiară din Ungaria și România, acțiuni de denigrare a României, dar și a altor țări limitrofe Ungariei, dezinformarea opiniei publice interne și internaționale prin manipularea informațiilor, intoxicarea factorilor de decizie din guvernele țărilor vecine Republicii Ungaria, coordonarea și finanțarea mișcărilor și activităților autonomiste precum și a liderilor acestora în sensul strategiei de politică externă a Fidesz iar, mai recent, acordarea, in mod nediscriminat, pentru maghiarii din țările vecine Ungariei a cetățeniei ungare.

Primul pas a fost făcut la 16 februarie 1996, când a avut loc la Budapesta prima reuniune a Clubului pentru politică externă a Fidesz – PCU, care, la acea dată, se afla în opoziţie. Zsolt Németh, vicepreşedintele partidului, a anunţat că scopul înfiinţării clubului este acela de a oferi o alternativă de dreapta la politică externă a guvernului socialist având în vedere că “politica ungară faţă de ţările vecine, ca şi cea privind minorităţile maghiare este falimentară (…) şi că este cazul să se pună capăt pasivităţii diplomaţiei ungare, aflată într-o continuă defensivă în faţa propunerilor româneşti privind reconcilierea istorică”. Viktor Orbán, preşedintele Fidesz, a anunţat că sprijină concepţiile episcopului László Tőkés (invitat la reuniune) privind autonomia şi s-a referit la minoritatea maghiară din România, în calitatea sa de componentă a naţiunii ungare. Concluzia discuţiilor, la care a participat şi Ferenc Szöcs, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, a fost că este nevoie de o schimbare a politicii ungare faţă de vecinii ţării.

            A urmat forumul de dezbateri organizat la 24 iulie 1997 la Târgul Secuiesc, unde Viktor Orbán a atacat guvernul socialist a premierului Horn acuzându-l că duce o politică mult prea precaută în privinţa minorităţilor maghiare de peste graniţe şi că este fundamental incapabil să sprijine dorinţele acestora de autonomie. La scurt timp, într‑un interviu apărut la 12 august 1997 în săptămânalul orădean Erdélyi Napló, Orbán va declara că, „pe viitor, Budapesta trebuie să sprijine deschis aspiraţiile de autonomie ale minorităţii maghiare din Transilvania şi instituţiile adecvate acestei autonomii”. În interviu se accentuează: “Ceea dorim noi depăşeşte tratatul de bază, diferenţiindu-se de intenţiile originare ale actualului guvern“.

Ministrul de externe ungar, socialistul László Kovács, va preciza că prin declaraţiile sale liderul tinerilor democraţi pune în primejdie interesele esenţiale ale politicii externe ungare. În schimb, Preşedinţia şi Guvernul României nu au avut nici o reacţie. UDMR a fost cooptat la guvernare, iar Viktor Orbán, vicepreşedinte al Adunării generale a Consiliului Europei, este considerat unul dintre prietenii politici ai ministrului de externe Adrian Severin. Declaraţiile lui Orbán erau făcute în contextul în care, cu numai opt luni înainte de alegerile din Ungaria, Fidesz depăşea în sondaje partidele coaliţiei socialist-liberale iar cei mai mulţi unguri ar dori să‑l vadă pe liderul său ocupând postul de prim‑ministru.

După numai o lună, la 13 septembrie 1997, ca un preambul al campaniei electorale, Viktor Orbán va începe un turneu în Transilvania. La Odorheiu Secuiesc, într-o adunare publică organizată de episcopul LászlóTőkés, el declară că sprijină maghiarimea din Transilvania în lupta ei pentru îndeplinirea obiectivelor sale esenţiale: realizarea autonomiei, înfiinţarea unui sistem de învăţământ la toate nivelurile şi retrocedarea bunurilor bisericilor istorice maghiare. Orbán mai lăsă să se înţeleagă că se consideră moştenitorul politic al lui József Antall şi că este dispus să‑şi asume rolul de conducător a 15 milioane de unguri.

Peste o zi, la o reuniune ţinută la Tîrgu‑Mureş, Orbán va dezavua participarea UDMR la guvernare atrăgând atenţia că „guvernele vin şi se duc, dar comunităţile rămân” şi accentuând că „în fiecare localitate din Transilvania unde trăiesc maghiari importantă este construirea unei mici lumi maghiare, cu toate instituţiile ei, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare.

Începutul următoarei etape, decisivă, va fi marcată de declaraţia lui Viktor Orbán făcută la 28 mai 1998, după ce se anunţă că Fidesz Partidul Civic Ungar a câştigat alegerile: „Am afirmat în numeroase rânduri că graniţele statului ungar nu se suprapun cu cele ale naţiunii ungare. Viitorul guvern va fi unul al întregii naţiunii ungare. De altfel, Programul electoral al Fidesz prevedea că, în cazul că acesta va ajunge la guvernare, va instituţionaliza un dialog sistematic şi oficial între statul ungar şi comunităţile maghiare care trăiesc în bazinul carpatic, va lupta pentru recunoaşterea drepturilor colective ale maghiarimii care trăieşte în minoritate în ţările vecine şi îi va sprijini aspiraţiile de autonomie.

Reacţiile presei internaţionale la declaraţiile lui Orbán au fost relevante. Sub titlul “Guvernul copiilor”, Corriere della Sera emitea opinia că “preluarea puterii de către tinerii de dreapta de la Budapesta, nu reprezintă o victorie a noului, ci o ameninţare la adresa echilibrului şi aşa instabil al zonei“, iar BBC International era de părere că “Reîntoarcerea la retorica fostului guvern Antall şi la «diplomaţia megafonului» nu poate avea succes şi că „rigidizarea politicii faţă de vecini nu se arată drept drumul cel mai corespunzător“.

Prezent la Budapesta în zilele imediat următoare, episcopul LászlóTőkés, care îl sprijinise masiv pe Viktor Orbán în campania electorală, îi va cere viitorului prim-ministru o creştere a intransigenţei Budapestei în politica faţă de Bucureşti prin denunţarea politicii României privind minoritatea maghiară, revizuirea înţelegerilor diplomatice şi a tratatului româno-ungar, intensificarea demersurilor privind obţinerea autonomiei teritoriale în zonele în care maghiarii alcătuiesc majoritatea şi individuale acolo unde trăiesc în minoritate, acordarea dublei cetăţenii pentru etnicii maghiari aparţinând comunităţilor din afara graniţelor, urgentarea reîfiinţării unei universităţi maghiare la Cluj, retrocedarea neîntârziată şi necondiţionată a tuturor bunurilor care au aparţinut bisericilor istorice maghiare din Transilvania şi reluarea, sub formă sistematică şi oficializată, a convorbirilor panmaghiare întrerupte înainte de vreme din cauza reacţiei internaţionale la comunicatul Conferinţei ungaro-maghiare de la Budapesta din vara lui 1996.

Strategia guvernului Orbán începe să se contureze o dată cu ideea lansată de Zsolt Németh, proaspăt secretar de stat în MAE ungar, conform căruia “problema minorităţilor (maghiare n.a.) reprezintă şi o problemă de politică de securitate a Europei centrale.” Într-un interviu apărut la 30 iulie 1998 în săptămânalul Heti Világgazdaság, Németh, care era şi vicepreşedinte al Fidesz, reia astfel într‑o formă mai nuanţată teza lansată la începutul deceniului de fostul ministru al apărării, Lajos Für. La vremea respectivă, afirmaţia că “problema minorităţilor de peste graniţe face parte din politica de securitate ungară” stârnise vehemente proteste în ţările vecine.

Numărul doi al diplomaţiei ungare a mai anunţat că Budapesta va realiza un cadru instituţionalizat al relaţiilor cu maghiarii de peste graniţe, „un organism la vârf în care se vor regăsi reprezentanţii legitimi ai minorităţilor maghiare şi liderii politicii ungare” şi că va elabora un statut special al maghiarilor de peste graniţe.

Modul în care se poate instituţionaliza dialogul ungaro‑maghiar începe să-şi arate adevăratele intenţii când acelaşi Zsolt Németh, cu ocazia unei dezbateri publice organizată de Academia Szent László la 18 septembrie 1998, afirmă că „trauma Trianonului poate fi tratată prin integrarea europeană a naţiunii ungare în întregul ei”.

Lansată la numai trei luni de la venirea la guvernare a Fidesz, aserţiunea contribuie la conturarea convingerii că Budapesta era dispusă să greveze relaţiile cu unii dintre vecinii ei cu o nouă doctrină: aceea a integrării europene a întregii maghiarimi în calitate de comunitate naţională.

O ameninţare voalată la adresa ţărilor vecine în care trăiesc minorităţi maghiare va fi lansată în contextul intervenţiei NATO în Iugoslavia. Ea este emisă de Viktor Orbán, la 9 mai 1999, când cu ocazia congresului Fidesz a declarat că „următoarele conflicte de tip Kosovo nu pot fi ocolite decât dacă minorităţilor care trăiesc în Serbia, şi în primul rând maghiarilor, li se vor acorda drepturile şi autonomia care au fost experimentate cu succes în partea vestică a Europei”. Cu acelaşi prilej, László Kövér, vicepreşedinte Fidesz şi ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, a accentuat că dacă reglementarea problemei minorităţilor din Serbia nu se va extinde şi asupra maghiarilor din Voivodina, “pe motivul greşit interpretat al evitării unui conflict, acest fapt ar transmite un mesaj politic şi moral de neacceptat”. Este, cum se va vedea, un prim pas spre acreditarea falsei idei că minorităţile maghiare din Serbia şi România ar trebui să fie protejate de NATO în care Ungaria intrase înaintea ţării noastre.

Avântul politicii neorevizioniste a guvernului Orbán va fi potenţat de declaraţia-şoc făcută de generalul Wesley Clark făcute la Seminarul neoficial al NATO organizat la Budapesta între 21 şi 23 iunie 1999 la sfârşitul operaţiilor militare din Kosovo şi Serbia. Subliniind că „dacă e nevoie, diplomaţia trebuie sprijinită cu puterea armelor”, comandantul trupelor NATO va susţine că „în conformitate cu noua doctrină a Alianţei, principiile care stau la baza Tratatului de la Versailles sunt, în prezent, depăşite”. (În context, Clark se referea de fapt la acele state care îşi pun în primejdie proprii cetăţeni, tratându-i după bunul lor plac şi riscând să destabilizeze întreaga regiune, dar cele mai multe dintre ziarele din Ungaria nu au simţit nevoia să nuanţeze…)

Existau, după cum se vede, toate premisele pentru a trece într-o nouă fază, cea a „Operaţiunii Duna” pusă la punct sub coordonarea lui László Kövér, ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete. Într-o primă fază, aceasta prevedea sensibilizarea comunităţii internaţionale, după modelul care precedase declanşarea operaţiunilor militare din Kosovo şi Serbia, în privinţa „discriminării” minorităţilor maghiare din fostele „provincii istorice” Voivodina şi Transilvania în domenii ca drepturile omului, folosirea limbii materne şi învăţământul. În a doua fază, trebuia realizată acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din ţările limitrofe şi crearea cadrului legal pentru obţinerea autodeterminării interne. În o a doua parte, acelaşi scenariu viza provinciile Félvidék din sudul Slovaciei şi Subcarpatia din Ucraina.

La 26 şi 28 iunie 1999, în staţiunile Fonyod, respectiv Balatonszárzó, au avut loc reuniuni la care au participat reprezentanţi ai grupului radical din Odorheiu Secuiesc (care ulterior vor înfiinţa Uniunea Civică Maghiară), Uniunii Maghiare Ardelene (organizaţie notorie pentru acţiunile ei revizioniste) şi liderii maghiarilor din Voivodina. Discuţiile s-au concentrat pe discutarea posibilităţilor de realizare a obiectivelor acţiunii şi a cadrului legal în care ar putea fi înfăptuită, astfel încât, în cazul refuzului autorităţilor din România şi Iugoslavia de a satisface cererile minorităţilor maghiare, Budapesta să poată cere intervenţia ţărilor occidentale, inclusiv prin intermediul NATO[2].

Cu toate că a fost sfătuit că ar fi de dorit evitarea de tensiuni cu România, ţară care a susţinut campania Alianţei, premierul Orbán a insistat pe această idee. În urma unei vizite la Budapesta, la 14 iulie 1999, a secretarului de stat al apărări SUA, William Cohen, fostul prim‑ministru Viktor Orbán a susţinut într-o conferinţă de presă că demnitarul american ar fi fost de acord ca problema autonomiei minorităţilor (maghiare) din zonă să ocupe un capitol separat în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi să fie asigurată prin garanţii internaţionale, în primul rând ale NATO.

Pentagonul a dezminţit prin Agenţia Associated Press alegaţiile premierului ungar arătând că, deşi Viktor Orbán “a stăruit cu obstinaţie ca NATO să‑şi asume problema maghiarilor din Voivodina în tratativele sale cu Belgradul în scopul mai marii stabilităţi a ţării”, William Cohen „a ocolit problema autonomiei şi nu a dorit să abordeze nici aspectul asigurării acesteia prin ameninţare militară“.

Cu toate acestea, subiectul atitudinii favorabile a faţă de garantarea securităţii minorităţilor maghiare a fost reluat în întâlnirile pe care premierul Orbán şi Tibor Szabó, şeful Oficiului maghiarilor de peste graniţe, le-au avut cu reprezentanţii lobby-ului maghiar cu ocazia vizitelor în SUA. Foarte probabil, discuţii asemănătoare au avut loc ulterior şi cu unii lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc şi ai Uniunii Civice Maghiare. Altfel nu se explică cum ceea ce începuse ca o dezinformare s-a transformat într-o intoxicare ale cărei victime ei au devenit chiar unii dintre reprezentanţii CNS şi ai UCM, convinşi că pot întinde coarda dobândirii autonomiei cât vor pentru că se află, cum ei înşişi declară, sub protecţia NATO!

O nouă etapă este marcată de lansarea ideii ca ţinutul secuiesc” să devină „ţara-mamă din interior” pentru maghiarii din „diaspora internă”. Conceptul, menit să devină cheia de boltă a stratagemelor de a obţine autonomie pe criterii etnice, a fost lansat de Zsolt Németh la 18 februarie 2000.

Cu ocazia vizitei sale la Miercurea Ciuc, numărul doi al diplomaţiei ungare a afirmat că „pentru strategia maghiarimii din România se conturează tot mai mult rolul ţinutului secuiesc ca ţară‑mamă din interior pe care să se poată sprijini (?!) maghiarii care trăiesc în minoritate în diversele regiuni din Transilvania”. Evident, pentru aceasta, „ţinutul secuiesc” (cea mai înapoiată zonă în care trăiesc maghiarii din Transilvania) trebuia să dobândească autonomie pe baza faptului că în cele două județe populația maghiară este majoritară iar în acest scop au fost folosite toate mijloacele, mai puţin cele de forţă, deşi incitări au existat.

Foarte interesantă ar fi o analiză a modului în care Fidesz şi liderii săi s-au amestecat în viaţa politică internă a maghiarilor din România mergând până la susţinerea pe faţă a episcopului LászlóTőkés şi a lui Jenö Szász, primarul Odorheiului Secuiesc, împotriva echipei lui Béla Markó. Imixtiunea s-a manifestat prin încurajarea dizidenţei platformelor radicale din UDMR şi chiar prin sprijinirea creării de formaţii politice precum Uniunea Civică Maghiară (UCM) –ulterior Partidul Civic Maghiar, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT) şi Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) care să poată fi contrapuse UDMR pe care Fidesz nu îl considera suficient de dedicată „cauzei naţionale”…

Venirea la putere în Ungaria în mai 2002 a guvernului socialist a lui Péter Medgyesi a atenuat capacităţile Fidesz PCU de a manevra direct acei lideri politici maghiari al căror extremism etnic îl incitase şi susţinuse sistematic în timpul guvernării.

Intrarea ţării noastre în NATO şi faptul că dreapta radicală, conservatoare şi naţionalistă din Ungaria a pierdut şi alegerile din aprilie 2006 a fost o şansă pentru o Românie aflată în pragul integrarii în UE şi care ar fi trebuit să-i contracareze pe cei care au făcut din fluturarea autonomiei o sursă cronică de frustrare.

 

Cronica unei diversiuni ratate – proclamarea autonomiei Ţinutului Secuiesc

Coroborarea mai multor date şi informaţii arată că, în contextul unei lupte politice fără cruţare – aşa cum s-a prefigurat cea din Ungaria începând cu 2005, anul dinaintea alegerilor generale din Ungaria, şi primăvara anului 2006 – alegerile s-au desfăşurat în luna aprilie -, atât opinia publică din România şi cât şi cea din Ungaria, precum şi clasa politică românească au fost obiectul unui şir de dezinformări şi intoxicări în vederea obţinerii unei anumite reacţii care, la rândul ei să fie folosită pentru deturnarea electoratului ungar. Folosind un exemplu la îndemână, cel al loviturilor de biliard, mecanismul acestei duble manipulări a fost cel al trimiterii bilei în mantinelă de unde ricoşează pentru a lovi o altă bilă care, în cazul unei lovituri bine calculate, intră în gaură.

În cazul prezentat mai jos, mecanismul manipulării a constat în primă fază în „amorsarea” publicului şi clasei politice din România prin punerea la cale a unor acţiuni, aşa-numitul „suport”, care să irite. Reacţiile celor afectaţi au fost apoi condamnate prin intermediul unor „cutii de rezonanţă”, punându-li-se eticheta de „intoleranţă etnică”, „antimaghiarism”, „extremism” etc. În faza a doua, ar fi urmat ca prin relatările unei părţi din mass-media ungare (pentru că subiectul cu conotaţii emoţionale era unul cu mare priză) să fie inflamată opinia publică din ţara vecină. Rezultatul urmărit era câştigarea pentru „cauza naţională” a alegătorilor indecişi şi trezirea predispoziţiei de votare în rândurile „electoratului captiv” al unui anume „client” sau „beneficiar” (pentru a folosi termeni specifici operaţiilor de dezinformare). Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că acesta ar fi trebuit să fie Fidesz – Partidul Civic Ungar care a ciupit prin intermediari coarda naţionalistă pentru a se detaşa de partidul Socialis Ungar (PSU) de care îl despărţeau doar 1-2 procente în sondajele de opinie.

Mecanismul iniţial al oricărei dezinformării constă, spun manualele de specialitate, în „amorsarea” publicului prin crearea a unui „suport”. Modul în care au fost amorsate opinia publică şi clasa politică din România ca şi cel în care a fost creat suportul se dovedeşte a aparţine unor maeştri pe cât de versaţi în arta manipulării, pe atât de lipsiţi de scrupule .

Operaţia de amorsare a început încă din luna ianuarie a anului 2005, când în Transilvania a fost programat un turneu al documentarului de lung metraj „Trianon” în care erau reluate voalat temele propagandei revizioniste din perioada interbelică. Apoi, după jumătatea anului 2005, în mai multe ziare de limbă maghiară din România a urmat o adevărată campanie de reabilitare a lui Horthy însoţită de publicarea a tot felul de jurnale ale unor ofiţeri care au comandat în septembrie 1940 trupele de ocupaţie din Ardealul de Nord.

În luna decembrie 2005, îndeosebi în publicaţiile de limbă maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Bihor, a apărut un val de articole care luau în derâdere semnificaţia zilei naţionale a României. La rândul ei, campania de „rememorare pozitivă” a perioadei care a urmat Dictatului de la Viena a continuat şi în 2006, într-atât încât până şi un ziar serios, precum Kronika de la Cluj Napoca a ajuns să se preteze la o astfel de jalnică manevră.

O dată amorsată psihologia publicului, a început derularea suportului. Acesta este constituit de diverse evenimente produse special în care publicul trebuie determinat să creadă pentru a-i crea şi întări anumite convingeri.

Pe plan extern, de exemplu, Kinga Gál, membră a Fidesz – PCU şi deputat în Parlamentul European, a prezidat, în noiembrie 2005, o reuniune internaţională pe tema autonomiei teritoriale în Europa care a precedat iniţiativa proclamării autonomiei „ţinutului secuiesc”. La rândul său, postul ungar de televiziune Duna Tv anunţă că în viitorul apropiat va lansa un nou canal ce se va numi „Autonomia”. În paralel, pe postul public Radio Kossuth, Smaranda Enache, co-preşedinte al Fundaţiei Pro Europa, îşi exprimă convingerea că Uniunea Europeană va exercita presiuni asupra României pentru ca autonomia „ţinutului secuiesc” să fie acceptată, pentru că, nu-i aşa, ideile de autonomie şi democraţie sunt strâns legate.

A urmat la scurt timp acţiunea unui aşa-numit grup de iniţiativă, format din câţiva asistenţi şi lectori maghiari de la Universitatea Babeş-Bolyai, care au determinat prin prezentarea de date şi argumente false mai multe personalităţi internaţionale, printre care şi Elie Wiesel şi Imre Kertész, laureaţi ai premiului Nobel, să semneze un document prin care se cerea scindarea universităţii clujene.

Pe plan intern, la Odorheiu Secuiesc, vor fi inaugurate 13 busturi de bronz ale unor personalităţi maghiare. (Antropologia politică caracterizează acest tip de gersturi ca „marcare de teritoriu”.) Unul dintre busturi este al „secuiului rătăcitor” întruchipându-l pe Albert Wass, scriitor şi criminal de război, condamnat pentru crime comise în septembrie 1940, şi care este omagiat public în preziua sărbătorii naţionale a României. O dată pregătită opinia publică, în final, sub auspiciile Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), este declanşată întreaga tevatură a intenţiei de lansare la Odorheiul Secuiesc, la 15 martie, cu ocazia zilei maghiarimii, a proclamaţiei care ar fi urmat să anunţe autonomia secuimii.

Dezinformarea a dat roade şi la nivelul clasei politice din România, unul dintre liderii de partidelor din opoziţie declarând chiar că, în caz de nevoie, este gata să-şi mobilizeze susţinătorii pentru a se deplasa la Odorheiu Secuiesc pentru a contracara acţiunile autonomiste. Un alt lider s-a declarat vehement atât împotriva adoptării statutului minorităţilor promovat de UDMR, cât şi a ideii de autonomie teritorială susţinută de CNS, CNMT şi UCM.

În toată această perioadă, în ediţiile electronice ale unor ziare naţionale româneşti, pe forumurile de discuţii, apar texte jignitoare la adresa românilor şi în replică, texte injurioase la adresa maghiarilor. Totul se întâmplă într-o perioadă crucială pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Din fericire, „marea adunare naţională a secuilor” şi proclamaţia autonomiei s-au dovedit a fi un „fâsz” iar ciocnirile interetnice pe care se sconta nu au avut loc…

Este interesant de văzut cine au fost „cutiile de rezonanţă” care au transmis şi au amplificat dezinformarea. În Transilvania, contribuţia esenţială nu s-a datorat mass-media electronice de limbă maghiară (CNS, CNMT şi UCM având un acces mai greu la ele decât UDMR), ci presei scrise de tendinţă radicală cum ar fi Polgári Élet, Erdely Napló sau Europai Idő. Acesta din urmă a publicat chiar o proclamaţie incendiară, pe care nu şi-a asumat-o nimeni, ca până la urmă să se afle că fusese „culeasă” de pe Internet. Poliţia din Tîrgu-Mureş a ridicat ziarul de la chioşcuri şi în urma unei sesizări conform căreia în ziar ar fi fost strecurate manifeste iredentiste. Informaţia nu s-a verificat, ziarele au fost duse înapoi la chioşcuri, fundaţia Pro Europa a protestat, o parte din mass-media din Ungaria a raportat incidentul cu lux de amănunte.

În relatarea şi comentarea pentru publicul ungar a evenimentelor care au constituit suportul dezinformării s-au remarcat îndeosebi cotidianul naţionalist-conservator Magyar Nemzet, periodicul Erdélyi Magyarság şi Duna Tv, dar şi unele dintre emisiunile televiziunilor particulare sau ale Televiziunii Ungare. Efectul cumulat asupra opiniei publice ungare este greu de estimat, dar poate fi bănuit.

După cum se vede, dezinformarea a fost gândită din timp, iar faptul că Fidesz-PCU este „beneficiarul” ei a fost evident de la început. Se ştie că Uniunea Civică maghiară (UCM) condusă de Jenő Szász, primarul din Odorheiul Secuiesc, este practic filiala politică în România a partidului lui Viktor Orbán, iar CNS şi CNMT îi stau pe aproape fiind constant încurajate politic şi sprijinite logistic.

Merită atenţie specială un aspect relevant care dovedeşte că, pentru a-şi atinge scopurile, începând cu anul 1999, Fidesz nu s-a dat înlături de la a intoxica liderii mişcărilor autonomiste din secuime inducându-le iluzia că pot întinde coarda oricât de mult pentru că există un acord occidental tacit de sprijinire a tendinţelor autonomiste, atât din punct de vedere diplomatic, cât şi militar! În consecinţă, cu puţin timp înainte de „adunarea secuiască” de la Odorheiu Secuiesc, Ferenc Csaba, secretar general al CNS, a declarat pe un post naţional de televiziune că minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” este una apărată de NATO.

Aserţiunea liderului CNS i-a contrariat pe analiştii şi comentatorii politici care nu au recunoscut sursa ei. Folosirea acestei intoxicări în contextul în care episcopul László Tőkés a proclamat ritos la o reuniune ţinută la Satu Mare că autonomia va fi obţinută, la nevoie, prin luptă, ar fi trebuit să neliniştească, dar autorităţile nu au avut nici o reacţie adecvată.

Trebuie menţionat că o dezinformare asemănătoare a avut loc în aprilie 1990, tot cu ocazia alegerilor din Ungaria. Ea a fost clădită pe suportul evenimentelor din 20 martie 90 de la Tîrgu-Mureş, o primă încercare eșuată de autonomizare a Transilvaniei, şi a contribuit substanţial la victoria electorală a Forumului Democratic Ungar condus de József Antall.

După cum se ştie, în final, Fidesz PCU a pierdut alegerile din aprilie 2006, Partidul Socialist Ungar rămânând în continuare la putere. Se poate conchide că înfrângerea dreaptei radicale, conservatoare şi naţionaliste din Ungaria, care în cazul venirii la putere ar fi promovat isteria autonomistă, poate fi considerată o şansă pentru o Românie care are serioase probleme cu incompetenţa şi lipsa de spirit naţional a clasei politice şi care va trebui să-i contracareze, pe plan intern şi extern, pe cei care au făcut din fluturarea autonomiei o sursă cronică de frustrare.

Deşi eşecul adunării de la Odorheiu Secuiesc a fost evident, conducerea Consiliului Naţional Secuiesc a organizat, pe 18 iunie 2006, la Ditrău, judeţul Harghita, o a doua adunare secuiască. În cursul manifestării, organizată cu ocazia „Zilelor Ditrăului”, şi numită pompos „Marea adunare secuiască”, s-a citit un „proiect-rezoluţie” privind autonomia aşa-numitului ţinut secuiesc.

Faptul că documentul a proclamat, nici mai mult, nici mai puţin decât dreptul la audoterminare a poporului (!) secuiesc, ca parte integrantă a naţiunii maghiare şi, pe baza acestui drept, „autoguvernarea internă a ţinutului secuiesc”; că a cerut stabilirea „limitelor teritoriale” ale acestuia care ar urma să fie condus de „organe administrative deliberative, executive şi legislative proprii” etc, reprezintă, mai mult decât simple elucubraţii ale unor rataţi politic sau diletanţi nostalgici după Regiunea Autonomă Maghiară de tristă amintire comunistă. Ele demonstrează ceea ce am documentat în cursul acestei analize şi anume că acţiunile de înfiinţare în România a unei enclave teritoriale pe criterii etnice sunt rezultatul unei strategii neorevizioniste promovate perseverent începând cu 1990. O dovedesc şi noile deziderate ale Consiliului Naţional Secuiesc pe care nici măcar fostul guvern radical şi naţionalist a lui Viktor Orban nu a îndrăznit să le proclame atunci când, cu doar câţiva ani în urmă, preconiza că „ţinutul secuiesc” trebuie să devină „ţara-mamă din interior” pentru maghiarii care trăiesc „în diasporă” în România. Ele sunt cerinţa ca guvernul Ungariei să-şi exercite „rolul protector asupra revendicărilor privind autonomia Ţinutului Secuiesc” şi pretenţia ca acesta să fie „reprezentat în ţară (sic!) şi în străinătate”…

Cel puţin ciudată, la primă vedere, este cerinţa CNS ca, în cazul că fantasmele sale nu se vor îndeplini, o nouă adunare naţională secuiască, care ar fi urmat să fie convocată spre toamna anului 2006, să revendice de la Marile Puteri care au semnat Tratatul de la Trianon remedierea lezării drepturilor colective ale maghiarilor şi secuilor din Transilvania”.

Interesant în toată afacerea este că, deşi actualele hotare au fost recunoscute internaţional în 1947, prin Pacea de la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul. „Misterul” acestei amnezii deliberate îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea de manipulare aproape magică a sloganului „Trianon”.

Reluarea sloganului după 1990, în a doua repriză a partidei care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza neorevizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a unora în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă s-a încercat şi se încearcă alimentarea, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Așa cum rezultă și din capitolele anterioare ale cărții, dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile „nedreptatea” săvârşită la Trianon, încearcă să deturneze atenţia publicului larg, neavizat,de la Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n-ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria horthysto-fascistă care s-a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor vecine cărora li s-au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate. Desigur că deplângerea „tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. Grosolana diversiune istorică care pretinde că prin tratatul de la Trianon au fost modificate „hotarele de o mie de ani” ale monarhiei ungare[3] poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.

Reclamarea eventualelor nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu-i avantajează pe neorevizioniştii de pe la noi sau de aiurea nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra atât Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, cât şi Marile Puteri semnatare în calitate lor de actuali giranţi ai tratatului. Rămâne deci „Trianonul” contra căruia se pledează cu argumente care ţin de zona afectelor, bazate, în mare parte, pe statistici falsificate şi „realităţi” inventate pentru manipularea opiniei publice.

Nu este greu de prevăzut că împlinirea în 2020 a unui secol de la încheierea Tratatului de la Trianon va prilejui demararea unei noi faze a războiului politic, diplomatic și de imagine împotriva României pe acest subiect. Totul în contextul forţării obţinerii pe baze etnice a autonomiei „ţinutului secuiesc” în calitate de „ţară-mamă din interior”, cheia de boltă a strategiei neorevizioniste.

În mod evident, schimbarea statutului României prin intrarea în NATO a adăugat un plus de stabilitate şi a constituit un factor de descurajare a politicilor neorevizioniste. Cu toate acestea, acel veritabil cal troian al neorevizionismului constituit de acţiunile autonomiste a continuat să acţioneze direct sau prin intermediul operaţiunilor de dezinformare şi/sau de intoxicare.

Totuși, nevolnicia şi oportunismul politic ale guvernelor Boc și Ungureanu, cu sprijinul tacit al fostului președinte Traian Băsescu, au permis instaurarea în chiar inima ţării a unei veritabile stări de co-suveranitate cu Ungaria.         

Ultimele evoluții politice ulterioare au aratat că autoritățile române au fost capabile să ia atitudine în privința a mai multor acțiuni antiromânești, menite să se transforme prin manipulare în „profeții care se autorealizează”.

Una dintre ele a avut loc în a doua parte a anului 2010 și a fost o operațiune combinată de dezinformare-intoxicare combătută prompt de diplomația română. Protagonistul ei a fost László Tőkés, ajuns europarlamentar prin „contribuția” regimului Băsescu iar mai apoi, cu sprijinul Partidului Democrat Liberal, chiar vicepreședinte al Parlamentului European. Acesta l-a invitat pur și simplu pe liderul spiritual tibetan Dalai Lama să facă o vizită în „ținutul secuiesc” în încercarea de acreditare a ideii că acesta este, nici mai mult, nici mai puțin decât „Tibetul României”! Scopul a fost câștigarea de capital politic și de imagine de către László Tőkés, o nouă încercare de internaționalizare a „problemei” autonomiei teritoriale pe criterii etnice a „ținutului secuiesc”, denigrarea României și compromiterea relațiilor româno-chineze.

A urmat apoi în mai 2012, cu ocazia Rusaliilor catolice, tentativa de reînhumare la Odorheiu Secuiesc a osemintelor lui József Nyírő, care în timpul regimului Horthy și-a pus calităţile literare şi notorietatea în slujba Partidului Crucilor cu Săgeți, formaţie naţional-socialistă implicată în crimele cele mai abjecte împotriva evreilor din Ungaria, a propagandei fascismului hungarist, a radicalismului ultranaţionalist şi şovin, antisemit, antiromân şi xenofob. Acțiunea urmărea ceea ce politologii definesc drept „marcare politică de teritoriu” și înființarea unui centru de pelerinaj al dreptei radicale maghiare în „ținutul secuiesc”.

Într-o scrisoare deschisă adresată premierului Victor Ponta în numele Forumului civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, al cărui președinte executiv eram, am documentat aceste aspecte. Împreună cu alte reacții ale cercurilor civice și politice, scrisoarea a contribuit în mod decisiv la împiedicarea acestei acțiuni inițiată de guvernul lui Viktor Orbán și declanșată de László Kövér, președinte al Parlamentului Ungarie și fost ministru coordonator al serviciilor secrete ungare.

În fine, cea de a treia reacție a fost la participarea unor liderilor ai organizațiilor de extremă dreapta din Ungaria Jobbik, Noua Gardă Ungară și Oastea haiducilor, la un „marș pentru autonomie” ilegal organizat anul acesta la 10 martie la Târgu-Mureș sub pretextul comemorării Zilei martirilor secui și la și la acțiunile violente care i-au urmat. În consecință, Ministerul Afacerilor Interne a decis interzicerea pătrunderii în România, pentru diverse perioade de timp, a patru cetățeni unguri referitor la care existau „indicii temeinice că fac parte din structuri implicate in activități de natura naționalist extremistă ce constituie riscuri la adresa ordinii publice și a securității naționale a României”.

Este însă inutil să ne facem iluzii. Ca exemplu de cât este de primejdios ca declanșarea unui fenomen menit să creeze o „profeție care se auto-realizează” să nu fie combătută prompt şi eficient, dobândind astfel o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte se poate vedea din articolul publicat de Transindex.ro din 02.06.2014:

Să piară Trianonul!

Cu ocazia comemorării dictatului de tristă amintire de la Trianon, la Târgu Secuiesc au fost organizate un marş şi o scurtă festivitate memorială. Oratorii au calificat ciuntirea, în 4 iunie 1920, a ţării-mamă, drept unul din cele mai dureroase momente din istoria maghiară.

Marşul organizat de Mişcarea de Tineret 64 de Comitate (HVIM) a pornit la ora 17:32, din strada Gheorghe Doja. Fluturând drapele ungare, secuieşti şi în dungi arpadiene, respectiv drapelul HVIM, scandând sloganurile Pământul Secuiesc nu este România!

Violenţa este un mijloc legitim pentru membrii HVIM, care se organizează fără îndrumare de la centru şi care nu se tem că îşi vor pierde susţinătorii. O acţiune nu poate fi exagerat de radicală. Nu există aşa ceva. Dimpotrivă, în general nu sunt mulţumiţi post factum, deseori spun că s-ar fi putut pronunţa şi mai ferm. Suntem maximalişti – notează Zoltán Szöcs, lider HVIM.

HVIM din Transilvania a fost constituită în 2003. In momentul de faţă există grupe HVIM în 14 aşezări transilvane. Activitatea unora dintre acestea este însă minimă. Din câte ştim, în momentul de faţă există celule HVIM semnificative în Târgu Secuiesc şi Cluj, însă activităţi curente se derulează şi în Bazinul Baraolt, Târgu Mureş şi Sfântu Gheorghe.

Szocs Zoltan, preşedintele HVIM Transilvania, declară că în celulele transilvane activează în total 350 de persoane. Principala diferenţă dintre HVIM şi restul organizaţiilor transilvane, din latura naţională, este aceea că HVIM nu recunoaşte hotarele trianoniene. Această organizaţie priveşte autonomia Pământului Secuiesc nu ca pe un obiectiv, ci ca pe un pas spre restabilirea Țării Sfintei Coroane.

In timp ce mainstream-ul doreşte să cucerească autonomia Pământului Secuiesc doar prin mijloace paşnice, Szocs Zoltan afirmă că trebuie să se păşească pe drumul faptelor, totul trebuie cucerit fizic, fără sânge nu se poate. (…)Suntem maximalişti – afirmă preşedintele. (…)

*

Aminteam la începutul acestei postfețe de teorema lui Thomas conform căreia dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale (chiar dacă ele nu sunt reale), în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale. În principiu, teorema descrie o falsă definire de situaţie şi arată că oamenii nu reacţionează doar la situaţiile obiective ci şi la semnificaţiile pe care le atribuie acestora. Ceea ce este primejdios este că o astfel de falsă definire de situaţie, necombătută prompt şi eficient, dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte, forţă pe care un alt sociolog american, Robert K. Merton, a numit-o „a self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Există totuși o speranță. Tot înțeleptul Epictet spunea că „Important nu este ceea ce ți se întâmplă, ci modul în care reacționezi la ceea ce ți se întâmplă”.

Dorin Suciu

Sursa: Ziaristi Online

Note:

[1] Voi folosi conceptele de „dezinformare” şi „intoxicare” în sensul pe care îl dau lucrările de specialitate în domeniu. Astfel, în Tratat de dezinformare, Vladimir Volkoff consideră că dezinformarea constă în manipularea opiniilor publicului în scopuri politice, folosind informaţii tratate deliberat cu mijloace deturnate, iar intoxicarea, care vizează un grup restrâns de factori de decizie, rezidă în a furniza informaţii eronate pentru a determina acel grup de a lua anumite hotărâri favorabile celui care practică intoxicarea.Concepte formulate asemănător sunt folosite Epoca dezinformării și de Henry Pierre Cathala.

[2] Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase, Războiul spionilor în interiorul şi dincolo de graniţele României

[3] De fapt, abia tratatul de la Trianon a permis constituirea unui stat național ungar în care, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria țară.

Categorii: ziaristi_online

MARTIRII BASARABIEI. Cum a fost ucis înfăptuitorul Marii Uniri, “părintele naţionalismului din Basarabia”, Ioan Gh. Pelivan. DOCUMENTE CNSAS

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 12, 2015 - 2:10am

Ioan Pelivan Foto Basarabia-Bucovina.Info via Dr. Ion Constantin si CNSAS25 ianuarie 2015. În urmă cu 61 de ani, într-o celulă sordidă şi supra-aglomerată din închisoarea ungurească Sighet, murea, măcinat de boli, bătăi şi inaniţie, la 78 de ani, un adevărat martir al Basarabiei şi unul dintre cei mai mari eroi necunoscuţi ai României: Ioan Gheorghe Pelivan. Cărţile de istorie ale bieţilor copii de azi uită să-l consemneze. Wikipedia e zgârcită, şi ea, cu biografia marelui român. Ioan (Ion) Pelivan: opt rânduri şi-atât. Ni se aminteşte că s-a născut la data de 1 aprilie 1876 în satul Răzeni (pe atunci județul Lăpușna, acum raionul Ialoveni) şi că a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903). A fost o personalitate politică importantă şi a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist. A fost locțiitor de judecător al orașului Bălți și creatorul primei grupări naționale din acest oraș, iar mai tîrziu a fost deținut politic. S-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954. Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia care în 1918 s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România, ne mai spune Wikipedia. Doar atât? Infim, faţă de viaţă, activitatea, opera şi jertfa cutremurătoare şi continuă a militantului pentru România Mare! Nici măcar faptul că a fost primul ministru de Externe al Basarabiei şi apoi ministru al Justiţiei în Guvernul României nu se aminteşte.

Un erou uitat

Nici anul trecut, când s-au împlinit 60 de ani de la uciderea sa, nici anul acesta, din păcate, nici una din autorităţile României de azi, sau măcar ale Republicii Moldova, nu s-au obosit să-i omagieze viaţa şi moartea martirică. Poate doar în satul său natal, la băştina din Răzeni, unde a mai fost omagiat şi în 2009 (info) sau în 2012 (audio), când liceul local a primit numele marelui patriot. “Răzeni are o semnificaţie istorică aparte, care a dat poporului personalităţi de anvergură: Elena Alistrar – unica femeie din Sfatul Ţării,  Ion Inculeţ – intelectual, care a condus cu demnitate mai multe funcţii publice în cadrul Statului Unitar Român şi să nu uităm de Ion Pelivan, marele naţionalist şi patriot român. Om de referinţă în întreaga istorie a Unirii Basarabiei cu România. Aceste trei personalităţi conferă o importanţă specială comunei Răzeni. Aveţi onoarea de a studia în acest liceu, care poartă numele unui măreţ om al istoriei”, afirma Ion Constantin, doctor în istorie, la acel moment aniversar.

Nici autorităţile de la Bucureşti nu excelează în omagierea martirului: chiar dacă peste numai câteva luni, în noaptea de 5 spre 6 mai, se vor împlini 65 de ani de la arestarea sa, urmată de aruncarea familiei sale în stradă, nici pâna acum nu există vreo placă comemorativă pe fosta sa casa din strada Ion Luca Caragiale, la nr. 7 (view), unde acum îşi desfăşoară activitatea o Casă de licitaţii.

Portalul Basarabia-Bucovina.Info, alături de istorici şi cercetători ai Academiei Române şi ai Republicii Moldova, cu susţinerea CNSAS şi a Arhivelor Naţionale de la Bucureşti şi Chişinău, îşi propune, până la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire, să redea cât este posibil din această istorie neagră, încă ascunsă printre dosare prăfuite şi, de multe ori, rătăcite deliberat. Însoţim acest demers memorialistic cu un număr important de fotografii de epocă şi reproduceri ale unor documente, inclusiv ale Securităţii, pe care, în cazul de faţă, le publicăm în baza materialului nostru.

MARTIRII BASARABIEI, este doar unul dintre proiectele dedicate de comitetul nostru ad-hoc Centenarului Marii Uniri. Am început primul nostru episod cu un material al istoricului basarabean Mihai Taşcă, apreciat cu peste 600 de trimiteri în spaţiul reţelei Facebook: Eroii necunoscuţi ai României şi soarta lor martirică: senatori şi deputaţi ai Basarabiei, militanţi pentru statul naţional-unitar român, deportaţi în Gulagul sovietic. Continuăm azi cu prezentarea tragediei lui Ioan Pelivan, ucis de aceiaşi ocupanţi sovietici, dar pe teritoriul României, în cadrul operaţiunii NKVD de decapitare a elitelor politice şi naţionaliste începute prin arestările din “noaptea demnitarilor”, la care ne vom referi mai jos,  graţie studiilor şi documentele oferite cu generozitate de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru. Astfel, în baza materialului nostru veţi putea descărca două lucrări excepţionale despre viaţa şi moartea martirului pentru Basarabia, însumând în total peste 1000 de pagini. Sperăm ca astfel, măcar prin noi – “Noi prin noi”, după cum era dictonul Societăţii “Carpaţii” a lui Eminescu, marele luptător pentru cauza românească şi unirea tuturor românilor în hotarele “Daciei Mari” -, cele opt rânduri de pe Wikipedia să se mai înmulţească, spre luminarea celor mici şi celor mari, celor buni şi celor răi. Dar mai mult decât atât, sperăm ca generaţiile de ieri şi de azi, vitregite de istoria reală, să afle, măcar acum, despre obolul de sânge adus Marii Uniri, înainte dar şi, iată, după săvârşirea ei, când sovieticii au dovedit că exterminarea este metoda de acţiune împotriva tuturor celor care le stau în cale. A meritat jertfa? Cu siguranţă, da. Dacă nu pentru noi, care n-am reuşit în 25 de ani de libertate declarată să realizăm ce au făcut marii artizani ai Unirii sub ocupaţia a două imperii, măcar pentru generaţiile viitoare.

“Părintele naţionalismului din Basarabia”

Integral la Basarabia-Bucovina.Info

Categorii: ziaristi_online

Răzvan Mateescu: Cu ziariştii Mineriadei cum rămâne? Despre Corina Drăgotescu, CTP şi alţii, fără ură şi fără răzbunare. ARTICOLE DIN ADEVĂRUL

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 12, 2015 - 1:30am

Mineriada 13 15 iunie 1990
Redeschiderea Dosarului Mineriadei din 1990 avându-l în centru pe Ion Iliescu, cel care i-a stârnit pe manifestanții din Piața Universității, iar apoi a dus minerii ca să-i măcelărească, nu poate fi disociată de cotextul social al acelei vremi și nici de o parte a presei aservită noului regim instaurat după decembrie 1989.

Cei care v-ați aflat în treacăt prin centrul Bucureștiului în acele zile cumplite, vă mai amintiți de pensionarii și gospodinele care-i aplaudau pe ortaci la fiecare colț de strada? Sângele și dinții care zburau la zeci de metri în sus, urletele de groază ale nefericiților bătuți, toate astea îi ațâțau, îi întinereau, le dădeau putere. Violența asta era ca un coctatil de vitamine pentru un organism slăbit.

Eu nu pot uita nici acum imaginile acelea. Mi-au rămas în interior și nu pot scăpa de ele nici acum.

Un tânăr în blugi, slăbuț, student probabil la Arhitectură, pentru că avea la el un echer mare, linii și planșe, era călcat în picioare, în fața fântânii de la Universitate. Nimerise și el, săracul, pe acolo…Nu i se mai vedea fața de atâta sânge! După ce l-au lăsat fără suflare, s-au pișat pe el și pe planșele lui…Mi s-a încrețit carnea pe mine și m-am gândit la mama lui…

Apoi, altă scenă înfiorătoare, aproape de biserica Sfântul Gheorghe Nou. O florăreasă, – o țigancă, da! dar om și ea, cu sânge și carne!- era târâtă pe trotuar, de păr. Țipa ca din gură de șarpe, femeia. Unul dintre mineri, beat bine, i-a rupt bluza și a izbit-o cu bocancul drept în piept. Apoi, altul, a lovit-o cu toată puterea, cu o bâtă, peste țâțele moi, care au alăptat cândva… Am văzut cum i se crapă pielea și mi s-a făcut rău! Din spate venea urlând și bărbatul ei, s-o salveze. Țiganul a tăcut rapid, după ce a primit un levier (cred!) în burtă.

Am fugit, cât am putut, spre Unirii. (n.m. Dana Fodor Mateescu) În zilele acelea de coșmar erai terminat (sau terminată!) dacă purtai un tricou cu Metallica, Iron Maiden sau Sex Pistols. Dacă aveai blugi. Plete. Geacă de piele. Dacă țineai în mâini o mapă și păreai student. Dacă îndrăzneai să zici ceva.

 *****

Desigur, printre cetățenii din centru se plimbau și instigatorii, cei care le stârneau pe gospodine, pe femeile de la APACA și pe dragii pensionari care dădeau cu Huooo de fiecare dată când trecea prin fața lor unul cu mutră de intelectual.

Dar masa asta ușor manipulabilă, mai era stimulată de ceva. Cetățenii „de bine” ai patriei n-o făceau de capul lor, din spirit civic sau convingere politică, ci și la îndemnul isteric al unor ziariști care au „luptat” mult în acea perioadă pentru discreditarea fenomenului Piața Universității, pentru multilarea și murdărirea lui, ridicându-i în slăvi pe neocomuniștii aflați la putere.

Nu trebuie să-ți faci abonament la bibliotecă pentru a lua la puricat ziarele vremii și să te convingi că așa este. Din nefericire, pentru acești oameni care au condus instituții de presă și colective redacționale, memoria Internetului le poate pune oricând oglinda în față. Având acest instrument puternic, dar și diabolic, în mână, acești oameni au încercat din toți rărunchii să deturneze scopul Revoluției și, în parte, au reușit să readucă și să reconfirme structurile comuniste atât de cimentate în timpul regimului Ceaușescu.

Pe acești ziariști cine-i judecă? Pe mulți dintre ei îi vedem și azi la televizor, taie și spânzură, dau lecții de democrație, morală, deontologie (m-ar bufni râsul, dacă n-ar fi o dramă!) au conturi, vile, mașini luxoase și, în general, îi doare-n rozetă de semenii lor.

De fiecare dată când vine vorba de Mineriadă îmi aduc aminte de Corina Drăgotescu, cea care mi-a fost șefă la ziarul Adevărul, în 2005-2006.

Despre tot ceea ce scria ea în favoarea „domnului nostru Iliescu” a relatat, (mai bine decât o pot face eu) Ana-Maria Onisei, tot în ziarul Adevărul.

În timp, consecințele acestor vorbe aruncate-n ziare, ne-au îndepărtat de Europa, zdruncinând din temelii societatea românească, iar rudele și prietenii „liderilor de opinie” au ajuns mari și tari prin ministere, primării, instituții de presă și chiar în lumea mondenă și a modei.

Iliescu n-ar fi chemat minerii, dacă n-ar fi simțit în spate limba prietenoasă și caldă a unei părți a presei române! Tot acea „presă” ar trebuie să-l apere acum, să nu fie ipocrită și să nu-l lase, om bătrân, să umble prin tribunale la 80 de ani.

Dar ei ce fac?

Dacă nu există cadrul legal pentru condamnarea „lătrăilor” din 13-15 iunie 90, un proces de conștiință ar trebui să le facă cineva, măcar să nu-i mai vedem ițindu-se din micul ecran, plimbându-și hoiturile de la o televiziune la alta, la ore de maximă audiență, dând lecții unei nații care încearcă azi, din răsputeri, să respire și să se ridice (din nou, de jos!) prin propriile puteri.

Ion Iliescu zicea că Piața Universității era plină de infractori și de golani care strică imaginea țării și destablizează democrația cu greu dobândită. Nu zău!? Actorii, poeții, profesorii, pictorii, regizorii, scriitorii, toți cei care veneau zilnic acolo, erau niște haimanale pentru Iliescu.

Cât gol imens a existat în educație și în cultură în toată această perioadă de după? Câte valori autentice ne-au părăsit, au plecat din țară, neștiute, sărăcite și umilite până în ultima clipă a vieții?

Vă întrebați de ce sunt rezultatele acestea la bacalaureat? De ce doar o treime dintre liceeni au obținut note de trecere la simulări? De ce unii cred că Nicolae Iorga a fost un compozitor și că sfântul Graal e rudă cu Sfântul Petru?

Sunt generațiile de tineri formate în, poate, cea mai neagră perioadă din istoria României, când această țară minunată avea o șansă să se îndrepte spre democrație. Din păcate, însă, din cauza acestei găști obraznice de ziariști și a neocomuniștilor din jurul lor, i s-a tăiat tot avântul. Și tot cheful de viață…

Răzvan Mateescu

Editura Mateescu via Ziaristi Online

Vedeţi şi: Fenomenul Piata Universitatii si “colegii” nostri de presa: Corina Dragotescu, Sergiu Andon, Andrei Plesu, Lelia Munteanu: “Indemn venit din caverna”. Articole aparute in “Adevarul” din 13, 14, 15 si 16 iunie 1990

Adevăr sau ficţiune?

Piaţa Universităţii continuă să fie pentru mulţi oameni un motiv de îngrijorare, datorită apariţiei actelor de violenţă din partea unora dintre manifestanţi. Că există subterane politice, că undeva un creier diabolic elaborează o tactică a demonstraţiei, că sunt în Piaţă oameni de bună credinţă, care continuă să aibă impresia că ceea ce fac ei acolo este rodul unei spontanietăţi revoluţionare, astea sunt lucruri pe care deja le ştim cu toţii. Personal, însă, nu înţeleg de ce lupta pentru putere trebuie să îmbrace asemenea forme şi nu poate fi dusă, oricât ar fi ea de agresivă verbal, doar în planul confruntărilor politice.
Cât despre Piaţa Universităţii, poliţia declară că nu intervine fiindcă îi este teamă.

Da, avem o poliţie care stă şi se uită neputincioasă atunci când este bătută, huiduită şi împroşcată cu noroi. Totuşi, pe ici, pe colo, atunci când mitingiştii săvârşesc infracţiuni de genul furturi de buzunare sau de maşini, poliţia intervine, evitând însă un impact cu demonstranţii.

Am văzut la poliţie pe unul dintre manifestanţi, reţinut pentru furt de maşini şi ceea ce m-a pus pe gânduri a fost nu situaţia jalnică în care acel om, de altfel fără antecedente a ajuns, ci trauma psihică suferită de un individ de a cărui slăbiciune de caracter s-a profitat la maximum. Chiar şi poliţiştii au fost confruntaţi cu o situaţie fără precedent, cu un om care plângea, rugând să n u fie pus în libertate pentru că îi este teamă să nu păţească ceva. am aflat de la organele de poliţie şi am văzut apoi cu ochii mei că individul, numit I.G., a fost adus la circa de poliţie într-o stare de mizerie de nedescris, având pe corp eczeme datorate lipsei de igienă personală. Un om ajuns infractor, într-o conjunctură nefericită şi care îşi va plăti scump momentul de rătăcire. Iată câteva din lucrurile declarate de I.G., consemnate în dosarele poliţiei.

În ziua de 20 aprilie, la întreprinderea unde acesta lucra s-a prezentat un individ mărunţel şi cu mustaţă, pe nume Marian, din partea Asociaţiei 16-21 decembrie, ca să ia câţiva oameni să meargă la demonstraţie, precizând că se va face grevă în Piaţa Universităţii. I.G., împreună cu alţi trei colegi de serviciu, a acceptat această propunere.

A doua zi, celor racolaţi li s-a făcut un instructaj, au fost puşi să semneze adeziuni pentru intrarea în asociaţie, adeziuni pentru punctul 8 al Proclamaţiei şi abrogarea Decretului 473. Totodată , li s-a promis o sumă de 2.500lei dacă vor sta o lună în Piaţă şi li s-au dat identităţi, date de starea civilă, adrese false. I.G. a primit numele de Braham Florin, născut în 15.09.1965, părinţii Tiberiu şi Somna, domiciliul în Techirghiol, str. Valentin Iuliu Camacea 30 (după ce I.G. a fost prins de organele de poliţie timp de trei zile a susţinut sus şi tare că acestea sunt datele sale reale, abia ulterior a recunoscut adevărata sa identitate). Instructajul a fost făcut de un cetăţean cunoscut în Piaţă sub numele de Dincă Gheorghe (George). În data de 22 a avut loc o demonstraţie, condusă de Dincă, la care a participat şi un preot, Grecu Sorin, ce făcea slujbe la oprirea coloanei de demonstranţi în faţa locurilor unde au căzut eroii Revoluţiei. La Televiziune, când au ajuns, o parte din demonstranţi au spus să intre să ocupe un post de televiziune, lucru care din fericire nu s-a întâmplat. În data de 28 aprilie, s-a trecut la organizarea patrulelor de noapte, înarmate cu bâte. I.G. era şef de patrulă pe porţiunea dintre ceasul Universităţii şi Dunărea, în timp ce simetric, pe partea Teatrului Naţional există o alta, condusă de Adrian Nemţiu. Acestea aveau ca sarcină să alunge persoanele în stare de ebrietate, organele de poliţie şi persoanele de „rea-credinţă”.

În data de 30 mai, deci o lună mai târziu, în cortul Asociaţiei au fost chemate câteva persoane, printre care I.G. şi s-a discutat prima oară despre „necesitatea” de a se face rost de o maşină. A doua seară pe 31 mai, împreună cu Vrânceanu Telu, Zaharia Valentin şi Dincă Gheorghe, I.G. a plecat spre restaurantul Budapesta, unde au fost încercate 4 maşini. Trei aveau sistem de alarmă, iar a patra, deşi nu avea o asemenea protecţie, nu a putut fi deschisă . A urmat traseul Poşta Vitan, Policlinica Vitan, iar de la intersecţia Baba Novac a fost luată o Dacie neagră cu care I.G. a fost adus şi lăsat în Piaţă, pe la ora 2, în timp ce ceilalţi au plecat şi s-au reîntors dimineaţa în jurul orei 6. A doua seară, istoria s-a repetat, de data aceasta locul spargerii a fost zona Schitu Măgureanu, iar obiectul o Dacie roşie. Pe data de 2 iunie, în jurul prânzului, infractorul a fost ridicat de organele de poliţie, la sesizarea unui cetăţean, căruia i s-a părut suspectă prezenţa lui I.G. lângă această a doua maşină, 18- B-313.

Pe tot timpul cât s-a aflat în Piaţă, I.G. a dormit în corturi şi a mâncat, după declaraţiile sale, la cantina PNŢ-cd, pe baza unor bonuri, distribuite zilnic, în valoare de 40,35, 12, 25 lei. Grupurile de cinci care mergeau la masă erau permanent însoţite de două persoane. În ceea ce priveşte igiena corporală, ca loc de baie era folosit havuzul de la Arhitectură, iar pentru necesităţi chiar şi boscheţii din faţa Inter-ului.

Cam asta ar fi, pe scurt, declaraţia lui I.G. existentă în dosarele poliţiei la ora actuală. Cât este ea de adevărată, va fi constatat de organele în drept. Nu ştim care va fi gradul de vinovăţie stabilit de instanţă şi care va fi soarta acestui nenorocit, dar un lucru e cert: am văzut un om plângând în timp ce ruga organele de poliţie să nu fie pus în libertate, fiindcă pentru el libertatea poate însemna chiar moartea.

E greu de crezut asemenea poveste şi sper, din tot sufletul, că tot ce am auzit să fie doar o ficţiune închipuită de o minte bolnavă. ( :-)nota mea)

Corina Drăgotescu

Adevărul / 13.06.1990, pag. 1

Îndemn venit din cavernă

Joi, 14 iunie, ora 10.05. Pe scara din stânga platoului din incinta Poliţiei municipiului Bucureşti sunt masaţi cei pe care minerii îi aduc în stradă. Sunt purtaţi în goană printre maşinile calcinate. Unora sângele de pe faţă li se adună în barbă. Până s-au dat prinşi s-au bătut cu furie. Antonie Dumitru (născut 25 iulie 1958), prezentator de spectacole la Hotel „Bucureşti”, este unul dintre ei, i s-a smuls cuţitul din mână cu foarte mare greutate. El contestă. O dată arestat, a devenit mieluşel. Ca şi Vlăducu Radu (20 ani, tehnician la IOR). Arată rău de tot. Abia poate vorbi. A intrat ieri în clădirea Poliţiei, înăuntru s-a îmbrăcat în uniformă de colonel, a pus şi foc şi – o dată ieşit afară – l-au hăcuit ai lui, „demonstranţii paşnici”, pe motiv că ar fi… poliţist. Acum e arestat. Ca şi profesoara de engleză Popinceanu Maria, „culeasă” din Piaţa Universităţii. E drogată. Ţipă isteric: „Arestaţi o femeie nevinovată cu copil mic acasă?” Ştef Maria depune mărturie de trecător: „A sărit la mine cu unghiile. M-a tras şi de păr. Răcnea ca şi acum: „Vedeţi unde am ajuns dacă nu l-aţi votat pe Raţiu?”

Căpitanul de poliţie Şuhan le ascultă pe amândouă. E calm, nu ştim cum de rămâne calm. În clipa asta i se aduce de pe stradă încă un om (?), avea la el două cuţite, sângele îi curgea pe faţă. Se apără: „Sunt sportiv. Fac canotaj la Dinamo. Am 21 de ani şi mă numesc Borza Ion. Sunt nevinovat.” „Suntem nevinovaţi” – preiau replica cei de pe scară. Care va fi fiind realitatea? Noi ştim ceea ce vedem. Iar asta e groaznic. Clădirea Poliţiei din Calea Victoriei arată jalnic. Am văzut etajele I, II, parterul şi podul. Nimic n-a rămas nears. Nici măcar canaturile uşilor. Molozul, sticlă spartă, cărbunii – fostul mobilier – sunt înalte de-o palmă.

Pe domnul general Bâtlan îl întâlnim în fostul său birou. Cărbune peste tot. O scândură fumegă şi acum sub picioarele noastre. Răscopt de căldură, tavanul cade cu zgomot. Ne ferim şi vorbim. Ne spune: „Ieri la ora atacului eram în Piaţa Universităţii. Ocupanţii unei maşini cu număr fals – 2-AG-132 – au împărţit „non-violenţilor” sticle cu conţinut incendiar. Cei care au făcut ce vedeţi aici nu-s oameni. Scursură din întreaga ţară, rebut social, canalii. Beţi şi drogaţi. Din biroul acesta au furat două pistoale, două încărcătoare şi un pistol mitralieră. În garaj, după ce au smuls aparatele de emisie-recepţie, au dat foc la toate maşinile. Acum nu mai avem nici una…”

În harababura de la etajul II îl întâlnim pe dl colonel Jean Chelariu. E indignat. „Eu am fost aici. În clădire au pătruns 150-200 de inşi care strigau „Fără violenţă!”, deşi uşa au spart-o izbind-o de câteva ori cu spatele unui autocamion. În clădirea M.I. ostilităţile le-a condus dl. Lupoi, fostul ministru al turismului, după revoluţie. A fost auzit ţipând: „Fiecare demonstrant să omoare câte 10 poliţişti!” (Erau Ninja pare-mi-se :-)nota mea) Zice-se că ar fi umblat după dosarele generalului Milea. Aici se vede ce au făcut, astea sunt vasele în care au cărat benzină”.

Ne strecurăm cu greu printre dărâmături, sticlă spartă şi piese arse de mobilier, fişete răsturnate şi case de fier. De noi se apropie un ins negricios: „Mă numesc Buştean Gabriel şi sunt preşedintele romilor din sectorul 5. Am venit să spun că nedesolidarizăm de faptele alor noştri – câţi au fost. Sunt foşti infractori, ne-au făcut de ruşine. Acum am vrea să ajutăm poliţia”. Intervine minerul Gheorghe Moldovan (21 ani, I.M Lupeni): „Mai bine îi ajutaţi ieri, ne scuteaţi şi nouă un drum!”


Lelia Munteanu

Adevărul / 15.06.1990, pag. 1

Acum şansa naţională cere calm

Continuând să considere că poporul ar fi prost şi slab, credul şi laş, lacom şi indiferent, mafia licitatorilor de patrie a aruncat din nou spre gâtul ţării laţul opresiunii, împletit grijuliu din funia fricii, unsă în prealabil cu alifiile unei demagogii întristător de abile. S-au aliat ori s-au pomenit aliaţi pentru acest asalt ucigaş câţiva cărturari şcoliţi, care au pregătit pomezile sub frunţile lor închiriate diavolului, cu bisericuţe de emuli avizi de un ideal ce le lipseşte, – aceştia au împletit cu tinerească destoinicie frânghia, admiţând că împletesc şnur de mărţişoare – cu clienţii stabilimentelor de sănătate psihică sau penală – nemotivat şi riscant decăzute din prerogative – care şi-au oferit braţul iute, dar iresponsabil pentru a executa lovitura. Din foişorul ascuns pe după iedera făgăduielilor de tot felul, priveau şi conduceau desfăşurarea evenimentelor naşii cei mari şi cei nepotoliţi ai revanşei, strategii care scrutează câmpul de luptă prin binocluri ce au pe lentile, în loc de miră, o literă „S” tăiată vertical de două paralele.

Au mizat în această lovitură, ce se dorea fatală, pe incapacitatea de acţiune a unei poliţii derutate sistematic prin diversiune în spaţiul conceptelor şi valorilor în mod normal intangibile. Au mai mizat pe slăbiciunea unui ministru inhibat de repetatele atacuri la persoană şi de confuzia între ordinea de drept şi ordinea istoriei. Au mai mizat pe pietricelele şi cuiele iritante apărute în bocancii cazoni, jenând vizibil şi pasul de front, şi cel de voie. Au mizat şi pe onirismul sloganurilor vivace, pe filistinismul orăşenilor obişnuiţi, pe trâmbiţata incapacitate a etniei de a scruta perspectivele.

Calculele bazate pe aceste premise, parţial reale, parţial presupuse, au fost dezminţite de evoluţia evenimentelor, mai promt sau mai lent. Dincotro urmează primejdia următoare, pentru că nimeni nu crede că primejdiile s-au sfârşit? Din multe direcţii, între care cele mai grave sunt primejdiile din noi. Iar cea iminentă ar fi pierderea calmului, lucidităţii, spiritului de dreptate. Vendeta, răzbunarea, voluptatea forţei dezlănţuite ar fi fatale. Este grav, este tragic că adevăraţii duşmani ai democraţiei au vrut să instaureze dictatura, sub masca perfidelor lozinci antidictatoriale.

Eşecul lor, eşecul acestei încercări a lor, nu trebuie să permită alte forme şi metode dictatoriale, sub alte lozinci înşelătoare. Revoluţia s-a înfăptuit, sângele a fost vărsat pentru libertate şi democraţie. Încercările de puci, inclusiv, cea maximă, de miercuri, au eşuat şi datorită forţei şi datorită virtuţilor climatului democratic, dragostei de linişte şi ordine abia înfiripate. Să le preţuim, să le cultivăm, să le sporim, cu absolută convingere că de existenţa şi solidaritatea lor depinde marea şansă a timpului pe care-l trăim ca naţiune.

Sergiu Andon

Adevărul / 16.06.1990, pag. 1

CTP:

13-15-Iunie-1990-Tovarasul-lui-Plesu-CTP-despre-mineriada-si-Piata-Universitatii-in-Adevarul

Sursa: Roncea.Ro

Categorii: ziaristi_online

Dughin, Patapieviciul lui Putin, interzis de SUA. Vlad Cubreacov ceruse acelaşi lucru pentru Republica Moldova

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 12, 2015 - 1:05am

dughin guenon patapieviciIdeologul Kremlinului Alexandr Dughin și fostul premier ucrainean Nikolae Azarov au intrat pe lista sancțiunilor impuse de Statele unite, transmite tvrain.ru citat de Unimedia. Este vorba de 14 persoane și 2 organizații între care se află şi Uniunea de Tineret Eurasiatică. „Lista neagră” a fost publicată pe site-ul Departamentului Trezoreriei SUA, informează Cotidianul.

Fostul deputat PPCD Vlad Cubreacov, care a publicat zilele acestea, inclusiv pe Ziaristi Online, un studiu despre “neopăgânismul” lui Dughin, ceruse acelaşi lucru pentru Republica Moldova încă din luna iulie a anului trecut, conforma ActiveNews. „De mult este timpul ca acest șarlatan geopolitic și pretins ”filosof”, ideolog al Imperiului Alcoolic să fie trecut în lista străinilor indezirabili pe teritoriul Republicii Moldova”, afirma Vlad Cubreacov, care publica şi o analiză a profesorului Ilie Bădescu intitulată

Dar cine este acest Dughin?, se mai întreba portalul citat. Unii spun că este un mare geopolitician, de care trebuie să ţinem seama, pentru că şi liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, ar asculta de el. Alţii că este un simplu nebun misticoid: un „Rasputin al lui Putin”. Adevărul este, probabil, la mijloc. În mod cert, credinţa sa nu este ortodoxă, pentru că ideologul rus se revendică în primul rând – ca şi Horia Roman Patapievici la începuturile cariere sale de „om de dreapta” – de la René Guénon, ocultisul „Bisericii Gnostice”.

De asemenea, cunoscutul comentator basarabean Petru Bogatu aprecia: „Când pledează pentru unirea Basarabiei cu România, dar numai sub rezerva distanţării acesteia de UE şi SUA în favoarea unei alianţe cu Rusia, Dughin ne întinde surâzând un măr dulce şi rumen, dar otrăvit pe dinăuntru. Eurasianismul său nu-i decât o armă de luptă împotriva euroatlantismului şi a democraţiei liberale în care românilor le e rezervat rolul de vasali ai ruşilor în cruciada lor antioccidentală.” Şi: „În fond, teoria lui, recurgând la retorica pan-ortodoxă, caută să justifice relansarea imperialismului rus. Nu întâmplător profesorul Ilie Bădescu, care semnează postfaţa la cartea lui Dughin „Bazele Geopoliticii”, îl supune unei critici bine argumentate, afirmând că ortodoxia „nu gravitează spre Moscova. Naţionalismul românesc va fi creştin sau nu va exista deloc”.”

Fostul deputat al Partidului Popular Creştin Democrat de la Chişinău şi membru al Consiliului Europei, cercetătorul basarabean Vlad Cubreacov, în prezent preşedinte al asociaţiei Răsaritul Românesc, şi-a continuat seria de devoalări despre ideologii şi fidelii Moscovei. ActiveNews a publicat articolul în care se arăta cum Aleksandr Dughin tună şi fulgeră împotriva Basarabiei şi României: Rusia Mare trebuie să includă și Moldova și Georgia și Ucraina, nu doar Transnistria. De la Carpaţi până la Pacific!

Finul analist de peste Prut citat de ActiveNews arată cum PPCD, fostul continuator al Frontului Popular care a mişcat Basarabia în anii ruperii formale de imperiul sovietic, riscă acum să se înfunde în „mlaştina dughinismului”. „Schimbarea de vector geopolitic și cantonarea partidului în mlaștina eurasianismului putinisto-dughinist abia urmează a fi legitimată formal”, afirmă Cubreacov, care este şi unul dintre militanţii pentru recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către autorităţile de la Chişinău.

Radiografiind scena politică basarabeană şi legăturile unor actori politici cu „eminenţa cenuşie” de la Kremlin, comentatorul citat observă, într-un pasaj intitulat sugestiv De la hommo sovieticus la hommo eurasiaticus, următoarele:

„Părerea mea, formată în baza observațiilor atente din ultimii ani, este că un număr redus totuși de persoane din Republica Moldova, inclusiv unii dintre actualii fruntași ai PPCD, s-au pus benevol, dar deloc dezinteresat, în serviciul ideologiei eurasianiste, conectându-se, cu toate consecințele, la spațiul și pârghiile de putere ale Rusiei.

Nu doar eu, ci și oricine s-a putut convinge că aceste persoane au aderat la platforma ideologică formulată de prolificul ”filosof” și geopolitician Alexandr Dughin, autor al unui întreg șir de idei otrăvite cu ținte precise. Această platformă constituie o nouă expresie manifestă și radicală a tradiționalului expansionism moscovit. Ea coincide cu optica oficială a Kremlinului.

La o analiză atentă, curentul eurasianist ni se înfățișează ca unul lipsit de onestitate și moderație intelectuală, ca și de capacitatea de a evita radicalismele și extremismul. Cauza acestui fapt stă în caracterul său nerealist, precum și în eclectismul conceptelor din care eurasianismul își trage rădăcinile.

Pentru cei interesați de analiza fenomenului vom preciza că eurasianismul geopolitic predicat astăzi de Dughin sau Putin și orientat către exterior nu trebuie confundat cu doctrina eurasianismului formulat în anii ’20-’30 ai secolului XX de către profesorul Nikolai Trubețkoi, o doctrină care se sprijinea pe asumarea moștenirii istorice și culturale tătaro-mongole, fiind orientată către interior.

Eurasianismul lui Putin și Dughin reprezintă o colecție impresionant de largă și foarte eclectică de falsuri, sofisme și prejudecăți, clișee dogmatice și etichete politice, speculații și visuri grandomane, toate servite într-un sos propagandistic condimentat cu elemente preluate din arsenalul țarismului, kominternismului, național-bolșevismului, panslavismului, misticismului politic sau panortodoxismului rus.

Scopul adepților platformei eurasianiste, când ne referim concret la Republica Moldova, este readucerea ei în matca imperială rusă, iar mai exact în prizonieratul geopolitic al Moscovei sub pretextul unor sofisme pe teme de morală, alimentate de o frică irațională față de restul lumii, mai cu seamă față de un Occident ”decadent”, ”putred” și ”muribund”, dar și de un soi de dragoste subită față de o Rusie ”puternică”, ”apărătoare și promotoare a valorilor creștine”, ”aflată în plin avânt”. Eurasianiștii visează o Rusie Mare din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir, dar nu-și ascund nici visul de construire a unui imperiu rus global și de cotropire și anexare a Uniunii Europene, care să fie pusă sub sceptrul unui țar rus pe care Dughin, prin recurs la conceptul medieval Moscova – a treia Romă, îl numește ”наш русский римский царь” (țarul nostru roman rus). Am putea vorbi aici doar despre o mitologie geopolitică sau despre fantasme, dacă adepții acestei ideologii neoimperiale nu ar insista asupra punerii programului lor în practică.

Un alt scop al eurasianiștilor este înlocuirea mentalității culturale și politice eurocentrice cu una kremlinocentrică. Consider că un asemenea efort este sortit eșecului. Și pentru că nu este la mijloc o simplă inconștiență, efortul relativ proaspeților eurasianiști de la Chișinău trădează o vinovată complicitate cu interesele Moscovei.

Scopurile pe care și le-a fixat eurasianismul putinisto-dughinist sunt irealizabile în lumea de astăzi, cu care Moscova a intrat într-un conflict deschis.

Această situație ne demonstrează că eurasianiștii de la noi, inclusiv grupusculul din fruntea PPCD, nu aderă sincer și plenar la cauza noastră națională, făcând cauză comună cu o Moscovă tot mai deșănțată și mai depășită de realități, complexată, frustrată, agresivă, violentă și sustrasă dinamicii europene și internaționale.

Vom mai reține că eurasianiștii susțin separatismul provocat și alimentat de Moscova în spațiul post-sovietic, opunându-se consolidării și afirmării depline a noilor state scăpate de sub tutela Rusiei.

Prin angajarea unora dintre fruntașii PPCD în opera de diseminare în Republica Moldova, dar și în România, a ideologiei eurasianiste de extracție neoimperială, formațiunea devine ea însăși un instrument de influență și manipulare politică al Moscovei, un banal vehicul al ideologiei Kremlinului.

Printre atleții eurasianismului de la noi se regăsesc nume cunoscute publicului larg: Igor Dodon, Mihail Formuzal, Iurie Roșca, Nina Ștanski, Piotr Șornikov, episcopul Markel Mihăiescu, Mihail Garbuz, Victor Șelin, Mark Tkaciuk, Olga Goncearova, Renato Usatâi, Boris Marian, Valeri Demidețki, Irina Vlah, Grigore Petrenco sau Dumitru Pulbere (listă incompletă). Majoritatea dintre aceștia au și formulat sau îmbrățișează ideea otrăvită a legalizării prezenței militare ruse în Republica Moldova, prin ”convertirea dezavantajului în avantaj”.”

Pentru cei interesaţi de aceasta dezbatere puteţi citi mai mult pe blogul cercetătorului basarabean Vlad Cubreacov.

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

INEDIT după 25 de ani. Revendicările protestatarilor din Piaţa Universităţii aflaţi în greva foamei: Un post de televiziune independent. Jurnalul Radio România din 11 iunie 1990

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 11, 2015 - 12:30am

Claudiu Cracea, Victor Roncea si Andreea Flondor in Piata Universitatii 1990Astăzi, în cadrul rubricii noastre “File de istorie”, publicăm ştirile de la Radio România din radiojurnalul din 11 iunie 1990. Printre primele ştiri, una despre înfiinţarea unei televiziuni independente. Mai mulţi reprezentanţi ai unor organizaţii democratice au discutat cu reprezentanţi ai Guvernului României despre această dorinţa a greviştilor foamei şi a celor care protestau în Piaţa Universtităţii. Grupul Independent pentru Democraţie a fost reprezentat la tratative de tânărul student Claudiu Crăcea (foto sus, la Arhitectură, alături de Victor Roncea şi Andreea Flondor). O dovadă că lupta pentru valorile democratice a lui Claudiu Crăcea, actualul presedinte al PNL Turnu-Măgurele, are rădăcini adânci. Pentru cei care nu-şi amintesc sau nu erau născuţi în 1990, trebuie să menţionăm că în 13-15 iunie 1990, hoarde de mineri, aduse de Ion Iliescu şi Petre Roman, au agresat mii de bucureşteni, studenţi în principal, pentru că nu erau de acord cu “democraţia originală” a comunistului Iliescu. În aceeaşi zi – 11 iunie 1990 -, la reşedinţa lui Iliescu de la Scroviştea, era hotărâtă evacuarea în forţă a Pieţei Universităţii.
Iată ştirile din 11 iunie 1990 de la Radio România:

Radiojurnalul zilei – 11 iunie 1990

La Bucureşti, primele discuţii dintre guvern şi greviştii foamei din Piaţa Universităţii s-au încheiat cu succes. S-au lansat promisiuni din partea ambelor tabere. Reprezentanţii guvernului au promis că vor susţine înfiinţarea unui post de televiziune liber, iar protestatarii au promis că vor încheia greva foamei o dată cu eliberarea unei aprobări pentru constituirea postului respectiv.

În Bulgaria, Partidul Socialist (fost comunist) a câştigat alegerile legislative cu majoritate de voturi. Rezultatul alegerilor i-a nemulţumit pe susţinătorii opoziţiei, care au ieşit şi au protestat în număr mare pe străzile din Sofia.
Primele alegeri libere din Cehoslovacia au fost câştigate de Vaclav Havel, iar alegerile din Peru au fost câştigate de candidatul independent Alberto Fujimori.

Senatorii aleşi la 20 mai au fost validaţi

Comisia de specialitate a Senatului României a început astăzi operaţiunea de validare a celor 119 senatori aleşi prin scrutinul de la 20 mai. Raportul privind aceste mandate urmează să fie întocmit până miercuri şi prezentat apoi spre aprobare Senatului la şedinţa sa în plen prevăzută să aibă loc joi, 14 iunie, ora 09:00.

Comisia de validare cuprinde 12 senatori dintre care 8 reprezintă Frontul Salvării Naţionale, 2 Uniunea Democrată a Maghiarilor din România şi câte unui din partea partidelor Naţional Liberal şi Ecologist Român. În ce priveşte Biroul comisiei de validare, preşedinte al acestuia este domnul Doru Tărăcilă, senator în circumscripţia electorală Călăraşi, reprezentând Frontul Salvării Naţionale, iar vicepreşedinţii sunt domnii Gelu Voican Voiculescu, senator în circumscripţia electorală Buzău din partea Frontului Salvării Naţionale, şi Haidu Gabor, senator în circumscripţia Harghita din partea Uniunii Democrate a Maghiarilor din România.

Claudiu Cracea in PIata Universitatii 1990 cu grevistii foamei

Primul dialog între greviştii foamei şi Guvern

Cu puţin timp în urmă, la Palatul Victoria, a început dialogul anunţat cu mai multe zile în urmă dintre o comisie guvernamentală şi reprezentanţii demonstranţilor şi greviştilor foamei din Piaţa Universităţii.
La discuţii sunt prezenţi din partea guvernului: domnii: Sever Georgescu, şeful secretariatului general, Radu Dop, adjunct al ministrului Sănătăţii, Lucian Constantinescu, din cadrul Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, Vladimir Pasti, consilier al primului-ministru, iar din partea greviştilor foamei: Dănuţ Lungu, Puiu Corneliu, Ovidiu Opilitaru; din partea organizaţiei Alianţa Poporului şi a Forumului Antitotalitar Român – Toader Mărieş, din partea organizaţiei 16-21 decembrie – Ioan Nemţiu, din partea Grupului Independent pentru Democraţie – Claudiu Crăcea (foto), din partea Sindicatului Studenţilor Academiei de Artă – Andreea Flondor, din partea sindicatului Institutului de Arhitectură – Alexandru Taboş, din partea Ligii Studenţilor – Mugurel Vasiliu.

Greva foamei pentru o televiziune liberă

La dialog, reprezentanţii greviştilor au prezentat drept unică revendicarea înfiinţării unui post independent de televiziune. Poziţia de principiu a guvernului fiind favorabilă existenţei mai multor posturi şi canale de televiziune, inclusiv private, s-a convenit că această problemă este de competenţa parlamentului căruia urmează să i se adreseze iniţiatorii. Comisia împuternicită de Guvern a dat răspunsuri şi a luat act de alte revendicări ale celorlalţi grevişti ai foamei absenţi de la dialog, urmând să le transmită celor în drept. În final, părţile prezente la întâlnire au semnat un protocol prin care se ia act de decizia participanţilor la greva foamei de a înceta această acţiune ca semn al încrederii lor în rezultatele pozitive ale dialogului de astăzi. La întâlnire s-au prezentat şi împuterniciţii din partea asociaţiilor Alianţa Poporului şi 16-21 decembrie care au cerut satisfacerea listelor lor de revendicări cu caracter politic.

“Vom înceta greva foamei”

Agenţia de presă “Rompres” a difuzat din partea greviştilor foamei din Piaţa Universităţii următorul comunicat:
“Noi, cei care facem greva foamei în Piaţa Universităţii, anunţăm opinia publică că, în urma protocolului încheiat astăzi cu secretarul general al Guvernului, vom înceta greva foamei aşa cum ne-am angajat, dar la data când ni se va da în mod real o autorizaţie completă pentru un post de televiziune independent.

Până în prezent noi am obţinut doar promisiunea că reprezentanţii Guvernului vor susţine rezolvarea cererii noastre. Din păcate, nu s-a precizat în protocol nici la ce nivel se va susţine cererea noastră, nici când şi, mai ales, nu ni s-a dat asigurarea că cererea noastră va fi într-adevăr rezolvată, ci doar susţinută. În consecinţă, invităm Guvernul să aibă deplină încredere în promisiunea făcută de noi că vom înceta acţiunea de grevă la data precisă la care ne va fi eliberată aprobarea definitivă pentru postul de televiziune independent şi privat de către toate organele competente.”
Comunicatul parvenit prin intermediul Rompresului este semnat de 19 grevişti ai foamei.

Surse: Turnu cu Stiri, Jurnalul si Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

“Neo-păgânul” Alexandr Dughin, desfiinţat complet de Biserica Ortodoxă Rusă. Iurie Roşca, acuzat că este “în serviciul ruşilor” de foştii Frontişti basarabeni

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 10, 2015 - 2:10am

Dughin si Rosca la PPCD in Chisinau snimok_ekrana_2013-06-20_v_22.31.31Vlad Cubreacov: Astăzi, 8 martie 2015, m-a sunat domnul Ion Moraru de la Mândâc, Drochia, care mâine va împlini 86 de ani. Chiar dacă nu ne-am auzit de câțiva ani, am discutat lung, pe așezate, ca vechi prieteni, de parcă nu ne-am întâlnit de o zi-două.

Întâi, domnul Moraru m-a întrebat dacă am citit volumul lui Alexandr Dughin ”A patra teorie politică. Rusia și ideile politice ale secolului XXI” tradus, prefațat, editat și promovat de Iurie Roșca. Apoi m-a întrebat ce părere am despre Dughin și despre ideile lui.

I-am răspuns domnului Moraru că am citit atât versiunea rusească originală, cât și traducerea selectivă, mai exact premeditat omisivă, a lui Iurie Roșca, și că punctul meu de vedere asupra lui Dughin și a ansamblului său eclectic de idei coincide cu punctul de vedere formulat de Patriarhia Moscovei cu ani în urmă, că Dughin este anticreștin și anticristic, un corifeu al neoimperialismului moscovit.

Domnul Moraru mi-a atras atenția asupra ideilor lui Dughin despre ”sacralitatea imperiului rus”, despre ”hotarele tuturor neamurilor și lipsa de hotare ale poporului rus” și despre ”îndemnurile la violență și vărsare de sânge”.

  • Vlad, credința ortodoxă este profanată de acest Dughin. Acolo unde încep vărsările de sânge și violența se termină creștinismul. Mă doare foarte mult cum au putut Dughin și eurasianismul lui să-l prelucreze pe Iura [Roșca]. Citește, când ai timp, sfârșitul capitolului 11 din Cartea prorocului Daniel, acolo unde se spune despre Regele Nordului. Eu cred că este vorba despre Regatul Mokșa, care se va prăbuși. Iar despre ce face Iura cu acest Dughin, primesc întrebări de la multă lume. ”Domnule Moraru, l-ai susținut altădată și iată ce face Iura!”. Da, l-am susținut, dar nu în lucruri ca acestea! Eu nu sunt de acord cu Dughin! Sunt cutremurat de ceea ce face Iura! Vlad, să știi că eu nu respir cu doi plămâni diferiți! La vârsta mea eu am același crez cu care am pornit la drum la 17 ani: credința creștină ortodoxă, limba română și același neam românesc.
  • Domnule Moraru, să știți că noi gândim la fel, sufletele noastre sunt făcute din aceeași substanță. Și eu sunt cutremurat de ceea ce face Iurie. El este în serviciul rușilor. Am scris un material - PPCD și fundătura eurasiatică – și am arătat fața adevărată a acestui Dughin și a dughiniștilor de la noi. Sunt la fel de dezgustat ca și dumneavoastră.

***

Ion Moraru Frontul Popular din BasarabiaIon Moraru s-a născut la 9 martie 1929, în satul Mândâc, județul Bălți, astăzi în raionul Drochia. Ion Moraru a fost, împreună cu Vasile Țurcanu și Petre Lungu, fondator al organizației antisovietice ”Sabia Dreptății”. Cu sediul în Liceul Pedagogic (fost Liceul „Ion Creangă”) din Bălți, acest grup de rezistență armată antisovietică a fost activ în oraș în timpul perioadei staliniste. Grupul „Sabia Dreptății” a fost descoperit de NKVD în 1950, iar membrii săi arestați. A fost judecat și condamnat în conformitate cu art. 58.10-11 și art. 33 ale Codului penal al URSS, fiind declarat „dușman al poporului, deosebit de periculos social”, stabilindu-i-se, după ispășirea pedepsei, exilarea pe un termen de 10 ani în regiuni îndepărtate ale URSS. Timp de un an, Ion Moraru a fost întemnițat în același lagăr din Ekibastuz ca și Aleksandr Soljenițin. A scris și publicat volumele ”Pustiirea” (2005), ”Treptele infernului” (2007) și “Fata cu miros de busuioc” (2011). Este decorat cu Ordinul Republicii de către Președintele interimar Mihai Ghimpu. A fost ales președinte de onoare al PPCD. Crezul său: ”Cred în bunul Dumnezeu şi în veşnicia neamului românesc, urăsc de moarte minciuna ruso-bolşevică şi voi lupta până la moarte împotriva ei”.

Sursa: Vlad Cubreacov

Departamentul Misionar al Patriarhiei Moscovei a Bisericii Ortodoxe Ruse despre învățăturile neopăgâne ale lui Alexandr Dughin

DughinÎnvățătura lui Alexandr Dughin

Doctrina

Printre doctrinele neo-păgâne, opiniile lui  Al. Dughin ocupă o poziție aparte. În particular, acest lucru se explică prin poziția autorului, șef al mișcării „Eurasia”, prin faptul că este unul dintre ideologii cunoscuți ai mișcării „Rusia”, prin colaborarea sa activă cu Comitetul Islamic și prin aceea că este un politician ambițios.

Învățăturile sale, transformate coerent în ideologia mișcării Eurasia, nu pot fi examinate separat de concepția despre lume a mentorului său spiritual, René Guénon, a cărui biografie conține unele date ce ne permit să evaluăm mai obiectiv latura spirituală a doctrinei lui Al. Dugin.

În plus, sunt de asemenea clarificate rolul și poziția Bisericii Ortodoxe, prevăzute de Al. Dughin în documente programatice și alte scrieri legate de organizația OPOD (Mișcarea Socială și Politică Pan-Rusă) Eurasia și de crearea viitoarei Uniunii Eurasiatice.

Toate documentele folosite pentru pregătirea acestui capitol au fost publicate în mass-media publice. Opiniile lui  Al. Dughin, ale mentorilor și discipolilor săi au fost luate din monografii, anuare, mijloace de informare în masă conduse de acesta și din alte publicații distribuite mai ales de întreprinderi comerciale controlate de mișcarea Eurasiatică și de alte structuri dependente de autor.

Despre autorul doctrinei

Alexandr Gelevitch Dughin [1] s-a născut în 1962 în regiunea Celiabinsk. Tatăl său a fost general, a lucrat în Administrația Centrală a Sistemului de Informații a Statului Major General al Forțelor Armate ale URSS. Tatăl general și-a plasat fiul, care nu a terminat Școala de Aviație de la Moscova, la arhivele KGB. Dughin știe aproximativ 10 de limbi europene și stăpânește limba ebraică. Ambițiile lui  Al. Dughin au făcut din el, la vârsta de 35 de ani, omul numărul doi în Partidul Național Bolșevic al lui Eduard Limonov. Este entuziasmat de francmasonerie și de fascism. A fost un inamic al „Imperiului Sovietic”. În prezent, susține opinii total opuse (a devenit un apologet al lui Stalin și al Uniunii Sovietice, NT).

În 1991 a fost publicată prima sa carte, „Calea Absolutului”, în care sunt expuse fundamentele orientării sale religioase. În 1992 începe să editeze revista „Elemente”. În 1993 publică bestseller-ul „Teoria Conspirației”, care a devenit echivalentul romanului de acțiune englez „Spy Hunt”. În cartea „Teoria Conspirației” a fost dezvoltată tema relațiilor secrete dintre CIA și KGB.

Potrivit propriei sale mărturisiri, Al. Dughin se considera în tinerețe „un fascist mistic”, iar în prezent s-a transformat în „fascist ortodox”.

Al. Dughin îl consideră pe ezotericul francez din prima jumătate a secolului al XX-lea, René Guénon (15 nov. 1886 – 07 ian. 1951), drept maestrul său, autoritate recunoscută și incontestabilă, emisarul autentic al teoriei escatologice, văzând în el figura-cheie a acelei perioade. El scrie: „René Guénon este emisarul centrului suprem pentru timpurile din urmă, pentru vremea lui Kali Yuga, iar principiile Tradiției formulate de el (ansamblul „cunoștințelor non-umane transmise de la o generație la alta de către casta preoților” sau de alte instituții similare) vor servi drept bastion al mântuirii pentru cei care vor trebui să lupte împotriva „Lumii acesteia” și a „Prințului ei”, să reînvie Tradiția în dimensiunea ei autentică, non-umană și „angelică” și, încheind ciclul, să elaboreze fundamentele sacre ale Epocii de Aur care se apropie.” [2]

Unul dintre obiectele fundamentale ale cercetărilor lui Guénon este o versiune a metafizicii în care conceptele hinduismului au avut o mare influență.

În încercarea de a-l justifica pe Guénon (și, prin urmare, de a-și justifica propriile concepții asupra creștinismului),  Al. Dughin spune că „particularitatea tradiționalismului lui Guénon îi face, uneori, pe membrii conservatori ai Bisericii să considere în mod greșit ezoterismul și sinteza la care el se referă drept ocultism și sincretism.” [3]

Iar în 1912, Guénon s-a convertit la islam și a luat numele arab de Abd-el-Vakhed-Iakhia – Slujitorul Celui Unic.

Cu toate acestea, mai departe [4], Dughin indică faptul că „Guénon a primit inițierea masonică de la neo-rosicrucianul Theodor Reuss, care i-a fost prieten, camarad de arme și responsabil pentru inițierea lui A. Crowley.” [5]

Să nu uităm că Guénon reprezintă o autoritate incontestabilă pentru  Al. Dughin.

Neopăgânismul în lumina concepțiilor metafizice ale lui R. Guénon și  Al. Dughin

Primele cercetări religioase ale lui  Al. Dughin datează de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut și sunt legate de crearea almanahului „Înger blând”, în ale cărei publicații sunt examinate sursele spirituale ale învățăturilor unui nou Mesia. Iată ce scrie echipa redacțională în această ediție [6]:

„Sarcina noastră fundamentală … o constituie restaurarea tradiției integrale în dimensiunea sa totală… Almanahul „Înger blând” luptă pentru restaurarea spiritului medieval, a modului de gândire medieval, a religiozității medievale și a concepției medievale despre stat.” Dar, așa cum vom vedea mai jos, Dughin interpretează aceste concepte „medievale” din punctul de vedere al neo-păgânismului.

În limitele Tradiției menționate, Dughin recunoaște primatul neființei: „orice metafizică tradițională cu valoare deplină recunoaște prioritatea neființei asupra ființei” [7]. Iată aici una dintre propozițiile (răspunsurile) gnozei escatologice a lui  Al. Dughin: „Ființa a apărut ca o dovadă că neființa, care o conținea înainte de apariția ei, nu este ultima instanță și că, dincolo limitele ei este prezent Celălalt, care nu coincide nici cu ființa nici cu neființa [8]. Din punctul său de vedere, ființa „nu-și poate afirma nici primatul său asupra neființei, pentru că ar contrazice adevărul, de vreme ce ființa pură nu este altceva decât traducerea în realitate, sub forma lor logică, a posibilităților neființei care a precedat-o.” [9]

În mare, doctrina spirituală a lui  Al. Dughin este concentrată în almanahul „Sfârșitul lumii. Escatologie și Tradiție” (Moscova, Ed. Arktogaia, 1998). Însuși  Al. Dughin numește această publicație „manual de istoria religiilor”. Dar aspectele istorice ale diferitelor credințe conținute în această lucrare sunt prezentate din punctul lui de vedere propriu (și cu totul neobișnuit). Acest lucru contrazice definiția cărții ca lucrare istorică și îi conferă un aspect dogmatic. Amestecul de credințe creștine, runologie, concepte păgâne, diverse teorii cosmogonice este doar o mică listă a libertăților lui de diletant față de materialele colecției.

Inserând în colecția istorică [10] un capitol din volumul „Calea Absolutului” („Gnoză Escatologică”),  Al. Dughin constată că doctrina sa religioasă este deja formată.

Justificând apariția unor noi religii și culte în limitele Tradiției, Al. Dughin scrie literalmente următoarele: „Regulile și structurile ezoterice ale Tradiției se transformă în conformitate cu situația mediului cosmic și, prin urmare, apar noi religii și tradiții, noi forme de cult și noi practici.” [11]

Această declarație are consecințe profunde. Dacă mediul cosmic este constituit de neființă care dă naștere ființei, atunci apariția unor noi religii și culte (posibilă doar în limitele ființei) este un fapt obiectiv (din punct de vedere metafizic) iar aceasta înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, va apărea o nouă religie în limitele Statului Eurasiatic și, de asemenea, că va fi absurd să i se opună rezistență.

Trebuie menționat faptul că această afirmație este inclusă în secțiunea din „manual” dedicată analizei învățăturilor religioase ale lui A. Crowley.

Astfel, putem defini deja doctrina religioasă a lui  Al. Dughin ca pe o interpretare a metafizicii hinduismului combinată cu conceptele marxismului ortodox. Sub aspect lingvistic, această doctrină ia forma unei terminologii pseudo-științifice, extrem de atrăgătoare pentru diletanți, pentru cei care, ca Al. Dughin însuși, au abandonat studiile universitare și împărtășesc idealurile ideologiei comuniste.

Ortodoxia în interpretarea lui  Al. Dughin

Dughin face o analiză a Ortodoxiei pornind de la poziția tradiționalistă a lui Guénon, avansând teza că: „De regulă, dacă Biserica creștină urmează o orientare tradiționalistă și conservatoare, în cel mai bun caz, ea constituie suportul fundamental pentru conservarea aspectului ezoteric, ritualic și dogmatic… Biserica fie își limitează activitatea non-liturgică printr-un moralism simplificat, fie, ceea ce este mai rău, încearcă să se ocupe de apologetică, bazată pe teorii fundamental seculare, moderne și antitradiționale, fie, ceea ce este îngrozitor, tinde spre sincretism, ecumenism și chiar spre neospiritualismul cel mai abject… ” [12]

În lucrările lui Al. Dughin se manifestă în mod clar efectul legii dihotomiei. De exemplu, tentativa de a cerceta credințele pre-creștine și pre-ortodoxe ale Rusiei îl duce pe Al. Dughin la concluzii paradoxale. Iată una dintre ele: „Creștinismul nu a înlocuit, ci a ridicat și a consolidat vechea credință pre-creștină.” [13]

El scrie: „Când avem în fața noastră o tradiție cu adevărat importantă și autentică, putem aproape întotdeauna să-i descoperim transcendentalitatea și caracterul imanent, deoarece această ultimă caracteristică alcătuiește partea ei interioară și ezoterică.” [14], adică, la  Al. Dughin păgânismul este, de asemenea, o presupusă Ortodoxie, încă și mai bună și mai originală. „Aspectul imanent” este concepția mistică despre lume a lui  Al. Dughin și a adepților săi. Această concepție provine în special din aceea că e suficient să ne gândim la o „conspirație”, și ideea de conspirație deja devine realitate iar, de vreme ce gândesc „eu”, acesta este un fapt mult mai important din punct de vedere metafizic decât realitatea concretă. [15]

„Aspectul imanent” nu distinge între ideile care își au un fundament în viața cotidiană și ideile nominale (sau pur și simplu fictive), acordând preferință celor fictive. Eșecul tentativei de a asocia „aspectul imanent” creștinismului se manifestă într-un mod deosebit de vizibil în încercarea de a interpreta Crezul, întreprinsă de  Al. Dughin, în care, în general, cade în francă erezie [14]. Astfel, el susține că Crezul de la Niceea este o profesiune de credință cu „o concesie mică acordată unor prejudecăți creștine”. În plus,  Al. Dughin numește de obicei Crezul: „Formulă de credință” [16]. În același timp, consideră că primele trei articole (sau, în terminologia lui  Al. Dughin, „puncte”) oferă o imagine absolută și desăvârșită a metafizicii [17].

În „operele” sale [18] Al. Dughin pur și simplu comite blasfemie când afirmă un anumit aspect substanțial (existențial, ontologic) al Sfintei Treimi. El neagă revelația că Dumnezeu este Creatorul lumii și că El transcende mereu orice aspect existențial.

Dughin introduce o inovație în doctrina nemuririi sufletului. Și anume, scrie că: „Sufletul, o formă subtilă, țesută din substanțele atmosferei, supraviețuiește corpului în care și-a petrecut viața pământească și poate trăi independent, chiar și după moartea trupească… Însă drumul spiritului spre cer este imposibil… pentru sufletul individual, pentru că această lume, prin definiție, nu admite în sine ființe îmbrăcate în formă.” [19] Dar în conformitate cu învățătura ortodoxă, Dumnezeu creează sufletul prin suflul Său creator [20].

Dughin insistă, într-un un sens pur teosofic, asupra „descoperirii în personalitatea umană” a unei substanțe radical diferite de vechiul „eu” obișnuit al individului. El afirmă că această descoperire se produce în timpul botezului [21]. Iar în asta Al. Dughin vede o cale pentru „mântuirea” ființei umane.

O astfel de afirmație contrazice diametral definiția lui Ioan Damaschinul: „sufletul este o substanță vie, simplă și necorporală, invizibilă ochiului omenesc, nemuritoare, înzestrată cu înțelegere și rațiune și neavând o imagine (formă) determinată”. Acesta acționează cu ajutorul corpului organic și îi comunică viață, creștere, simțire și forță generatoare. Inteligența sau spiritul aparține sufletului, nu ca ceva diferit, separat de el, ci ca partea lui cea mai pură. Ceea ce sunt ochii pentru trup, aceea este inteligența pentru suflet. Sufletul este o ființă liberă, înzestrată cu capacitate de voință și acțiune. El este „susceptibil de a se schimba prin voință.” [22]

Concepțiile și declarațiile eronate și, uneori, de-a dreptul eretice ale lui Al. Dughin sunt completate de runologie, de doctrina privind caracterul ciclic al fazelor cosmice și de alte credințe păgâne.

Conform suspomenitei legi a dihotomiei, utilizate larg de Al. Dughin pentru a-și elabora lucrările, el ajunge la concluzia inevitabilă că există două tipuri de hinduism după Guénon – unul bun și unul rău. Cel „rău” este cel occidental și cel „bun”, cel oriental, presupus ortodox. Al. Dughin vede „un viitor luminos” pentru ortodoxie într-o combinație dintre principiul exoteric al Bisericii (adică, al organizării ecleziastice), cu gnoza ezoterică păgână. Această abordare, conform descrierii lui, ar deschide „posibilități nelimitate pentru o înțelegere profundă și neașteptată a ortodoxiei ruse” [23]. Astfel, Al. Dughin afirmă că în persoana „ereticilor gnostici” există deja un fond de ortodoxie, lipsind doar aparatul metafizic. De aceea, singura cale constă în a se adopta religia tradițională și apoi a se încerca, în mediul acestei religii, pătrunderea prin practica spirituală, rituală și intelectuală în aspectele sale ezoterice interioare, în misterele sale ” [24].

Al. Dughin recomandă: „pentru ca gnosticii să nu fie supuși influenței ideilor creștine, ei ar trebui să aspire către reducerea la minimum a dimensiunii umane, pământești și seculare a Bisericii…, cu toate acestea este indispensabil să insistăm asupra misticii și desăvârșirii Bisericii, subliniind aspectul ei atemporal, benefic și transformator” [25]. Mai mult decât atât, el crede că „sarcina fundamentală pentru aplicarea principiilor tradiționalismului integral în cazul creștinismului și, în special, al ortodoxiei, presupune să devii un adept ortodox nemijlocit al lui Guénon” [26].

Aceasta nu este nimic altceva decât o chemare la crearea în cadrul ortodoxiei a unei noi tendințe (secte), adică, o tentativă de schismă, pur și simplu.

Al. Dughin ignoră în mod evident faptul că păstrătoarea adevăratei Tradiții – Biserica – se păzește și se va păzi în viitor de societăți secrete în sânul ei. El prezintă situația ca și cum ar putea să alăture Bisericii, cum dorește, credințele lui păgâne.

Conform părerii îndrăznețe a lui  Al. Dughin, „Dacă am fost răscumpărați de Hristos, atunci, în principiu, în noi nu există păcat și trebuie să mergem cu îndrăzneală spre lumea îndumnezeiri și nu să ne numărm cu meticulozitate imperfecțiunile” [27]. Astfel este pusă la îndoială o parte fundamentală a vieții spirituale, pocăința, spovada, cu alte cuvinte, cititorul este, de fapt, chemat la un refuz voluntar de a participa la cele mai importante Taine ale Bisericii, care constituie o parte obligatorie a vieții ortodoxe.

„Revoluția religioasă este văzută de Dughin ca păstrare a tuturor aspectelor dogmatice, rituale, doctrinare și simbolice ale credinței ortodoxe. Această revoluție, însă, distruge acele contribuții intelectuale cu caracter aristocratic și protestant sau de conformism sovietic și, cel mai adesea, de tendință liberală, care sunt în mod eronat asimilate astăzi cu Biserica și care îi îndepărtează de ea pe mulți oameni demni, puternici și nobili, cu tendință revoluționară” [28].

În obiectivele sale, Al. Dughin se apropie de aşa-numiţii modernişti: „kocetkovişti”, „menevişti”, „borisovişti”, „jeludkovişti” şi alţii. El încearcă insistent să „adapteze” ortodoxia la păgânism, iar sus-numiţii „modernişti” îi vin în întâmpinare, stricând ortodoxia din ei înșiși, dar şi din minţile şi inimile adepţilor lor. „Acest om s-a pus pe sine deasupra legii umane şi dumnezeieşti, şi-a ales un punct de vedere în afara binelui şi răului, mai presus de lege şi de har [29]”. Şi dacă reprezentanţii curentelor novatoare enumerate merg pe pretinsa cale a simplificării conceptelor religioase recunoscute, atunci Dughin, din contra, se străduieşte din toate puterile să transforme ceea ce este evident în ceva de neînţeles şi ambiguu, utilizând în acest scop aparatul conceptual şi filologic al metafizicii.

Se poate considera că doctrinele religioase ale lui  Al. Dughin se prezintă ca o compilaţie de învăţături de credință occidentale (protestante) şi orientale (hinduse). Acestea nu au în sine nici o bază spirituală ortodoxă şi nu pot fi considerate o învăţătură religioasă deplină, în sensul investit în acest concept de mediile academice, teologice şi filozofice.

Atitudinea lui  Al. Dughin faţă de Islam

Una dintre primele manifestări oficiale pe care le-a organizat mişcarea „Eurasia” a fost conferinţa islamică „Ameninţare din partea Islamului sau ameninţare pentru Islam”. Conferinţa a avut loc la 29 iunie 2001 în clădirea „President-Hotel” sub preşedinţia speakerul-ui Dumei de Stat, Ghenadi Selezniov, a Muftiului Suprem al Rusiei, Talgat Tadjuddin, şi a lui Alexandr Dughin (acesta devenise deja consilier al lui Selezniov pe chestiuni de geopolitică). Un număr special al „Revistei Eurasiatice” a fost consacrat relaţiei mişcării cu Islamul. De la Departamentul de relații bisericești externe al Patriarhiei Moscovei, Părintele Vsevolod (Ciaplin), a publicat în paginile acelui număr un articol care ocupă doar puţin mai mult de 5% din volumul total al revistei.

Menţionăm că în niciunul dintre articolele pe tema islamului nu există referinţe la multiplele manifestări de extremism ale pseudoislamiştilor. Mai mult decât atât, într-un articol [31] al unuia dintre autorii permanenți ai publicației, Hoj-Ahmed Nuhaev, se propune crearea pe „teritoriul Ceceniei de Sud a unei case comune Eurasiatice”, o organizaţie construită pe principiile doctrinei hanifite (unirea musulmanilor, creştinilor, evreilor şi tuturor oamenilor de bună credinţă care sunt gata să se supună acestei orânduiri, în jurul misiunii comune de însănătoşire a Pământului şi de însănătoşire a sufletului omenirii contemporane).

Ideile lui H. – A. Nuhaev îi sunt foarte apropiate lui Dughin. De exemplu, el propune construirea Statului Eurasiatic în două etape:

–  În prima etapă se creează CUSA – Confederaţia Unită a Statelor Autoritare;

–  În etapa a doua aceasta se transformă în Casa Comună Eurasiatică.

Se pare că islamul îi este cel mai apropiat lui Dughin ca bază spirituală a eurasianităţii.

Sunt interesante reflecțiile lui Dughin despre „a treia capitală [32]”. Analizând rolul oraşelor Kiev, Moscova şi Sankt-Petersburg în istoria Rusiei, menţionează faptul că, în Rusia Moscovită, etnia o constituie mai ales velicorușii (veliko = mare, NT), totuşi, numeşte acest stat „turco-slav”. Din punctul său de vedere, capitala ideală a Eurasiei este Kazan. În susţinerea afirmațiilor sale, el scrie: „Ivan cel Mare (cel Groaznic) a acţionat ca urmaş legitim al voinţei geopolitice a Hoardei, ca un ţar velicorus propriu-zis, în care rădăcinile slave sunt logodite cu sângele tătăresc sub steagul de luptă al ortodoxiei bizantine”. El consideră că „Tatarstanul este un exemplu de subiect al federaţiei eurasiatice. Graţie impulsului tătăresc, turcic, ruşii s-au autoconştientizat ca velicoruşi, despărţindu-se odată pentru totdeauna de modelul de statalitate malorus (malo = mic; termenul este folosit pentru ucraineni, NT). Elementul tătăresc este cel mai important factor atât al etnogenezei velicoruşilor cât şi al statului – al genezei Rusiei înseşi – Eurasiei”. Şi, în sfârşit, cea mai interesantă afirmaţie: „Islamul hanifit tătăresc este preţios pentru Eurasia nu ca o „ortodoxie nedesăvârșită”, ci ca o varietate pravoslavnică (ortodoxă) a islamului. Şi, viceversa, pentru islamul ortodox nu există o tradiţie mai apropiată decât Biserica ortodoxă. [33]

Alexandr Dughin consideră că metodele metafizicii sunt potrivite nu numai pentru studiul ortodoxiei, ci şi pentru cel al islamului. Astfel, el invocă opinia cunoscutului metafizician islamist Gheidar Djemal, opinie ce coincide cu a sa: „Sfârşitul este mai fundamental decât începutul… Negaţia este cea mai fundamentală dintre toate realităţile [34]”.

Este grăitor faptul că acest articol al lui Dughin a fost publicat în ziarul comuniştilor ruşi „Zavtra” (Mâine, NT), nr. 21 (338) din anul 2000. Totodată Al. Dughin demonstrează totala necunoaștere a unui document analitic precum „Jihadul poporului tătar în Rusia” [35], în care agresiva „apropiere” a islamului de ortodoxie este reflectată cât se poate de limpede.

Dacă este să se ia în considerare apelul lui Al. Dughin la uniunea prioritară cu statele musulmane şi posibila preluare de către acestea a puterii în Uniunea Eurasiatică, atunci apare următoarea întrebare:

Ce mecanisme propune Al. Dughin să fie utilizate pentru evitarea repetării situaţiei create în Afganistan la ora actuală (se are în vedere aducerea în faţa judecăţii a misionarilor creştini de către talibani)?

Având în vedere faptul că, după spusele Sheik-ul-Islam-ului Talgat Tadjuddin, populaţia musulmană va acorda susţinere deplină preşedintelui Putin, se poate considera că ea va proceda la fel şi în ceea ce-l privește pe Al. Dughin, care îşi demonstrează în mod deschis subordonarea servilă față de acţiunile conducerii ţării.

Poziţia în privinţa masoneriei contemporane

În concepţia lui Al. Dughin, masoneria este o mişcare iniţiatică în principiu „bună”, care s-ar fi divizat sub influenţa unor forţe din exteriorul ei, într-una rea, „egipteană”, şi una bună, „creştină” [36]. Astfel, Al. Dughin demonstrează totala sa neînțelegere a doctrinei masoneriei, care neagă oricărei religii calitatea de fundament spiritual al existenţei societăţii.

Cu toate acestea, prezintă interes discuţia lui Al. Dughin (în acest caz el a vorbit în calitate de autor al almanahului „Înger blând” – IB) cu şeful ramurii franceze a „Ordinului Templierilor Orientali” (reformat ulterior de Aleister Crowley), un anume frate Marcion (Cristophe Bouchet) [37], în timpul unei vizite a acestuia în Rusia.

Luând în discuţie activitatea masonilor pe parcursul câtorva secole, fratele Marcion analizează latura ocultă a activităţii trupelor SS ale Germaniei hitleriste (Schutzstaffel - trupele de apărare, principala forţă armată paramilitară subordonată Partidului Naţional-Socialist-Muncitoresc-German, NT) considerând că „majoritatea studiilor consacrate cercetării naţional-socialismului sunt simplificări vulgarizatoare care… tind să-l prezinte ca pe un rău absolut”. El consideră, bazându-se pe publicaţiile Savitriei Devi Mukerji, soţia brahmanului Mukerji, că „în interiorul naţional-socialismului a existat o evidentă tendinţă mesianică”.

Tot aici, fratele Marcion afirmă că „tot ceea ce se spune că s-ar fi petrecut în lagărele de concentrare naziste (ca şi în cele staliniste) este o uriașă exagerare”.

(Pare-se că fratele Marcion nu cunoaşte materialele procesului de la Nürnberg).

După cum a mărturisit fratele Marcion, secţiuni ale lojei masonice există în multe ţări ale Europei Occidentale, printre care şi Iugoslavia (Republica Federativă Iugoslavia compusă din Serbia şi Muntenegru, NT), unde cu câţiva ani în urmă (reamintim că interviul datează din anul 2001, NT) numărul adepţilor lui Crowley era cel mai mare. La întrebarea legată de credinţa masonilor el răspunde, literalmente, astfel: „Ei cred în putere şi în necesitatea manifestării puterii, dominaţiei şi stăpânirii asupra propriului sine”.

Teoriile lui Crowley în lumina abordării metafizice a lui Al. Dughin

Alarmează în mod deosebit tentativa insuficient camuflată de a împăca ortodoxia cu învăţături religioase opuse acesteia. În acest sens, Al. Dughin chiar încearcă să arate că Aleister Crowley (ocultist englez născut în 1875 şi decedat în 1947, fondator al religiei „thelema”, NT) nu este atât de periculos pentru orice credinţă, cum este descris în general. Autorul invocă o serie de crâmpeie justificatoare din declaraţii ale lui Crowley, încercând să demonstreze că el este doar unul dintre cercetătorii (filozofi) remarcabili ai timpurilor noastre. O asemenea atitudine faţă de  acest „mesia” al satanismului este mai mult decât semnificativă, ca şi faptul că, analizând învăţăturile lui Crowley, el pune cuvântul „satanism” între ghilimele. La exterior, el încearcă să ia poziţia unui analist independent al diferitelor credințe despre care există informații în culegerea de articole. Pe baza raţionamentelor lui Al. Dughin, aici s-ar afla și reprezentările metafizice ale lui Rene Guénon, care îi sunt binecunoscute. Punând în contrast iniţierea şi contra-iniţierea, el consideră că „oamenii cu cele mai benefice intenţii, convinşi că sunt ortodocşi şi purtători ai binelui celui mai evident se aleg cu cele mai groaznice şi mai serioase perversiuni”. Urmează un alt citat: „Cel mai adesea, nonconformiştii în materie de religie („ereticii”, „sataniştii”) caută deplinătatea experienţei sacrale pe care nu le-o pot oferi reprezentanţii ortodoxiei. Aceasta nu este vina lor, ci nefericirea lor, iar adevărata vină cade asupra acelora care au permis ca tradiţia lor autentică să se transforme într-o faţadă superficială, în spatele căreia nu este, pur și simplu, nimic. Şi, poate ca tocmai aceste forţe şi grupări dubioase…  să fie acelea care merg spre profunzimea realităţii, în timp ce profanii rămaşi la periferie… le pun tot felul de piedici” [38].

Prin raţionamente-standard, Al. Dughin ajunge, ulterior, la concluzia că rolul „satanismului” (sau a „Ordinului lui Set”) în divizarea bisericilor ortodoxă, catolică şi protestantă este pur şi simplu neglijabil: asta deoarece formarea lui A. Crowley a avut loc în mediul „frăţiei protestante de la Plymouth”, al cărei propovăduitor fusese tatăl lui.

Este interesantă următoarea afirmaţie a lui Dughin: „Atunci când Crowley își accentua propriul „satanism”, nu făcea altceva decât să comunice o înţelegere clară a valorii propriei sale poziţii față de tabăra metafizică pe care o părăsise în mod conştient. Nimic mai mult.” Astfel, învăţătura religioasă a lui Crowley este redusă doar la dezavuarea dogmelor protestantismului. În acest mod, Dughin dă de înţeles că nu știe de nimic malefic în privința sataniștilor din Federaţia Rusă şi activității unor secte de acest gen în multe ţări ale lumii. Mai mult decât atât, el propune ca A. Crowley să fie considerat „eretic din erezie”, „antihrist în sânul anticreştinătăţii”, fapt care trebuie luat în considerare în mod deosebit în aprecierea adevăratei însemnătăţii a lui A. Crowley în Rusia [39].

Cu alte cuvinte,  Al. Dughin acuză creştinătatea însăşi de apariţia viziunilor anticreştine ale lui A. Crowley: autoidentificarea lui Crowley cu „antihristul” constituie, pentru el, nu expresia caracterului distructiv al misiunii sale, ci doar o însuşire oarecum provocatoare (în context cultural creştin) a acelor nume şi titluri cu care clarvăzătorii creştini i-au însemnat pe prorocii noului eon (New Age, cu rădăcini istorice în gnosticismul creştin, sincretismul maniheist şi al altor credinţe orientale, NT) „neînţeleşi” de ei în limitele propriului lor context religios („religiile (dumne)zeului mort şi înviat”) [40]. În general, din punctul de vedere al lui Al. Dughin, A. Crowley însuşi îşi descrie „reflexiv” şi ironic magia sexuală în „termeni antihristici” (autorul se referă la procedee preluate de Crowley din Tantra Yoga şi însoţite de perversiuni sexuale degradante, NT).

Adică toată învăţătura lui A. Crowley este redusă la statutul de glumă! Aici se cade a aminti anumite afirmaţii ale lui A. Crowley cu privire la sacrificările ritualice de fiinţe umane dintr-o carte de-a sa: „În funcție de ţelurile mistice se realizează: înjunghierea, sugrumarea până la moarte, înecarea, otrăvirea, decapitarea, strivirea, arderea şi altele” [41] sau „Sângele de lună este cel mai bun, de asemenea sângele menstrual şi cel proaspăt de copil, şi un fragment de prescură consacrată (Sfânta Împărtăşanie, NT), apoi sângele duşmanilor, pe urmă al unui preot sau al credincioşilor; în ultimul rând, sângele unui animal oarecare” [42]. De asemenea, A. Crowley recomandă: „Cel mai potrivit obiect în acest caz este un copil nevinovat şi dezvoltat intelectual, de sex masculin („Însemnările magice ale fratelui „Perturabo” – pseudonimul de cult al lui A. Crowley)”. Acesta dă de înţeles că în perioada dintre 1912 şi 1928 el săvârşea câte 150 de asemenea sacrificii pe an [43].

Ajungem, într-un final, la sfârşitul articolului: „Nu trebuie să excludem nici posibilitatea ca tocmai prin demonstrarea ostentativă a negativismului lui respingător, a antinomismului şi firii lui „rele” să se poziționeze mai aproape de adevăr şi să faciliteze însuşirea orientărilor spirituale corecte… nu este oare adevărat că… drumul spre Rai e bătătorit cu intenţii rele?” [44].

La cele spuse anterior nu mai e nimic de adăugat. În afară, poate, de faptul că în cartea „Sfârşitul lumii” (a lui Dughin, NT) este inserată în totalitate lucrarea de bază a lui A. Crowley, „Cartea legii”, ceea ce se poate considera drept o formă de propagandă a învăţăturilor sale pentru adepţii lui Al. Dughin.

Vom încerca să formulăm poziţia religioasă a lui Al. Dughin pe baza scurtei analize a materialelor examinate:

  1. Antiortodoxie în viziunea despre lume, aceasta bazându-se pe primatul nefiinţei în faţa fiinţei, cu utilizarea aparatului conceptual şi lingvistic al metafizicii.
  2. Prezenţa în învăţătura religioasă a concepţiilor legate în mod direct de viziunile hinduse (tantrism, metafizica indiană) şi de asemenea cu elemente de teosofie care reflectă viziunile metafizice ale lui Rene Guénon (iniţiat în masonerie, probabil în Ordinul Reformat al Templierilor Orientali).
  3. Apeluri la „reformarea” ortodoxiei, în particular prin intermediul erodării ortodoxiei ca învăţătură religioasă adevărată, introducerea în interiorul Bisericii a duşmanilor ei, lichidarea tradiţiilor ortodoxe, supunerea ortodoxiei în faţa islamului şi, în cele din urmă, distrugerea ei prin utilizarea aparatului administrativ al pretinsei Uniuni Eurasiatice. Ca etapă intermediară – utilizarea conjuncturală a ortodoxiei pentru îndeplinirea propriilor obiective politice în confruntarea cu atlantiştii (SUA, statele membre ale UE şi statele membre ale NATO, NT) pe calea spre o dominație reală a lumii.
  4. Preferinţă clară pentru islam în cadrul unei atitudini condescendente faţă de masonerie şi satanism.
  5. Învăţătura religioasă a lui  Al. Dughin este orientată, spre deosebire de învăţăturile religioase tradiţionale, spre pătura socială a elitei. Pentru înţelegerea acesteia este nevoie de o pregătire specifică, în special filozofică. Iar aceasta plasează respectiva credinţă religioasă în rangul unei ideologii mistico-oculte, elaborate în urma abordării critice a poziţiilor conceptuale ale principalelor religii mondiale.
  6. Arbitrariul interpretării postulatelor de bază ale creştinismului şi distribuirea pe larg a materialelor de acest gen prin intermediul surselor publice de informare îl situează pe Al. Dughin în afara zidurilor Bisericii.

Centrul de distribuire a învăţăturii religioase a lui  Al. Dughin este magazinul „Transilvania” (oraşul Moscova, strada Tverskaia, 6/1, 5, telefon 229-87-86/33-45, site www.arctogaia.com

Conţinutul site-ului, publicat în ziar:

–          Filozofie

–          Istoria religiilor

–          Geopolitică

–          Metafizică

–          Sociologie

–          Economie

–          Culturologie

–          Politologie

–          Onirologie

–          Psihologie abisală

–          Runologie

–          Geografie sacră

–          Conspirologie (teoria conspiraţiei)

–          Analiza evenimentelor curente

–          Versiuni on-line ale publicaţiilor periodice eurasiatice, referinţe, forum

În incinta magazinului „Transilvania” se mai găseşte, de asemenea, magazinul “Arctogaia – 2”, în care sunt prezentate practic toate lucrările lui Al. Dughin şi, de asemenea, lucrări fundamentale dintr-o gamă largă de probleme teologice, politice şi economice, mai ales lucrări ale lui H. Wirth, A. Crowley şi ale altor apologeţi ai învăţăturilor religioase anticreştine, documentele programatice ale mişcării „Eurasia”, publicaţiile periodice ale acestei mişcări.

Având în vedere actuala situaţie a lui Al. Dughin ca lider al unei mişcări sociale populiste, se poate presupune că, în viitorul apropiat, baza şi sfera de răspândire a învăţăturii sale religioase se va extinde, graţie utilizării posibilităților oferite de către Duma de Stat şi Consiliul Federaţiei Ruse, resurselor editoriale şi poligrafice ale acestora. Mai ales, ne putem aştepta la o vizibilă susţinere din partea statului pentru complexul editorial „Arctogaia” și alte mijloace de informare în masă care propagă învăţătura lui Dughin. Chiar şi în momentul actual, baza tipografică folosită pentru multiplicarea publicaţiilor mişcării „Eurasia” este Combinatul Poligrafic-Editorial VINITI – una dintre cele mai moderne şi mai puternice întreprinderi editoriale din sistemul de distribuţie a literaturii ştiinţifico-tehnice şi socio-umane din Federaţia Rusă.

Bibliografie:

Pentru capitolul „Învăţătura lui Alexandr Dughin”:

  1. Serghei Riutin. „Criticul Dughin”// Internet, www.russ.ru, 9 iun 1998
  2. „Înger Blând” – Moscova, „Arctogaia”, volumul 1, 1991, pagina 10
  3. Ibidem, pag 29
  4. Al. Dughin. „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie” – Moscova, „Arctogaia”, 1998, pag 359
  5. Ibidem, pag 47
  6. Ibidem, pag 1
  7. „Înger Blând”, „Arctogaia”,  vol  1, 1991, pag  23
  8. Al. Dughin.  „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie” – Moscova „Arctogaia”, 1998, pag  19
  9. Ibidem, pag  19
  10. Ibidem, pag  17
  11. Ibidem, pag  365
  12. Al. Dughin. „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie”, capitolul „Tradiţionalismul lui  Guénon şi Biserica Creştină” – Moscova, „Arctogaia”, 1998, pag  29
  13. Al. Dughin. „Misteriile Eurasiei”. Moscova – „Arctogaia”, 1996, pag 19.
  14. Al. Dughin. „Marea problemă metafizică şi tradiţia”. „Înger Blând” – Moscova, „Arctogaia”, 1991, vol 1, pag 23
  15.  Roman Verşillo. „Împotriva noului păgânism”. „Pravoslavnaia Tver”, nr 7-8, 1999
  16. „Ezoterismul creştin”. „Înger Blând” – Moscova, „Arctogaia”, 1991, vol 1
  17. Al. Dughin, „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie” – Moscova, „Arctogaia”, pag  225
  18. „Ezoterismul creştin”. „Înger Blând” – Moscova, „Arctogaia”, 1991, vol 1
  19. Ibidem, pag  68
  20. Al. Dughin, „Metafizica Bunei Vestiri” – Moscova, „Arctogaia”, 1996, pag  16
  21. Ibidem, pag  33-34
  22. Arhimandrit Alipie, Arhimandrit Isaia. „Catehism dogmatic. Suport de curs”. Lavra Sfintei Treimi, 2000
  23. Al. Dughin. „Metafizica Bunei Vestiri”- Moscova, „Arctogaia”, 1996, pag  148
  24. Al. Dughin. „Misteriile Eurasiei”- Moscova, „Arctogaia”, 1996, pag  55
  25. Ibidem, pag  245-246
  26. Al. Dughin. „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie”. Moscova, „Arctogaia”, pag  29
  27. Ibidem, pag  10
  28. Idem
  29. Roman Verşillo. „Împotriva noului păgânism”. (Despre scrierile lui Alexandr Dughin) „Pravoslavnaia Tver”,  nr 7-8 iulie-august 1999 (Buletinul Centrului Informaţional-Analitic „Sf. Marcu, Episcopul Efesului”, fasciculul 30)
  30. Hodj Ahmed Nuhaev. „Nu suntem interesaţi în a înfrânge Rusia”, „Monitorul eurasiatic”, ediţie specială, pag 4
  31.  Al. Dughin. „A treia capitală”, în culegerea „Eurasianitatea: teorie şi practică” – Moscova, „Arctogaia”, 2001, pag  39
  32. Ibidem, pag  44
  33.  Al. Dughin. „Marea problemă metafizică şi tradiţia”, „Înger Blând” vol 1, „Arctogaia”, 1991, pag  22
  34. Lotfullin I.P., Islaev F.G. „Jihadul poporului tătar în Rusia”, Kazan, 1998 pag 156
  35. Al. Dughin. „Conspirologie”- Moscova, „Arctogaia”, 1991, vol 1, pag  48
  36. Ibidem.
  37.  Al. Dughin. „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie”, capitolul „Teoria generală a conspiraţiei” – Moscova, „Arctogaia”, 1998, pag  209
  38. Ibidem, pag  366
  39.  Al. Dughin. „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie” – Moscova, „Arctogaia”, 1998, pag  362
  40. Ibidem, pag  366
  41. A. Crowley. „Magia în teorie şi în practică”, „Lokid-Mif.” vol 1, pag  167
  42. Ibidem, pag  384, apud A. Crowley, „Cartea legilor”, partea III, verset 241
  43. A. Crowley. „Magia în teorie şi în practică”, „Lokid-Mif.”, vol 1, pag  17A

Departamentul Misionar al Patriarhiei Moscovei a Bisericii Ortodoxe Ruse, Belogorod, 22 iunie 2002

Îndreptar: Noi asociații religioase din Rusia cu caracter distructiv și ocult
(pag. 164-172)

Traducere din rusă: Dan Nicu via Vlad Cubreacov Blog

Sursa: Ziaristi Online

Related articles
Categorii: ziaristi_online

Mădălin Necşuţu, Premiul Special al Juriului la Gala Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR)

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 10, 2015 - 2:07am

Gala Premiilor UZP 2015

Madalin Necsutu - Premiul Special al UZPR 2014Ca în fiecare an, un juriu alcătuit din profesionişti în domeniul mass-media, a ales cele mai bune producții de presă scrisă și on-line, de radio și televiziune, prilej de confirmare a valorilor jurnalismului românesc, informează UZP. Un convingător număr de materiale media prezentate în competiția organizată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști a demonstrat că și în 2014 s-au produs lucrări de calitate pentru istoria presei românești. Premiile au fost acordate ieri, 9 martie, într-un cadru festiv asigurat de Institutul Cultural Român din Capitală, un partener al UZPR în realizarea a numeroase proiecte culturale de mare prestigiu.

Mădălin Necşuţu, colegul nostru de presă cu şcoală de politică externă naţională de la ZIUA şi Curentul, a primit Premiul Special al Juriului, pentru analizele sale din “Kiev Post. Mădălin Necşuţu, care este vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor Români (AIJR), mai scrie pentru EvZ Moldova, Revista Nouă din Chişinău şi Proiectul Transmedia.

Redacţia Ziaristi Online îi transmite sincere felicitări!

Categorii: ziaristi_online

Publicistul Ionuţ Ţene vrea să-l radă pe Istvan Haller de la CNCD

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 10, 2015 - 2:05am

Ionut Tene vs Istvan Haller la CNCDÎn urma acuzelor aduse prin intermediul  C.N.C.D. privind discriminarea religioasă şi etnică a preşedintelui Klaus Iohannis de către editorialistul Ionuţ Ţene de la NapocaNews.ro şi Jurnalul Românesc (Viena), publicistul clujean a reacţionat într-un mod inedit şi legal, pentru a se face dreptate în cadrul acestei instituţii, care în ultimii ani a amendat cetăţeni, care şi-au dovedit apoi nevinovăţia în instanţă. Astăzi, publicistul Ionuţ Ţene şi-a depus candidatura la Birourile Permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru un loc de membru în cadrul Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Nominalizarea lui Ionuţ Ţene, publicist şi doctor în istorie, s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi în conformitate cu decizia Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului din 23 februarie 2015, candidaturile pentru 6 locuri în Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării se depun la Birourile Permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, până la data de 9 martie 2015.

În legătură cu depunerea candidaturii pentru un loc de membru în Colegiul Director al C.N.C.D, Ionuţ Ţene a declarat presei româneşti că “şi-a depus candidatura pentru ca C.N.C.D. să devină un organism viabil, care să aplice litera legii împotriva discriminării de orice fel, nu trebuie să mai admitem ce a fost până în prezent, doar un instrument în mâinile unora pentru a amenda fără un fundament juridic cetăţeni români, ce exprimă doar opinia legală şi firească a unei majorităţi, ce deja se simte nedreptăţită în propria ţară. În ultimii ani, numeroase amenzi date de C.N.C.D. au fost anulate în instanţă, fapt ce dovedeşte că aceste sancţiuni nu au fost fundamentate juridic, conform legilor în vigoare, ignorându-se, astfel, şi Constituţia României, pentru posibile interese de grup. Respectarea legii şi a Constituţiei României trebuie să primeze în rândurile Colegiului Director al C.N.C.D.”

Sursa: NapocaNews via Ziaristi Online

Citiţi si: Aparent, ungurii de la CNCD nu stiu ce inseamna „peiorativ”

Categorii: ziaristi_online

Informare privind situaţia actuală legală a persoanelor care au REFUZAT sau REFUZĂ CARDUL DE SĂNĂTATE CU CIP

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 10, 2015 - 2:01am

PERSOANELE CARE NU DORESC CARDUL ELECTRONIC DE SĂNĂTATE AU CA ALTERNATIVĂ ADEVERINȚA DE ASIGURAT DACĂ DEPUN O DECLARAȚIE PE PROPRIA RĂSPUNDERE LA CASA JUDEȚEANĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

ADEVERINȚA DE ASIGURAT SE ELIBEREAZĂ ÎN BAZA UNEI CERERI LA CASA JUDEȚEANĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

PERSOANELE POT EXPEDIA DECLARAȚIA PE PROPRIA RĂSPUNDERE ȘI CEREREA DE ELIBERARE A ADEVERINȚEI PRIN POȘTĂ

RECOMANDĂM CA DECLARAȚIA SĂ FIE FĂCUTĂ PÂNĂ PE 1 MAI 2015

SE POATE SOLICITA ELIBERAREA ȘI EXPEDIEREA  ADEVERINȚEI  DE ASIGURAT PRIN POȘTĂ DACĂ SE ANEXEAZĂ LA CERERE UN PLIC TIMBRAT AUTOADRESAT

 DACĂ DORIȚI O VIAȚĂ LIBERĂ, NESUPRAVEGHEATĂ ȘI RESPECTAREA VIEȚII PRIVATE RETURNAȚI CARDUL FĂRĂ A-L ACTIVA!

Descarcati aici:

În conştiinţa tuturor este bine înrădăcinat faptul că societatea umană este structurată ca o piramidă şi că doar câţiva, puţini, aflaţi în vârf pun condiţiile şi dictează pentru majoritatea de dedesubt. Această idee conduce la o stare de pasivitate a acestora din urmă şi de acceptare a oricărui lucru impus de către cei situaţi la vârf, indiferent de substanţa bună sau mai puţin bună a directivelor. Totuşi, spun sociologii, dacă doar 4- 5% din populaţia totală devine conştientă de un pericol sau de o situatie critică şi ia atitudine, intreagă populaţie va deveni conştientă. Astfel, acţiunea unei mici părţi a piramidei poate schimba ceea ce vârful doreşte să impună, dacă doar 5% din populaţie trece linia şi spune: “Acest lucru e greşit!”.  Dacă 5% atenţionează asupra unei situaţii riscante, există şanse ca atitudinea acestui mic procent să dea naştere unei mişcări sociale. Iată, cca 5% din populaţia României, adică cca 1.000.000 de persoane, la îndemnul Părintelui Justin Pârvu, a luat atitudine în privinţa actelor electronice de identitate şi a cardului electronic de sănătate, începând cu februarie 2009. Va deveni întreaga populaţie conştientă de riscuri? Nu ştim, dar ceea ce ştim e că atitudinea lor, a celor 5% care au ieşit din starea pasivă, a dus la obţinerea unei alternative neelectronice, lipsite de riscuri, acceptabile pentru conştiinţa şi credinţa lor, a familiilor lor, a comunităţilor lor şi a neamului lor, alternativă la care oricine poate apela acum şi în viitor.

Deoarece am fost contactaţi de numeroase persoane care ne-au solicitat informaţii despre situaţia actuală legală a celor care au refuzat sau doresc să refuze cardul naţional electronic de sănătate, vă oferim un articol de informare, cu explicaţii detaliate în acest sens.

Până în ianuarie 2015, legea cadru a sănătăţii 95/2006 prevedea că, odată finalizată distribuirea cardului electronic de sănătate, începând cu o dată care urma să fie stabilită de guvern, prezentarea la medic şi, în general accesarea oricărui serviciu medical, să fie condiţionată de prezentarea obligatorie a cardului .

S-a constatat, după finalizarea etapei de distribuire a cardurilor, că un procent important de asiguraţi, din diverse motive, nu a intrat în posesia acestora (după unele informaţii, ar fi vorba de cca 1.000.000 de persoane[1] , adică cca 5% din populaţia României!). Oficial, s-a afirmat iniţial că rata mare a nedistribuirii s-a datorat deceselor, schimbărilor de domiciliu sau faptului că posesorii cardurilor sunt plecaţi din ţară. Ulterior, ca urmare a atitudinii ferme şi active a societăţii civile, motivul real al majorităţii retururilor cardurilor a început să transpară în mass- media. Acesta era refuzul din motive de libertate de conştiinţă sau religios.

Cu toate acestea, procesul legislativ, aşa cum era proiectat, în sensul neoferirii unei alternative acceptabile pentru conştiinţa românilor care refuzau un act electronic, părea să se deruleze fără impedimente din partea factorilor decizionali. Astfel, la începutul lunii ianuarie 2015 a fost postat pe site-ul Ministerului Sănătăţii proiectul unei hotărâri de guvern[2]  prin care se stabileau:

  • soluţii pentru continuarea distribuirii cardurilor rămase nedistribuite

şi

  • data de 1.02.2015 ca fiind data  de la care cardul ar fi devenit  obligatoriu pentru toţi cetăţenii români, indiferent de opţiunea lor.

Cu alte cuvinte, cei care refuzau cardul de sănătate, deşi rămîneau plătitori la Fondul Naţional de Asigurări de Sănătate, ajungeau în situaţia aberantă şi injustă de a nu mai avea acces la servicii medicale gratuite.

Ca urmare a solicitării venite din partea societăţii civile, ca acest proiect de Hotărîre de Guvern mai sus menţionat, să fie supus dezbaterii publice conform legislaţiei[3] , şi mai ales datorită participării la dezbatere[4]  a unui număr mare de cetăţeni români cu nivel ridicat al conştiinţei şi al simţului civic, dar şi datorită acţiunilor derulate de Colegiul Medicilor din România şi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române[5]  s-a obţinut includerea în proiectul[6]  de HG(şi ulterior şi în forma adoptată  a HG[7]) a acceptării  adeverinţei de asigurat ca alternativă pentru dovedirea calităţii de asigurat în cazul celor care refuză cardul electronic din motive de conştiinţă sau religios.

Astfel, HG nr 49/2015 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 februarie 2015 prevede că după data de 1 mai 2015 persoanele care refuză în mod expres, din motive religioase sau de conştiinţă, primirea cardului naţional, vor face “dovada calităţii de asigurat pe baza adeverinţei de asigurat cu o valabilitate de 3 luni, eliberată la solicitarea asiguratului de către casa de asigurări de sănătate la care este luat în evidenţă. Adeverinţa de asigurat cu o valabilitate de 3 luni se eliberează asiguratului pe baza unei cereri adresate casei de asigurări de sănătate la care acesta este luat în evidenţă. Cererea, pentru prima solicitare de eliberare a adeverinţei, va fi însoţită de declaraţia pe propria răspundere privind refuzul cardului, precum şi de cardul naţional, în situaţia în care acesta a fost distribuit”.

În paralel  cu proiectul de HG menţionat, pe data de 26.01.2015, a fost postat pe site-ul Ministerului Sănătăţii proiectul unei ordonanţe de guvern[8]  prin care se aduceau diverse modificări legii 95/2006 a sănătăţii( lege la care se raportează toate actele legislative cu referire la acest domeniu) dintre care doar o singură precizare, nesemnificativă, privea şi cardul naţional de sănătate. Menţionăm că o lege poate fi modificată doar prin emiterea unei Ordonanţe de Guvern în acest sens şi iată, momentul ar fi fost extrem de oportun.

Am considerat că ar fi fost necesară introducerea şi în legea cadru a sănătăţii ( Legea nr. 95/2006) a unei precizări cu privire la oferirea  de alternativă persoanelor care nu doresc card electronic, deoarece:

  • o lege este superioară în efectele sale oricărei hotărâri de guvern
  • prin includerea acestei prevederi şi în legea sănătăţii, varianta alternativă a folosirii adeverinţei de asigurat ar fi fost recunoscută în întregul context legislativ.
  • această modificare ar fi fost obligatorie pentru anularea conflictului legislativ.

ApLR împreună cu alte 46 de ONG-uri, dar şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile au înaintat  propuneri în acest sens Ministerului Sănătăţii.

Astfel se adoptă Ordonanța de Guvern nr 11/2015[9],  publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 30 ianuarie 2015 , ordonanţă prin care se introduc modificări şi în legea 95/2006 în sensul mai sus precizat. Concret, la articolele 211, 319, 330, 336  se include prevederi legate și de adeverinţa de asigurat ca alternativă la cardul electronic de sănătate, ambele având din acel moment drepturi egale în întreg contextul legislativ.

Mai există încă neconcordanţe legislative care necesită armonizare, dar sperăm că se vor rezolva pe parcurs. Astfel, Ordinul Preşedintelui CNAS nr. 581/2014 ( care detaliază regimul adeverinţei de asigurat) trebuie  pus în acord cu normele de aplicare ale cardului naţional electronic de sănătate ( HG nr. 900/2012 cu modificările şi completările ulterioare).

Toate detaliile care privesc adeverinţa de asigurat: cum se eliberează, cui i se eliberează şi termenul de valabilitate se regăsesc în acest Ordin al Preşedintelui CNAS nr. 581/2014  care a abrogat Ordinul Preşedintelui CNAS NR. 617/2007.

Termenele de valabilitate pentru adeverinţa de asigurat în ordinul abrogat  617/2007 erau, după caz:

  • 1 an şcolar până la 18 ani pentru minori, -1 an universitar  până la 26 ani pentru studenţi foşti minori instituţionalizaţi, -1 an şcolar pentru studenţi şi pentru persoane care nu au nici un fel de venituri cum ar fi : foşti deţinuţi politici, persoane cu handicap, femei însărcinate, asistaţii social, monahi etc ,
  • 3 luni pentru co asiguraţi etc,
  • 6 luni pentru şomeri şi asimilaţi,
  • 2 ani pentru părinţi în concediu de creştere a copilului, pensionari etc.

În actualul ordin 581/2014 , care nu a fost abrogat, termenele de valabilitate pentru adeverinţa de asigurat sunt:

  • 1 an şcolar/universitar pentru persoane până la 18 ani şi respectiv 26 ani
  • 3 luni pentru coasiguraţi, bolnavi cronici dintr-o anumită categorie, femei însărcinate/lăuze, salariaţi, persoane cu venituri indepedente, străini,
  • pentru părinţii în concediu de creştere a copilului, şomeri, asistaţi social, pensionari, monahi etc atât timp cât sunt în această categorie.

În prezent, acest ordin este, însă, implicit, modificat de normele de aplicare din hotărârea de guvern despre care am vorbit, în care se prevede un termen general de valabilitate de 3 luni în toate cazurile în care asiguratului i s-a emis card de sănătate .

Dacă asiguratului nu i s-a emis card de sănătate (minor sub 18 ani), i se aplică termenul de valabilitate din ordin.

Dacă nu s-au emis carduri unor persoane care nu obţin nici un fel de venit, însă sunt incluşi în categoriile de mai sus (ex. un monah care nu este pensionar), atunci beneficiază de termenele de valabilitate din ordin. Este posibil ca o astfel de persoană pe care legea o apreciază ca fiind asigurată să nu fie identificată ca atare în baza de date a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Nu cunoaştem cu exactitate dacă astfel de situaţii există.

Termenul de valabilitate al adeverinţei, de 3 luni, nu considerăm că ar constitui o problema în sine, mai ales că şi anterior era diferenţiat pe categorii de asiguraţi. Chiar dacă era posibilă anterior acordarea serviciilor medicale pe baza cuponului de pensie de exemplu,  prevederile legale obligau asiguratul să prezinte o adeverinţă de asigurat. Faptul că medicii nu solicitau neapărat şi adeverinţa pe lângă cuponul de pensie, nu ne îndreptăţeşte să spunem că reglementarea actuală este mult mai dezavantajoasă.

   Raţiunea acordării adeverinţei pe termen limitat de 3 luni stă în faptul că legislaţia prevede că dacă există restante la FNUASS pe perioade mai mari de 3 luni, asiguratul nu mai beneficiază de servicii gratuite medicale(deşi nu îşi pierde calitatea  de asigurat). Trebuie precizat că acest fapt se aplică şi în cazul cardului electronic, prevederea legală  fiind aceeaşi. Termenul de valabilitate al cardului, de 5 ani, are cu totul alt sens, nu se referă la calitatea de asigurat şi nici la calitatea de beneficiar al serviciilor medicale gratuite, ci foarte probabil la documentul fizic în sine(termenul de funcţionare al dispozitivului electronic, date de ordin tehnic cu privire la securitate, îmbunătățirea  memoriei de stocare etc) .

Ca o paranteză, remarcăm încă o dată faptul că utilizarea cardului electronic relevă astfel adevăratele sale dimensiuni. El nu este important pentru a arăta calitatea de asigurat (care poate fi certificată şi prin eliberarea de adeverinţă sau simplă tastare a CNP-ului în SIUI), nici nu constituie un document în care să se precizeze dacă asiguratul este plătitor corect sau nu la FNUASS. Singura raţiune pentru care pare să fi fost introdus ar fi supravegherea! Supravegherea furnizorilor de servicii medicale pe de o parte şi pe de altă parte supravegherea tuturor cetăţenilor asiguraţi, monitorizându-se o parte importantă a vieţii lor private (ce suferinţe au, când şi unde se află la un moment dat, ce tratamente urmează, dacă ar putea deveni un posibil donator de organe etc)

 În concluzie, pentru a beneficia de alternativa obţinută legal, asiguratul care a refuzat sau refuză sau va refuza cardul electronic de sănătate trebuie:

1.- să completeze o declaraţie în care să arate că refuză cardul electronic de sănătate şi să îl returneze casei de asigurări judeţene dacă a intrat în posesia lui (dacă nu a intrat în posesia lui, să arate din ce cauză nu îl poate returna);(“Subsemnatul/a ( nume, prenume), CNP…, adresa…, declar că refuz  în mod expres, din motive religioase şi/sau de conştiinţă, primirea cardului naţional electronic de sănătate şi iniţializarea dosarului electronic de sănătate. Arăt că returnez cardul naţional de sănătate/sunt în imposibilitate de a returna cardul naţional de sănătate întrucât nu am intrat niciodată în posesia lui/nu mi-a fost distribuit/ l-am returnat anterior .Solicit în baza HG nr. 49/2015 care modifică HG 900/2012 si în baza OG nr.11/2015 eliberarea unei adeverinţe medicale care să ateste calitatea de asigurat”)

2.- preferabil până la data de 1 mai 2015 să depună sau să expedieze prin poştă la Casa de Asigurări de Sănătate Judeţeană declaraţia pe propria răspundere (se poate şi ulterior, odată cu prima solicitare de eliberare a adeverinţei).

Dacă nu depune această declaraţie, asiguratul nu va beneficia de alternativă şi va fi în situaţia de a beneficia de servicii medicale numai dacă prezintă cardul.

Persoana care a refuzat cardul de sănătate are dreptul să solicite eliberarea de adeverinţe pe întreaga durată de valabilitate a cardului, timp de 5 ani de la data emiterii.

Trebuie precizat faptul că în art. 12 alineatul 4 din ordinul actual se prevede că persoanele pot face cererea de eliberare a adeverinţei prin poştă. Este bine să fie expediată cererea de eliberare a adeverinţei împreună cu un plic gol autoadresat şi timbrat în care Casa de Asigurări de Sănătate să  expedieze adeverinţa la domiciliul solicitantului.

Dacă mai aveţi nelămuriri, vă rugăm să ne contactaţi!

Asociatia pentru Libertatea Românilor

via Ziaristi Online

[1]http://asociatialibertatearomanilor.ro/posta-romana-afirma-ca-aproape-un-milion-de-romani-au-refuzat-cardul-de-sanatate/ [2]http://asociatialibertatearomanilor.ro/ministerul-sanatatii-ofera-oportunitatea-de-exprimare-a-opiniilor-si-propunerilor-de-modificare-legislativa-a-hotararii-de-guvern-9002012-cu-privire-la-cardul-electronic-de-sanatate/#more-1065 [3]http://asociatialibertatearomanilor.ro/dezbatere-pe-tema-cardului-electronic-de-sanatate/ [4]http://asociatialibertatearomanilor.ro/dezbaterea-publica-de-pe-16-01-2015-cu-privire-la-alternativa-cardului-electronic-de-sanatate-video-integral/
http://asociatialibertatearomanilor.ro/dezbaterea-din-data-de-16-01-2015-pe-tema-cardului-electronic-de-sanatate-inregistrare-video/ [5]http://basilica.ro/hotararea-sfantului-sinod-nr-13-621-luata-in-sedinta-de-lucru-din-16-17-decembrie-2014-privind-formularea-unui-punct-de-vedere-al-bisericii-ortodoxe-romane-despre-cardul-national-de-sanatate-103590.html [6]http://basilica.ro/hotararea-sfantului-sinod-nr-13-621-luata-in-sedinta-de-lucru-din-16-17-decembrie-2014-privind-formularea-unui-punct-de-vedere-al-bisericii-ortodoxe-romane-despre-cardul-national-de-sanatate-103590.html [7]http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_39746/HG-nr-49-2015-modificarea-si-completarea-HG-nr-900-2012-aprobarea-Normelor-metodologice-de-aplicare-a-prevederilor-referitoare-la-cardul-national-de-asigurari-sociale-de-sanatate.html [8]http://www.ms.ro/index.php?pag=22&pg=4
http://www.ms.ro/documente/OG%20si%20NF%2026.01.2015_1031_2056.pdf [9]http://amfms.ro/og-112015-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-952006-privind-reforma-in-domeniul-sanatatii-ordonanta-112015/

Descarcati pliant de informare- Aveti adeverinta ca alternativa legala la cardul de sanatate!

Categorii: ziaristi_online

Băsescu bolnav de sindromul Elena Ceauşescu?

Stiri de pe ziaristionline.ro - Martie 10, 2015 - 2:00am

Bogdan Oprea si Traian Basescu
Acesta a fost tot articolul. Răspunsul stă în comportamentul trecut şi prezent al fostului preşedinte.

Categorii: ziaristi_online