Share |

Agregator de ştiri

Liichelele. Un editorial de Grid Modorcea

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 12, 2014 - 1:05am

Tismaneanu-CADI-Liiceanu-Stoica-Patapievici si Plesu sub masa

Basescu si-a decorat liichelele

In momentul cand Basescu a fost suspendat, demis si suspendat, mai exact, Andrei Plesu, in numele gastii lui (Liiceanu, Patapievici etc.), a declarat ca ei nu se considera ca fiind in barca numita „intelectualii lui Basescu”, ca ei isi pot schimba oricand orientarile sau simpatiile politice. Azi in car, maine in caruta. Poporul, prin sanctiunea de la Referendum, s-a dovedit mult mai clarvazator decat filosofii basisti, care vor ramane asa in istorie, basisti, legati de obedienta fata de un presedinte defect, care poate sta bine in par alaturi de alti defecti, ca Putin sau Kim Jong II sau XXII.

Dovada ca recent, printr-o manevra de recuperare disperata a criminalilor culturii nationale, Basescu i-a chemat la Cotroceni si si-a decorat liichelele. Scriitorul Gabriel Liiceanu a declarat, vineri, la ceremonia de decorare de la Cotroceni, că preşedintele Traian Băsescu „a fost la înălţimea unei bune părţi a intelectualităţii din ţara asta” şi a adăugat că „intelectualii s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea preşedintelui”.

Or fi fost saritori cu prajina si noi n-am stiut. El a fost la inaltimea lor, dar ea, gasca, a fost la inaltimea lui Basescu, care le-a multumit liichelelor? Ca sunt asa, liichele, o spune insusi Liicheanu, ca s-au recunoscut in „activitatea presedintelui”, adica s-au recunoscut in cel care a vandut tara, care a dus-o la faliment (peste o suta miliarde euro datorii), s-au recunoscut in tragatorul de sfori, care este in fruntea celor mai corupti presedinti pe care i-a avut Romania de la razboi incoace!!
Textul lingusitorului (cred ca si lui Ceausescu, daca il baga in seama, ii ridica o osana de la tribuna vreunui congres PCR), citat de presa din Romania, e acesta: „Dumneavoastră aţi spus în cuvântul pe care ni l-aţi adresat că nu ştiţi dacă aţi fost la înălţimea exigenţelor măcar a unei părţi din intelectualitatea română. Fac parte din acei cărora li s-a lipit eticheta de «intelectual al lui Băsescu» şi aş vrea să spun cu această ocazie că aţi fost la înălţimea unei bune părţi a intelectualităţii din ţara asta. (…) Asta înseamnă tocmai că s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea dumnavoastră”, a spus marele filosof, directorul corupt al editurii Humanitas.

Aceasta declaratie e o rusine si le stigmatizeaza pe liichele. Care se recunosc in activitatea frauduloasa a presedintelui. Ce inaltime are Basescu? Buna de ajuns in primul par din batatura lui nea Ion, votantul scarbit si asuprit. Asta e si inaltimea liichelelor. Sa fie clar, Liiceanu nu este un intelectual reprezentativ pentru a vorbi in numele tuturor intelectualilor din Romania. Exista o mare parte, majoritara, de intelectuali romani care nu vor sa fie la inaltimea liichelelor basiste.

Liiceanu a lansat moda plagierilor, cu plagierea din Heidegger, opera lui e subtire, ca si inexistenta, tot ce e valoros, e furat din Noica, dovada ca a dat-o pe carticele de propaganda ieftina, cu liichele si turnatori! Cu asta se ocupa marele intelectual! Ma mir ca Plesu n-a fost la Cotroceni. Sa nu fie si el decorat? Oricum, in stirile pe care le-am citit, nu apare. O fi aparut la televizor! Sau, daca n-a aparut, inseamna ca parabolele lui Iisus si-au facut efectul si a dat doi pasi inapoi, ca Lenin, sa scape de raia liichenista. Apare insa in corpore haita de la ICR, cu Pataharbici in frunte, pe care Polifem o gratuleaza cu zvastica cu tot! Mai mult, ca sa rada si curcile, Basescu i-a dat lui Pataharbici o decoratie pe care Domnul Fecala o mai primse in 2010! Nu conteaza, sa mai fie o tinichea la dosar!

De ce se intampla acest lucru acum? Pentru ca exista un conflict public, rusinos, unic in lume, intre presedinte si primul ministru. Se injura reciproc, ca spadasinii in vorbe de la usa cortului. E o rusine cum se ataca unul pe celalalt, cum se vaneaza. Ponta a trimis corpul de control al guvernului la ICR sa analizeze activitatea lui Pataharbici et co. Si i-a gasit cu fraude enorme. Ani de zile am semnalat aceste fraude, impreuna cu Fanus Neagu si Mircea Micu. Dar puternicii zilei se faceau ca ploua, aveau alte interese, fiindca gasca de la ICR era sustinuta din afara. Peste 200 de intelecutli din tara si diaspora au semnat un memoriu pentru inlocuirea gastii de la ICR, dar Basescu i-a sfidat pe toti, reinnoindu-i mandatul pe inca patru ani lui Patapievici. S-au publicat sute de articole pe acest subiect, cu date si tabele. Iar daca Ponta a eliminat cuibul de viespi, Basescu trebuia sa ia o atitudine, nu?, sa-si apere odraslele, liichelele cocolosite atata vreme, cat tot mandatul sau! Ponta nu a semnat decretul de acordare a acestor decoratii, niste pomeni rusinoase, intrucat cei decorati sunt nedemni de numele de intelectual, niste pungasi, care si-au dovedit in timp si prin fapte ticaloase micimea.

Si presedintele, azi, in loc sa-i sanctioneze pe hotii dovediti, ii decoreaza! Ba, mai mult, le cere scuze publice in numele statului roman! Statul roman, fraudat, inselat, calarit, batjocorit, este luat inca o data scut pentru a acoperi niste meschine jocuri politice! Mihai Viteazul isi facea „pohta ce-am pohtit” unind tarile romanesti, Basescu isi face „pohta” sfidandu-l pe premier, pe premierul pe care l-a numit, sfidand ancheta corpului de control al guvernului! Si organizeaza, in contrareplica, o manifestare de decorare total absurda. Oare cine plateste acest chef? Oare ce interese are un presedinte sa-si ceara scuze publice, in numele statului roman, unor non valori, oricum, oameni fara opera? Cine este Tania Radu? Dan Croitoru? Cine a auzit de ei pana acum? Nici Basescu nu a auzit. Se foloseste de niste nume ca sa speculeze contextul politic in care face aceasta jalnica plangere, total nedemna de un presedinte, o marlanie, o decadere, care probabil ii ingrozeste pe pofesorii care au salarii de 700 lei, cat majoritatea pensionarilor! Ce salarii au avut hotii de la ICR, sa ne spuna tot el, presedintele carcotas, intrigant, care o face deodata pe transparentul?! Si cine e Patapievici? Un profitor. Opera lui sunt vorbele goale multi-mediatizate. Oare presedintele nu stie ca pentru Patapievici „poporul roman are structura fecalei”? Unui astfel de „intelectual”, care l-a bagat pe Eminescu in debara, isi cere scuze presedintele? Si de ce nu o face in numele lui? Sau al sotiei lui? Sau al amantei lui? Nu, o face in numele statului roman!!!

Iata o mostra a politicii care se face la Bucuresti, iata ce presedinte ati ales, fratilor de la urne! Iar „omul insemnat” va v-a mai chinui mult si bine daca voi, alegatorilor, nu cascati ochii. Nu se lasa de putere, fiindca puterea inseamna imunitate, iar fara imunitate, Polifem e mort!

Dar el nu stie ca e mort demult, cel putin pentru istoria pe care o scriu oamenii cinstiti, adevaratii intelectuali, nevanduti liichelelor de la conducerea Romaniei si gastii de intelectuali corupti (vezi cazul Dinu Giurescu, care si-a dat demisia din parlamentul corupt). Cel putin Liicheanu si-a facut gloria deposedand la revolutie Editura Politica, luand cu japca toata mostenirea ei! Si ce-a facut? Si-a publicat operele liichelismului sau fara rusine, ale lui si clientelei lui. Pai cum sa nu se recunoasca in „activitatea presedintelui”!! Si oare pe unde o mai fi Cacaratescu, nu-l mai publica? Nu-l mai decoreaza? Nici el, nici Polifem? Poate ca deja cacarezii decorati conduc un slep de „300 de metri”, la care zice ca se pricepe presedintele. Sigur, se sfarseste mandatul, incepe sa recunoasca la ce se pricepe, dar si acolo a dat-o in bara cu flota Romanei! Oricum, presa din America l-a pomenit o singura data pe Basescu, atunci cand a vizitat in portul Constanta un vas militar american, si a scris ca se pricepe la astfel de inspectii, fiindca e „un fost marinar”.

Nu se pricepe insa defel la intelectuali, nu stie sa aprecieze o carte (de cand n-ati mai citit o carte, domnule presedinte?), nu e capabil sa asculte un concert simfonic. Mai an, la Festivalul „George Enescu”, din loja lui Ceausescu, aplauda intre partile unei simfonii! Sau compara ICR cu Institutul Cervantes! Ce miopie! Oare cum o fi pronuntat acest nume?!

Si-acum ii compromite si pe intelectualii care au fost medaliati de altii, cu exceptia lui Netzer, care a validat propria-i crima. Si altii de la ICR valideaza crime umane sau culturale. Le-am semnalat anterior pe cele de la ICR New York. Dar de ce nu i-a dat Basescu o decoratie marelui grafician Eugen Mihaescu? Nu merita?! Si adeversarii lui sunt intelectuali ai Romaniei, dar pe ei nu-i cinsteste. De ce? Fiindca i-ar da cu tinicheaua in ochi!

Oricum, domnul Liicheanu-heidegger nu pierde o ocazie sa fie decorat. E bolnav de recunoasteri polifemice! Iar aceasta ultima pupatura de la Cotroceni consfinteste liichelismul, e o noua dovada a gastii din jurul unui presedinte disperat, nauc, dar mai viclean decat liichelele pe care le decoreaza. I-a atras ca musca tete in cursa si pestii au muscat.

Grid Modorcea

Corespondenta de la New York

Categorii: ziaristi_online

“Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac” – Profeţiile pustnicilor de acum 350 de ani transmise prin Mitropolitul Varlaam al Moldovei

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 12, 2014 - 1:00am

sf-varlaam-al-moldoveiMai multe pseudo-medii de informare au prezentat zilele acestea extrase trunchiate din profetiile pustnicilor schitului lui Zosima, facute in urma cu circa 350 de ani si transmise lumii prin intermediul Sfantului Mitropolit Varlaam. Pentru corecta informare a opiniei publice prezentam textul integral, via Doxologia:

Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei este un document adus de Mitropolitul Varlaam de la pustnicii schitului lui Zosima din ţinuturile Neamţului şi oferit Mitropolitului Macarie, cu prilejul călătoriei sale prin Moldova. Descoperit de Paul de Alep într-un sipet al lui Duma Negru, documentul uimeşte prin actualitatea sa, descriind, pas cu pas, decadenţa vremurilor pe care le trăim, sărăcirea materială şi duhovnicească a Moldovei, cotropirea şi pustiirea pământurilor, jefuirea bogăţiilor, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele mamelor, asaltul sodomiei etc. Să luăm aminte la vorbele sfinţilor părinţi de odinioară, căci locuitorii de pe urmă ai Moldovei putem fi noi înşine, iar deznodământul apocaliptic al vremurilor tulburi pe care le trăim – consecinţă iminentă a păcatelor noastre – bate la uşă…

„Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu”…

“Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele.

Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nicio neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci.

Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios. Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru nemaiîntâlnit în curgerea timpului în Moldova.

Biserica strămoşească va fi ruşinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujbă vesnică vor lepăda sfântul chip şi făgăduinţa înaintea lui Hristos, dedându-se la viaţa lumească de dinainte.

La vremea cea din urmă, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moşiile fără de ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia.

Legile creştineşti ale ţării vor fi lepădate, iar hrisoavele voievodale vor fi luate în râs, iar conducătorii netrebnici vor face legământ cu fiara apocaliptică.

Vlăstarele moldoveneşti, urmaşii domnilor şi boierilor de demult, se vor deda la obiceiuri şi apucături ieftine.

Bărbaţii vor schimba obiceiul dumnezeiesc al demnităţii lor şi se vor acoperi în straie femeieşti, iar femeile vor umbla precum bărbaţii.

Adunările din sărbători şi toate obiceiurile pământului vor fi schimbate în obiceiuri şi apucături sălbatice, păgâneşti, aducând în Moldova, în locul jocului de sărbătoare, jocuri de la sălbatici.

La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei va domni sărăcia, jalea, moartea, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui.

Vor pune domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu.

Hiarele pământului şi păsările şi toate dobitoacele îşi vor schimba firea lor şi vor apărea alte feluri de dobitoace, iscodite după mintea omului, care vor fi slabe la trup şi fără de folos.

La vremea cea din urmă, oamenii se vor strânge unii lângă alţii în tot felul de născociri, lepădând truda satului, munca va fi o ruşine, ruşinea va rămâne un obicei, iar cei drepţi vor fi consideraţi nebuni.

Se vor înşela unii pe alţii crezând că asta e legea lui Dumnezeu.

Şi, în cele din urmă, ultima rânduială a pământului: se vor dezgropa oasele părinţilor şi strămoşilor noştri, vor fi dărâmate bisericile, vor fi lepădate rânduielile creştineşti şi vor ieşi un soi de oameni care, tot în numele lui Dumnezeu, vor face biserici fără cruce, vor nesocoti Sfânta Jertfă şi, în cele din urmă, o vor amesteca în slujire cu păgânii.

Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii, ca la vremea din urmă, când veţi vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocurea, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeieşti şi oameni căutând liniştea de la un capăt al altuia al pământului, când graiurile se vor amesteca, ca altă dată în Babilon, şi sfârşitul va fi aproape.

Moldova cea frumoasă şi bogată, plină de daruri dumnezeieşti, plină de locaşuri sfinte, plină de oameni harnici şi credincioşi, va cădea în mâinile păgânilor şi a necredincioşilor, iar căderea ei va fi mai grea decât căderea Constantinopolului din vremea măritului nostru domn Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Binecuvântat a fost pământul Moldovei şi neruşinată a fost ocara oamenilor, care, prin faptele şi apucăturile lor stricate, vor întoarce pe voievozi în morminte şi vor face pe strămoşi să lăcrimeze sub glie, stând cu fruntea plecată în faţa Marelui Stăpân Hristos pentru ruşinea lăsată de urmaşii lor“.

(Sursa: Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, 2006, pp. 302-304)

Considerat părintele limbii române literare, Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Numele de mirean al Sfântului Varlaam a fost Vasile Moţoc, acesta provenind dintr-o familie de răzeşi din Borceşti, judeţul Neamţ. Încă din tinereţe a iubit viaţa monahală, învăţând carte la Schitul Zosima de pe valea pârâului Secu unde va aprofunda slavona, latina şi greaca.

În anul 1602 intră în obştea mănăstirii Secu, fiind călugărit cu numele de Varlaam. Bun povăţuitor, ajunge pe treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit egumen al mănăstirii. Se ocupă cu studiul cărţilor religioase, iar în anul 1618 traduce „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. În 1632 a fost ales mitropolit al Moldovei. Cu sprijinul domnitorului Vasile Lupu şi al Sfântului Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam reuşeşte să înfiinţeze prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care o instalează la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Pentru a întări credinţa ortodoxă, întemeiază la Iaşi, prima şcoala de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei Duhovniceşti de la Kiev. În 1645, Sfântul Ierarh Varlaam a convocat un Sinod ortodox la Iaşi, unde a fost aprobată Mărturisirea de Credinţă a ierarhului Petru Movilă al Kievului. În timpul Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită biserica Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai cunoscută a Domnitorului Vasile Lupu. În 1641, Sfântul Varlaam a adus în această biserică moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol.

Cea mai de seamă lucrare literară a Mitropolitului Varlaam este Cazania sau Carte românească de învăţătură, lucrare ce cuprinde tâlcuirea la 32 de evanghelii duminicale şi vieţile sfinţilor de la 1 septembrie până la 29 august. Cazania a fost şi prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între scrierile cele mai importante din istoria vechii culturi româneşti. Ca reacţie la propaganda calvină din Ardeal, Mitropolitul Varlaam a redactat „Răspunsul împotriva catehismului calvinesc”, prima scriere românească de polemică teologică, în care sunt condamnate ereziile şi rătăcirile calvinilor.

După ce domnitorul Vasile Lupu pierde scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam se retrage la mănăstirea Secu, unde mai trăieşte patru ani, până la moartea sa din 1657. În data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în rândul sfinţilor pe Mitropolitul Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.

Irina Nastasiu – Doxologia via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Laszlo Tokes continua sa salveze Rosia Montana. Militantii pentru “autonomia” si “independenta Transilvaniei” sustin ca lupta “pentru interesul Romaniei si al intregului bazin carpatic”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 11, 2014 - 11:00pm

Laszlo TokesAGERPRES: Europarlamentarul Tokes Laszlo a declarat, duminică, la Roșia Montană, că dacă va obține un nou mandat în Legislativul european va continua să se manifeste împotriva proiectului de exploatare a minereurilor auro-argentifere.

Tokes a participat duminică la Biserica Unitariană din Roșia Montană la o acțiune de protest împotriva mineritului cu cianuri, la care au fost prezente în jur de 150 de persoane venite special din Cluj și Bihor.

“Are o importanță semnificativă să demonstrăm la fața locului. (…) Am ajuns la Roșia Montană după ce la Bruxelles în nenumărate rânduri am ridicat cuvântul împotriva proiectului Roșia Montană și împotriva acelei corupții care este, se află, în spatele acestui proiect. Aceasta, totodată, este și contribuția noastră, a Consiliului Național Maghiar din Transilvania și al Partidul Popular Maghiar din Transilvania -  Nota Red: Militante pentru “autonomia” si “independenta Transilvaniei” – , pentru interesul comun al României și al întregului bazin carpatic. Dar, totodată, este vorba despre un interes comun european, putem spune global, deoarece protecția mediului se află într-o stare statală în prezent, și astfel de metode de minerit periclitează chiar viitorul naturii, viitorul mediului în general. Ca maghiari suntem interesați și în special, deoarece ne aducem aminte de catastrofa de pe Tisa pornită de la Baia Mare”, a mai declarat europarlamentarul.

Europarlamentarul și-a manifestat nemulțumirea că, deși în urmă cu patru ani Parlamentul European a adoptat cu majoritate covârșitoare decizia interzicerii metodei folosirii cianurii în merit în Uniunea Europeană, “Comisia Europeană nu a onorat și nu s-a ținut de această hotărâre”.

El a apreciat că ar fi timpul ca metoda mineritului cu cianură să fie reglementată la nivel european.

Sursa: Agerpres via Ziaristi Online

Foto: Facebook

Laszlo Tokes la Rosia Montana cu badigarzi bozgori dupa el - Mai 2014

Categorii: ziaristi_online

Larry Watts la Radio Trinitas. AUDIO/VIDEO

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 10, 2014 - 1:10am


Larry Watts la Radio Trinitas – Aprilie 2014 de ZiaristiOnlineTV
File de istorie
Sâmbăta, de la 15.30
Difuzată în fiecare sâmbătă, de la 15.30, emisiunea îşi propune să aducă în actualitate momente importante din trecut, în principal din istoria Bisericii. Astfel, puteţi asculta documentare interesante, vă puteţi întâlni cu mari personalităţi care au jucat un rol însemnat în istoria lumii, cu ierarhi sau părinţi ai Bisericii care au influenţat decisiv istoria creştinismului.
Sursa: Radio Trinitas via Ziaristi Online

Vedeti si: VIDEO. Premiera lansării noii carţi a lui Larry Watts, “Aliaţi incompatibili. România, Finlanda, Ungaria şi al Treilea Reich”, la Casa Academiei cu prof. Ilie Bădescu, la aniversarea Basarabiei. EXCLUSIV

Prof-Larry-Watts-si-Ilie-Badescu-la-Casa-Academiei-Lansare-Aliati-Incompatibilisi-prezentare-Basarabia-Bucovina.Info-25.03.2014-via-Sociologia-Azi

Categorii: ziaristi_online

Sfantul Mucenic Hristofor, purtatorul de Hristos, propus patronul presei romane, care ar trebui sa fie cainele de paza al tuturor romanilor

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 9, 2014 - 12:01pm

Sfantul Mucenic Hristofor purtatorul de HristosAvand in vedere infatisarea, numele si viata Sfantului Mucenic Hristofor, purtatorul de Hristos, azi, 9 mai 2014, de ziua sa, portalul Ziaristi Online il propune drept patron al presei romane, care ar trebui sa fie cainele de paza al tuturor romanilor. Dumnezeu sa ajute purtatorii Cuvantului si Adevarului!

Sfantul Mucenic Hrisofor purtatorul Lui Hristos

Categorii: ziaristi_online

Reteta de a primi o decoratie de la Basescu: Injura-ti tara cat mai mult. Bingo de la Patapievici: “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 9, 2014 - 5:44am

Zemanta Related Posts ThumbnailCum se obține o decorație în România

de Bogdan Diaconu

Decoratia acordata de Traian Basescu lui Horia Roman Patapievici - Ordinul Curului Clasa INu e ușor să obții decorații ale statului român, această realizare necesită parcurgerea câtorva pași bine organizați. În primul rând, trebuie să-ți iubești țara cu disperare, cum ar spune niște intelectuali. Cu disperarea bărbatului care își bate nevasta, o înjură, o scuipă, îi toarnă căldarea cu lături în cap în văzul tuturor pentru că o iubește, iar ea nu i se supune și nu este/nu face cum vrea el. Apoi, această iubire disperată cu scuipături trebuie răspândită pretutindeni, prin toți vecinii, prin străinătate, iar țara, acest obiect al dorinței, să fie făcută de rușine, pentru că așa merită, pentru că nu este intelectuală, supusă și nu recunoaște valoarea celor care o iubesc cu disperare în modul descris mai sus. Așadar, regula numărul 1 este: cu cât îți înjuri mai tare țara, cu atât ai șanse mai mari la o decorație.

Regula nr. 2 este ca pe conducătorul iubit să nu-l iubești cu disperarea cu care îți iubești țara pe care nu o scoți din albia de porci. Dacă țara trebuie înjurată pentru că știe ea de ce și pentru ca să se vindece, parafrazez din niște intelectuali, conducătorul iubit trebuie adulat și protejat chiar și când calcă în străchini. El nu trebuie vindecat cu critici, ci cu binecuvântări și mângâieri pe creștet. Așadar, cu cât îl lauzi mai tare pe conducătorul iubit, cu atât cresc șansele la decorație.

În fine, regula nr. 3 este să nu fii de capul tău în căutarea decorației. Trebuie să te asociezi cu alți intelectuali de marcă supuși acestor reguli și care fac la fel ca și tine, pe principiul asinus asinum fricat. Cu cât sunt mai mulți cei care își iubesc țara cu disperare și cu picioare în gură, dar își iubesc liderul cu mai puțină disperare, însă cu mai multă adorare, cu atât crește șansa la decorația în grup. Așadar, decorațiile se dau la niște intelectuali care respectă aceste trei reguli de bază și care sar unii în apărarea altora atunci când nu li se acordă ceea ce li se cuvine de drept: adorarea națională.

 Dacă doriți distincții înalte, înjurați-vă țara, flatați liderul și fiți superiori, privind de sus, din Olimpul cunoașterii, spre muritorii de rând care ”nu vă înțelege” geniul nerecunoscut. În scurt timp garantez că va ploua cu decorații…

Cum s-ar spune, dacă femeia bătută și scrofăită nu-și iubește bărbatul care a maltratat-o de la nivelul său intelectual superior, înseamnă că e proastă și că nu pricepe. Noroc că nu țara dă decorațiile, ea se îndoaie încă sub iubirea disperată venită de la niște intelectuali, ci liderul suprem care nu a fost criticat ca să se facă mai bun, așa cum pățește România de atâția ani. România însă nu comentează când e izbită cu capul de pereți, așa încât curajul unor intelectuali de a-i face morală pe bază de bătute cu strigături este de-a dreptul admirabil! Liderul suprem nu ar fi la fel de tolerant. Și, în plus, la el sunt decorațiile, sinecurile și tot tacâmul. Drept urmare, pe scurt, dacă doriți distincții înalte, înjurați-vă țara, flatați liderul și fiți superiori, privind de sus, din Olimpul cunoașterii, spre muritorii de rând care ”nu vă înțelege” geniul nerecunoscut. În scurt timp garantez că va ploua cu decorații… Dar grăbiți-vă, liderul mai are numai câteva luni acces la tolba cu recompense.

Iată mai jos și un îndrumar al discursului iubitor de țară care dă roade și produce decorația mult dorită:

De la un parlamentar anonim către celebrul Andrei Pleșu

Decoratia primita de Horia Roman Patapievici de la Traian Basescu Ordinul Curului Clasa IAm fost uimit să văd că o celebritate ca Andrei Pleșu îmi face onoarea de a mă pomeni, în ciuda anonimatului meu, pe tema legii care dorește să combată leznațiunea. Disputa apare în același timp cu cea a decorării lui HR Patapievici, altfel un mare patriot, după criteriile domnului Pleșu, chiar dacă în limitarea mea mi-e greu să văd iubirea de țară printre ”curul”, ”fecalele” și ”urina” cu care e gratulat, din iubire desigur, poporul român.

Așadar, în logica domnului Pleșu, înjurătura de țară și de neam este binevenită ca tratament, ca urmare mă mir că nu ne-am vindecat deja de toate bolile având în vedere cantitatea de mizerie care s-a scris și s-a spus despre acest neam din 1990 încoace. Unii dintre doctorii curanți ai națiunii, precum amintitul HR Patapievici, au și fost răsplătiți cu funcții importante pentru eforturile depuse în acest sens, ultima recompensă fiind chiar o decorație ajunsă motiv de dispută la Curtea Constituțională. Dar cum să nu-i răsplătești pe cei care își disprețuiesc țara din dragoste, pe urmele celor care își bat nevasta din pasiune nețărmurită? La fel l-am răsplătit și pe Laszlo Tokes, care atât a iubit România încât o vedea sub formă de Kosovo sau de Crimeea, deplângând ”genocidul” la care sunt supuși maghiarii din Transilvania. Dar nu te poți pune cu iubirea omului și cu felul în care alege să și-o manifeste, poți, eventual, să-i recunoști valoarea prin funcții publice și prin decorații.

Așadar, legea mea împotriva denigrării României, deși specifică faptul că nu include „în nicio circumstanță criticile, declarațiile, faptele sau acțiunile democratice la adresa puterii politice, a instituțiilor sau a persoanelor cu funcții în statul român și la adresa activității acestora”, este un mare afront adus libertății de exprimare a iubirii nețărmurite față de țară care se manifestă, deocamdată, neîngrădită, cu beneficii multiple pentru sănătatea morală a acestui popor.

Nici nu știu ce să ne mai facem cu atâta iubire de țară. Putem doar să reluăm câteva citate, după exemplul criticului meu celebru, pentru a da glas din nou formulei ideale în care România poate și trebuie iubită. Înainte de a reda aceste vibrante dovezi de iubire națională, îmi permit, ca un admirator sincer al maestrului lui Andrei Pleșu, pe numele său Constantin Noica, să-i solicit criticului meu să ne ofere și un citat similar al marelui filosof, unul în care poporul român să fie ”iubit” cu scuipături.

Iată așadar și cum decurge adevărata iubire de țară, la care noi, anonimi și ”patibulari”, cum ar spune spiritele înalte, nu avem acces:

“Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

“23 de milioane de omuleţi patibulari.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53)

“Un popor cu substanţă tîrîtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.34)

“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)

“Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)

“In toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o.

Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit.

Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

“Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 49)

“Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.” (Din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)

Sursa: Bogdan Diaconu Blog via Ziaristi Online

Intelectuanalii-lui-Basescu-Cristian-Preda-Andi-Lazescu-Traian-Ungureanu-Mihnea-Berindei-Patapievici-si-Liiceanu

Categorii: ziaristi_online

Profesorul Theodor Codreanu demanteleaza definitiv Reteaua Pacepa, Tismaneanu si Cooperativa KGB din Romania. Pacepa, “mesager al Antihristului comunist”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 9, 2014 - 1:10am

Fantoma-comunismului-Tismaneanu-Pacepa-KGB

“Sub umbrela unor asemenea spirite tutelare s-⁠a şi produs actul de „condamnare a comunismului”, însuşit de naivul (ca să nu spun ignorantul), dar orgoliosul preşedinte Traian Băsescu, act concretizat prin faimosul Raport Tismăneanu, capodoperă de mistificare istorică sub a cărui groasă abureală trăiesc politicienii noştri, promotori incorigibili şi de neoprit ai nimicirii României.”

HICLENIILE LUI PACEPA

Am fost ispitit să-mi intitulez următoarele reflecţii Pacepa nu este un trădător. Cu imediata adăugare: pentru că n-a avut niciodată de a face cu poporul român! Totuşi el s-a născut în Bucureşti (la 28 octombrie 1928), într-o familie de muncitori de naţionalitate română (părinţi, Sanda şi Mihai Pacepa – Nota red.: conform altor informatii, acestia nu ar fi, totusi, romani) şi, vrând-nevrând, destinul i-a fost legat de istoria românilor, chiar dacă o viaţă întreagă inima i-a bătut pe la porţile Kremlinului, iar, mai apoi, ale Washingtonului, după ce făcuse decenii întregi poliţie politică (sunt voci care-l acuză de crime împotriva umanităţii, fapt confirmat şi de decizia CNSAS din 24 martie 2011, conform căreia a fost „agent al poliţiei politice comuniste”!) şi se înhămase într-o vastă reţea de escrocherii de contrabandă, pentru avantaje materiale, mizerie din care a scăpat prin fugă şi trădare, avertizat fiind că peste ocean avea şanse să slujească la doi stăpâni care decideau soarta lumii în Războiul Rece. Un lucru e cert: că a slujit la trei stăpâni sau la patru (dacă punem, în cazul său, şi Budapesta), ceea ce nu e lucru uşor, ba chiar cere „eroism” şi infinită hiclenie, încât „legenda Pacepa” a sfârşit prin a se alimenta, în ochii naivei opinii publice, dintr-o dilemă grozavă: erou sau trădător?

Întrebarea dilematică a fost resuscitată, în 2013, prin invitaţia pe care i-a făcut-o directorul activ al I.I.C.C.M.E.R. (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), Andrei Muraru, probabil la insistenţele lui Vladimir Tismăneanu (sau Radu Ioanid), (adevăratul stăpân al Institutului), fără ca directorului onorific al aceleiaşi instituţii, Dinu Zamfirescu, să i se fi adus la cunoştinţă. Desigur, respectiva urgentă invitaţie în ţară e semnul că legenda „eroismului” a început să scârţâie din încheieturi. Iar cu aceasta cineva a spus că va sfârşi în scârţâituri sinistre şi în prăbuşire chiar capodopera de „istorie neorolleristă” care este Raportul Tismăneanu (autorul acestui straniu „raport” fiind el însuşi unul dintre marii răsfăţaţi ai hicleniilor[1] din istoria României!). Larry L. Watts consideră, îndrituit, că răspunsul la dilematica întrebare trebuie dată numai şi numai de români: „Românii trebuie să se hotărască dacă dl. Pacepa trebuie să fie considerat «erou» sau nu. Nu mă interesează să îl numesc într-un fel sau altul, în afară de a sublinia că a lucrat pentru KGB şi s-a comportat în acord cu scopurile şi interesele sovietice.”[2] Şi asta nu doar până la fuga în America, ci, mai ales, după aceea! Aici poate fi invocat şi exemplul defectorului polonez Ryszard Kuklinski (cu toate că acesta n-a făcut poliţie politică precum Pacepa!). Întrebat cum îl consideră pe Kuklinski, Adam Michnik a răspuns: poate erou al CIA, nicicum al Poloniei! Mă îndoiesc că Pacepa ar putea fi numit măcar aşa.

Înclin să cred, de aceea, că nu este vorba de „trădare” în cazul Pacepa. Posibil să fie ceva mai mult, cum ne previne generalul de brigadă (r) Aurel I. Rogojan, într-o conferinţă din 26 mai 2010, susţinută la Oradea, sub titlul: Securitatea naţională şi cultul trădării la români. Afacerea Pacepa. În postmodernitate, trădătorii, în virtutea eufemismelor vehiculate de „corectitudinea politică”, se numesc „defectori”. Or, termenul românesc cel mai fidel pentru trădare, după d-l general Rogojan, este hiclenie, vechi de când lumea. El e folosit şi de Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, pentru a da culoare şi substanţă arhetipului Hameleonul, cel mai pregnant personaj al hicleniilor din literatura universală de după Iago al lui Shakespeare.

Dar mai bine s-o luăm de la un capăt, acela al creării legendei „eroului anticomunist”.

Şi eu am fost impresionat de faimoasa lui carte Orizonturi roşii, în 1987-1988, când am citit-o „clandestin”, fiindu-mi împrumutată de vecina Elena Holicov, profesoară de istorie, soţia prestigiosului dr. chirurg Constantin Holicov. Ba, mi-am făcut extrase care coincideau, într-o măsură, cu atmosfera sufocantă, concentraţionară, din romanul meu Varvarienii, care a fost condamnat să rămână o carte de sertar. Vizam, între altele, sistemul draconic de supraveghere a cetăţenilor României de către Securitate. Era vremea când trebuia să duci, la sfârşitul sau începutul fiecărui an, probe cu fonturile maşinii de scris. Eu anticipam că „varvarianismul” va cuceri lumea întreagă, că Varvara/România este avangarda al cărei spirit va acoperi întregul glob şi nu m-am înşelat. Sistemul de supraveghere a populaţiei de către regimul Ceauşescu este, astăzi, o jucărie primitivă pe lângă deţinerea controlului planetar de către marile puteri, care sunt atât de puţine, încât până şi „cancelarul de fier”, Angela Merkel este un biet pion la cheremul celor care interceptează şi supraveghează tot. Aşa că „fuga” lui Pacepa, în 1978, în Statele Unite, via Germania Federală, devine plasmă din plasma romanului Varvarienii, bietul general nefiind altceva decât un mesager al Marelui Duh, cel care l-a substituit pe Hristos după ce creştinismul a fost aruncat la coşul de gunoi al istoriei, începând cu Secolul Luminilor. Se putea altfel decât bezna erijându-se în „lumină”? De unde venea puterea iradiantă a Marelui Duh? Direct din ţara Antihristului, de la seminaristul ortodox Djugaşvili care i-a moştenit pe dioscurii Lenin şi Troţki, Stalin rămânând ateul nr. 1 al lumii, iar Troţki, evadat în Occident, pentru ca să desăvârşească acolo contaminarea planetară. Între Lenin şi Troţki stă arcul voltaic al celor patru stadii ale partidului comunist, stadii fixate de mentorul lui Mihail Gorbaciov, Iuri Andropov. Nu voi înceta să le reamintesc: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic. Mai mult, revine la putere sub masca anticomunismului. La capăt, te întrebi dacă nu cumva clişeul că democraţia occidentală a câştigat Războiul Rece nu este cea mai hicleană iluzie a lumii de azi, dacă nu cumva adevăratul câştigător, la nivel doctrinar, este doar simbolic Iuri Andropov, care a văzut cu un ceas mai devreme că sistemul comunist nu poate supravieţui în hainele lui clasice, fiindcă de pe urma profetismului său au beneficiat marile carteluri şi finanţele mondiale, adică aceleaşi care i-au finanţat lui Lenin revoluţia bolşevică şi cu care naivul Nicolae Ceauşescu s-a iluzionat că poate lupta, împovărând populaţia spre achita datoriile către FMI.

Mă întreb dacă nu cumva Ion Mihai Pacepa, ca mesager al Antihristului comunist, n-a parcurs, simbolic, drumul celor patru stadii, de la Moscova, la Bucureşti, la Köln şi la Washington. De altfel, el a mărturisit că a fost, într-un fel, discipol al lui Iuri Andropov, cu care s-a întâlnit şi a cooperat. Acest fapt este deosebit de tulburător şi de semnificativ, fiindcă istoria relaţiilor dintre Moscova şi Washington este aceea de la Brejnev la Gorbaciov, ultimul – elevul lui Andropov şi omul providenţial al desăvârşirii stadiale a comunismului, lăudat cu asupra de măsură de regele comunismului financiar şi maestru al loviturilor de bursă, George Soros. De ce România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu n-a putut intra în această ecuaţie cu patru necunoscute? Fiindcă cei doi lideri n-au putut ieşi din altă ecuaţie, cea a istoriei naţionale, marcată fundamental de relaţiile cu Moscova, începând cu anul 1812, când s-a produs raptul Basarabiei, printr-o uriaşă mistificare istorică. Incapabil să gândească din perspectiva „largă”, andropoviană, a comunismului, Nicolae Ceauşescu a „încremenit” într-o formă hibridă de comunism, numită, depreciativ, de ideologii kominternişti, dar şi de cei actuali, naţional-comunism, o veritabilă struţo-cămilă, care a pariat pe independenţa naţională, începând cu scoaterea armatei sovietice din ţară, în 1958, cu Declaraţia din aprilie, 1964, a lui Gheorghiu-Dej, şi continuând cu politica lui Nicolae Ceauşescu, ajunsă la apogeu în 1968, prin reacţia faţă de invazia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, dar şi prin momentul crucial din 1978, când România a zădărnicit aprobarea noului Statut al Tratatului prin care Uniunea Sovietică îşi aroga, în caz de război, suprimarea suveranităţii celorlalte state şi preluarea întregii puteri. Nu este deloc o pură întâmplare că tocmai la 28 iunie 1978 (26 iunie, după Watts, fiindcă nemţii l-au ţinut captiv 72 de ore înainte de a-l preda americanilor) s-a produs „defecţiunea” Pacepa, la scurt timp de la ratarea şansei istorice oferite de preşedintele Jimmy Carter lui Nicolae Ceauşescu, în aprilie, cu prilejul vizitei oficiale în S.U.A., aceea de a face un pas decisiv de la economia comunistă la aceea de piaţă, prin înscrierea industriei româneşti pe bursă. În noaptea de la Blair House, locul cazării delegaţiei române, s-a decis destinul României, destin care a cântărit prin izbânda Cabinetului II, protectorul generalului Pacepa (şi el prezent în delegaţie!), asupra Cabinetului I[3]. Atunci, din cauza vehementei opoziţii a Elenei, Nicolae Ceauşescu a refuzat oferta preşedintelui american. Alarmată de perspectivă, Moscova a înţeles că este momentul să dea lovitura de graţie rebelei Românii. În caz că Bucureştiul ar fi făcut cotitura istorică, părăsind sistemul, fusese pregătiră o invazie de felul celei din Cehoslovacia. Dar n-a mai fost nevoie, fiindcă absurdul puterii bicefale[4] instaurate în sânul partidului comunist şi-a făcut efectul pe deplin. Cu toate acestea, România nu prezenta nici o garanţie la Kremlin şi în locul unei invazii s-a produs cutremurul la nivelul serviciilor secrete – fuga lui Pacepa.

Sunt trei ipoteze în legătură cu „defecţiunea” generalului: 1) cea oficială, din documentele juridice care l-au condamnat la moarte, pentru trădare, produsă din cauza corupţiei celui incriminat, care altă scăpare nu mai avea decât fuga din ţară (între adepţii recenţi ai acesteia, şi Stelian Tănase[5]); 2) cea personală, a condamnatului, menită să creeze legenda unui mare erou al subminării sistemului comunist dictatorial, în urma unei fulminante „iluminări” ideologice (Vladimir Tismăneanu[6] şi comilitonii); 3) misiunea încredinţată de Moscova de a da lovitura de graţie politicii de independenţă a regimului Ceauşescu în sânul blocului sovietic, prin resuscitarea tezei României – „cal troian” al Kremlinului, teză lansată întâia oară de un alt „defector” care a reuşit să înşele serviciile secrete americane, Anatoli Goliţân (Larry L. Watts, Octavian Stelian Andronic[7] ş.a.). Cum mistificările, fundate pe crâmpeie de adevăr, au mai totdeauna câştig de cauză, Pacepa a scos o mare victorie din acestea, reuşind, în cele din urmă, să „convingă” serviciile secrete americane (după un deceniu de „verificări educative”) şi, bineînţeles, după 1989, şi pe cei de la Bucureşti, care i-au anulat condamnarea la moarte, i-au redat gradul de general, cu toate drepturile aferente, începând cu o pensie pe măsură şi sfârşind cu restituirea averii confiscate în ţară. Se vede de departe cum îşi onorează şi-şi răsplăteşte împărăteşte România trădătorii, aşa încât titlul conferinţei generalului Aurel I. Rogojan se arată pe deplin justificat. Comparaţi eroizarea şi răsplata acordate lui Pacepa cu soarta care i s-a rezervat lui Paul Goma, care este condamnat să rămână apatrid, la Paris, bolnav şi sărac, nerepus în drepturi, ba calomniat şi acuzat de „antisemitism”, „reacţionarism” şi, culmea!, de fost agent KGB etc. Internetul însuşi a devenit un vehicul al mistificărilor şi minciunii, de vreme ce articolele de pe Wikipedia despre Pacepa sunt encomiastice, eroizante, pe când cele despre Paul Goma descriu în culori negre personalitatea marelui patriot şi disident. Mai mult de atât, Pacepa, înconjurat de susţinerea superlativă a unor ideologi precum Vladimir Tismăneanu sau a unor zeloşi jurnalişti ca Sorin Roşca Stănescu, a devenit diriguitor din umbră al politicii româneşti postdecembriste, ca altădată alt cominternist trecut prin stadiile andropoviene, Silviu Brucan. Sub umbrela unor asemenea spirite tutelare s-a şi produs actul de „condamnare a comunismului”, însuşit de naivul (ca să nu spun ignorantul), dar orgoliosul preşedinte Traian Băsescu, act concretizat prin faimosul Raport Tismăneanu, capodoperă de mistificare istorică sub a cărui groasă abureală trăiesc politicienii noştri, promotori incorigibili şi de neoprit ai nimicirii României. Altminteri, Raportul Tismăneanu (sub aparenţa „ştiinţificităţii”, croite din semiadevăruri) nu este întrecut decât de mistificările din Orizonturi roşii. Aşa încât bătălia care se dă azi pentru repunerea în adevăr a personalităţii lui Paul Goma înseamnă, implicit, năruirea prestigiilor prefabricate, năruirea legendei eroismului pacepian şi, odată cu el, a maşinăriei ideologice antiromâneşti care se ascunde în Raportul Tismăneanu. Iată de ce spiritele pro-Pacepa şi pro-Tismăneanu sunt atât de încinse.

În Războiul Rece dintre cele două sisteme politice mondiale, Moscova a ştiut să-şi creeze o vastă reţea de agenţi secreţi şi de propagandă, având, în atare direcţie, o certă superioritate faţă de Occident. Să amintesc doar de faimoşii „apostoli de la Cambridge”, recrutaţi din elita britanică: Kim Philby, Guy Burgess, Anthony Blunt, Donald Stuart Maclean, John Cairncross, care au adus servicii uriaşe Moscovei. După cum demonstrează Larry L. Watts, în două masive cărţi, România devenise excepţia în sânul Tratatului de la Varşovia, după retragerea armatelor sovietice din 1958, ducând cunoscuta politică de independenţă naţională, încât Bucureştiul ajunsese să fie tratat ca făcând parte dintre adversarii comunităţii socialiste, alături de China şi NATO. În consecinţă, Moscova s-a slujit de foştii kominternişti, pentru a ţine regimurile Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu sub control, recrutând, cu succes, şi cadre mai tinere din serviciile secrete româneşti, profitând mai ales de instalarea puterii bicefale la Bucureşti, între Cabinetele I şi II. Echivalentul „magnificilor” de la Cambridge, păstrând proporţiile, a fost gruparea, tot din cinci, alcătuită din Nicolae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Mihai Caraman, Constantin Iosif şi Ion Stănescu (ultimul, folosit, mai degrabă, de ceilalţi), gruparea fiind ocrotită îndeobşte de Elena Ceauşescu. La întâlnirea istorică din aprilie 1978, de la Washington, dintre preşedinţii Jimmy Carter şi Nicolae Ceauşescu, au fost prezenţi şi doi dintre „magnifici”: Ion Mihai Pacepa şi Constantin Iosif, care au alertat imediat Moscova în legătură cu „primejdia” ca Nicolae Ceauşescu să facă pasul decisiv către economia de piaţă şi către un sistem de securitate occidental. Nu întâmplător, după două luni, se va produce fuga lui Pacepa. Cauzele acestei grabe au fost puse din perspectiva celor trei ipoteze: strâmtorat de acuzele de corupţie care pluteau deasupra capului său; „iluminarea” ideologică şi misiunea încredinţată de Moscova, similară cu aceea a lui Anatoli Goliţân. Spre deosebire de toţi analiştii „cazului Pacepa”, cred că, paradoxal, toate aceste trei cauze sunt implicate în gestul „defectorului”. Corupţia, de altfel, a constituit principal act de acuzare, alături de trădare, la proces. Altminteri, „reabilitarea” din 1999 s-a făcut nu prin argumente juridice de fond, ci doar de proceduri. Mai mult de atât, fostul preşedinte Ion Iliescu a recunoscut că rejudecarea şi sentinţa au fost „dictate” de un gest politic, cu scopul de a convinge Statele Unite că România a făcut paşi spre Occident, în vederea integrării în NATO şi în UE. Şi asta nu pentru că fuga lui Pacepa s-a produs sub imboldul „iluminării” anticomuniste, ci pentru că, după zece ani de reeducare a hicleanului (când i s-a acordat şi cetăţenia), măruntul „magnific” a fost folosit, ca pion (nu ca „rege”, cum pretinde Tismăneanu!), pentru demolarea sistemului comunist, începând cu celebra lui carte de propagandă, doldora de mistificări şi minciuni, Orizonturi roşii. A fost momentul când s-a produs convergenţa dintre perestroika lui Mihail Gorbaciov şi planul Washingtonului de finalizare victorioasă a Războiului Rece, când Nicolae Ceauşescu devenise obstacol în calea destrămării comunismului clasic, chit că toată politica României, de la Declaraţia din aprilie din 1964 până la boicotarea antisovietică a Statutului Tratatului de la Varşovia, mersese pe calea părăsirii imperiului comunist. Din nenorocire, pentru România, politica externă (compromisă grav de cea internă) a lui Nicolae Ceauşescu, a fost un drum niciodată parcurs până la capăt, de unde şi caracterul tragic al destinului politic ceauşist, sfârşit cu transformarea lui în ţap ispăşitor de către revoluţia din decembrie 1989. Situaţie stranie, provocată de o personalitate profund schizoidă pe fondul unei „paranoia” de ordin ideologic, constând în incapacitatea de a discerne între antiteza dintre comunism şi naţionalism.

În context, Pacepa a înţeles perfidiile evoluţiei comunismului între cele două antiteze, ca avertizat discipol al lui Iuri Andropov, mentorul lui Mihail Gorbaciov, cel care va grăbi destrămarea imperiului sovietic în favoarea transnaţionalismului financiar mondialist, ajustat în hainele „democraţiei liberale” şi care a dat o nouă turnură internaţionalismului, devenit, sub umbrela „corectitudinii politice”, globalism. Transformându-se însă în pion al răzbunării Moscovei împotriva lui Ceauşescu (aidoma altui „iluminat”, Silviu Brucan, devenit eminenţa cenuşie a „revoluţiei” din decembrie 1989), Pacepa s-a postat pe versantul potrivnic României profunde, în pofida retoricii lui patriotarde de astăzi. Pe bună dreptate, generalul Ioan Talpeş a subliniat că adevărata faţă a lui Pacepa s-a dezvăluit imediat după 1989, când n-a făcut nimic pentru România, continuând să o submineze, încât, între altele, clauza naţiunii celei mai favorizate i s-a acordat abia în 1993, spre deosebire de celelalte ţări din fostul bloc comunist care au primit-o imediat[8]. Ioan Talpeş a declarat textual: „El e într-un război cu România. Asta e problema.” Iar acest război nu datează de la 1978, cum s-ar putea crede, ci din anii de tinereţe, când s-a decis să lucreze pentru KGB, care i-a şi sponsorizat, cu generozitate, studiile universitare între 1948-1951, după ce tatăl său, Mihai Pacepa, deja devenise omul de încredere al lui Rodion Malinovski încă din 1944, fiindu-i translator din română şi maghiară. Mai mult de atât, KGB-ul l-a răsfăţat pe tânărul Pacepa, punându-i la dispoziţie o maşină nouă, în toiul luptei de clasă cu „burghezia reacţionară”[9]. Viitorul general, a cărui ascensiune fulminantă n-ar fi fost posibilă fără sprijin moscovit, a rămas fidel ocrotitorilor. Nici serviciile secrete vest-germane, nici cele americane nu au avut încredere în aparenţele defecţiunii lui Pacepa, deşi l-au folosit pentru subminarea sistemului. Ştiau că este o „cârtiţă” moscovită. Foştii anchetatori DSS (Departamentul Securităţii de Stat) au stabilit clar că Pacepa, Doicaru, Caraman, Iosif, în parte Ion Stănescu („cei cinci nu chiar magnifici”, cum le spune Larry L. Watts) au fost „cârtiţe” ale KGB, toţi responsabili de corupţia generalizată din serviciile secrete[10]. Ancheta DSS a confirmat îndelungata fidelitate a lui Pacepa faţă de KGB: „relaţia strânsă pe care el a avut-o pe parcursul întregii sale cariere cu consilierii sovietici din domeniul informaţiilor (relaţie cu care avea să se laude mai târziu, chiar şi la multă vreme după ce astfel de relaţii au fost interzise în mod categoric, în 1963)”[11]. „Cârtiţele” fidele kominternismului, apoi kominformismului moscovit se bucurau şi de ocrotirea Elenei Ceauşescu ale cărei afinităţi mergeau către internaţionalişti, chit că aceştia n-au avut niciodată de gând s-o cruţe la momentul asasinatului ritualic din memorabila zi de Crăciun din 25 decembrie 1989.

La haosul din Securitate, produs de fuga lui Pacepa, s-a mai adăugat şi rivalitatea dintre Elena şi generalul Ilie Ceauşescu, pe tema armatei. Ilie Ceauşescu era în fruntea Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, iar Elenei i se indusese credinţa că armata devenise „antisocialistă” şi „pro-americană”. Elena Ceauşescu intenţiona să distrugă CSCITM, mergând până la ideea demolării palatului Cercului Militar Naţional (pe atunci Casa Centrală a Armatei), o bijuterie arhitectonică, ridicată între 1911-1923. Foştii kominternişti au încurajat aversiunile Elenei Ceauşescu faţă de armată, cu gândul că vor obţine controlul asupra spionajului militar în favoarea Moscovei. Tentativa de destituire a lui Ilie Ceauşescu a fost zădărnicită, totuşi, de Nicolae Ceauşescu, acesta neaprobând demiterea, verdict dat însă abia peste şase luni, începând el însuşi să se lase convins de Elena şi „apostoli” că americanii ne sunt duşmani. Din păcate, schimbările din Securitate au fost supravegheate şi produse, în mare parte, sub ochiul orgolios al Cabinetului II, care a impus oameni ca Tudor Postelnicu şi Nicolae Pleşiţă, ultimul lansând opinia că „defectarea” lui Pacepa n-a fost chiar atât de catastrofală[12], încât reforma în servicii a fost superficială, nedusă la capăt, pe fondul unor rivalităţi nestinse, ca aceea dintre armată şi Elena Ceauşescu. „Convergenţa dintre fuga lui Pacepa – spune Watts – şi apariţia unei noi conduceri a DIE/DGIE/CIE susţinute de Elena Ceauşescu s-a dovedit chiar mai dăunătoare pentru Direcţia de Informaţii Militare, DIM, comparativ cu permanentul conflict DIE-DIM.”[13] Prin antiamericanismul Elenei, „schizofrenia” din sânul conducerii partidului a devenit reală. Bicefalismul puterii este cel care a grăbit autodistrugerea României, între Scylla şi Charybda, între Moscova şi Washington.

*

Paradoxul subliniat de Watts este acesta: anchetele au arătat că Pacepa era omul Moscovei, dar el a fugit în America. Semn că hicleanul a fost folosit de KGB pentru pedepsirea României, mai precis a politicii sfidătoare a lui Nicolae Ceauşescu în cadrul Tratatului de la Varşovia. Povestea lui Pacepa era pe deplin conformă cu măsurile Moscovei de a-l izola pe Ceauşescu şi ţara lui de partenerii americani[14]. Kremlinul repeta cu succes cazul Anatoli Goliţân, produs cu intenţii similare privitor la România, cel care a va cimenta, pentru Bucureşti, imaginea unui „cal troian” al Moscovei. În vreme ce Pacepa, odată ajuns în America, se străduia să reînvie legenda „calului troian” moscovit, Brejnev se plângea lui Todor Jivkov că politica României e în flagrantă antiteză cu „cea a restului ţărilor din Pactul de la Varşovia”, subminând securitatea lumii comuniste: „În mod ironic, dacă exista cu adevărat un «mit» privitor la independenţa României, acesta rezida în faptul că «independenţa» era un termen prea palid pentru a descrie politici atât de vizibil şi de constant ostile obiectivelor esenţiale ale sovieticilor.”[15]

Ceauşescu a înţeles imediat că fuga generalului era opera KGB-ului. Mai mult, surse din KGB l-au avertizat, în mod cinic, că Pacepa se pregătea pentru trădare! La o săptămână după plecarea „defectorului”, liderul de la Bucureşti denunţa imperialismul Moscovei care se folosea de „spionaj şi subversiune” prin recrutarea de „elemente renegate şi decăzute”, exemplul prim fiind, desigur, Pacepa. Ceauşescu folosea cuvântul imperialism nu ca referinţă la America, ci vizând Kremlinul care deţinea abuziv teritorii româneşti, dar şi pretenţiile Budapestei cu privire la Transilvania. Administraţia Carter a tratat cu indiferenţă minciunile defectorului: „Principalele afirmaţii ale lui Pacepa nu au fost considerate credibile nici de autorităţile germane, nici de administraţia Carter, care le-au tratat cu indiferenţa binemeritată. Pacepa a avut câştig de cauză într-unele dintre cercurile atrase de teoriile cu iz de conspiraţie ale lui Goliţân.”[16] Distorsiunea se va produce abia odată cu pierderea alegerilor de către Carter, în 1980, când mistificările lui Pacepa încep să prindă teren sub administraţiile Ronald Reagan şi George Bush (1980-1992). Propaganda resentimentară a lui Pacepa va fi susţinută mai întâi de agentul special FBI Wayne A. Barnes, ziaristul Michael Ledeen, fost consilier al lui Alexander Haig, de la Casa Albă, de jurnalistul Newsweek Arnaud de Bourchgrave, de analista Juliana Pilon (de la Heritage Fundation), iar, între români, de Vladimir Tismăneanu, Nestor Rateş, Dorin Tudoran, Sorin Roşca Stănescu şi Dan Pavel. Dezinformarea a fost posibilă şi prin prezenţa unor maghiari în structurile CIA, care, în fapt, erau „cârtiţe” moscovite, mai ales şeful operaţiunilor din Divizia Sovietică şi Est Europeană.

Prima grijă a lui Pacepa, ajuns la Washington, a fost dezinformarea totală în legătură cu politica externă a României, dezinformare ce era ţinta centrală a Moscovei. A pornit, întâi, să acrediteze ideea că preşedintele român „nutrea o ură profundă faţă de S.U.A. şi un dispreţ personal la adresa preşedintelui american, Jimmy Carter”, dar, în primul rând, că România era campioana spionajului tehnologic în favoarea Moscovei. Faptul va fi tema obsedantă a carierei ultime a defectorului, scoasă în văzul lumii îndeobşte prin Orizonturi roşii, atrăgând atenţia asupra ei chiar de pe copertă. Într-adevăr, spionajul statelor din Tratatul de la Varşovia avea o misiune specială în furtul de tehnologie pentru centrul imperial. Dar Pacepa a pus în fruntea listei România, pe când, în realitate, fruntaşele erau, în ordine, Ungaria, Polonia, Germania de Est şi Cehoslovacia. Curios că Pacepa a scos de pe listă Ungaria, una dintre cele mai loialiste ţări din bloc, care, alături de Polonia (cum a estimat National Intelligence Estimates), a comis cele mai multe hoţii tehnologice: „Pe lângă insidioasa şi pe deplin incorecta includere a României în acest grup, el a exclus în mod inexplicabil Ungaria (o omisiune care apare în mod constant în scrierile lui Pacepa)”[17]. Investigaţiile declanşate sub administraţiile Carter şi Reagan au infirmat acuzele defectorului. Ronald Reagan a subliniat că România era singurul partener din blocul sovietic căruia i se putea transfera tehnologie militară cu garanţia că aceasta nu va ajunge la Kremlin. Documentaţia lui Larry L. Watts este imbatabilă, în acest sens. Cercetările lui Viktor Suvorov duc spre aceleaşi concluzii. Singurul „caz” de furt tehnologic pe care l-a comis România a fost în favoarea Franţei: sticla de parbriz folosită de Renault la automobilele Dacia!

Politica României în Orientul Mijlociu, unică în cadrul blocului, n-a scăpat nici ea de mistificările lui Pacepa, care a scornit, între altele, aberaţia că Bucureştiul a trimis 500 de agenţi în ţările islamice spre a incita la antisemitism, fapt contrazis, mai târziu de oficialii israelieni, care au mulţumit României pentru capacitatea de mediere diplomatică. O veritabilă ofensivă a dus Pacepa în vederea discreditării unor personalităţi americane care îi primejduiau minciunile şi care, în ochii lui, păcătuiau prin „pro-românism”. Astfel, fostul ambasador al Statelor Unite la Bucureşti între 1974-1977, Harry Barnes jr., a fost acuzat de „naivitate” şi că ar fi transmis informaţii secrete către Securitatea lui Ceauşescu. Şi asta fiindcă el continua să recunoască şi să susţină politica de independenţă a României faţă de Moscova: „Altfel spus, «naivul» Barnes era vizat fiindcă era bine informat, bine anturat şi susţinea politicile româneşti care serveau interesele americane.”[18] Astfel de delaţiuni au continuat şi după 1980, deşi acuzaţiile generalului „fuseseră infirmate în cadrul unor investigaţii separate efectuate de FBI şi de Departamentul de Stat în timpul administraţiei Carter, şi din nou în urma unei anchete conduse sub mandatul lui Reagan.”[19] Eficienţa acuzaţiilor de acest fel şi a celor privitoare la furtul de tehnologii s-a perpetuat fiindcă informaţiile contrazicătoare erau clasificate. Unei „demascări” similare fusese supusă şi una dintre cele mai marcante personalităţi ale diplomaţiei americane, Averell Harriman, fost ambasador la Moscova, implementator al Planului Marshall, apoi sprijinitor al diplomaţiei româneşti[20] în negocierile de la Geneva din 1962, în privinţa Laosului etc. Modelul, acelaşi ca la Pacepa. Atunci, defectorul sovietic Anatoli Goliţân l-a acuzat pe Harriman că fusese în anii ’60 agent sovietic, reuşind să-l convingă de aşa ceva pe James Jesus Angelton, şeful contrainformaţiilor CIA. Şi asta fiindcă Harriman luase apărarea românilor, lăudând independenţa faţă de Moscova. Inatacabil, Harriman a mai fost supus unor tentative de recrutare KGB (la începutul anilor ’70), apoi în 1975, la iniţiativa personală a lui Iuri Andropov, mentorul lui Pacepa.

Sofistica dezinformării croită pe teoria andropviană a supravieţuirii comunismului în contextul în care sistemul capitalist s-a dovedit mai viabil decât economia centralizată prin dictatură a proletariatului (apoi prin dictaturi de tip personal), a culminat cu perestroika gorbaciovistă care s-a văzut nevoită să se „alchimizeze”, finalmente, în „anticomunism”, devenit mană cerească pentru globalismul financiar de tip cartel transnaţional, care domină azi tot mai mult în economia centralizată, „neosocialist-neoconservatoare” din UE[21]. Generalul Rogojan a sesizat paradoxul: „Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor.” El dă exemplul fabricării unor „disidenţi” ca Vladimir Tismăneanu, care aveau să se erijeze în „neoconservatori”. Aşa se autoprezintă liderii din GDS-ul postdecembrist, stipendiat de Fundaţiile Soros care au avut un rol crucial şi-n reformele gorbacioviste. Una dintre primele traduceri ale Editurii Humanitas a fost cartea lui Georges Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, punere în doctrină-program a teoriei kaghebiste a lui Iuri Andropov.

După cum Tismăneanu i-a adus supreme elogii lui Pacepa, nici acesta nu s-a lăsat mai prejos. Numai că diletantismul în materie de ideologii i-a jucat feste ca şi în mistificările din Orizonturi roşii. Pacepa susţine şi el teza că Vladimir Tismăneanu a evoluat către neoconservatorism, pe urmele britanicului Eric Hobsbawn (1917-2012), care ar fi la originea neoconservatorismului american, după ce a trecut prin partizanat comunist, cum ar rezulta din cărţile The Age of Revolution:Europe 1789-1848 (1962) şi The Age of Extremes: the short twentieth century, 1914-1991 (1994). Ba chiar Tismăneanu însuşi ar fi întemeietorul variantei americane neoconservatoare. Vorbind de funie în casa spânzuratului, Pacepa regretă că Eric Hobsbawn a ţinut „să devină şi un marxist profesionist, şi, marxiştii sunt, prin definiţie, mincinoşi”[22] şi, prin minciună, au ucis 115 milioane de oameni. Foarte adevărat, dar Pacepa nu face decât să vorbească despre propriul marxism şi al lui Tismăneanu însuşi, metamorfozat în „anticomunism”. Exemplul evoluţiei lui Eric Hobsbawn este pe deplin asemănător cu al „defectorilor” români în cauză. Într-adevăr, Eric Hobsbawn a intrat în Partidul Comunist Britanic din 1936 (nestrăin fiind de recrutarea faimoşilor „apostoli de la Cambridge”) şi i-a rămas fidel până la moartea survenită în 1993 (poate până atunci i-a rămas fidel, fiindcă autorul a murit în 2012!), creând, culmea, „neoconservatorismul”, în tulburătoare consonanţă cu teoria stadială a lui Andropov! Pacepa spune că şi Tismăneanu a fost în tinereţe comunist, numai că s-ar fi despărţit definitiv de el, devenind „cel mai bun expert în comunismul românesc şi unul dintre erudiţii de vârf pe subiectul Europei de Est”. Gura păcătosului adevăr grăieşte: Tismăneanu, fără îndoială, este un expert în comunismul cu faţă „neoconservatoare”, marea lui performanţă fiind că l-a implementat şi în România postdecembristă sub aceeaşi faţă „anticomunistă”, cucerindu-l definitiv pe un preşedinte precum Traian Băsescu, cel care se crede om politic de „dreapta”, luându-şi ca ideologi de sprijin pe experţii din GDS. Dacă un Ion Iliescu se arătase vulnerabil, nereuşind să parcurgă decât trei trepte din testamentul lui Iuri Andropov, ca şi Mihail Gorbaciov, Traian Băsescu a urcat şi pe versantul al patrulea, impulsionat de ideologia GDS, desigur, „neoconservatoare”, deşi eticheta nu mai are nimic de a face cu conservatismul lui Titu Maiorescu, al lui Nicu Filipescu sau al lui Mihai Eminescu, cel din urmă fiind supus de „neoconservatorii” actuali unei prigoniri furibunde, numit fiind, prăpăstios, „cadavrul din debara”. Aşa se explică trecerea spectaculoasă a lui Traian Băsescu din sânul „criptocomunismului” iliescian în cel gedesist, salt similar cu al elevului kaghebist al lui Iuri Andropov, Vladimir Putin, din gorbaciovism direct în „democraţia liberală”, reînviind, în realitate, spiritul imperial ţaristo-stalinist. Ceea ce recunoaşte şi Pacepa: „În 2000, unii dintre foştii mei colegi din KGB au preluat Kremlinul şi au transformat Rusia în prima dictatură a serviciilor secrete din istorie. În timpul Uniunii Sovietice, KGB era un stat în stat. Acum KGB este statul.” Să acceptăm: preşedintelui român nu i-a reuşit ceea ce i-a reuşit kaghebistului Putin. Traian Băsescu n-a putut decât să-şi răsplătească susţinătorii, să inventeze imaginea unui „preşedinte jucător” sau să admită că sarcina condamnării comunismului clasic i se cuvine lui Vladimir Tismăneanu, nicicum lui Paul Goma, iar pentru asta l-a mai învrednicit, se zice, la propunerea lui Patapievici, şi cu Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Mare Cavaler. Fireşte, cazul răsplătirii „hiclenilor” nu este singular, altul de notorietate fiind acordarea, lui László Tökés, a înaltului titlu Ordinul Naţional „Steaua României” pentru merite, inventate, în Revoluţia din Decembrie 1989. Într-adevăr, politicienii români consolidează irezistibil tradiţia adulării şi răsplătirii trădătorilor, de orice neam ar fi.

E momentul să disociem între felul cum statul român postdecembrist a gratulat hicleniile „disidenţilor” şi „defectorilor” de tip Tismăneanu-Pacepa prin raportare la modul cum au fost trataţi rezistenţii adevăraţi ai regimului comunist, reperul emblematic fiind Paul Goma. Diferenţa sare în ochi de la modul cum s-au opus aceştia politicii lui Nicolae Ceauşescu: primii au boicotat politica externă a lui Ceauşescu, adică tocmai acea atitudine care marca independenţa naţională împotriva spiritului kominternist al Moscovei; Goma a sancţionat, în schimb, politica internă, antinaţională a comunismului de care Ceauşescu n-a putut să se debaraseze din pricini foarte încurcate, dar, proprio motu, din cauza dezastruosului cult al personalităţii care a atins cote unice în blocul sovietic, comparabile cu ale lui Stalin. Altfel spus, Ceauşescu şi-a fost propriul său duşman, cu consecinţe incalculabile pentru ţară, fiindcă toate nefericirile trăite de populaţie au sfârşit prin a-l transforma în ţap ispăşitor, printr-o „revoluţie” sângeroasă, dominată de mentalitatea precreştină al răzbunătorilor de tip Silviu Brucan care slujeau tocmai spiritul kominternist al Moscovei ateiste. De aici alegerea zilei de Crăciun pentru executarea ţapilor ispăşitori, păcat contravenind flagrant cu duhul creştin al poporului român. Asemenea „viclenie” a istoriei nu i-a scăpat nici lui Larry L. Watts, care, în interviul acordat lui Nicolae Balint, la întrebarea de ce Nicolae Ceauşescu a fost atât de „blocat”, fie dinspre Moscova, fie dinspre Occident, a răspuns că impasul a survenit după 1978, din cauza evidentei nerespectări a drepturilor omului, când situaţia ţării s-a deteriorat, încât „mulţi simţeau nevoia să găsească un vinovat şi nişte cauze simple pentru un fenomen complex. Acesta este şi un fenomen comun în întreaga lume. După ce trec printr-un dezastru naţional, multe societăţi încearcă să simplifice cauza, să învinovăţească un singur om, şi apoi să meargă mai departe. Este calea cea mai uşoară, de obicei politică, dar care din punct de vedere istoric, e rareori corectă.”

În mod grăitor, Goma a aderat, în 1968, la politica lui Ceauşescu datorită naţionalismului său în politica externă, care a însufleţit întreaga naţiune în momentul invaziei în Cehoslovacia, dar şi pentru deschiderea culturală, care a înlesnit, după hibridarea proletcultistă, resurecţia adevărului în literatură şi artă. De aceea s-a spus că anul primăverii de la Praga a fost clipa astrală a carierei politice ceauşiste, clipă pe care Moscova n-o va ierta niciodată. Apoi, a urmat al doilea pariu istoric pe care rezistenţi ca Paul Goma se aşteptau să fie câştigat: Conferinţa de la Helsinki, din 1975, pentru organizarea căreia liderii comunişti din România au depus un efort remarcabil, căci hotărârile finale aveau darul să consolideze politica naţională. Ceea ce s-a numit „coşul III” al Actului final se referea la respectarea drepturilor omului, aspect faţă de care Moscova şi loialiştii din Tratatul de la Varşovia au făcut opoziţie, sub pretext de amestec în treburile interne din partea Occidentului. Interesant că Nicolae Ceauşescu n-a făcut opoziţie faţă de „coşul III”, dar, curând, în politica internă, prevederile nu vor fi respectate. Este pricina din care rezistenţa lui Goma se va transforma în disidenţă, urmată de expulzarea din ţară în 1978. Acum, „disidenţii” născuţi pe filiera Moscovei au părut că se întâlnesc cu rezistenţii naţionali. Diferenţa dintre ei se va vedea însă curând. Cei mai mulţi „disidenţi” anticomunişti vor fi creaţia Moscovei, pe când rezistenţii au fost cei îngrijoraţi de soarta naţiunii. Între primii, Pacepa, Tismăneanu ş.a., între ceilalţi, Paul Goma, Nicolae Breban, Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag ş.a. Nu e doar o coincidenţă că plecarea lui Tismăneanu în America s-a produs în plină ascensiune a perestroikăi, în 1987, când legenda neagră înfăşura tot mai strâns politica lui Ceauşescu şi România. Defecţiunea lui Tismăneanu s-a produs tot pe filieră moscovită. El avea două surori născute în URSS, una dintre ele, Rodica, fiind căsătorită cu un Toncilescu, inginer chimist, apropiat de Elena Ceauşeascu şi „inspirator” al studiilor savantei. Acordul plecării în America pentru Vladimir Tismăneanu a fost dat pe căi oculte („pe firul scurt”), cum demonstrează generalul Rogojan, cu ajutorul intervenţiei unei prietene a mamei lui Volodea, în urma căreia i s-a confecţionat o fişă mincinoasă. Drept recunoştinţă pentru patria care-l stipendiase pe Leon Tismeneţchi, istoria bolşevismului în România, în celebrul Raport Tismăneanu, nu începe cu Săptămâna Roşie care a debutat la 28 iunie 1940, ci întregul text demască naţional-comunismul ajuns pe culme cu anii dictaturii lui Ceauşescu, culpabilizând mai tot ce ţinea de naţional, Biserica Ortodoxă Română, cultura naţională etc. Este punctul în care s-au despărţit apele între Vladimir Tismăneanu şi Paul Goma: primul victorios în decembrie 1989, alături de generalul Pacepa şi de Silviu Brucan, al doilea – marginalizat şi demonizat cu etichetări tipic kominterniste. Scrierile lui Ion Mihai Pacepa şi ale lui Vladimir Tismăneanu diferă doar prin stil, unul nepriceput a mistifica, rudimentar în elocvenţă, celălalt mai rafinat, înarmat cu arsenalul cercetării ştiinţifice care i-a permis a da impresia „adevărului istoric” slujindu-se din frânturi de adevăruri la umbra cărora minciuna a devenit credibilă în ochii neavizaţilor. Dacă scrierile lui Pacepa, pline de gafe, pot fi uşor spulberate, ale lui Tismăneanu sunt mai greu de demontat din pricina faptului că a reuşit să devină, ca altădată Mihail Roller, istoricul oficial al regimului Traian Băsescu, după ce l-a curtat pe Ion Iliescu, pe care l-a gratulat cu o carte de convorbiri[23]. Numai că America i-a propulsat pe cei doi în tabăra câştigătoare a anului 1989 şi tot America le arată impostura, prin istorici obiectivi precum Larry L. Watts sau prin voci lucide precum cea a universitarului român de peste ocean, istoricul Mircea Platon, un conservator autentic, care, alături de Gheorghe Fedorovici, Ovidiu Hurduzeu şi Paul Gottfried (conservator american, profesor la Elizabethtown College, Pennsyilvania) nu-şi face iluzii cu privire la mistificările „neoconservatorilor” care, corect, trebuiau să se recunoască neocomunişti de tradiţie troţkistă. De ce Vladimir Tismăneanu, ca şi Pacepa, este în neputinţă de a scrie istorie obiectivă despre români, ne-a spune Mircea Platon. Mai întâi, subliniază absurditatea autonumirii de neoconservator a ideologului troţkist: „A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate.” Or, aşa cum observă un conservator autentic precum Paul Gottfried[24], comentându-i cartea Fantasies of Salvation / Fantasmele salvării[25], Vladimir Tismăneanu consideră nu numai că românii nu au o identitate, dar că au şi pierdut dreptul de a avea identitate naţională din pricina „antisemitismului” lor tradiţional! Într-un eseu, cu titlu, grăitor, O fantomă bântuie România: Vladimir Tismăneanu, publicat, mai întâi, în „Convorbiri literare”, apoi într-un volum semnat împreună cu Gheorghe Fedorovici[26], Mircea Platon explică astfel inaptitudinea de istoric român a lui Tismăneanu: „La urma urmelor, dl. Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român”. Şi: „D-nul Tismăneanu foloseşte discursul şi apucăturile celor care au distrus România. Aşa a fost educat. (…) De zeci de ani suntem siliţi, dacă nu acceptăm corupţia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmaşii celor care au distrus şi distrug România, care seacă albiile de ape, dau lecţii de moralitate şi ne învaţă cum să ne dezbărăm de strămoşi, de naţiune, de credinţă, de patrie, de cultura românească şi de alte racile ale trecutului.”

Aproape în aceiaşi termeni se pronunţa Paul Goma. Se dovedeşte că hicleniile istoriei, oricât de bine ticluite, au un sfârşit pe măsură, indiferent cât de bine regizate ar fi ele. Aceasta va fi şi soarta „defecţiunii eroice” a lui Ion Mihai Pacepa şi a „disidenţei anticomuniste” a lui Vladimir Tismăneanu.

Theodor CODREANU

Sursa: Contemporanul via Ziaristi Online

[1] Referinţe la hicleniile lui Vladimir Tismăneanu se găsesc în cartea lui Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Bucureşti, Editura Compania, 2011, îndeobşte cap. „Cazul Volodea” sau ce vor să ştie americanii, dar şi în alt cap.: Tismăneanu şi Patapievici: sub zodia noilor kominformişti.

[2] Larry L. Watts, Dacă cineva comite acte de trădare o dată, îi va fi uşor să o facă din nou, interviu acordat lui Nicolae Balint, în „Curentul Internaţional”, 29 octombrie 2013.

[3] Cf. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, pp. 702-708.

[4] A se vedea cap. Puterea bicefală din cartea noastră A doua schimbare la faţă, Editura Scara, Bucureşti, 2013.

[5] Stelian Tănase, Pe cine a trădat generalul Pacepa, în „Adevărul”. 29 aprilie 2013.

[6] În ochii lui Vladimir Tismăneanu, Ion Mihai Pacepa este marele erou disident al ţărilor din fostul bloc comunist, mai important decât Soljeniţân sau Paul Goma, întrucât: „Numele său aparţine istoriei autentice a Războiului Rece. Mărturia sa despre ce a însemnat comunismul, românesc şi mondial, a contat imens în trezirea Vestului. Este, neîndoios, unul dintre cei mai buni cunoscători ai sistemelor totalitare. După ruptura cu dictatura comunistă, generalul Pacepa a devenit un critic neînduplecat al ideologiei şi practicilor tiraniilor de sorginte marxistă, precum şi al variilor regimuri şi mişcări radicale ostile valorilor democratice.” (Contributor.ro, 11 iulie 2013).

[7] Octavian Stelian Andronic, 36 de ani în serviciile secrete ale României – din respect pentru adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

[8] Vezi şi Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, trad. din engleză, de Adriana Bădescu, Editura Rao, Bucureşti, 2013, p. 122.

[9] Larry L. Watts, op. cit., p. 149.

[10] Ibidem,pp. 137, 139.

[11] Ibidem, p. 149.

[12] Ibidem, p. 141.

[13] Ibidem, p. 144.

[14] Ibidem, p. 149.

[15] Ibidem, p. 153.

[16] Ibidem, p. 151.

[17] Ibidem, p. 129.

[18] Ibidem, p. 134.

[19] Ibidem, p. 135.

[20] A se vedea W. Averell Harriman, Recunoştinţă pentru români, în Scrisori către editor, „The Washington Post”, 12 septembrie 1972.

[21] Pentru această situaţie aparent paradoxală, a se vedea Paul Anthony Taylor, Alexandra Niedzwiecki, Matthias Rath şi August Kowalczyk, Rădăcinile naziste ale „Bruxelles UE”, 2012, ediţie internet.

[22] Vezi Vladimir Tismăneanu: „Ciuma totalitară: Ion Mihai Pacepa despre „Diavolul în istorie”, în „Contributor.ro”, 11 iulie 2013.

[23] Marele şoc. Din finalul unui secol scurt, Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

[24] Paul Gottfried, Neoconii de la Dunăre, trad. în română, de Mircea Platon, postat pe takimag.com, 4 mai 2009.

[25] Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării: naţionalism, democrație și mit în Europa postcomunistă”, Princeton UP, 1998, Polirom, 1999.

[26] Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Editura Predania, Bucureşti, 2009.

Categorii: ziaristi_online

Ziua “Victoriei”. Victoriei NKVD asupra Romaniei. Rusii ne-au furat si pisoarele! Ce a confiscat URSS din România în 1945. DOCUMENTE

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 9, 2014 - 1:05am

Rapirea Basarabiei de catre rusiARHIVELE COMUNISMULUI – Ce a confiscat URSS din România în 1945: de la oi şi maşini la piane şi pisoare

de Mihai Taşcă

Uniunea Sovietică a confiscat şi a scos din România mobilă, mărfuri industriale, materie primă, animale şi utilaje în cantităţi mari, ceea ce a a contribuit la relansarea economiei RSSM, dar şi la îmbogăţirea nomenclaturii comuniste.

Cititi si: Istoricii basarabeni se opun „Zilei Victoriei“ sovietice. Memoriu al Comunităţii istoricilor din Republica Moldova: Adevărul ne va face liberi, doar liberi fiind ne vom putea recupera identitatea etnică şi vocaţia europeană

 de la oi şi maşini la piane şi pisoare

Industria grea a RSSM a avut la bază utilajele aduse din România. FOTO Arhiva Naţională a Republicii Moldova

 

 

 

 

Încă nu se terminase cel de-al Doilea Război Mondial şi România nu fusese declarată ţară învinsă, când sovieticii au început să confişte bunurile româneşti şi să le trimită în URSS. Sub pretextul repatrierii, din România au fost scoase – pe jos, pe calea apei, cu maşinile şi cu trenul – şi transportate în Uniunea Sovietică diferite utilaje industriale, mărfuri de uz casnic, îmbrăcăminte pentru femei şi bărbaţi, veselă, materiale de construcţie, articole de papetărie, animale, lenjerie etc. Uneori erau „bune“ şi lucrurile defectate. O parte din ele au fost distribuite în RSS Moldovenească.

Expedierea mărfurilor peste Prut a început de îndată ce sovieticii au ocupat integral România, în iarna anului 1945. Traseele din Basarabia au fost folosite pentru scoaterea bunurilor destinate întregii Uniuni Sovietice. Pentru cele repartizate RSSM, Guvernul de la Chişinău a creat două comisii: una pentru bunurile aduse pe apă şi alta pentru cele transportate pe calea ferată. Puncte de recepţionare au fost înfiinţate la Reni şi Chişinău (Gara Visterniceni). În acest sens a fost elaborat şi un regulament.

S-a furat ca-n codru

O subdiviziune special creată, cu un personal de 46 de unităţi, a fost obligată să asigure buna desfăşurare a operaţiunii. Pentru a-i interesa să muncească cu sârguinţă, oamenii trimişi în delegaţie la Reni au beneficiat de un spor la salariu de 50%.

Odată creat mecanismul, în RSSM au început să vină cu regularitate partide de bunuri. Astfel, în 1945, Guvernul a distribuit 26 de partide, iar în 1946 – alte trei. Au fost repartizate „transparent“, prin hotărâre de guvern, doar mărfurile predate autorităţilor civile ale RSSM. În documente nu se spune nimic însă despre bunurile scoase din România de către Armata Roşie şi alte structuri militare şi servicii secrete sovietice.

La distribuţie s-a aplicat proverbul: „Cine-mparte, parte-şi face“. Nomenclatura s-a pricopsit cu bunuri de birou şi de uz casnic, iar utilajele şi animalele au revenit comisariatelor, colhozurilor (uneori colhoznicilor) şi sovhozurilor.

Maşini, aparate Roentgen, scule electrice

Prima partidă a fost distribuită pe 8 ianuarie 1945. În acea zi garajul Guvernului s-a mărit cu 51 de autovehicule de mare tonaj, 16 automobile, 15 remorci şi o motocicletă. Maşinile au fost folosite pentru transportarea mărfurilor din România. Când a venit un nou lot, la 25 februarie 1945, Comisariatul Poporului pentru Industria Uşoară s-a ales cu utilaj şi produse chimice pentru fabrica de piele, Comisariatul Transporturilor – cu o staţie electrică mobilă, Comisariatul Învăţământului – cu 158 de lăzi cu ustensile pentru muzee, iar Comisariatul Sănătăţii – cu un cabinet Roentgen şi alt aparataj medical.

FOTO: După 1945 ţigaretele din Moldova erau fabricate cu utilaj românesc confiscat de sovietici/ Arhiva Naţională a Republicii Moldova

Comisariatul Treburilor Comunale a primit o staţie electrică, un motor cu capacitatea HP-960, un generator de curent alternativ şi 14 lăzi cu scule electrice. Trustul republican „Tabac“ s-a pricopsit cu utilaj pentru fabrica de tutun, iar Direcţia republicană pentru poligrafie – cu utilaj pentru o tiparniţă.

Circa 120 de tone de ciment, aduse la 29 martie, au ajuns la Comisariatul pentru Construcţii, la cel al Industriei Uşoare, cel al Transporturilor şi la altele. La comisariatele de resort au fost distribuite şi 13 tractoare, combine, treierători, maşini de frezat.

Pian pentru ospiciul de la Costiujeni

La 25 aprilie societatea muzicală din RSSM s-a îmbogăţit cu o pianină şi cinci piane. Pianina şi un pian i-au revenit Comisariatului pentru Învăţământ. Câte un pian au primit Institutul Agricol, Comitetul Central al PC (b) din Moldova, Institutul Pedagogic şi Spitalul de boli mintale de la Costiujeni. Tot atunci, Comisariatul pentru Învăţământ a mai primit 15 lăzi de materiale didactice şcolare, două lăzi de rechizite şcolare, o saltea, două plapumi şi două perne, un ceaun, o tigaie, o chitară şi două străchini emailate. Comitetului pentru Educaţia Fizică i-au revenit patru rachete de tenis şi 60 de perechi de schiuri.

FOTO Câteva hotărâri de guvern ale RSS Moldovenească prin care erau distribuite mărfurile aduse din România

La 7 aprilie, Guvernul a distribuit mai multor comisariate şi întreprinderi 180 de rame pentru geam, 63 pentru uşi, 100 de hârleţe şi 660 de paturi de fier. Cu 27 de căruţe pentru doi cai şi-a mărit parcul mobil Comisariatul pentru Agricultură, alte 23 fiind distribuite Comisariatului Transporturilor şi celui al Industriei Locale. Opt căruţe au ajuns la guvern, şapte la partid şi una la Sovietul Suprem. La Guvern au mai ajuns în aprilie 14 piane, două proiectoare cinematografice şi un aparat de radio.

Industria Silvică a beneficiat, la 17 aprilie, de 74 de pufoaice pentru adulţi şi 498 pentru copii, 750 de perechi de pantaloni pentru maturi şi 635 pentru copii, 475 de sacouri pentru adulţi şi 705 pentru copii, 620 de pulovere, 760 de perechi de mănuşi, 558 de mantii, 485 de raniţe şi 1060 de genţi militare. Ulterior, silvicultorilor le-au fost distribuite trei bucătării mobile.

Partida din 26 aprilie a constat din 2,6 tone de vopsea, 960 de kilograme de ulei pentru vopsele şi 500 de valuri de carton gudronat. Tot atunci s-au mai adus 30 de capace pentru canalizare, 100 de pulverizatoare, 30 de kilograme de clei, 75 de kilograme de lac pe bază de spirt, 30 de perii pentru vopsit. Totodată, 3.000 de panouri de distribuţie electrică, 5.000 de suporturi pentru electricitate, 900 de prize etc. au fost repartizate comisariatelor de profil. Comisariatul Treburilor Comunale şi-a însuşit 35 de căldări de fier şi 300 de cleştişore pentru uscat rufele.

Biciclete, maşini de cusut şi de dactilografiat

Cea mai mare partidă de bunuri a fost distribuită la 10 mai 1945. Hotărârea de guvern prin care s-au împărţit mărfurile aduse din România conţine 24 de anexe.

Întreprinderile de construcţii au primit cinci transportoare, nouă troliuri, patru maşini de sertizat şi 4.000 de forme pentru confecţionarea ţiglei. Comisariatul Industriei Locale şi Asociaţia Moldcoop au beneficiat de 15,3 tone de piei de animale, 2,5 tone de lână şi 574 de pielicele de oi pentru confecţionarea şubelor. Printr-o anexă, cele 31 de maşini de cusut haine şi încălţăminte şi una de dactilografiat au fost distribuite la Comisariatul Industriei Locale, cel al Sănătăţii, la Serviciul protecţiei sociale (pentru azilurile de bătrâni, societatea surdomuţilor etc.). Anterior RSSM mai primise zece maşini de cusut, 19 de dactilografiat şi opt biciclete. De butoaie de fier, lemn şi canistre au beneficiat toate comisariatele. Tot atunci au fost distribuite cele 426 de paturi de fier pentru adulţi şi 231 de paturi pentru copii.

Prin acea hotărâre din 10 mai 1945, Guvernul a mai recepţionat din România alte 50 de piane. Printre norocoşi s-au numărat CC al PC(b)M, care a primit patru piane, Comisariatul Învăţământului – zece, Comisariatul agriculturii – trei. Direcţia Cultură din cadrul guvernului a obţinut şapte piane, Direcţia filme – cinci, Administraţia Sovietului Suprem al RSSM – două, iar Direcţia Sanitară a guvernului şi Comisariatul Transporturilor – câte unul etc. Direcţia Cultură a primit 13 instrumente muzicale.

FOTO: O parte din oile mânate din România în RSSM a pierit pe drum/ Arhiva Naţională a Republicii Moldova

Probabil, amintindu-şi proverbul „Găteşte-ţi sania vara şi căruţa iarna“, sovieticii au împărţit, la 30 august 1945, la şapte comisariate şi şase întreprinderi republicane cele 50 de sănii aduse din România. A prins bine şi un frigider fără motor. Câteva mii de detalii pentru încălţăminte pentru bărbaţi, femei şi copii au fost distribuite la 24 septembrie 1945, iar 300 de kilograme de var au mers la Comisariatul Treburilor Comunale.

La începutul anului 1946, Guvernul RSSM a împărţit 15.388 de metri de pânză pentru îmbrăcăminte adusă din România, 537 de cratiţe de diferite mărimi, 2.150 de metri de pânză pentru confecţionarea sacilor şi 660 metri de stofă din lână. Au prins bine economiei RSSM şi 230 de cazmale mari, alte 18 mici, 70 de chirci, 9 stingătoare şi 8 cântare de diferite dimensiuni şi capacităţi.

Cine-mparte, parte-şi face

Nomenclatura n-a ratat ocazia să se pricopsească cu bunuri de calitate din România. Astfel, la 8 martie, Guvernul şi partidul au primit opt şi, respectiv, şapte lavoare (celelalte 69 fiind distribuite altor instituţii), dar şi bude şi pisoare. La 17 aprilie a fost distribuit nomenclaturii de stat şi de partid şi un lot de mobila – nouă canapele, patru paturi, patru saltele, opt fotolii, patru scaune moi, 24 de scaune simple şi un scaun cu două locuri. Tot la 17 aprilie, CC al PC(b)M şi-a adjudecat zece şifoniere din cele 27 venite, şase din 12 dulapuri, cinci din zece bufete şi patru oglinzi.

Dintr-o altă partidă, 12 mese şi le-au atribuit în mod egal CC al PC(,)M şi redacţia ziarului „Sovietskaia Moldavia“. Partidul şi-a luat, de asemenea, 20 de noptiere, opt revenind Comisariatului Treburilor Comunale, la fel şi şapte suporturi pentru flori (pentru hotelul „Chişinău“). Câte un cuier şi un ceas au primit ziarul „Sovietskaia Moldavia“, şcoala de partid şi hotelul „Chişinău“. Exclusiv la partid, la 23 aprilie, au ajuns două paturi de lemn, două de bronz, un pat pentru copii şi două căzi.

Mobilă pentru partid

Prin hotărârea din 10 mai nomenclatura s-a pricopsit cu alte bunuri pentru confort. Astfel, din cele 19 dulapuri distribuite prin acea hotărâre, 17 au ajuns la CC al PC(b)M. Tot la partid au ajuns cinci bufete din 11 şi cinci din cele 25 de scaune moi. Opt etajere pentru flori au fost împărţite astfel: două la partid şi câte trei la Guvern şi la Direcţia Sănătate a Guvernului. Paturile de lemn pentru două persoane au ajuns la partid (7) şi guvern (2). Guvernul a mai pus mâna pe patru canapele, partidului revenindu-i doar una.

Hârtia, în cantitate de 5,5 tone, a fost distribuită astfel: Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM şi-a adjudecat 300 de kilograme, Guvernul – 1.400 de kilograme, CC al PC(b)M – 2.000 de kilograme. O tonă a fost dată pentru tipărirea a 5.000 de exemplare de cărţi pentru reclamaţii, iar 1.400 rămase au fost repartizate Comisariatului pentru Învăţământ, celui al Sănătăţii şi Departamentului planificare de stat.

La 11 iunie s-a dat bătălia pentru 100 de autovehicule aduse din România. Cele mai multe, 25 şi, respectiv, 24 de maşini au primit Comisariatul Agriculturii şi cel al Transporturilor. Câte zece maşini au primit Trustul pentru aprovizionare cu combustibil şi Direcţia construcţii civile. CC al PC(b)M a primit doar trei maşini.

Cai şi vite româneşti pentru transnistreni

La 21 martie 1945, Guvernul repartizează raioanelor din stânga Nistrului 800 de cai şi câte o mie de vite mari cornute şi oi pentru suplinirea lipsurilor şi reproducere. Ulterior, la 7 iulie, o altă partidă de 8.000 de cai a fost distribuită comisariatelor şi sovietelor locale pentru organizarea de întreprinderi de transport şi susţinerea activităţii.

La 17 mai 1945, Guvernul a recepţionat din România alt lot de animale: 11.000 de cai, 10.400 de vite mari cornute şi 24.800 de oi. Şi de data aceasta s-a decis distribuirea lor exclusiv raioanelor din stânga Nistrului. La şedinţa din 17 iulie s-a decis transmiterea cu titlu gratuit gospodăriilor individuale din aceleaşi raioane care nu aveau animale (familiilor militarilor, celor căzuţi pe front, invalizilor de război) a altor 12.000 de oi şi 230 de vite mari cornute. O partidă de 2.000 de cai a fost distribuită instituţiilor statului la 8 septembrie 1945.

Pierderi nejustificate de animale

Pentru aducerea animalelor din România, la 28 februarie 1945, Guvernul a stabilit traseele principale (trei) şi de rezervă (trei), fiind prescrise reguli stricte care trebuiau respectate în procesul mânării turmelor şi cirezilor. Numărul de capete repartizate raioanelor din stânga Nistrului la 7 iulie coincidea cu numărul celor care au pornit din România. Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la târg.

Peste un an, la 17 februarie 1946, Consiliul de Miniştri al RSSM avea să constate că aducerea animalelor din România s-a soldat cu mari pierderi. Printre cauze se menţiona traseul dificil: lipsa păşunilor, a lacurilor pentru adăpare, formarea turmelor şi cirezilor dintr-un număr prea mare de capete, lipsa medicului veterinar etc.
Astfel, din numărul total de animale trimise pentru raioanele de pe malul stâng al Nistrului în timpul transportării au pierit 735 de cai, 333 de vite mari cornute, 2.000 de oi şi 22 de porci. De exemplu, dintre cele destinate raionului Grigoriopol au murit pe drum 60 de cai, 70 de vite, 825 de oi şi 20 de porcine, iar dintre cele destinate raionul Râbniţa au pierit 25 de cai, 35 de vite şi 519 oi.

Au fost înregistrate decese ale animalelor şi la locul de destinaţie. Guvernul a stabilit că autorităţile locale din aceste raioane nu au asigurat condiţii elementare de întreţinere şi hrană pentru animale, fapt ce a condus, în scurt timp, la mari pierderi. De exemplu, în raionul Grigoriopol au murit sau au fost sacrificaţi de nevoie de către autorităţi 276 de cai, 70 de vite şi 488 de oi, iar în 45 de colhozuri din raionul Râbniţa – 322 de cai, 204 de vite şi 1.469 de oi.

Sursa: Adevarul de Moldova via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

In Memoriam Ana Vlad

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 9, 2014 - 1:01am

Prof. Ana Vlad sotia Gen. col. Iulian VladSoţia fostului şef al din ultimi ani ai Securităţii, generalul Iulian Vlad, s-a stins din viaţă după o lungă și chinuitoare suferință, a anuntat Evenimentul Zilei in Saptamana Mare. Prof. Ana Vlad, dascăl eminent și om de o desăvârșită condiție morală, a fost înmormântată sâmbătă, 19 aprilie 2014, ora 12.00, la Cimitirul Militar Ghencea 1, titra ziarul citat, care mai amintea: În decursul  întregii cariere didactice a împărtășit cu generozitate elevilor săi tezaurul cunoștințelor ce le poseda, contribuind și la formarea lor ca oameni și cetățeni.  Soțul, fiul, nora și nepoții, adânc îndurerați de pierderea ireparabilă ce o suferă, exprimă marii dispărute prinosul dragostei și recunoștinței lor nepieritoare pentru tot ce a făcut în viață pentru fiecare dintre ei. Amintirea luminoasă a Anei Vlad va rămâne veșnic vie în mintea și inimile celor care au cunoscut-o, se incheia articolul din EvZ. Redam mai jos cuvantul de adio rostit in Sambata Mare de generalul (r) Aurel Rogojan, colaborator apropiat al generalului Iulian Vlad:

Mult încercată și îndurerată familie,
Îndoliată adunare,

Nu există încercări mai grele, nu există durere mai sfâșietoare, după cum nu există nici împrejurări care să ne determine la o mai adâncă reflecție asupra rosturilor vieții noastre, decât acest moment când suntem puși în fața fatidicei realități a morții.
Este și motivul pentru care credem și ne consolăm în veșnicia sufletului, pe care l-am primit, pe o perioadă limitată, din infinitul Universului, sub semnul unei configurații stelare și când astrele îl cheamă, pământului ca răsplată pentru găzduire, îi rămâne trupul.
Sâmbătă, 03 noiembrie 1934, Oradea, Bihor – miercuri, 16 aprilie 2014, București. Acestea sunt coordonatele de timp și spațiu care marchează începutul și sfârșitul vieții pământene a doamnei profesoare ANA VLAD.
A văzut lumina zilei în familia Ana și Nicolae Hava, miner din comuna bihoreană Brusturi. Până când a pășit pragul școlii, atrebuit să trăiască drama românilor a căror vatră strămoșească a fost adjudecată, la 30 august 1940, la ruleta politicii străine.
Această tragedie a românilor ardeleni, prin grija educației oferite de familie și școală, a fost pentru eminenta elevă Ana Hava matricea unui caracter puternic, a unei voințe și perseverențe de neînfrânt, a unei demnități exemplare, al unei omenii alese și a altor nobile calități în care a excelat.

Dragă Adrian – fiu,
Dragă Alin-Iulian – nepot,
Dragă Călin-Adrian – nepot,

Această parte de evocare a memoriei mamei și bunicii voastre privește zestrea tradițiilor patriotice transmise de familie. Oricât de mare v-ar fi tristețea acestei pierderi, ea trebuie să vă întărească în urmarea neabătută a exemplelor de respect al neamului și patriei, a valorilor familiei românești, pentru care înaintașii din familiile Hava și Vlad nu au pregetat sacrificiul.
Firul vieții și al menirii sociale al mult regretatei bunici, mame și soții, în toate trei ipostazele superlative, a continuat la Școala Normală de Fete „Doamna Stanca” din Oradea (din 1948, Liceul Pedagogic „Samoil Vulcan”), cu tradiții în formarea dascălilor români, preluate din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
După absolvirea cu rezultate strălucite a exigentei școli de dascăli, a dovedit talent și aplicație în domeniul pedagogic, promovând cu calificative maxime întreaga ierarhie didactică, pe care a încheiat-o ca director adjunct al uneia dintre prestigioasele școli ale Capitalei – Liceul „George Călinescu”.
Ca pedagog, într-o remarcabilă carieră didactică, a contribuit, cu talent și competență, la formarea pentru viață și carieră a numeroși buni cetățeni.
Ca mamă și bunică și-a continuat în familie preocupările de dascăl și educator, oferind o educație exemplară și cultivând dragostea față de lumina cărții fiului Adrian, un excelent inginer geofizician, căruia busculada istoriei de acum un sfert de veac i-a frânt o carieră ce se anunța de excepție.
Apoi, a avut parte de marile bucurii ale vieții, nora Iuliana a dăruit familiei doi nepoți, Alin-Iulian și Călin-Adrian, pentru a căror bună creștere și frumoasă educație s-a dedicat cu un devotament cu totul aparte, într-o perioadă extrem de grea pentru familie, despre care puțin suntem cei care mai știm câte ceva.
Impenetrabila discreție în care a înțeles să-și ducă viața, nu a lăsat să se afle ce temeri, greutăți și umilințe a înfruntat în acei ani, ca mamă și bunică, soție a generalului Iulian N. Vlad, condamnat ca un mare și important „vinovat de serviciu al istoriei”. Dar istoria, la rândul ei, nu va rămâne datoare celor care i-au plătit erorile.
În acei ani, ANA VLAD a fost de o dârzenie cum numai ilustre eroine au dovedit-o. În pofida unor numeroase, mari și umilitoare nedreptăți și-a apărat familia, păstrându-și integritatea morală.
August 1953 – aprilie 2014, șase decenii trecute cu opt luni, atât a durat în timp drumul împreună al Anei și Iulian Vlad.
Viața acestei familii se interferează cu istoria noastră recentă. Valorile pe care s-a clădit familia Ana și Iulian Vlad nu sunt cu nimic mai prejos de idealurile ce au însuflețit creatorii care au transpus viața în opere nemuritoare.

Distinse domnule general Iulian Vlad,

Dumneavoastră știți cel mai bine ce au însemnat toți acești mulți ani, cât o viață de om, alături de o soție iubitoare și devotată, care a făcut mari dovezi de abnegație, consolidând prin sacrificiu respectul față de familie și casă.
O casă în care, doamna Ana și-a respectat menirea de a ține dreaptă cârma, e drept sub teribilă presiune, dar în echidistanță față de răspunderile sociale, rangul militar și demnitățile Dumneavoastră profesionale.

Mult încercată și îndurerată familie,
Îndoliată asistență,

Dacă doamna Ana ne-ar putea transmite un gând, un sentiment, o dorință, eu cred că ne-ar cere să luăm întotdeauna viața în serios, să nu ne cuprindă deznădejdea în fața dispariției firești, în legile naturii, a celor dragi, ci să ne întărim în fața durerii, să ne călim forța și optimismul pentru a trăi cât mai din plin prezentul, dar cu mare grijă pentru viitor.
Fie ca frumusețea sufletului și tăria caracterului, altruismul și rectitudinea morală ale doamnei Ana, să ne lumineze calea vieții!

Personal, o voi păstra întotdeauna vie în memorie și nu-mi voi aminti decât cu drag, respect și mândrie de demna și dârza fiică a Bihorului.

Nu pot să spun adio, Doamna Ana!

Dumnezeu sa o ierte!

Sâmbătă, 19 aprilie 2014
(Ajunul Paștilor)

Aurel Rogojan 

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Grid Modorcea: Emigrantul roman

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 9, 2014 - 1:00am

Dl Grid Mitica Puiu Modorcea - Scriitor, cineast, jurnalistEmigrantul roman

De cate ori revin printre grupurile de romani adunate la slujbele religioase ale bisericilor romaneasti din America, mai ales in perioada Pastelui, imi rasar puternic in minte, automat, cuvintele preotului Vasile Hategan, mare personalitate a bisericii romanesti din America, fondatorul faimoasei biserici Sf. Maria din Cleveland, ridicate in stil maramuresean: „Mesajul meu pentru tinerii care se grabesc sa plece din Romania este urmatorul: dragii mei, va sfaturiesc sa ramaneti acasa, fiindca aici, in America, mai devreme sau mai tarziu, va veti pierde”.

De peste 15 ani frecventez mediile romanesti din America, remarcate in jurul bisericilor romanesti, iar de cativa ani, constant, pe cele din New York, si ii dau dreptate parintelui Hategan, pe care l-am cunoscut in anul 1998, cand am realizat filmul despre biserica Sf. Maria. Aceasta idee o discutam deunazi si cu o doamna din consiliul parohial al bisericii Sf. Dumitru din Manhattan, care il confirma pe Vasile Hategan, spunandu-mi ca „romanii aici se zbat sa supravietuiasca, nu au tragere spre cultura sau imbold spre altceva”.

Oriunde m-au dus pasii, printre romani, m-a apucat tristetea: sunt rupti si de cultura de acasa, si de cultura din America. Asa cum nu au fost la opera la Bucuresti, la fel, nu au fost nici aici la Metropolitan Opera. E firesc, daca dependenta de materie este totala. La fiecare intalnire cu preoti sau enoriasi propun organizarea unor cursuri de cultura, in care sa proiectez filme despre marile valori nationale. Am reusit foarte rar. La Sf. Maria din Cleveland, de pilda, fiindca acolo exista un preot de soi, Remus Grama, care a inteles rostul constientizarii printre romani a reperelor culurale si istorice. Multi au uitat de George Enescu sau Andrei Saguna, altii nici nu au auzit. Acolo, la Cleveland, e de inteles, fiindca romanii s-au americanizat demult, iar multi sunt, prin copiii lor, americani. Chiar slujbele se tin in mare parte in limba engleza. Totul se apropie de standardele bisericilor catolice.

La New York insa sunt grupuri de tranzitie, iar cei mai multi dintre emigranti au plecat din tara disperati, fiindca erau ai nimanui, fara solutii de existenta. Romania nu le-a oferit nici o sansa de viata si atunci au fugit unde au vazut cu ochii. Iar aici o iau de la capat si fac orice, munci ordinare.

Cu foarte, foarte rare exceptii, romanii din America sunt sarmani, tristi, cu privirile in pamant. Au uitaturi de fiare speriate. Parca ar fi refugiati, nu stapani in alta tara. Haituiti, nu egalii celorlalti. Romanul, care de obicei turuie si isi da cu presupusul despre orice, nu exista aici, oamenii sunt tacuti si precauti. Viata printre straini i-a invatat sa fie asa. Nici nu stau de poveste, vin la slujba si fug cand se termina, nici nu vin la sala sociala, sa nu-i intrebe cineva cum se descurca. Parca ar fi pe vremea primilor emigranti care isi trimiteau acasa celebrele scrisori numite de Iorga „cantece den streini”. Sigur, una este sa fii exilat ca Balcescu, refugiat ca Bolintineanu sau emigrant si apoi imigrant ca Brancusi. Acum vorbim de romanii plecati de buna voie, dar siliti de imprejurari, de problemele si viata grea din tara. Orice roman stie vorba din popor:

Fie painea cat de rea

Tot mai buna-n tara mea.

Numai ca asa ceva nu se mai potriveste. Fiindca la noi, painea nu mai este painea taranului din proverb, facuta din graul semant si crescut pe ogorul lui, e paine straina, turceasca, nemteasca sau ungureasca. Istoria noastra e plina de acte de bejenie. Homer credea ca nu exista ceva mai rau pentru muritori decat pribegia, iar Eminescu spunea ca nu e nenorocire mai mare decat sa fii strain in propria tara, dar nu din vina grofilor sau a muscalilor, ci din vina alor tai, cum se intampla azi in tara noastra, de unde si exodul masiv al romanilor. Si mitropolitul Saguna spunea ca „nenorocirile tarii se trag din vina romanilor”. Se referea la puternicii zilei, nu la cei obiditi, nevoiti sa fuga. Iar biserica trebuie sa le stea ca o poarta in drum. Numai prin ea isi mentin legatura cu radacinile. Sigur, biserica e salvatoarea sufletului celor care au ales calea strainatatii.

Da, dar te apuca mila cand vezi o asemenea realitate, care defineste foarte exact locul bisericii lui Hristos ca biserica saracului. E biserica amaratilor, a celor rataciti, a debusolatilor. E un loc total inrobitor, fiindca ceea ce se predica acolo, prin osardia mostenita de la Sfintii Parinti, constituie un canon anacronic, de neinteles. Langa un sir de zgaraie-nori sau de cladiri si magazine din otel si sticla, se afla cate o cladire modesta, ca un hambar, unde vezi ca e biserica crestinilor romani. Sigur, si Iisus s-a nascut intr-o iesle, dar, cum spune Apostolul Pavel, s-a facut sarac ca sa ne faca pe noi bogati. Asemenea cuvinte insa nu ajung la urechile enoriasilor, fiindca si calauzitorii sunt ca in vorba diaconului Creanga: „Gura de lup, burta de popa”. Unele grupuri nici nu au un lacas si inchiriaza spatii fie in alte biserici straine, fie in cladiri special amenajate, care isi schimba fatada sau altarul de cateva ori pe zi, dupa cum vine randul bisericilor care au inchiriat spatiul, acelasi spatiu.

Si in aceste conditii li se predica o liturghie total straina de viata lor, dar apropiata de Dumnezeu, iar ei asta si doresc, sa fie cat mai aproape de Dumnezeu. Si sa rosteasca de cate ori se poate „Tatal nostru”. Toate acele canoane ale slujbei sunt total nepotrivite, inventate acum sute si sute de ani, fara nici o rezonanta in mintea unor enoroasi care astepata de la Dumnezeu un ajutor imediat, sa le gaseasca o slujba, sa castige un ban. Ei ii cer asta preotului, pe care il considera reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant. Dar si el, preotul, e stramtorat, astepata sa castige un ban de la bietul refugiat. Degeaba i se predica si despre sacrificiul Mantuitorului, pentru emigrantul devenit imigrant nu e o solutie sa i se predice ca Mantuitorul s-a lasat rastignit pe cruce pentru el. Nu intelege. Ce lectie e asta in care i se predica numai umilinta, smerenie, renuntare, sa renunti la o camasa daca ai doua, sa intorci si celalalt obraz celui care ti-a tras o palma si alte sfaturi de sacrificiu inutil, fiindca este ideal. Ori idealul e in alta parte, nu in realitate.

Ni se tot predica despre cumpatare, mi-a zis un enorias roman la biserica „Nasterii Domnului” din Chicago, dar americanii nu cunosc acest cuvant. Nici nu vor sa auda de saracie! Ce-i aia cumparare, masura, renuntare? De ce sa renunti? E o prostie. Ei sunt de la origine conchistadori. Categoric, Buddha si Iisus nu s-ar fi putut naste in America. E greu sa traiesti cu o filosofie a renuntarii intr-o tara a actiunii. Emigrantul nu intelege nici ce e cu Imparatia lui Dumnezeu, promisa de Iisus, care insa nu a spus nimic despre cum arata, ce este si cum o sa fie. Sunt niste vorbe mostenite, preluate, or fi si intelepte, isi mai spune emigrantul, daca se tot predica de doua mii de ani!

Evident, atmosfera din bisericile romanesti din America transmite sentimente romanesti, aminteste de slujbele de acasa, prin tot felul de pomeni si daruri, prin amprenata lor foarte concreta (botez, nunta, moarte, accident, onomastici), insa nu se compara cu marile slujbe romanesti de acasa, de la manastiri, in special, cum este Manastirea „Brancoveanu” de la Sambata de Sus, Fagaras, unde trairea este divina. Le-am pus adeseori romanilor de aici filme cu atmosfera slujbelor de la manastirile noastre din Moldova, Bucovina sau Transilvania. Multi plang, innebunesc, fiindca nu au in America asa ceva.

Sansa romanilor este Romania, sa raman acasa sau sa munceasca printre straini cu gandul la acasa. Romanii nu trebuie sa renunte la tara lor, s-o lase pe mana ticalosilor de la putere si a celor interesati de pamantul ei, de pierderea identitatii nationale, de slabirea sentimentului patriotic. Desi pentru exilati ca Balcescu sau Bolintineanu, patria era mai vie si Dumnezeu mai aproape, nimic nu poate inlocui credinta si patria asa cum le traiesti in batatura unde ai vazut lumina zilei. E foarte scump pamantul tarii, trebuie iubit, trebuie facut un zid de spirit romanesc de nebiruit. Abia printre straini, romanul intelege ca locul lui este acasa, acolo unde s-a nascut el si mosii lui.

Grid Modorcea

Corespondenta de la New York

Sursa: Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania isi premiaza laureatii. Premiile UZPR pentru anul 2013

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 8, 2014 - 3:31pm
Parintele Justin Parvu Marturisitorul de Cristina Nichitus Roncea la Gaudeamus 2013 Mica Valahie Familia Ortodoxa

Albumul Cristinei Nichitus Roncea a fost distins de UZPR cu Diploma de Excelenta “Altar”

Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România organizează Gala de decernare a Premiilor UZPR 2013, în data de 16 mai 2014. Evenimentul va avea loc în sala de conferinţe de la Biblioteca judeţeană ”Dinicu Golescu” din Piteşti, cu începere de la ora 11,00, informeaza UZPR.

Se vor înmâna 25 de premii, disticţii unor jurnalişti din presa scrisă şi on-line, realizatori de producţii de radio şi televiziune , precum şi autori de cărţi de presă. La competiţia profesională lansată de UZPR au participat peste 100 de lucrări publicistice, jurizate de personalităţi ale breslei. Laureaţii acestei ediţii sunt din Iaşi, Vaslui, Focşani, Chişinău, Cluj, Tg. Mures, Reşiţa, Rm Vâlcea,Piteşti, Curtea de Argeş, Timişoara, Craiova şi Bucureşti.

Şi în acest an, Uniunea Ziariştilor  Profesionişti din România a stimulat creaţia jurnalistică în cadrul unei competiţii profesionale, adresată membrilor ei, jurnalişti din presa scrisă şi on-line, din radio şi televiziune.

Impresia generală e reconfortantă în normalitatea ei. S-au prezentat în concurs peste 100 de articole, eseuri, cărți de jurnalism și de specialitate, emisiuni de radio și producții de televiziune, bune și foarte bune realizate în 2013. Au apărut câteva nume noi de jurnaliști, realizatori, scenarişti şi regizori care vor trece cu bine pragul deceniului, producţiile lor bucurându-se de recunoaştere pe un termen lung.

Juriul, alcătuit din profesionişti în domeniul mass-media, a ales cele mai bune materiale pentru fiecare secţiune în parte și pe câştigătorii premiilor UZPR. Acestea vor fi decernate vineri, 16 mai 2014, orele 11.00, într-un cadru festiv, asigurat de Biblioteca județeană“Dinicu Golescu”din Pitești, str. Victoriei nr. 18.

Iată topul stabilit de juriu pentru fiecare categorie de concurs:

Premiul I pentru presă scrisă
MIHAI NICOLAE MIRON,
București
pentru articolul“Liniştea de după mit”, revista PERISCOP

Premiul al II-lea pentru presă on-line
MIRCEA MITROFAN
Chişinău,
pentru interviul cu Victor Roncea ,,Am fost împuşcat cu gloanţe de cauciuc”

Premiul al III-lea pentru presă scrisă
MĂDĂLINA CORINA DIACONU,
pentru reportajul ,,ZLATNA – gazda festivalului internaţional de film etnografic din România, FIFE 2013” revista Miorița – SUA

Premiul special al juriului pentru presa on-line
OVIDIU M. CUREA

pentru articolul: ”Culoarea Roșiei Montană”,

Revista ART- EMIS

Menţiunea specială a juriului pentru presă scrisă

ROXANA ISTUDOR
pentru tableta-medalion ,,Spirit şi bronz”, Revista EMISAR

AL. FLORIN ȚENE,
pentru articolul cu valenţe pamfletare “Fericirea de a fi condamnat de confraţi”, revista AGORA LITERARĂ din Cluj.

PREMIUL I pentru carte de presă

MARIA DIANA POPESCU
pentru volumul „Daţi-mi ţara înapoi!”
Editura TIM, Reşiţa, 2013

PREMIUL II
LAURA BREANĂ
pentru volumul „Vieţi de poveste” Editura Studis, Iaşi, 2013

PREMIUL III
ERWIN JOSEF ŢIGLA
pentru albumul „SEMMERINGUL BĂNĂŢEAN: calea ferată ORAVIŢA – ANINA, Editura Banatul montan, Reşiţa, 2013

PREMIUL DE EXCELENȚĂ ÎN JURNALISM
DUMITRU V. MARIN
pentru întreaga activitate din presă oglindită în volumul „Editoriale valabile din vremuri regretabile”
Editura PIM – Iași 2013

DIPLOMA HONORIS CAUSA
ION MARIN
pentru volumul „Noaptea dintre milenii”
Editura Semne, Bucureşti, 2013

DIPLOMA DE ONOARE Opera Omnia
GHEORGHE FRANGULEA
pentru opera jurnalistică reflectată în volumul
„Despre limbaj şi politică în presă”
Editura Tipo Moldova, 2013, Iaşi

DIPLOMA DE EXCELENŢĂ „Restitutio”
LIVIA CIUPERCĂ
pentru volumul Teodor Al. Munteanu Popas în timp
Editura Convorbiri litereare, Iaşi 2013

FLORIAN BICHIR
pentru volumul „Când satana îţi dă târcoale”
Editura Agnos, Sibiu, 2013

DIPLOMA DE EXCELENȚĂ „Carte-document”
ELENA CHIRIȚĂ
pentru volumul „Holocaust. Destine la răscruce”

DIPLOMA DE EXCELENŢĂ „Historia”
MARIANA CRISTESCU
pentru volumul „Pământul care doare – cealaltă Românie” Editura Nico, Târgu Mureş, 2013

DIPLOMA DE EXCELENŢĂ „Altar”
CRISTINA NICHITUŞ RONCEA
pentru albumul: „Părintele Justin – Mărturisitorul
Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2013

Producţii radiofonice
Premiul I
MARIA BULAT SĂHĂRNEANU
Chişinău, Republica Moldova
pentru emisiunea: Ora de cultură – dedicată limbii române

Premiul II
AUREL RAȚIU
Radio Târgu-Mureş, Redacţia Sport Radio Tg.-Mureş
pentru emisiunea: “Nevoia de mişcare”

Premiul III
MIHAI JUNEA
Radio România Timişoara
pentru emisiunea: Cap de afiş – Peter Hegel

Producții de televiziune

Premiul I
RAMONA SĂSEANU şi BOGDAN-CRISTIAN DRĂGAN
TVR Craiova
pentru reportajul: “Ciorba de pește”

Premiul II
DORU CIOLACU
TVR Craiova
pentru reportajul: “Omul uniformă” din ciclul “Vedere cu olteni”

Premiul III
VIOLETA GORGOS
TVR Iași
pentru documentarul Identitate Basarabia- Octavian Ticu

Premiul special al juriului.
NICOLETA CORINA BABALIC
Tele U Craiova
pentru documentarul“Datini si obiceiuri de Craciun
la Baia de Aramă”

Premiul de excelență în jurnalism
CONSTANTIN MIREANU
Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naționale
pentru reportajul„ Sulina, colț de rai”

Sursa: UZPR via Ziaristi Online

Categorii: ziaristi_online

Patriarhia Romana condamna atacurile la comanda ale anticrestinilor de la Adevarul

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 7, 2014 - 10:00pm

Ramona Ursu si Malin Bot slugi anticrestineCât de nedemni pot fi unii aşa-zişi jurnalişti!

Pe unul din blogurile publicaţiei Adevărul au fost postate opiniile personale ale doamnei Ramona Ursu la adresa Patriarhului României, exprimate într-un limbaj incalificabil, calomnios şi nedemn pentru un jurnalist. Stilul în care sunt exprimate opiniile personale de către jurnalistul cotidianului Adevărul trădează micimea sufletească şi patima specifică presei din primul deceniu al regimului comunist în România, atunci când Biserica şi slujitorii ei erau blamaţi la comandă pentru că nu se încadrau în ideologia ateistă impusă de autorităţile vremii.

Atacul grobian al jurnalistului de la Adevărul nu mai miră pe nimeni de vreme ce, în urmă cu câţiva ani, acesta încerca obsesiv să convingă mai mulţi colegi de breaslă de a prelua teme de atac la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi a slujitorilor ei de pe un blog la realizarea căruia s-ar fi implicat personal (foto/info).

Pe lângă atacul josnic la adresa Patriarhului României, jurnalistul cotidianului Adevărul îşi permite să dezinformeze iresponsabil opinia publică asupra ajutorului acordat de Biserică sinistraţilor din judeţul Teleorman. Aşa cum au relatat mai multe instituţii media centrale şi locale, imediat după revărsarea apelor din zilele Sfintelor Paşti, Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, din fonduri proprii şi cu ajutorul financiar în valoare de 25 000 lei oferit de Arhiepiscopia Bucureştilor,  a ajutat cu alimente neperisabile şi apă cele aproape 500 de familii sinistrate din judeţul Teleorman.  În următoarele zile, celelalte eparhii din ţară şi străinătate ale Patriarhiei Române au urmat exemplul Arhiepiscopiei Bucureştilor şi au virat sume de bani din fondurile proprii în contul Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului pentru ca această eparhie să continue să ajute familiile sinistrate din cele 19 localităţi inundate din judeţul Teleorman, inclusiv la refacerea caselor şi anexelor gospodăreşti afectate de viituri.

Cât priveşte colecta hotărâtă de Sfântul Sinod pentru creştinii din Siria greu încercaţi din cauza tensiunilor sociale din ultimii ani, aceasta reprezintă un gest firesc de compasiune şi solidaritate al clerului şi credincioşilor ortodocşi români faţă de suferinţa semenilor lor din această ţară a Orientului Mijlociu, aşa cum au procedat şi alte Biserici.

În concluzie, opiniile personale ale jurnalistului cotidianului Adevărul şi încercările sale de dezinformare denotă lipsă de demnitate personală şi deontologie profesională, invidie şi ură faţă de Biserică şi slujitorii ei, specifice unei epoci pe care o consideram de mult apusă.

BIROUL DE PRESĂ

AL PATRIARHIEI ROMÂNE

Basilica via Ziaristi Online

Foto/Info: Victor Ciutacu

05.05.2014 | 14:01

Categorii: ziaristi_online

Alexandru Lele: “Moartea procurorului Cristian Panait a fost provocată. Victor Ponta se teme de adevăr.” EXCLUSIVITATE BURSA

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 7, 2014 - 1:00am
Cristian Panait ProcurorEXCLUSIVITATE Alexandru Lele: “Victor Ponta se teme de adevăr, în cazul morţii lui Cristian Panait

 

BURSA 06.05.2014 Alexandru Lele - Bursa - Mediafax*  “Cred că a fost o moarte provocată”
*  “Mie îmi este clar că Victor Ponta este unul dintre cei mai puţin interesaţi să se stabilească adevărul cu privire la moartea lui Cristian Panait”
*  “Chiar şi numai faptul că am rămas în viaţă constituie, în sine, o victorie”
*  “Dacă ducea la capăt grozăvenia pe care i-o ceruseră şefii săi, procurorul Cristian Panait ar fi făcut dovada loialităţii ireversibile faţă de un sistem criminal”
* Interviu cu Alexandru Lele
       Procurorul orădean Alexandru Lele este cel care, în aprilie 2001, a dispus arestarea lui Adrian Tărău, fiul unui influent sponsor al PSD care a fost şi prefect al judeţului, sub acuzaţia de complicitate la contrabandă cu produse petroliere.
Lele a fost suspendat din funcţie prin ordinul ministrului justiţiei de la acea vreme, Rodica Stănoiu, după ce fostul premier Adrian Năstase a declarat că “nu crede în arestările de vineri seară” (n.r. în care era implicat Adrian Tărău).
După 48 de ore, Tărău a fost eliberat în urma intervenţiei lui Năstase, iar, la scurt timp, a părăsit ţara şi s-a stabilit în SUA.
În 2002, procurorii au început urmărirea penală faţă de Lele, acuzaţiile fiind favorizarea infractorului, arestare nelegală, cercetare abuzivă şi sustragere de înscrisuri.
În 27 martie 2002, procurorul bucureştean Cristian Panait (29 de ani) de la Parchetul instanţei supreme, în baza unui mandat legal, a descins la locuinţa procurorului Alexandru Lele, care chemase un operator de la o televiziune locală, pentru a asista la demersul anchetatorului său.
Panait a cerut presei să părăsească locuinţa, spunând că prezenţa acesteia nu se justifică, potrivit prevederilor legale, dar orădeanul Alexandru Lele a insistat să rămână, criticând modul în care decurgea ancheta în cazul său şi afirmând că aceasta are conotaţii politice.
Înregistrarea discuţiilor, difuzată în aceeaşi seară de postul local de televiziune, a arătat cum Cristian Panait a devenit irascibil şi l-a acuzat pe Lele că obstrucţionează o anchetă oficială, ba chiar de ultraj la adresa poliţiştilor prezenţi, deoarece procurorul orădean încuiase uşa şi îi invita repetat să continue percheziţia.
În 10 aprilie 2002, procurorul Cristian Panait – cel care a declanşat acţiunea penală împotriva lui Lele, demers judiciar semnat şi de şeful anchetatorului, Ovidius Păun – s-ar fi sinucis, aruncându-se de la etajul imobilului în care locuia în sectorul 2 al Capitalei.
Presa a relatat la acea vreme că ultimele cuvinte ale lui Panait spuse mătuşii sale, Eleni Dumitru, înainte de a intra în comă au fost : “Câinele de Ponta m-a omorât!”
Eleni Dumitru a susţinut, potrivit presei: “Domnul Victor Ponta ştie exact cine se ascunde în spatele asasinării procurorului Panait! Nu-l învinuiesc personal pe domnul Ponta, dar sunt convinsă că ştie exact cine se ascunde în spatele asasinării. (…)Aştept cu nerăbdare să ajungă la Putere să văd dacă va redeschide dosarul, căci a fost crimă, nu suicid, aşa cum s-a susţinut”.
Toată ancheta în cazul Lele a fost reluată, procurorul bihorean fiind trimis în judecată.
După şase ani, Alexandru Lele a revenit în funcţia de procuror la Bihor, CSM avizând repunerea în drepturi a magistratului.
Ulterior, procurorul a fost pensionat de preşedintele Traian Băsescu, iar Parchetul General a constatat că Alexandru Lele este nevinovat.
Domnia sa a avut amabilitatea să ne acorde acum un interviu despre acest caz.INTERVIU EXCLUSIV:Reporter: Scandalul morţii procurorului Cristian Panait a revenit în actualitate în acest an, informaţiile scoase la iveală fiind demne de un scenariu de film (ceea ce se va şi întâmpla). Cazul a preluat noi conotaţii politice, mai ales în acest an electoral, când bătălia se dă pe viaţă şi pe moarte.
După 12 ani, care este opinia dumneavoastră (posibila concluzie) cu privire la cazul/cazurile Tărău-Lele-Panait-Ponta?
Alexandru Lele: A fost un episod care, la o lectură atentă şi documentată, dovedeşte “războiul” ocult – încă neterminat – dus de serviciile secrete pentru subordonarea zonelor strategice ale justiţiei din România. Este fabulos să observi ce “pioni” de mare calibru răspund la comanda acestora, deşi, aparent, ei ar fi “la butoane”. Însă, pentru clipa de glorie ce li s-a dat, pot fi – şi sunt – deseori “chemaţi la raport” şi chiar sacrificaţi. Miza “războiului” îmbracă forme diferite, dar ţinta finală este puterea, controlul discreţionar al societăţii. Un efort deosebit se face pentru a nega şi disimula acest “război” subteran. De fapt, nu ar trebui să folosim ghilimelele.
Reporter: Vă consideraţi o victimă a sistemului?
Alexandru Lele: Dacă aş judeca reducţionist, limitându-mă doar la carieră, pot fi – şi am fost – catalogat “o victimă a sistemului”. Dar experienţa prin care am trecut mi-a confirmat că există alte valori, mai importante decât funcţiile efemere, pentru care merită să lupţi. Pe acestea nu mi le-au putut lua. Chiar şi numai faptul că am rămas în viaţă constituie, în sine, o victorie şi nu m-am victimizat niciodată.
Reporter: Aţi fost suspendat din funcţie în 2002 şi aţi a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, favorizarea infractorului, fals intelectual şi reţinere sau distrugere de înscrisuri. Ulterior, aţi primit soluţii de scoatere de sub urmărire penală atât de la DNA, cât şi de la Parchetul Înaltei Curţi, iar pe 28 ianuarie 2008, Consiliul Superior al Magistraturii a decis repunerea dvs în funcţie. Au trecut şase ani, timp în care, practic, aţi fost scos din joc. Cum comentaţi această tergiversare şi, practic, distrugerea carierei dvs?
Alexandru Lele: În acea perioadă, comanditarii acestui proces au avut ca scop principal decredibilizarea mea, ca să nu fie luate în considerare cele spuse de mine. Or, metoda cea mai eficientă pentru a compromite un om este fabricarea unui dosar penal. Câtă vreme populaţia este ahtiată de circ şi sânge, nu contează cât de hazardate sunt acuzaţiile. În paralel, o mediatizare sistematică pune sub semnul întrebării pe oricine. Pe de altă parte, atâta timp cât responsabilizarea celor implicaţi în astfel de demersuri este o himeră, astfel de practici vor continua. Victimele viitoare vor realiza târziu că, practic, sunt folosiţi mereu aceiaşi algoritmi de compromitere şi că numai personajele piesei sunt schimbate, după nevoie. În cazul meu, prin faptul că am apelat imediat la presă, scenariul nu a mai putut fi urmat, lucrurile s-au precipitat, a fost necesară deconspirarea pompieristică a generalului Ovidius Păun (prin care, la vremea respectivă, era controlat parchetul) sau a lui Adrian Năstase, care funcţiona ca interfaţă politică. Ponta – “rezerva” ţinută la încălzire, care încă de pe atunci avea mare apetenţă pentru publicitate – s-a trezit vorbind şi abia l-au scos din vâltoare. După moartea procurorului Panait, nu le-a rămas decât varianta temporizării, parchetul asumându-şi restituirea pentru refacerea urmăririi penale a dosarului penal ce mă privea şi, apoi, în faza următoare, scoaterea mea definitivă de sub urmărire penală. Era aceeaşi soluţie pe care procurorul Panait o dispusese în urmă cu circa şase ani şi pentru care a plătit atât de scump. “Vina” pentru care nu l-au iertat pe Cristian a fost că i-a forţat pe dinozauri să se implice direct în caz.
Reporter: În 2011, magistraţii Tribunalului Braşov au admis, în parte, acţiunea dvs şi au obligat Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, să plătească echivalentul în lei a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, despăgubiri materiale de 70.000 lei şi cheltuieli de judecată în sumă de 7858,71 lei. Ştiu că decizia nu era definitivă. Care este stadiul acestui proces?
Alexandru Lele: Înalta Curte a redus daunele morale la 150.000 euro şi a menţinut restul sentinţei. Hotărârea a fost executată voluntar de Ministerul Finanţelor.
Reporter: L-aţi acuzat pe Adrian Nastase, premierul de atunci, că “a intrat cu bocancii în anchetele penale”. Pe cine aţi “deranjat” atât de tare încât să fie trimis de la Bucureşti procurorul Cristian Panait ca să vă ancheteze?
Alexandru Lele: După deconspirarea, inclusiv judiciară, a participării lucrătorilor serviciilor secrete la operaţiunile de contrabandă cu produse petroliere (de exemplu, “Dosarul Jimbolia“), centrul de greutate al acestor activităţi de “autofinanţare” a fost mutat în zona de nord-vest a României. Ele nu au încetat, în ciuda faptului că tocmai fuseserăm acceptaţi în structurile euro-atlantice şi ni se cerea transparenţă în privinţa finanţării serviciilor secrete. Astfel, ca măsură de siguranţă, implicarea directă a propriilor lucrători în operaţiuni speciale a fost înlocuită cu folosirea interpuşilor, care urmau să fie sprijiniţi şi protejaţi “din umbră” din punct de vedere operativ, informativ şi logistic. Tărău a fost o interfaţă de lucru, înconjurat de “locotenenţi” care mediau finanţarea operaţiunilor, consilierea şi protecţia lui în faţa legii. Din acest punct de vedere, “albirea” judiciară a lui Adrian Tărău de după arestarea de vineri seara a constituit o amplă misiune, ce a mobilizat ani în şir “simpatizanţi” ai serviciilor din DIICOT, DNA, CSM, din fostul parchet general, poliţie, instanţe, presă, diplomaţie. Nu cred să mai existe un precedent intern al unei operaţiuni “de salvare” de asemenea anvergură. Oricum, salvându-l pe Tărău, urmăreau de fapt să salveze sistemul. Cine ar mai putea ordona şi dirija o operaţiune transinstituţională atât de vastă şi complexă? De aici înverşunarea permanentă a celor implicaţi în compromiterea mea, coerenţa şi disponibilitatea celor somaţi să răspundă unui astfel de deziderat. Altfel, dacă s-ar fi pus problema numai pentru individul Adrian Tărău – dovedit deja ca labil psihic în cazul în care era încarcerat – nu ar fi dat nimeni doi bani pentru salvarea lui de la puşcărie.
Reporter: De ce credeţi că dosarul privind moartea procurorului Panait a fost clasat la doar patru luni de la tragedie?
Alexandru Lele: Era un capitol pe care nu puteau risca să-l ţină prea mult timp neînchis, supus speculaţiilor. Oricum, acestea au continuat şi ulterior acestui moment, alimentate de superficialitatea şi graba anchetatorilor, care, printre alte ambiguităţi lăsate în cauză, nu au verificat şi înlăturat motivat varianta determinării sinuciderii – ca infracţiune distinctă, ce se cercetează din oficiu – sau rolul nefast al fostului ministru al Justiţiei, “Sanda/Paula” Stănoiu, foarte prezentă şi în acest caz.
Reporter: Din declaraţiile din presă ale procurorului Panait, acesta s-a exprimat în faţa familiei: “S-ar putea, după delegaţia aceasta, să fiu ori jos, ori unde sunt”. Cum comentaţi? De ce credeţi că ar fi acceptat Cristian Panait o astfel de misiune?
Alexandru Lele: Am cunoscut-o personal, post factum, pe mătuşa lui Cristian şi am convingerea că a spus numai adevărul despre evenimentele pe care dumneaei le-a perceput nemijlocit din această dramă. Vreau să cred că, înainte de a fi cunoscut foarte bine această complexă cauză penală, procurorul Panait nu a făcut greşeala de a se fi antepronunţat în faţa superiorilor săi cu privire la soluţia pe care urma să o dea faţă de mine în dosarul care mă privea şi pe care îl instrumenta el. Sper că dosarul nu i-a fost repartizat ca urmare a acestei antepronunţări şi că nu i-a fost condiţionat un viitor salt spectaculos în carieră de arestarea mea. Dacă a semnat un astfel de pact şi, ulterior, când ar fi trebuit să-l ducă la îndeplinire cu preţul încălcării conştiinţei profesionale, nu l-a respectat, demonstraţia conspiraţiei a fost făcută. În acest sens, subliniez cinismul unei remarci din acea celebră expertiză psihopatologică, ce a fost dispusă şi efectuată în acest dosar pentru a se dovedi o presupusă vulnerabilitate psihică a procurorului Panait, prin care era criticat şi pentru că ar fi râvnit prea mult la o carieră înaltă în magistratură “în ciuda faptului că provenea dintr-o familie modestă”.
Reporter: Potrivit informaţiilor din presă, comportamentul lui Cristian Panait s-a schimbat fundamental în noaptea de 27-28 martie 2002, după eşuarea percheziţiei la dumneavoastră acasă. Cum explicaţi acest fapt?
Alexandru Lele: Există un moment “de cotitură” în atitudinea bătăioasă a procurorului Panait (firescă, de altfel, pentru un magistrat aflat în timpul administrării unei probe de duritatea percheziţiei): acesta a deschis o cameră în care soţia, ca să-i protejeze, îi dusese să se joace pe cei trei copii ai noştri, care aveau atunci 12, 9 şi 7 ani. Orice măsură nelegală şi abuzivă împotriva mea s-ar fi repercutat, în cele din urmă, asupra celor trei fiinţe inocente. Se poate observa că, după această revelaţie, Cristian a refuzat să continue percheziţia, dirijată, dintr-o maşină parcată în faţa casei, de şeful lui direct în Biroul de Anchete Speciale, fostul general de poliţie Ovidius Păun. Or, procurorul Panait ştia că percheziţia fusese încuviinţată ca urmare a unui fals şi că aceasta nu avea niciun suport în logica învinuirilor ce mi se aduceau atunci. De fapt, percheziţia era numai un pretext pentru o înscenare pe care generalul Păun – simţind ezitarea subordonatului său – nu a mai avut curajul să o conducă la capăt şi a dat ordinul de retragere din locuinţă. Schimbarea de comportament a procurorului Cristian Panait mi-o explic prin faptul că a conştientizat consecinţele abuzului pe care era cât pe ce să îl facă. Cred că atunci s-a dezis de pactul cu diavolul.
Reporter: Pe 31 martie, Cristian Panait “a revenit la locuinţa sa şi, fără alte explicaţii, a chemat-o pe Eleni Dumitru (mătuşa lui – n.r.) în baie, a deschis robinetul lăsând apa să curgă, timp în care i-a spus acesteia în şoaptă: «Vor să mă scoată nebun», fără să-i precizeze cine anume.
În aceleaşi împrejurări Cristian Panait i-a spus mătuşii sale: Deplasarea la Oradea s-a făcut pentru mine şi nu pentru (Lele – n.r.)!”, se notează în Rezoluţia Parchetului, publicată în presă.
De ce ar fi susţinut Cristian Panait în faţa familiei că deplasarea la Oradea ar fi fost pentru el şi nu pentru dumneavoastră?
Alexandru Lele: Ar fi o discuţie mai lungă pe acest subiect. Dacă ducea la capăt grozăvenia pe care i-o ceruseră şefii săi, procurorul Cristian Panait ar fi făcut dovada loialităţii ireversibile faţă de un sistem criminal, aflat pe punctul de a-l înregimenta. Pe de altă parte, lăsarea lui în viaţă ar fi constituit o urmă pe care nu şi-o permite niciun asasin. Varianta declarării lui ca nebun era, de asemenea, prea riscantă, deşi s-a încercat. Un observator obiectiv ar fi putut constata ulterior că Panait este, în ciuda unui astfel de diagnostic forţat, un martor credibil, perfect sănătos din punct de vedere psihic. Cele relatate de doamna Eleni Dumitru, mătuşa lui Cristian, la care locuia în Bucureşti, sunt scrise la numai câteva zile după tragica lui moarte, sunt foarte proaspete în memoria dumneaei, nu sunt alterate de scopuri ascunse şi – având un caracter atât de personal – nu pot fi bănuite că ar constitui o încercare de manipulare. Trebuie citite şi înţelese exact aşa cum au fost scrise, ca o cronică sinceră a durerii materne. Iar cea mai plauzibilă explicaţie a acesteia cred că este cea înţeleasă de mine.
Reporter: Cristian Panait a dispus pe 1 aprilie 2002 scoaterea dumneavoastră de sub urmărire penală, în ciuda faptului că era foarte speriat, aşa cum susţinea presa. Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a dvs a fost, însă, infirmată în aceeaşi zi de şefii procurorului Panait. Cum comentaţi?
Alexandru Lele: Dacă ar fi fost foarte speriat sau supărat pe mine – cum au lăsat să se creadă cei interesaţi de răstălmăcirea actelor lui Cristian Panait – nu ar fi dispus scoaterea mea de sub urmărire penală. Ordonanţa respectivă era, însă, o soluţie perfect legală, care, în esenţa ei, a fost confirmată de soluţiile ulterioare, date succesiv faţă de mine de diferite parchete, până în ianuarie 2008, în dosarele formate ca urmare a infirmării acestei ordonanţe de către şefii lui Panait. “Vina” lui Cristian era însă imensă în ochii sistemului: pe de o parte, cum am mai spus, pentru că i-a obligat pe “dinozaurii” din parchete să se implice nemijlocit, în scris şi nu doar prin ordine verbale, în acest dosar şi, pe de altă parte, pentru că a dovedit subordonarea politică a parchetului, prin procurorul general de atunci, sinistrul Joiţă Tănase, care, în aceeaşi zi, a fost obligat să ia măsuri pentru inculparea mea obligatorie – aşa cum anunţase în mod public, deja, premierul Adrian Năstase că s-ar fi dispus. Ori, în realitate, procurorul Panait dispusese o soluţie diametral opusă celei dorite şi proclamate de sistem, astfel că a fost chemat alt procuror să mă pună “în orb” sub acuzare, deşi – în declaraţia dată de acesta în faţa celor din CSM – mărturisea că nu a cunoscut dosarul şi că a primit volumele acestuia după ce a semnat ordonanţa de punere în mişcare a urmăririi penale!
Reporter: Credeţi că procurorul Cristian Panait a fost otrăvit sau a fost supus unor presiuni psihologice care să ducă la sinucidere?
Alexandru Lele: Da, cred că a fost o moarte provocată, dar metoda concretă de suprimare a vieţii ar fi putut fi stabilită şi probată numai printr-o anchetă corectă, efectuată de un procuror obiectiv şi independent, într-un stat de drept.
Reporter: Ce a găsit atât de grav la Bihor procurorul Panait?
Alexandru Lele: A găsit dovada că, atunci când există interese, în România dosarele penale pot fi iniţiate, anchetate şi soluţionate în mod abuziv, la comandă şi contrar realităţii probelor administrate legal, ceea ce i-a demolat încrederea într-un sistem în care voia să intre.
Reporter: Mătuşa procurorului Panait susţine: “Domnul Ponta ştie exact cine se ascunde în spatele asasinării procurorului Panait! Nu-l învinuiesc personal pe domnul Ponta, dar sunt convinsă că ştie exact cine se ascunde în spatele asasinării. S-a lăudat că i-a fost prieten, aştept cu nerăbdare să ajungă la Putere să văd dacă va redeschide dosarul, căci a fost crimă, nu suicid, aşa cum s-a susţinut”. Cum comentaţi?
Alexandru Lele: Ar trebui să răspundă cel vizat de aceste afirmaţii. Mie îmi este clar că Victor Ponta este unul dintre cei mai puţin interesaţi să se stabilească adevărul cu privire la moartea lui Cristian Panait. În realitate, Ponta se teme de acest adevăr. Oricum, şi dacă ar mima un oarecare demers instituţional pentru “redeschiderea” dosarului, el ştie că va fi iarăşi urecheat dacă vorbeşte fără aprobare despre acest subiect.

Sursa: BURSA via Ziaristi Online
Categorii: ziaristi_online

Propunerile Civic Media in vederea recuperarii teritoriilor romanesti ocupate de URSS, dupa disolutia Ucrainei

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 6, 2014 - 1:10am

Ukraine Ucraina w Romanian and Polish LandCu ocazia Zilei Libertatii Presei, Asociatia Civic Media a conferit, impreuna cu portalul Basarabia-Bucovina.Info, Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism dlui Vasile Ilica, in semn de omagiu pentru intreaga sa activitate in slujba adevarului, ca publicist si cercetator privind masacrele holocaustului bolsevic din nordul Bucovinei. Veteran de razboi, publicist, scriitor, cercetator asupra masacrelor antiromanesti din nordul Bucovinei si chiar martor direct al evenimentelor ce au culminat cu masacrul de la Fantana Alba, dl. col. (r). Vasile Ilica, devenit “persona non grata” in Ucraina la 88 de ani, a fost distins de Ziua Libertatii Presei 2014 cu Premiul “Mile Carpenisan”, pentru lupta sa neobosita in numele adevarului istoric.

Dl. Vasile Ilica este martor direct al evenimentelor care au culminat cu masacrele de la Lunca si Fantana Alba din 1941 si un cercetator pasionat, meticulos si eficient asupra holocaustului bolsevic din nordul Bucovinei, cum il numeste chiar dansul in scrierile sale. In 2012, anul interdictiei, a facut publica o noua descoperire macabra, respectiv dovada unei alte crime in masa: sute de romani dar si ucrainieni, executati de NKVD, filiala ucraineana, dupa prima ocupatie a Bucovinei si aruncati intr-o groapa comuna in Cernauti inainte de venirea trupelor romane eliberatoare. Dl. Vasile Ilica, care banuieste ca acesta este motivul interdictiei sale, a descoperit chiar si lista cu numele victimelor ucise de NKVD, lista care ar trebui sa intre imediat in atentia Parchetului General al Romaniei, avand in vedere ca aceasta crima in masa s-a petrecut pe teritoriul Romaniei, asupra unor cetateni romani, se afirma de catre Civic Media.

In prezentarea asupra situatiei confratelui nostru de breasla, Civic Media a emis si cateva consideratii privind evolutia situatiei din Ucraina si datoria romanilor de a-si recupera teritoriile istorice ocupate de URSS. Le prezentam mai jos:

Civic Media, asociatie infiintata in anul 2000 cu scopul de a contribui la apararea valorilor nationale prin intermediul mass-media si a actiunii civice directe si inteligente, devenind si o redutabila resursa de informatii si analize geopolitice, ca editor a numeroase volume de specialitate, profita de aceasta ocazie pentru a atrage atentia autoritatilor statului roman de azi, urmatoarele:

Romanii din Ucraina - Romanians in Ukraine - Harta - Map - Ziaristi Online via Vlad Cubreacov

1. Actuala Ucraina va merge spre destramare in cel mai scurt timp, conform previziunilor si, momentan partial, a hartii intocmite de analistii Civic Media si prezentate in ziarul ZIUA inca de-acum 10 ani. Din cele doua state care vor rezulta, in cel cu pretentii de afiliere la structurile euro-atlantice, ponderea minoritatii romanesti – estimata la circa 600.000 de romani – va creste major, ca urmare a micsorarii populatiei ucrainene a noului stat creat. De asemenea, in aceeasi situatie se va afla minoritatea poloneza dar si cea rusa ramasa, si, cu un rol minor, cea maghiara. In noile conditii se impune ca statul roman sa faca tot ceea ce este posibil ca membrii comunitatii romanesti din Noua Ucraina – impreuna cu cei ai comunitatii poloneze, minoritate care apartine de un stat cu care impartasim numeroase deziderate europene si euro-atlantice – sa beneficieze de aceleasi drepturi de care beneficiaza minoritatea maghiara din Romania.

2. Prin preluarea sub control a Crimeii de catre Federatia Rusa, invocandu-se existenta unui act administrativ al fostei URSS, acum anulat sine-die, se creeaza premisa posibilitatii invocarii aceleiasi proceduri, ce-si va intra in legalitate dupa modelul deschis de precedentul Kosovo, si in cazul Insulei Serpilor, stravechi pamant romanesc si important punct geostrategic si geoeconomic la Marea Neagra, cedat fostei URSS, de asemenea, printr-un simplu act administrativ, respectiv un proces verbal (!), dar prezent in cadrul teritoriului national al Romaniei in urma Tratatului de la Paris din 1947.

3. Avand in vedere previzibila disolutie a statului ucrainean rezultat in urma disparitiei URSS, stat ex-sovietic cu care Romania a semnat un rusinos Tratat de baza in 1997, criticat adeseori de actualul presedinte al Romaniei, Traian Basescu, dar niciodata denuntat, documentul in sine devine caduc si se auto-anuleaza de la sine, deschizandu-se astfel posibilitatea negocierii pe cale pasnica a revenirii tuturor teritoriilor romanesti ocupate de URSS – expresia administrativa a unui regim criminal blamat la nivel mondial – la tara mama, Romania.

Cititi mai multe despre Premiul “Mile Carpenisan” si laureatul de acest an la Basarabia-Bucovina.Info si InMemoriam-MileCarpensian.Ro

Ascultati mai jos si un interviu cu dl. Vasile Ilica despre Masacrul de la Fantana Alba si descoperirile cercetatorului bucovinean, acum oradean:


Cercetator al Masacrelor din Bucovina non grata in Ucraina. de ZiaristiOnlineTV

Sursa: Ziaristi Online

Harti: Spiridon Ion Cepleanu si Vlad Cubreacov

Categorii: ziaristi_online

Istoricii basarabeni se opun „Zilei Victoriei“ sovietice. Memoriu al Comunităţii istoricilor din Republica Moldova: Adevărul ne va face liberi, doar liberi fiind ne vom putea recupera identitatea etnică şi vocaţia europeană

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 6, 2014 - 12:30am

Ziua asa zisei victorii sovietice sarbatorita la ChisinauCu doar cateva zile inainte de a se aniversa “Ziua Victoriei” sovietice asupra popoarelor subjugate in urma ocupatiei bolsevice, trista comemorare care va fi sarbatorita in Crimeea, la Sevastopol, printr-o parada militara desfasurata in prezenta presedintelui rus Vladimir Putin, urmand ca vicepremierul Dmitri Rogozin sa faca un desant teatral in Transnistria, la Tiraspol, istoricii basarabeni protesteaza oficial fata de aceasta manifestare raspandita in tot spatiul ex-sovietic si inclusiv la Chisinau. Ziaristi Online publica protestul comunitatii istoricilor basarabeni:

Adevărul ne va face liberi, doar liberi fiind ne vom putea recupera identitatea etnică şi vocaţia europeană

Memoriu al Comunităţii istoricilor din Republica Moldova

 

Memoriul de faţă a fost redactat din dorinţa semnatarilor de a atenţiona opinia publică din ţară şi de peste hotare, precum şi factorii de decizie din Republica Moldova despre unele probleme de importanţă majoră pentru societatea moldovenească de la stânga Prutului. Totodată, el este o expresie a îngrijorării Comunităţii istoricilor din Republica Moldova vizavi de unele politici păguboase aplicate în domeniul educaţiei istorice şi pregătirii civice a cetăţenilor Republicii Moldova.

Concomitent, pe această cale, exprimăm deschiderea de a contribui prin expertiza şi experienţa noastră la depăşirea situaţiei complicate în care ne-am pomenit la acest capitol.

 

Mai bine de două decenii, începând de la perestroika şi glasnost şi până la momentul de faţă, societatea moldovenească este antrenată într-o dezbatere interminabilă despre identitatea noastră etnică şi lingvistică, despre semnificaţia unor evenimente istorice ce s-au produs în spaţiul basarabean în secolul al XX-lea. În centrul atenţiei opiniei publice se menţin evenimentele din anii 1917-1918, cele produse în Basarabia în vara anului 1940, în primăvara – vara anului 1944, precum şi cele întâmplate în deceniile postbelice. Subiectele respective sunt abordate de mass-media, de partidele politice parlamentare şi extraparlamentare, de unele organizaţii şi asociaţii neguvernamentale. În ultimul timp, subiectele cu tentă istorică constituie prilej de discuţie, iar uneori de speculaţii chiar în cadrul coaliţiei de guvernământ.

În opinia noastră, dezbaterile de interes public ca exercițiu democratic trebuie încurajate, ele sunt un indice caracteristic oricărei societăţi democratice, iar în cazul nostru, ele mai constituie şi o probă a interesului manifestat de cetăţeni, inclusiv de clasa politică, faţă de trecutul istoric. Antrenarea în dezbaterea publică constituie, într-un fel, expresia dorinţei cetățenilor de a construi un stat bazat pe norme de drept şi a trăi într-o societate democratică, cu resorturi veridice şi eficiente. Totodată, ne exprimăm îngrijorarea că, din anumite considerente, dezbaterea publică, mai ales cea pe subiecte istorice, poartă un caracter imitativ, este întreținută artificial și, în consecință, efectul unei asemenea întreprinderi, aparent democratice, este unul păgubos și contraproductiv. Dezbaterile publice nu sunt urmate de concluzii, lipsește partea decizională a factorilor de răspundere, nemaivorbind de planuri de acțiuni orientate spre redresarea situației. Astfel, dezbaterile publice a căror menire este să aducă unele clarificări, să încurajeze elementul democratic, fiind dirijate din umbră, din contra, creează mai multe confuzii, produce decepţii. Din păcate, acesta e felul moldovenesc de a înțelege și interpreta democrația.

Actualmente, Republica Moldova, traversează poate cea mai dinamică perioadă din istoria sa ca stat independent. Ţara noastră este în situaţia în care este chemată să facă pasul decisiv în proiectarea viitorului său democratic şi european. Momentul reclamă detașarea de povara trecutului, formularea şi îmbrăţişarea unor repere istorice adevărate, fără zgura ideologizată, fără clişeele propagandistice ale vechiului regim. La această cotitură istorică societatea are nevoie să înţeleagă şi să pătrundă în esenţa unor evenimente şi procese istorice ce ne-au marcat destinul pe parcursul secolului trecut.

În acest context, în virtutea faptului că cercetarea trecutului istoric este apanajul nostru profesional, comunitatea istoricilor din Republica Moldova consideră necesar să-şi exprime punctul de vedere în unele probleme de interes naţional şi social:

 

  1. În 1917-1918, în spaţiul basarabean s-a scris cea mai spectaculoasă pagină de istorie politică, cu consecinţe benefice nu doar pentru populaţia românească dintre Prut şi Nistru, ci şi pentru reprezentanţii celorlalte etnii din acest areal. Decizia din 27 martie 1918 a Sfatului Ţării, organ reprezentativ al populaţiei dintre Prut şi Nistru, de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România, adoptată „în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor”, a constituit soluţia optimă de salvare a populaţiei din acest spaţiu de la un cataclism social ce s-a abătut asupra unei părţi a omenirii ca rezultat al preluării de către bolşevici a puterii în Rusia în octombrie 1917. În perioada interbelică, întreaga populaţie din Basarabia a beneficiat de drepturi și libertăți democratice, de condiţii fireşti de dezvoltare socială şi naţională. Basarabia, ca parte componentă a României, a fost şi o parte a civilizaţiei europene.

 

  1. Evenimentele ce s-au consumat în spaţiul basarabean în vara anului 1940 şi cele ce s-au repetat în primăvara-vara anului 1944, sunt părţi componente a celui de-al Doilea Război Mondial, declanşat la 1 septembrie 1939, ca urmare a punerii în aplicare a înţelegerilor secrete sovieto-germane din 23 august 1939 privind partajarea sferelor de influenţă în Europa Centrală şi de Sud-Est între Uniunea Sovietică comunistă şi Germania nazistă. Intervenţia militară a U.R.S.S. în spaţiul basarabean, în vara anului 1940, a deturnat evoluţia noastră firească, liberă şi democratică.

 

  1. După ocuparea de către trupele sovietice a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, românilor de la extremitatea estică, dar şi reprezentanţilor altor etnii, le-a fost dat să treacă printr-un diabolic experiment social şi politic, pus la cale şi dirijat de Komintern. Devenind obiect al abuzului şi represiunii, populaţia din aceste teritorii a cunoscut totalitarismul în esenţa/formula sa comunistă, a trecut printr-un şir de cataclisme sociale, derivate ale regimului totalitar sovietic de ocupaţie.

 

  1. Documentele de arhivă, cercetările istoricilor din Republica Moldova şi de peste hotare demonstrează faptul că, în primăvara – vara anului 1944, sub lozinca „eliberării de sub ocupaţia fascistă”, a fost reeditat actul de anexare a Basarabiei şi Nordului Bucovinei, înfăptuit de statul sovietic iniţial în zilele de 28 iunie – 3 iulie 1940.

 

  1. Includerea acestor pământuri în componenţa statului sovietic a condus repetat la violarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, la dezbinarea etnică şi ştergerea identităţii naţionale, la modelarea unor identități false, la cultivarea urii şi impunerea fricii, la suprimarea relaţiilor cu lumea liberă din Occident, la neglijarea omului ca valoare supremă şi devalorizarea demnităţii umane. Suplimentar, asupra populaţiei băştinaşe din acest teritoriu s-a exercitat o politică de genocid etno-cultural. Teoria luptei de clasă şi principiul internaţionalismului proletar promovate cu ostentaţie de autorităţile sovietice au antagonizat societatea, au dezumanizat-o. La lipsurile de ordin economic şi la dezastrul social rezultate în urma războiului distrugător s-au adăugat alte suferinţe pasagere ale regimului: foametea organizată, colectivizarea forţată, deportările în masă. După 1944, românii din Basarabia au fost ostatici ai statului sovietic, destinul lor a fost decis în laboratoarele Kremlinului, adevărați stăpâni în spaţiul basarabean au devenit străinii. Regimul totalitar comunist a transformat Basarabia, de altfel, ca şi multe alte teritorii periferice ale Uniunii Sovietice, într-un laborator de experimentare naţională şi socială de pe urma cărora au avut de suferit zeci de popoare, iar numărul victimelor directe şi indirecte se ridică la ordinul sutelor de mii de persoane. În fond, cele săvârşite de autorităţile sovietice, care au pus stăpânire de facto pe aceste teritorii, pot fi calificate, în termeni juridici, drept crime împotriva umanităţii.

 

  1. Disoluţia imperiului sovietic la începutul anilor 90 şi proclamarea independenţei Republicii Moldova ne-a oferit şansa să ne hotărâm viitorul, „fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii noastre naţionale”. Dar, împovăraţi de moştenirea imperială, ne-am convins că năzuinţele şi idealurile noastre nu pot fi atinse atât de uşor. În această problemă de mare importanţă, şi-a spus cuvântul lipsa tradiţiei construcţiei de stat (democratic, nu totalitar) pe aceste teritorii şi, respectiv, absenţa oamenilor politici cu experienţă, care ar fi captat şi orientat pe făgaş democratic şi constructiv energiile maselor. Exploatând situaţia dată, dominaţi de obsesia menţinerii imperiului sovietic, cu concursul elementelor revanşarde din partea locului, liderii de la Kremlin au încurajat şi au susţinut crearea unui regim separatist în zona transnistreană a Republicii Moldova. Sfidând năzuinţele noastre de libertate şi încălcând angajamentele de retragere a trupelor, asumate de Federaţia Rusă la conferinţele O.S.C.E. din 1999 şi 2001, armata rusă şi astăzi continuă să ocupe o parte a teritoriului Republicii Moldova.

 

  1. Din cele două experienţe trăite în veacul al XX-lea – prima, cea de viaţă liberă naţională şi democratică şi cea de-a doua, de asuprire naţională şi exterminare socială, una cu efecte benefice şi alta cu consecinţe dramatice – trebuie să tragem unele învățăminte, să formulăm concluziile de rigoare, aşa încât astăzi să fim în stare să ne proiectăm viitorul în interesul nostru naţional. Faptul că actualmente o parte din populația Republicii Moldova percepe experienţa istorică printr-o optică deformată, alta decât cea adevărată, nu este altceva decât efectul unei propagande perfide de îndoctrinare ideologică, practicate pe parcursul deceniilor postbelice. Din păcate, războiul informaţional continuă şi astăzi, cele mai perfide şi mai malefice agresiuni asupra sufletelor noastre fiind realizate de regizori ai unui primejdios scenariu imperialist-cominternist. Iar lipsa măsurilor de contracarare a acestuia blochează procesul de renaştere naţională, anihilează activismul civic şi manifestarea democratică al unui important segment de populaţie.

 

  1. Or, în momentul în care ne-am decis să subscriem la valorile democratice ale lumii libere şi am ales alte modele de organizare politică şi socială trebuie să abandonăm clişeele propagandistice despre raiul comunist, despre mult trâmbiţata eliberare, în serii, a pământurilor noastre, ba de sub „regimul burghezo-moşieresc”, ba de sub „ocupaţia germano-româno-fascistă”. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: pe parcursul secolului al XX-lea, Basarabia, parte componentă a statului român, în două rânduri, în iunie 1940 şi martie – august 1944, a fost obiect de agresiune din partea statului sovietic, dominat de ideologia cominternistă. Şi astăzi, o parte a teritoriului Republicii Moldova se află sub ocupaţie străină. Regimul comunist totalitar de ocupaţie, persecutor al valorilor şi libertăţilor naţionale şi democratice, ne-a cauzat enorme pagube de ordin economic, social, politic, cultural şi de altă natură. Consecinţele acestuia se regăsesc astăzi nu doar în comportamentul social al cetăţenilor simpli, ci şi în acţiunile, dar mai cu seamă în inacţiunile clasei politice.

 

Adevărul istoric, asumat de fiecare cetăţean, fără ură şi părtinire, oricât de amar ar fi, pentru unii, trebuie să constituie acea bază solidă pe care poate fi edificată o societate liberă și democratică. Doar adevărul poate să servească drept materie primă pentru edificarea unei societăţi libere şi democratice, doar adevărul poate să asigure o conciliere civică sinceră (nu mimată), profundă şi durabilă. Doar adevărul ne va face să înţelegem că integrarea europeană a Republicii Moldova este şansa noastră de recuperare şi consolidare a identităţii umane, etnice şi politice. Doar adevărul ne va face să înţelegem că parcursul european al Republicii Moldova este unica cale de readucere în scenă a valorilor noastre naţionale şi de raliere la cele general-umane. Doar adevărul ne va face liberi.

În convingerea noastră, adevărul istoric este o mare forţă edificatoare. Experienţa istorică, oricare ar fi ea, este un patrimoniu inestimabil al omenirii şi el trebuie pus în serviciul societăţii. Exemple reușite de repunere în serviciul cetățeanului a experienței istorice ne oferă societăţile occidentale democratice. Neglijarea experienţei istorice şi promovarea /perpetuarea minciunii, manipularea cetăţenilor poate să ne ducă în impas, iar proiectul Republica Moldova ca stat de drept şi democratic poate să eşueze.

Chişinău, 5 mai 2014

Memoriul este semnat de:

Anatol Petrencu, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, Institutul de Istorie Socială „ProMemoria”;

Ion Negrei, istoric, cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie al AŞM;

Gheorghe Palade, doctor în istorie, conferenţiar universitar, USM:

Andrei Eşanu, academician AŞM, membru de onoare al Academiei Române;

Nicolae Dabija, academician AŞM, membru de onoare al Academiei Române;

Gheorghe Cojocaru, doctor în istorie, cercetător ştiinţific coordonator, Institutul de Istorie al AŞM;

Ion Şişcanu, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, Institutul de Istorie al AŞM;

Pavel Parasca, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, ULIM;

Anton Moraru, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală;

Mihai Taşcă, doctor în drept, Institutul de Cercetări Juridice şi Politice, AŞM;

Gheorghe Negru, doctor în istorie, conferenţiar universitar, Institutul de Istorie al AŞM;

Constantin Ungureanu, doctor în istorie, conferenţiar universitar, Institutul de Istorie al AŞM;

Valentin Constantinov, doctor în istorie, conferenţiar universitar, Institutul de Istorie al AŞM;

Andrei Groza, doctor în istorie, conferenţiar universitar, Academia de Administrare Publică;

Pavel Moraru, doctor în istorie, cercetător ştiinţific superior, Institutul de Istorie al AŞM;

Ion Gumenîi, doctor în istorie, conferenţiar universitar, USM;

Ion Eremia, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, USM;

Lidia Pădureac, doctor în istorie, conferenţiar universitar, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi;

Vasile Dobrogeanu, profesor de istorie, Bălţi;

Virgiliu Bîrlădeanu, doctor în istorie, conferenţiar universitar, Institutul de Istorie al AŞM;

Sergiu Tabuncic, doctor în istorie, cercetător ştiinţific superior, Institutul de Istorie al AŞM;

Maria Danilov, doctor în istorie, conferenţiar universitar, Institutul de Istorie al AŞM;

Ion Chirtoacă, doctor habilitat în istorie, Institutul de Istorie al AŞM;

Andrei Emilciuc, doctor în istorie, Institutul de Istorie al AŞM;

Gheorghe Nicolaev, doctor în istorie, Institutul de Istorie al AŞM;

Dinu Poştarencu, doctor în istorie, Institutul de Istorie al AŞM;

Igor Cereteu, doctor în istorie, Institutul de Istorie al AŞM;

Valentina Eşanu, cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie al AŞM;

Tudor Ciobanu, cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie al AŞM;

Eugen Cernenchi, cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie al AŞM;

Veaceslav Stăvilă, doctor în istorie;

Sergiu Cornea, doctor în istorie, Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu”, Cahul;

Vitalie Ponomariov, lector universitar, Universitatea de Stat „B. P. Hasdeu”, Cahul

Lista ramane deschisa

Sursa: Ziaristi Online

UPDATE Adevarul de Moldova:

Istoricii se opun „Zilei Victoriei“: „Pe parcursul secolului XX, Moldova a fost obiect de agresiune din partea statului sovietic“

Comunitatea istoricilor din Republica Moldova atenţionează opinia publică din ţară şi de peste hotare, precum şi factorii de decizie, că este îngrijorată vizavi de unele politici păguboase, aplicate în domeniul educaţiei istorice şi pregătirii civice a cetăţenilor.

Istoricii cred că autorităţile tac vizavi de unele adevăruri istorice, iar în contextul apropierii de UE, oamenilor trebuie să li se reamintească de crimele comise pe acest teritoriu de puterea sovietică. Istoricii au făcut public Memoriul prin care îşi exprimă deschiderea de a contribui prin expertiza şi experienţa pe care o deţin la depăşirea situaţiei semnalizate, relevă IPN.

Ion Negrei, istoric, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a declarat că acum societatea moldovenească este antrenată într-o dezbatere despre semnificaţia unor evenimente istorice ce s-au produs în spaţiul basarabean în secolul al XX-lea. „Actualmente, Republica Moldova, traversează poate cea mai dinamică perioadă din istoria sa ca stat independent. Ţara noastră este în situaţia în care este chemată să facă pasul decisiv în proiectarea viitorului său democratic şi european”, a citit istoricul din document.

În Memoriu se menţionează că după ocuparea de către trupele sovietice a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, românilor de la extremitatea estică, dar şi reprezentanţilor altor etnii, le-a fost dat să treacă printr-un diabolic experiment social şi politic. Devenind obiect al abuzului şi represiunii, populaţia din aceste teritorii a cunoscut totalitarismul în esenţa/formula sa comunistă, a trecut printr-un şir de cataclisme sociale, derivate ale regimului totalitar sovietic de ocupaţie. Istoricii sunt de părere că autorităţile trebuie să accentueze că victime ale regimului totalitar comunist au fost şi locuitorii de alte etnii din Basarabia, nu doar băştinaşii majoritari.

Istoricii subliniază că în momentul în care Moldova s-a decis să subscrie la valorile democratice ale lumii libere şi a ales alte modele de organizare politică şi socială trebuie să abandoneze clişeele propagandistice despre raiul comunist, despre aşa-zisa eliberare. „Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: pe parcursul secolului XX, în două rânduri, în iunie 1940 şi martie – august 1944, Basarabia a fost obiect de agresiune din partea statului sovietic. Şi astăzi, o parte a teritoriului Republicii Moldova se află sub ocupaţie străină”, se menţionează în Memoriu.

Gheorghe Palade, doctor în istorie, conferenţiar universitar la Universitatea de Stat din Moldova, a spus că semnatarii Memoriului resping noţiunea de eliberare de către sovietici şi fac apel la concilierea societăţii care se confruntă cu o diferenţă prea mare de opţiuni.

Anatol Petrencu, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, preşedintele Institutului de Istorie Socială „ProMemoria”, a menţionat că autorităţile moldoveneşti trebuie să fie atente la ce evenimente participă pentru a nu da apă la moara celor ce distorsionează istoria. Potrivit lui, istoria trebuie tratată corect. Iar în apropierea zilei de 9 mai populaţia ţării va fi din nou bombardată cu tot felul de mesaje propagandistice şi triumfaliste, ce nu fac parte din patrimoniul istoric al ţării.

Foto: Timpul.md

Categorii: ziaristi_online

Monica Macovei in casa mea? Brrrr! Nu, mersi! “Europa si plagiatorii PDL in fiecare casa”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 5, 2014 - 11:10pm

Monica Macovei PDL Europa in fiecare casa

de Luiza Moldovan

LA VIE EN MOV

Am văzut un slogan electoral foarte atractiv şi mă duc să-l votez pe… ăăă… pe… s-o votez pe… nu mai ştiu, dar îmi aduc aminte şi vă spun. Ea era mare, ah, stai, că mi-am adus aminte, Monica Luisa Macovei mă privea zâmbind feroce dintre doi stâlpi şi zicea “Europa în casa ta”. Brrrr! Europa în casa mea?!? Pe bune??? M-am şi văzut ascultată şi văzută în toate camerele şi pe toate holurile mele cele mari, din apartamentul nostru de trei camere din Titan, exact ca-n “1984”. Un fel de Winston Smith în variantă feminină şi mai isterică, urmărită chiar şi de după perdeaua de la duş, ca să vadă Europa ce şampon folosesc eu, ca să ştie la ce să mai facă reclamă la televizor, ca să mă impresioneze pe mine.Nu glumesc. “Europa în casa ta” mi se pare cel mai de speriat slogan electoral pe care l-am auzit/ văzut vreodată şi el este congruent sau, mai bine zis, vine tandi pe mandi cu romanul lui George Orwell, cel care capătă, iată, din ce în ce mai multă corporalitate, chiar pe măsură ce vorbim. Parc-o şi văd pe Europa cu mine la piaţă, cu mine la plimbat copilul, cu mine la dentist, cu mine la ginecolog, cu mine la plătit taxe, cu mine la vorbit cu doamnele peste tot pe unde mă duc, cu mine la tomograf, cu mine la cimitir, cu mine peste tot. Parcă şi văd o Europă care-mi numără vocalele şi vocalizele, consoanele şi consonanţele (OH!), care-mi numără leucocitele, bătându-mi obrazul când tind s-o iau razna. Pe bune! “Europa în casa ta” e cel mai freaky slogan evăr, iar Monica Luisa Macovei nu ştiu ce-o fi avut în cap! Pentru că, dacă s-ar fi gândit cu adevărat la o Europă în casa noastră, nu ştiu ce anume a luat în calcul. Probabil, urmăritul peste tot al cetăţeanului, din motive de marketing, să ştie Europa ce iaurt preferă românul. Pentru că majoritatea tehnicii din majoritatea caselor (adică din toate) vin din Asia şi prea puţine din Europa. Cum vrea Monica Luisa Macovei ca Europa să vină în casa mea? Doamna în cauză ar trebui să vină să ne liniştească, pe mine şI pe alte pensionare din Titan, pentru că, pe noi, cel puţin, ne apucă damblaua numai când ne gândim că Europa ar putea să vină în casa noastră. Eu n-o vreau pe Europa în casa mea, îmi ajunge Asia, merci!  Adică în sensul că am un CD cu A.S.I.A. pe care făceam aerobic. N-o mai vreau nici pe Europa, nici pe America, nici pe Africa, nici pe nimeni. Pentru mine, ca să fiu sinceră, A.S.I.A. mi-e suficientă.

Sursa: Jurnalul National via Ziaristi Online, care propune si sloganul PDL “Plagiatul in fiecare casa”:

Plagiatul in fiecare casa cu Europa PDL

Categorii: ziaristi_online

“Magda Ursache nu tace!”. “Comunismul cu rele si rele”: Despre Sfinţii Închisorilor vs Komintern şi Brucan, Tismăneanu şi Patapievici, ejudem farinae (sic)

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 4, 2014 - 11:10pm

Magda Ursache - Comunismul cu rele si rele - Coperta 1

Portalul Ziaristi Online este incantat sa publice doua cronici sclipitoare despre lucrarea exceptionala a Doamnei Magda Ursache, “Comunismul cu rele si rele”:

Magda Ursache nu tace!

de Radu Părpăuţă

Avem de a face cu o carte documentată la sânge, dar nu ternă şi scrobită, ci vioaie şi înaripată, cu marca stilistică „Magda Ursache”. Mă gândesc că în anii aceştia pe care îi trăim, ai deculturalizării fără repere şi discernământ, Comunismul cu rele şi rele este o piatră de temelie pentru un alt edificiu mai curat şi mai pur.

Din bogata ei operă, care mai cuprinde romane, ediţii critice, antologii, Magda Ursache publică acum Comunismul cu rele şi rele (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013), volum de publicistică consistent (360 de pagini). Volumul este însă consistent şi prin conţinut, căci autoarea este o personalitate „răspicată”, cum spunea Iorga, care „are condei” tumultuos. Ştie ce vrea să spună despre tarele comunismului stalinist, apoi ceauşist şi cel postcomunist de astăzi, dar ştie şi cum să spună. Marginalizată şi astăzi subtil de destule reviste, dată afară în vremuri ceauşiste de la revista Cronica, Magda Ursache nu a tăcut niciodată şi nu a abdicat nicicând de la principiile ei. Nu s-a schilodit moral, cum i-a spus Bătrânul Urs (soţul şi marele folclorist şi etnolog Petru Ursache; probabil va trebui să treacă ceva timp de la moartea lui, ca să ne dăm seama ce operă importantă a lăsat): „Ai avut noroc, Magda, că te-au dat afară din presă. Nu te-au schilodit moral. N-ai scris editorial pe linie, n-ai promovat scribălăi ca Felecan, ajuns, ce ruşine!, în „Cronica” pe pagina întâi” (în Spiritul Critic, aprilie, 2014).

Da, n-a alunecat în noroiul moral al multor intelectuali, ci, ascultând de elanuri şi revolte izbucnite dintr-o îndărătnică recalcitranţă (muntenească, i-aş zice) faţă de tot ceea ce înseamnă compromis, Magda Ursache observă cu tristă luciditate mlaştina comunistă. Ea este o justiţiară din stirpea cea mai pură a justiţiarilor noştri autentici: Gheorghe Grigurcu (cel care scrie o „În loc de prefaţă”), Luca Piţu sau Theodor Codreanu. Să nu o uit nici pe Ileana Mălăncioiu, cu care este, poate, cea mai înrudită spiritual. Sigur, putem pune la îndoială unele verdicte, dar mai important este pathos-ul scriiturii şi adevărul scos încă o dată şi încă o dată la lumină. Extrem de bine informată, „citită” (cu cărţi fundamentale, nu cu pospăială de presaş pe „apucate”), autoarea prinde în cârlig amănuntul relevant şi condamnă cu pleasna muntenească, dar şi prezintă cu căldură pe cei care merită. Fapte din biografia personală completează informaţia din cărţi şi documente. Şi nici o clipă nu se lasă pradă descurajării, ca atâţia concetăţeni ai noştri, deşi cele zugrăvite cu penel ferm sunt în marginea abisală a colcăielii infernale.

Volumul în întregul său ne arată o „meşteşugăreasă” cu simţul măsurii şi echilibrului. Deşi pathos-ul de care vorbeam, ar fi putut-o trimite spre limbaj trivial şi invectivă necontrolată, Magda Ursache nu cade niciodată în acestea. Plăcerea lecturii Comunismului cu rele şi rele este reală şi durabilă tocmai prin evitarea exceselor. Marea calitate a volumului, în vremea aceasta, în care ostentaţia şi teribilismul sunt atât de frecvente, îşi are originea, cred, în simplitate, naturaleţe şi spontaneitate – toate călăuzite de Adevăr. Magda Ursache nu caută să pară ceea ce nu este, dar nici nu se sfieşte să fie în chip firesc, să pună punctual pe „i” în mod natural. Pe calea sincerităţii şi onestităţii, nici autoarea, nici cititorul nu sunt obligaţi să poarte haine de împrumut.

Tonalitatea autoarei este de obicei gravă, dar acidă. Ca să vă faceţi o idee, iată un fragment din articolul Acele de pernă: „Moderniştii” proletculţi scriau cu revolverul şi împuşcau cu stiloul (Al. Jar), iar una ca niciuna, Nina Cassian, striga în plenul unei adunări să se folosească mitraliera cu patru ţevi şi nume duios, Katiuşa. Contra „elementelor” înapoiate şi duşmănoase. Numai că în jocul de-a alba-neagra cu istoria literaturii, Crohmălniceanu este exculpat, iar Călinescu – pus la zidul infamiei. Aşa cum informatorii mărunţi sînt condamnaţi, în timp ce generalii cu umeri grei se bucură de pensii enorme, sînt condamnaţi colaboraţioniştii ca Arghezi, Gala Galaction, Camil Petrescu, nu cei care le-au diriguit demisia morală, condamnîndu-le arta „ruptă de trecut”. Ileana Vrancea („Lupta de clasă”) l-a desemnat pe Călinescu „constructor al proletcultului”. Nici Blaga nu scapă de blamul de a se fi apărat de Beniuc, trimiţînd un memoriu la CC.”

Ştiu că citarea acestui exemplu cu Nina Cassian poate părea unora deplasat în aceste zile, când poeta a murit. Că aşa suntem noi, românii, iertători, „despre morţi numai de bine” şi bla-bla-bla. Sunt însă în consens cu autoarea, care nu vrea să cunoască aceste tabu-uri când este vorba de adevăr şi de păstrarea curată a memoriei. Recursul la memorie ar putea fi motto-ul cărţii. Sau, cum citează autoarea pe Milan Kundera: „Revolta individului contra puterii înseamnă lupta memoriei contra uitării”. Şi Magda Ursache nu uită. Şi nu tace. Toate eczemele, toate furunculele pline de puroi ale comunismului sunt scoase la iveală în toată nocivitatea lor. Scriind cu patimă „rea” (dar atât de benefică pentru asanarea lumii româneşti) despre Brucan, autoarea face următoarele trimiteri: „A fost un om inteligent printre impostori ca Luca Laszlo, lăcătuşul ajuns ministru de Finanţe (’47-’52), ca lăcătuşul ucrainean Pantiuşa, ca Al. Drăghici, alt lăcătuş, cu 4 clase şi Şcoală profesională CFR, alte 4, săltat în grad de general-maior, ministru al securităţii şi şef al Departamentului Securităţii Statului (’53-’57), cu tablou pe pereţii şcolilor; electricianul Dej avea şi el 4 clase primare şi 3 gimnaziale, iar Ana Pauker „activase” ca modestă croitoreasă, dar având la bază Şcoala Leninistă de 2 ani a Cominternului. Cât despre Ioşca Chişinevschi, culturalizatorul, era semianalfabet. „La măgarul bătrân, frâu poleit”, zice etnosoful anonim”. Săracii, dacă nu au avut ca pontagii de azi posibilitatea lui copy-paste!

Scurtissim, în finalul acestei cronichete atât de scurte (spaţiul tipografic, bată-l vina!), să spunem că avem de a face cu o carte documentată la sânge, dar nu ternă şi scrobită, ci vioaie şi înaripată, cu marca stilistică „Magda Ursache”. Mă gândesc că în anii aceştia pe care îi trăim, ai deculturalizării fără repere şi discernământ, Comunismul cu rele şi rele este o piatră de temelie pentru un alt edificiu mai curat şi mai pur. Altfel, ne vom scufunda.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist Sursa: Ziarul de Iasi (30 aprilie 2014)

Societatea românească
de la “minima moralia” la “postmoralia”

Magda Ursache - Comunismul cu rele si rele - Coperta 4

de Adrian Alui Gheorghe

Într-un interviu apărut (şi) în unul din volumele sale din România, Vladimir Bukovski spunea: “…împotrivirea la rău este responsabilitatea fiecăruia dintre noi, nu destinul câtorva. Şi faptul că aşa de puțini am răspuns la aceasă chemare m-a întristat întotdeauna”. Este limpede, citind în această notă volumul  Comunismul cu rele şi rele  (Editura Eikon, 2013, 380 pagini), că Magda Ursache este una dintre persoanele raţionale din societatea românească care se împotriveşte cu toată fiinţa răului sub toate formele sale fie că acesta vine din trecut, că îl trăim în prezent sau că e gata să ne deschidă (marcheze) viitorul. Cartea aceasta nu este, evident, un “accident” în evoluţia scrisului Magdei Ursache, opera sa, încă de la debut, fie proză, fie eseu, fie publicistică, este polemică; dar o polemică făcută cu argumentele culturale cele mai credibile, cu un rafinament al scriiturii care nu a coborît niciodată tonul (dar nici garda) şi mai ales cu o memorie a amănuntelor care nu lasă nimic nedesluşit (astfel, nepedepsit?) într-o societate atomizată, cum este cea românească. Dacă spunem, odată cu Emil Cioran, că în istorie numai pesimiştii au avut dreptate, e limpede că Magda Ursache transcende prezentul (care e o proiecţie a trecutului, după o demonstraţie fără cusur!) pentru a creiona viitorul. Valéry spunea, într-unul din aforismele sale, că “… cinismul este tentaţia oricărei inteligenţe”, lucru care este, evident, o marcă a scrisului Magdei Ursache. Acestui cinism, care e asemănător reacţiei chirurgului care extirpă tumoarea înainte de a o lăsa să evolueze, Vladimir Bukovski îi găseşte o explicaţie care e efectul istoriei mutilate şi mutilante: “Experienţa noastră ne-a lăsat pe toţi cam cinici. (…) Ce este cinismul? O neîncredere în intenţiile bune, în sfîrşituri fericite, în miracol. Este înclinaţia de a vedea latura negativă a fiecărui eveniment. Într-un fel este un mecanism de apărare. Şi eşti mai puţin rănit dacă te aştepţi ca lucrurile rele să se întîmple.” Adevărul, spus cu toată gura, fără echivoc, este cinic. Literaturizarea excesivă a realităţii este, de multe ori, toxică. Zice, în acest sens, Magda Ursache, referindu-se la “piticaniile politice” (sau politruce) din societatea noastră care au transformat cultura în ideologie şi care au subminat (şi subminează!) identitatea şi modelele formatoare: “Mă simt obligată (obligaţie e cuvîntul exact) să nu-i uit pe martiri şi-l citez pe Cicerone Ioniţoiu: Se apreciază că pedepsele stabilite de instanţe pentru motive politice însumează circa 25 milioane de ani de temniţă. E datoria noastră să facem aşa fel să nu se şteargă nici jertfa sutelor de scriitori pe care delictul de opinie, ca acuză, i-a trimis după gratii. Mai ales că strigoii (citiţi: noii propagandişti de tip vechi, kominternist) se întorc să-şi laude isprăvile în folosul culturii realist-socialiste. Vă amintiţi fantoma care bîntuia Europa, anunţată de Manifestul lui Marx? S-a clonat. (…) Piticaniile astea gîndesc aşa cum li se cere să gîndească. Li s-a spus că naţiunea e concept perdant, se reped s-o conteste, să nege existența spiritului național. Priza la valorile noastre, cîte sînt, e disprețuită, blamată; versul veritabil patriotic li se pare acestor turte ideologice rostogolindu-se sub (sublinierea îmi aparține) orice oriflamă, cînd cu o stea, cînd cu peste 50, „etnicist”, egal „iraţionalist”, egal „ceauşist”. Doina lui Eminescu trebuie băgată din nou în carantină, ca să nu-i mîniem pe „inamicii etnici” ai poetului „naţional”. Da, naţional a primit ghilimelele deriziunii. Ghilotinaţi, ca-n proletcultură, sînt cei care reprezintă direcţia (specific) naţională: Iorga, Ţuţea, Noica, adică uriaşii din ţara piticilor. Sfinţii închisorilor sînt minimalizaţi sau contestaţi de-a dreptul. Mircea Eliade are parte de un tsunami de atacuri violente. Iată şi cauza culpabilizării: Cît timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gîndi nimic fără să ţin seama de neamul meu (Jurnalul portughez). Cînd a murit, la 22 aprilie ’86, s-a dat doar o ştire la rubrica Decese a ziarului România liberă. Acum i se vrea ardere de tot.” (p. 343- 344).
Obiectul-subiectul întregii cărţi este istoria imediată, cu toate reflexele posibile înspre un trecut care nu vrea să moară. Şi nu vrea să moară pentru că, în acest moment, coexistă două forţe: una este reprezentată de personajele care s-au reciclat în capitalismul nostru cumetrial (vorba lui Luca Piţu!), alta este forţa memoriei, reprezentată de aceşti „veşnic perdanţi” care sînt scriitorii cu conştiinţă, care nu se îndură să schimbe talantul originar primit, pe monedele calpe care răsplătesc ideologizarea şi famelizarea. „Raportul Tismăneanu” este, după demonstraţiile fără cusur ale Magdei Ursache, atît în eseurile din această carte cît şi în altele care i-au premers, o modalitate de a ascunde adevărul, de cosmetizare a realităţii, de inversare a polilor moralităţii care au făcut posibilă ticăloşia cu (sau ca) sistem din perioada comunistă: “Geaba încercăm decomunizarea fără o rememorare exactă a crimelor comunismului. Ce altceva ar fi fost mai important decît stabilirea cifrelor privindu-i pe arestați, deportați, morți în puşcării şi lagăre de muncă silnică? În Raportul Tismăneanu – după calculele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (îi scriu numele întreg, pentru că asociaţia a intrat într-un con de umbră) – au trecut prin închisori, lagăre, DO, deportări (v. p. 160) două milioane de oameni. Pentru ca, la p. 214, să găsim altă aproximare: 600.000 de deţinuţi politici. Neimportantă (de ce oare?) e rezistenţa în munţi, ca şi experimentul Piteşti, vîrful terorii, fenomen unic în lagărul estic. Torţionarul Al. Drăghici lipseşte din lista celor 64 de biografii ale nomenklaturii, unde apar Paul Niculescu-Mizil şi Ştefan Andrei. Oricît mi-ar fi de antipatic fostul ministru de Externe ceauşist, care nu pridideşte să aprecieze personalitatea dictatorului, oricît de silă mi-ar fi de pledoaria sa stîngoasă pentru patriotul Ceauşescu, el nu poate fi pus lîngă Dej, nici Pătrăşcanu lîngă asasinul Nicolschi. Pe lista neagră a lui Vova Tismăneanu, în rînd cu Paler stau Sorin Toma, Silviu Brucan şi Valter Roman. Aud că, la examene, elevilor li se vor pune întrebări din acest Raport. Care vor fi întrebările? Că Ana Toma, nevasta lui Pantiuşa, alias agentul NKVD Pintilie Bodnarenko, după ce-a fost nevasta lui Sorin Toma, îi călca rochiile Anei Pauker? Că acel cuplu malefic a adoptat doi copii? Că Pantiuşa, octogenar alcoolizat, asculta Europa liberă cu sticla la îndemînă? Ce-or fi căutînd amănuntele astea într-un raport care îşi propune să demonstreze că sistemul politic comunist a fost ilegitim şi criminal, formulare preluată de şeful statului în Parlament? Pe cine interesează că Miron Constantinescu, ministru al Învățămîntului din noiembrie ’56 în iunie ’57 şi debarcat de Dej ca stalinist feroce (sub domnia lui a avut loc o aberantă îndoctrinare ideologică a şcolii, pe care a sufocat-o), a avut doi fii, numiţi tot Horia. Că unul a murit de apendicită; celălalt, înghețat în Bucegi? Sau vrem să-i umanizăm pe monştri, prin le petit fait vrai, să le plîngem de milă? Atunci să adăugăm şi drama lui Mihai Roller, al cărui fiu (sau fiică) s-a aruncat de la înălțime într-un bazin de înot gol, fără apă. Doar Roller a fost un fel de protocron al ficționarilor istoriei, în faptă, nu-n teorie.”
Evident că Magda Ursache nu foloseşte mijloacele şi nici nu urmăreşte rezultatele istoricului care „gustă” istoria ca pe o conservă care e mai valabilă cu cît e mai expirată, este un intelectual care priveşte realitatea în timp ce o trăieşte cu disperare. În „Vieţile paralele” a lui Plutarh este redată o poveste care are în vedere cele două perspective. Spune Plutarh că într-o suburbie din Atena s-a născut o capră cu un singur corn. Stăpînul caprei a chemat mai mulţi înţelepţi chestionîndu-i asupra acestui fenomen straniu şi asupra posibilelor consecinţe. Primul dintre ei a interpretat fenomenul ca un semn al zeilor care atenţionau populaţia asupra imprevizibilului din viaţa publică şi politică, susţinînd că astfel populaţia trebuia să se concentreze cui să acorde votul la apropiatele alegeri, în competiţie fiind două partide. Cel de-al doilea a tăiat capra, a despicat craniul şi a demonstrat că iniţial capra a avut două coarne, numai că unul, datorită unei traume, nu se mai dezvoltase, se lipise de celălalt şi crescuseră împreună dînd impresia că e vorba doar de unul singur. Remarca lui Plutarh este de reţinut: „În opinia mea, amîndoi filosofii au dreptate. Numai că unul a răspuns la întrebarea cum pe cînd celălalt a răspuns la întrebarea de ce.” În scrierile Magdei Ursache “de ce”-ul este, de prea multe ori, strigat cu toată fiinţa, iar efectul este al unui strigăt într-o peşteră goală.
Cartea Magdei Ursache este şi o ipostază a omului care nu poate să uite, în urma unei traume care a ţinut (şi ţine) cît o viaţă. Pentru că a vedea că după o revoluţie ratată (sau furată) aceleaşi personaje stăpînesc prim-planul public, că securitatea a ieşit din subterane şi lucrează pe faţă, nu poate determina decît această lehamite trăită de fiecare român care resimte “răul de România”, dar nu ştie de unde i se trage. Ei, Magda Urscahe îi oferă, în eseurile sale, un posibil răspuns: “Suntem întrebaţi pe varii canale ce vrem. Să ne îngreunăm memoria cu ororile maşinii de ucis comuniste? De ce ne-am împovăra suflețelele cu amintiri rele, cu amănunte atroce? Capul Midia, unde se muncea silnic 20 de ore din 24, a fost supranumit Capul Morții. Ei şi? Ce mai contează victima jupuită de vie, ca un animal, în abatoarele Jilava, Aiud, Sighet, Gherla, Periprava, Salcia, Deva, Galați, Văcăreşti, Botoşani…? La Piteşti, o noțiune universal valabilă ca reeducarea a căpătat, în context Marxist-leninist-stalinist, alt conținut. Le fel, noțiuni ca omul (nou), justiția, democraţia… Deținuții nu aveau drept să se uite spre fereastră, chiar dacă era oblonită. Au fost exersate sisteme de tortură terifiante toate: timpane sparte, dinți şi ochi scoşi, coloane vertebrale rupte, unghii smulse, păr smuls fir cu fir, spînzurare cu capul în jos. Celor care urlau de durere li se astupa gura cu cîrpele din WC. Tortura preferată de Ţurcanu este asfixierea: capul băgat în tinetă (figura leului). În beciul de la Piteşti, se turnau fecale pe jos, să nu fie nimic uscat. La Aiud, se strecura ciorba, să n-aibă nici boabă de fasole ori de arpacaş; apa era sărată anume; bolnavii TBC zăceau în celule cu geamuri sparte. Am zis zăceau? Erau obligaţi să stea în picioare, la marginea patului. Agenţii sanitari erau, în fapt, bătăuşi. Nu-i lăsau nici să se sinucidă, n-aveau nici drept la moarte.”
Există o amnezie periculoasă care crează false dizidenţe. Magda Ursache le amendează fără milă, cu argumentul faptelor date de mulţi dintre fameni la albit, la întors, la uitat. Spune Magda Ursache: “La emisiunea lui Ion Cristoiu, alt exilat, romancierul Petru Popescu (Dulce ca mierea e glonţul patriei), oferă altă lecție din arta compromisului. Cînd, în avionul lui Ceauşescu, şi-a dat seama că dictatorul îi va pune botniță, a ales libertatea. Ce căuta în avionul preşedintelui, lîngă fiica lui, Zoia Ceauşescu, nu ne-a spus.” Chiar, ce căuta acolo? Dacă s-ar face un indice de nume al cărţii “Comunismul cu rele şi rele”, şi ar creiona cineva, pe scurt, poveştile acelor personaje, am avea o lume în mişcare şi în toată plenitudinea evoluţiei sale de la Război încoace. Sînt sute de nume amintite sau implicate în anecdotica, în general tragică, a cărţii. Pentru că, “la noi cultul eroilor cunoaşte pauze, al erorilor – nu”, spune Magda Ursache cu un aforism în spiritul lui I. D. Sîrbu.
Eseurile Magdei Ursache sînt conectate la suferinţa manifestată sau nu a multor români, unii din ţară, alţii de aiurea. Mesajele care îi vin sînt semne încurajatoare că vorbitul nu este chiar în pustiu, că mai există “rezoneuri” în lumea românească. Astfel, pictorul Ştefan Arteni (inclus recent de o editură din New York în cartea O sută de Maeştri ai Caligrafiei) trimite un mesaj prin email Magdei Ursache, în care îşi exprimă disperarea de a primi o nouă exilare după realegerea lui Petre Roman în calitate de reprezentant al Parlamentului pentru diaspora: „Ce este exilul? În ’71, m-am predat poliției italiene cerînd azil politic. După luni de zile un prieten ne-a ajutat să ieşim din lagărele de refugiați. De-atunci am trăit cu frica-n sîn – din păcate, nu am stofă de erou: frica de a fi răpit cum au fost unii exilați; frica de a fi omorît (era vremea umbrelei bulgăreşti) cînd m-am aflat la Radio Vatican; ştiind mereu că sîntem urmăriți, ştiind de multe ori cine este băiatul în tură, ca şi azi, da, azi!!! Iar acum, cînd fruntaşii patriei mume l-au numit pe don Pedro comisar cu grija diaspornicilor, simt că am fost exilat definitiv, desțărat prin decret prezidențial. Cu cine să fiu solidar? Cu Ninocica Cassian, considerată de Institutul Cultural Român ca simbol al Exilului? Cu răsadurile pepinierei de cadre, ca Antohi, inventatorul complexului de inferioritate al românului (complex de care nici Perlea, nici Celibidache, nici subsemnatul nu am suferit niciodată)? Sînt solidar cu cei cîțiva, puțini, care nu au uitat, care încă spun NU, cîțiva pe aici prin vest şi cîţiva pe acolo prin patria din care am fost din nou alungat”.
Nu ştiu dacă Magda Ursache acuză, sau, ca Mircea Vulcănescu altădată, face apel la neuitare. Căci uitarea răului e un păcat de moarte, cînd e vorba de o istorie criminală care a modificat polii moralităţii. Căci într-o închisoare mare cît România, nu erau grade de libertate între cetăţeni, ci grade de ticăloşie. Cu cît erai mai ticălos, cu atîta păreai mai liber…! Şi despre această “libertate” a ticălosului vorbeşte Magda Ursache în carte.
Este aproape un manifest în eseurile Magdei Ursache neputinţa scriitorului-intelectualului de a “dezangaja” ceea ce a  fost atîţia ani cultură “angajată” ideologic în comunism, care resimte cu disperare sensul în care alunecă vremurile şi societatea românescă, dispusă la disoluţie şi voioasă globalizare: “Asistăm neputincioşi la discreditarea culturii, la terfelirea autorităților culturale, la distrugerea educației. Revizuim deformator istoria, vrem să distrugem Grundul, temelia, repetînd că am fi prea încremeniți în trecut, lipiți, îmbibați de el, cu ochii fixați pe alaltăieri. Occidentul îşi menține tradiția, o cultivă, o propagă. Trebuie să crezi în valorile tale, altfel nu te crede nimeni. Noi avem ce-avem cu continuitatea, nesocotind spusa (rememorată de Sorin Preda) unui martir, părintele Arsenie Boca: Prezentul e viitorului trecutului.
Trăim în ţara în care vinovăţiile majore, de decenii, nu au şi vinovaţi. Discuţiile despre nazism, despre comunism, Holocaust, legionarism, colaboraţionism, Securitate se fac la noi, în continuare, doar “pe la colţuri”, se foloseşte un dublu limbaj, în funcţie de interlocutori, de context, de cerinţele publice, de gradul de frică sau ipocrizie cu care a fost “dăruit” fiecare. Cine sînt vinovaţii pentru Holocaust? Cine sînt vinovaţi pentru instaurarea Comunismului, pentru crimele comise în numele acestuia în rîndurile intelectualităţii române? Cine sînt teroriştii de la actul de terorism, invocat de I. Iliescu, din decembrie 1989? Dacă manualele de istorie ar face rechizitoriul răului pentru uzul copiilor, a tinerilor, cu argumentele faptelor şi a persoanelor, altul ar fi rezultatul educaţiei. Aşa însă încercăm să îmbrobodim generaţiile tinere cu aceleaşi poveşti cu “stejarul din Borzeşti” şi isteţimea lui “moş“ Ion Roată la “unire”, în timp ce în preajma noastră, de cîteva decenii, se petrec grozăvii, crime, sînt deturnate destinele unor întregi generaţii. Nu-i pregătim pentru viaţă pe copii, pe tineri, ascunzîndu-le adevărul, dimpotrivă minciuna prin omisiune sau prin cosmetizare a faptelor şi personajelor ne culpabilizează pe toţi! Prezent cu ceva vreme în urmă în România, celebrul scriitor peruan Mario Vargas Llosa făcea o remarcă profundă şi de bun simţ: “Faţă de comunism există în Europa şi în România un fel de bunăvoinţă, mai ales din partea lumii intelectuale. Deşi nazismul şi comunismul au acţionat la fel de destructiv… Unul este incriminat cu mînie, altul este tolerat, pentru că mulţi intelectuali s-au jucat cu fanatismul comunist, dar după ce s-au trezit au zis că n-a fost decît un joc. Dar răul fusese făcut…!”.
Gheorghe Grigurcu apreciază în finalul unei prefeţe care pune pe tapet temele principale ale eseurilor din carte: “Nu putem scrie despre Magda Ursache fără a-i aprecia calitatea scriiturii. Tonul alert care menține trează atenția cititorului se sprijină pe-o expresie mustoasă, doldora de găselnițe, vorbe plastice ori de duh, frecvent caustice, remarcabile prin adecvarea fie şi jucăuşă la obiect”. Amănuntele, avalanşa de anecdote, de expresii, de gesturi, de personaje principale sau secundare dintr-un plan narativ, care are o curgere învolburată de la prima la ultima pagină, dau savoare cărţii.
Cartea  Comunismul cu rele şi rele  a Magdei Ursache este o demonstraţie făcută pe propriul suflet şi pe propriul destin, cu argumentele istoriei şi cu instrumentele literaturii, că am am ieşit din teritoriul “minimei moralia” şi am intrat, fără să ne punem prea multe întrebări, ca naţie şi ca societate (tînără) europeană, în “postmoralia”.

Adrian Alui Gheorghe (Piatra Neamţ, 17 noiembrie 2013)

Sursa: Vasile Gogea via Ziaristi Online

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967.
A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, Secţia Poezie) şi la Universitatea „Al.I. Cuza” (asistent la Catedra de limba română).
Membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Categorii: ziaristi_online

Casa Memorială a Prea Fericitului Patriarh Teoctist sfinţită la Tocileni de ÎPS Teofan. IN MEMORIAM

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 4, 2014 - 1:00am

Casa Memoriala a Patriarhului Teoctist de la TocileniHristos a Înviat!

PF Teoctist Foto Jurnalul National via Ziaristi OnlineIn amintirea Parintelui Patriarh Teoctist, ne bucuram sa fim impreuna cu sufletul si gandul, Duminica, 4 mai 2014, pe iarba verde din mijlocul unui satuc, Tocileni,  inconjurat de dulcile coline ale Botosanilor, si unde s-a ridicat cu multa truda, si iubire a unor oameni inimosi, o modesta casa taraneasca, acoperita cu stuf. Oglinda parca,  a celei in care a vietuit in primii ani ai vietii, Parintele Patriarh…

Acum, adaposteste un muzeu cu obiecte personale…. de fapt, adaposteste un fior al altor veacuri  de traire… ce parca cheama puternic la o reintoarcere in noi insine. In  simplitate si tacere.

Casuta s-a ridicat cu multa osteneala si greutati. Precum  orice lucru bineplacut inaintea Domnului.

Si poate nu intamplator, aceasta zi de praznuire este in apropierea  acelei Duminici a Tomii 1928, cand Toderas,  la cei 13 ani ai sai, isi lasa oile si parasea aceasta casa parinteasca spre a-si lega de-a pururi destinul de casa cereasca….

Langa aceasta casuta se afla scoala gimnaziala ce poarta numele Parintelui Patriarh din septembrie 2005, cand PF Teoctist a vizitat pentru ultima oara aceste meleaguri. Frumusetea chipului  celor 170 de copii  ce invata acolo poate fi luare aminte pentru toti copiii lumii  Pentru ca este inobilata  de atenta  purtarea de grija a  profesorilor si invatatorilor, si toate parca marturisesc in Timp,  recunostinta Parinteuli Patriarh fata de nepretuitul sau invatator, Gheorghe Romanescu.

Dumnezeu sa il odihneasca cu alesii Sai!

Va multumim pentru clipa de impartasire a aducerii aminte a Parintelui Patriarh Teoctist.

Cu deosebita pretuire,

Fam. Steluta si Maricica Popescu

Din cuvantarea PF Teoctist la intronizarea sa ca Episcop al Aradului, 1962:

Odaie din Casa Memoriala a Patriarhului Teoctist de la Tocileni“Cum as putea sa nu-mi arunc privirile mintii la tulpina obarsiei mele trupesti, din preajma Botosanilor, la parintii mei tarani saraci si nestiutori de carte… Amintirea lor duioasa, cu podoabe sufletesti ce nu ofilesc niciodata, cu truda lor jertfelnica de a creste fara nici o vatamare copiii, singura lor zestre si unicul scop al vietii lor grele, va ramane pururea vie. Palmele si picioarele lor batatorite… lumina vietii mi-au fost si de aceea nu voi inceta cu buzele inimii sa le sarut mainile pururea… cu aceeasi caldura filiala ca si atunci cand plecam sau veneam de pe drumul scolii sau al seminarului.”

La Tocileni “ii curgeau lacrimile pe obraz, şi-a făcut cruce şi a sărutat pămăntul”

“Pe mămica lui din «mămuţă» n-o scotea. A ţinut foarte mult la mămica lui. Căteodată se vedeau lacrimi in ochii lui cănd işi aducea aminte de mămuţa lui. Nu pot să-l uit pe Prea Fericitul cănd a mers prima dată imbrăcat ca Patriarh in Moldova. La locurile de unde s-a născut. Şi atunci mi-a zis: «Opreşte aici». Şi zice: «Vezi tu, Costică, aici munceau mama şi tata la seceriş, la boieri. Şi-mi aduc aminte că aveam 10 ani şi, in ziua respectivă, cănd eram eu cu ei», zice, «butoiul era mucegăit şi brănza ţinută-n putină era iute-amară» şi mama zice «ia şi mănăncă, că te vede boieru’ dacă nu mănănci»… trebuia să mănănce forţat. «Şi», zice, «eu cu o mănă duceam brănza la gură şi in cealaltă o scuipam şi o aruncam jos, că era prea iute şi nu puteam s-o mănănc».

Nu pot să uit cănd imi povestea cănd era mic şi păzea oile, spunea «de multe ori beam apă din copita animalului». Şi, cănd am oprit atunci şi mi-a arătat unde munceau mămuţa lui şi cu tătuţul şi cu toţi fraţii lui, zice «du-te şi adu-mi un snop de grău». Dac-o mai fi acum cabinetul lui, poate mai e şi acum snopul de grău de pe ogorul unde-au muncit părinţii lui la boieri. Mi-aduc aminte ca ieri. Ii curgeau lacrimile pe obraz, şi-a făcut cruce şi a sărutat pămăntul şi a luat un pumn de pămănt pe care l-am pus intr-o pungă şi snopul de grău cu boabe mari pe care le-am pus in cabinetul lui, in spate, intr-o vază mare. Pănă acuma recent, inainte de-a muri, a avut vaza aia cu grău.”- Costel Calapod, soferul Patriarhului intervievat de Luiza Moldovan

IPS Teofan va sfinti casuta Patriarhului Teoctist

Patriarhul Teoctist si IPS Teofan al Moldovei si BucovineiDuminică, 4 mai 2014 cu începere de la ora 16:30 se va săvârși sfințirea casei memoriale dedicate Prea Fericitului Patriarh Teoctist din satul Tocileni, comuna Stăuceni. Ceremonialul religios va fi oficiat de Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei înconjurat de un sobor de preoţi, diaconi şi înalţi ierarhi.

La aproape 100 de ani de la naştere şi 7 ani de la trecerea la cele veşnice a vrednicului de pomenire PF Teoctist Arăpaşu, în anul de graţie 2014, Consiliul Local Stăuceni, cu sprijinul material, moral şi logistic al Patriarhiei Române, Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Protopopiatului Botoşani şi cu ajutorul unor buni credincioşi, s-a încheiat construcția casei memoriale. Lăcașul dedicat Prea Fericitului Patriarh Teoctist este construit în stilul arhitecturii moldoveneşti, cu o secţiune caracteristică sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, formată din tindă şi două odăi, prispă cu deregi şi acoperiş din stuf, şopron pentru unelte agricole şi coşăr împletit din nuiele în ogradă. Proiectul casei a fost realizat de arhitectul Mihai Mihailescu, dupa descrierile nepotilor fostului patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.

Tinda oferă o expoziţe permanentă de fotografie ce încearcă să surprindă în memoria imaginii, cele mai importante momente din drumul lung al vieţii, credinţei şi ascezei monahale pe care a purces copilul Toderaş în Duminica Tomii  a anului 1928. Şi poate nu întâmplător ele sunt expuse cronologic, în sensul invers acelor de ceasornic, încercând parcă să întoarcă timpul… sau măcar să-l oprească pentru o clipă în faţa vizitatorului şi a veşniciei. Odaia din dreapta este cea în care locuia familia, părinţii cu cei 11 copii. Aici spaţiul este drămuit cu grijă după firea, datina şi obiceiurile ancestrale ale ţăranului: cuptor deschis cu arc, prichici, rejancă şi plită, patul şi laviţele, culema pentru hainele de sărbătoare, blidarul, lingurarul, măsuţa joasă cu scăunele, lada de zestre, uneltele pentru tors şi ţesut.  Şi cum altfel, în ungherul dinspre răsărit, deasupra candelei veghează o icoană veche zugrăvită pe lemn, împodobită creştineşte cu ştergar şi  busuioc

În odaia din stânga s-a amenajat camera de lucru – dedicată exclusiv PF Teoctist şi cuprinde colecţia de bază ce conţine piese cu valoare memorială deosebită: veşmintele ce au aparţinut Patriarhului Teoctist, obiecte personale, mobilier, o bibliotecă cu cele 17 volume de predici, omilii şi meditaţii reunite în colecţia “Pe treptele slujirii creştine”, un volum cu titlul “Slujind Altarul străbun” , dar şi alte publicaţii care au văzut lumina tiparului prin grija PF Teoctist. Tot aici pot fi văzute numeroase medalii, plachete şi distincţii, dobândite de Patriarh în timpul vieții.  Păşind cu emoţie şi evlavie, vizitatorul va descoperi câte puţin din fiinţa şi personalitatea omului şi ierarhului de excepţie care a fost Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Sursa: Botosaneanul via Ziaristi Online

Foto: Radio Romania Actualitati, Jurnalul National si Teoctist.Info

UPDATE: Doxologia – A fost sfinţită Casa memorială „Teoctist Patriarhul“ din Tocileni. 10 FOTO de Tudorel Rusu

Categorii: ziaristi_online

Un cercetator roman a demontat un fals ordinar de la Harvard: Asa-zisa “evanghelie a soţiei lui Iisus”. A hoax at Harvard University: the so-called Gospel of Jesus’s wife

Stiri de pe ziaristionline.ro - Mai 3, 2014 - 6:00am

Thompson-edition-1924-hoax-Papirus CopticAlin Suciu este un tînăr cercetător român aflat deja de mulţi ani printre cei mai proeminenţi coptologi din lume, activînd în cadrul catedrelor de limbă şi paleografie coptă şi texte ale Creştinismului primului mileniu de la cele mai prestigioase universităţi europene. Activitatea sa publicistică este cunoscută tuturor specialiştilor din domeniul său şi nu numai. În Septembrie 2012, la Congresul Internaţional de Studii Copte de la Roma, profesoara Karen L. King de la Harvard a anunţat descoperirea aşa-zisului papirus al aşa-zisei “evanghelii” apocrife. Pe pagina Universităţii Harvard este o istorie a fragmentului de papirus (datat ca provenind din secolele 7-9 d.Hr.) şi a afirmaţiilor legate de el. Presa din întreaga lume a vuit de ştiri al căror conţinut poate fi rezumat la o singură sintagmă atît de des întîlnită în bombardamentul mediatic contemporan: atac la adresa Creştinătăţii. Alin Suciu a fost printre primii cercetători care şi-au exprimat dubiile asupra autenticităţii fragmentului descoperit. Iată că zilele trecute, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi prin rîvna unor cercetători dedicaţi profesiei lor, falsul ordinar a ieşit la iveală, surpînd încă o altă casă a minciunii construită pe nisip. Redăm mai jos un fragment din textul cercetătorului român (indicaţii bibliografice şi alte comentarii pertinente se găsesc pe blogul său):

 

Christian Askeland a arătat recent că fragmentul Evangheliei după Ioan, găsit, precum se pretinde, împreună cu papirusul “evangheliei soţiei lui Iisus”, este fără îndoială un fals modern. Premiza sa se bazează pe faptul că textul acestui fragment, care este scris în dialectul lycopolitan al limbii copte (dialectul L5, mai precis), urmăreşte ediţia singurului manuscris în acest idiom (da, dialectul L5 e atestat într-un singur manuscris! [n.b.: aşa-zisul papirus pretinde a fi dintr-o epocă istorică cu cel puţin 100 de ani mai tînără decît epoca în care dialectul a dispărut]), care este MS 137 al British and Foreign Bible Society, publicat de Herbert Thompson în anul 1924.

pages-from-swagergjwftirfinalreport1

Falsificatorul modern a urmat pînă şi sfîrşiturile de linie, deşi a sărit constant cîte o linie din manuscrisul lui H. Thompson, dorind să sugereze că fragmentul a aparţinut unui codex dublu în lăţime faţă de modelul original. Totuşi, însuşi acest detaliu este cel ce vădeşte falsul, pentru că este aproape imposibil ca un manuscris să se armonizeze complet cu modelul său într-o manieră atît de desăvîrşită la fiecare a doua linie de text.

Thompson-edition-1924-hoax-Papirus Alin Suciu

Întrucît fragmentul din Ioan şi cel al “evangheliei soţiei lui Iisus” provin de la acelaşi copist, devine acum dincolo de orice îndoială raţională că cel din urmă e în mod necesar o făcătură. Desigur, e ultima lovitură pe care acest text controversat o primeşte din Septembrie 2012 încoace. Numeroase alte semnale de alarmă au fost trase între timp: paleografie neconcludentă, dependenţă literară de singura copie a “evangheliei” lui Toma în limba coptă, istoria modernă rocambolescă a fragmentului, care implică cercetători germani (cu toţii, desigur, morţi deja), şi întreaga afacere asemănîndu-se unui scenariu de film din vremea “războiului rece”.

4785_jesus-wife-papyrus-aap-120922-b

Dat fiind că evidenţa falsului este acum copleşitoare, consider încheiată polemica în jurul papirusului “evangheliei soţiei lui Iisus”. Personal, nu mă mai interesează de acum înainte vreo speculaţie asupra persoanei falsificatorului şi asupra intenţiilor sale. De asemenea, nu o consider pe Karen King responsabilă pentru această istorie. Ca cercetătoare, şi-a urmat chemarea şi a editat un fragment de manuscris părut interesant. Ar putea să se considere ea însăşi înşelată, dar nu mai mult. Sînt sigur că mulţi alţi cercetători ar fi făcut întocmai acelaşi lucru în locul ei.

Implicarea mea în această chestiune a fost întotdeauna academică. Am pus mereu întrebările legate de subiect ca cercetător interesat de limba coptă, mai ales de paleografie şi literatură. Din această perspectivă, am bănuit falsul din chiar primul moment în care am văzut fragmentul de papirus la Roma în Septembrie 2013, la cîteva minute după ce Karen King l-a anunţat în timpul prezentării sale. De atunci pînă acum, singura mea îngrijorare a fost că mediul academic ar putea să se “infesteze” de o astfel de făcătură. De îndată ce am devenit suspicios cu privire la autenticitatea acestui papirus, am evitat constant să fac actualizări asupra subiectului pe blogul meu, chiar dacă acesta este dedicat în primul rînd literaturii şi manuscriselor copte.

Alin Suciu, 26 Aprilie 2014

Sursa: Petru-Voda.Ro via Ziaristi Online

UPDATE: Istoria despre dezvaluirile cercetatorilor Christian Askelan si Alin Suciu a ajuns in The Wall Street Journal

Categorii: ziaristi_online

Prof. Ilie Bădescu: Conducătorii disonanți decapitalizează popoarele. Capitalismul comprador și „elitele” sale în „periferie”

Stiri de pe ziaristionline.ro - Aprilie 30, 2014 - 11:42pm

Prof-Ilie-Badescu-Universitatea-Emaus-Sociologia-AziConducători cu suflet mare („rezonanți”)

și „conducători fără suflet”(„disonanți”)

 

Studiile recente ale celei de-a treia generații de „specialiști în studiul liderilor și al „lidershipului”/activităților de conducere”[2], în frunte cu Richard Boyatzis, au arătat fără putință de tăgadă că profilul conducătorilor stimulează ori inhibă ceea ce, prin extensie, am putea denumi capital spiritual sau intelectual al popoarelor. Tipul de conducători pe care-i are o țară influențează direct gradul de activare a potențialului socio-mental al celor aflați sub conducerea lor. Noutatea metodologiei lui Boyatzis provine din utilizarea unui procedeu al neurologiei – scanarea rezonanțelor funcțional magnetice ale creierului (fMRI study) –pentru a măsura efectele pe care le induc conducătorii, prin etosul lor, asupra regiunilor cerebrale[3] ale celor de sub oc\rmuirea lor. Prototipul conducătorului, susțin cercetările sale (ca și ale lui Goleman, McKee etc.), acționează direct asupra regiunilor cerebrale, activând ori dezactivând anumite „centre din creier”. Conducătorii disonanți, „fără suflet”, se disting nu numai prin aceea că „îndepărtează oamenii”, se înstrăinează de ei și „îi înstrăinează”[4], dar și prin faptul dovedit că induc efecte inhibitorii, provocând o scădere a capacității creative, a empatiei și a receptivității la scara grupului social în întregul lui. Concluzia de maximă alarmă a cercetătorilor citați este că elitele „disonante” induc o diminuare a părții active a stocului de inteligență și de sensibilitate într-un popor (chiar dacă potențialul de inteligență și de sensibilitate rămâne constant în virtualitatea lui)[5]. Conducătorii disonanți modifică configurația sufletească a unei societăți și reduc puterea spirituală a membrilor ei. Profilul spiritual al unui popor și puterea lui (suma capacităților sale) – averea sau capitalul său spiritual – depind în chip radical de modul în care acel popor își petrece sărbătorile, își practică credința, se raportează la eroii proprii, la sfinții săi, după intensitatea iubirii de Dumnezeu și de semeni, a iubirii de neam, a iubirii de dreptate și de adevăr, după respectul familiei, al valorilor etc. Acestea sunt puteri depozitate în popoare sub forma unor stocuri latente ori manifeste și ele sunt ținta agresiunii. Poporul este garantul și păstrătorul lor. Elitele se pot nutri din aceste stocuri ori le pot periclita disprețuind popoarele peste care superfetează, înstrăinându-se de valorile acestora, de tradițiile lor, ignorându-le sfinții și eroii ori chiar disprețuindu-le cultul. Așa putem tâlcui celebra maximă rostită de Simion Bărnuțiu pe Câmpia Libertății : „țineți cu popoarele de vreți să nu rătăciți”. Subînțelegem, așadar, că în perioadele de criză, când popoarele sunt conduse de elite mediocre moral (chiar dacă au înzestrări intelectuale notabile), stocul de inteligență funcțională și de sensibilitate al popoarelor scade spre pragul de alarmă. Fenomenul acesta a fost descoperit, precum s-a precizat, de studiile lui Boyatzis, care a folosit în acest sens, o repetăm, metoda scanării rezonanței funcțional magnetice a regiunilor neuronale arătând că aceleași persoane se arată inteligente, deschise, sensibile etc., când sunt conduse de lideri slujitori (rezonanți, empatici și stimulativi) devenind neatente, insensibile, închise, „neinteligente” când fac experiența unor lideri disonanți, a unor conducători fără suflet. ”În studiul exploratoriu, observațiile preliminare au dovedit că experiențele cu lideri rezonanți au activat 14 regiuni de interes în creier, în vreme ce experiențele cu lideri disonanți au activat doar 6 regiuni și au dezactivat 11”[6]. Altfel spus, elitele și conducătorii care țin cu popoarele le îmbogățesc spiritual, stimulându-le inteligența, sensibilitatea, moralitatea (sociabilitatea), în vreme ce elitele egoiste, conducătorii insensibili față de popoarele peste care superfetează, le micșorează depozitul funcțional de inteligență și sensibilitate, adică scot din circuitul vieții averile spirituale acumulate de-a lungul istoriei, le fac inutilizabile, neaccesibile, prin efectul uitării și al înstrăinării spirituale. Putem spune că elitele demagogice (care afișează iubirea de țară, dar sunt cu totul frigide față de popoarele pe fruntea cărora se afișează rușinos) sunt cauza nenorocită a „declinului popoarelor”, factori ai desocializării colective la praguri de alarmă.

Conducători disonanți distrug

capitalul economic și intelectual al popoarelor[7]

Teoriile conomice oficiale au evaluat în genere ființa materială a popoarelor, ceea ce se desemnează prin bunăstare (se subînțelege că este vorba de bunăstarea materială). Teoria conversiunii sistemice ne ajută să pătrundem cu mintea o chestiune ceva mai subtilă și anume să pipăim marginile unei economii spirituale a popoarelor, adică a unei științe care poate evalua și buna-ființare a unui popor, sau, cu termenul englez, well-being. Între cele două nu există o corelație necesară. Mai riguros spus, bunăstarea (materială) a unui popor nu determină automat și buna lui ființare (welbeing), adică bunăstarea lui sufletească, sentimentul împlinirii sale ca ființă spirituală. Factorii de care depinde bună starea sufletească a unui popor, adică abilitatea lui de a-și propaga ființa spirituală sunt întruniți prin capacitatea elitelor acelui popor de a mijloci poporului accesarea activelor sale intangibile, adică valorificarea proprietății sale identitare (Tudorel Postolache) și deci a „rentei de identitate”. Elitele pot contribui la împlinirea de ființă (wellbeing) a unui popor ori din contră induc debilitarea ființei sale spirituale. Studiile lui Boyatzis și ale colaboratorilor săi ne oferă dovada că actele conducătorilor disonanți, fără de suflet, sunt nu numai inhibitorii asupra popoarelor[8], ci și distructive, aspect confirmat de fenomenul „dezactivării regiunilor de interes” din creier la cei ce au făcut experiența unor asemenea conducători (lideri). Ne amintim celebra idee de sociologia elitelor a lui M Eminescu referitoare la efectul statelor demagogice care, sublinia poetul, „animalizează popoarele”. Fenomenul este unul de alarmă și noi l-am consemnat ca pe o ilustrare la declinul stocului functional//actualizat de inteligență socială, în general al stocului de latențe sufletești (de daruri împlinite//actualizate). Este ceva comparabil cu ceea ce, în alt plan al discuției, este declinul ratei natalității. Toate femeile fertile din România, de pildă, pot avea un număr de copii care trec de zece, dar, în realitate, nu aduc pe lume decât 1,3 copii per femee (expresia actualizată a acestui dar al nașterii de copii îmbracă forma ratei natalității, iar indicele stocului funcțional sau manifest al natalității este sporul natural). Această diferență poate fi utilizată ca unitate de măsură a efectelor conversiei sistemice asupra comportamentului demografic al popoarelor. Revenind la chestiunea noastră, vom sesiza că un popor se poate afirma pe sine și deci potențialul său spiritual în măsura în care poate să-și valorifice latențele sufletești în toate expresiile lor, de la forma lor actualizată în sfinții, eroii, credința, sărbătorile sale și până la forma lor cotidiană, de abilități, talente, înzestrări obișnuite[9]. Agenții care pot intensifica accesarea acestor latențe ori din contră o pot bloca sunt cei pe care-i denumim prin noțiunea de elite. Ele pot întări ori sărăci (debilita) sau falsifica (prin conversie sistemică deviată) cadrele spirituale care definesc identitar un popor. Este evident că un popor (ca și un individ) plasat într-un cadru sărăcit spiritual, ori în relație cu elite insensibile față de cei peste care superfetează, suportă aceste două efecte: a) reducerea stocului activat (funcțional) de latențe sufletești și de inteligență și b) dezactivarea unui număr mare de centre de interes din creier, adică reducerea puterii funcționale a minții. Prin urmare, starea unui popor depinde nu numai de capitalul său economic ci și de capitalul său uman sau spiritual. Dacă cel dintâi permite un progres al regimului de bunăstare (materială) a poporului respectiv, în schimb capitalul uman sau intelectual (sufletesc) permite și un regim de bunăstare sufletească (bună-ființare sau, cu tremenul englez, de well-being). Diferența dintre welfaire și well being este datorată indicelui puterii spirituale, adică abilității unei colectivități de a acces activele intangibile specifice.”[10]

Se poate alcătui, deci, un indice al puterii spirituale (Y) a poporului respectiv. Un asemenea indice depinde de capacitatea unei societăți (un popor) de a-și accesa activele intangibile din care se compune ceea ce Acad Tudorel Postolache denumește proprietate identitară și rentă de identitate (în teoria economică aceasta este cvasirenta)[11]. În lucrarea[12] dedicată variației regimurilor de bunăstare în Europa, deja citată, autorul a propus „introducerea unei dimensiuni speciale în evaluarea acestor regimuri și anume, pe lângă dimensiunea denumită prin noțiunea propriu-zisă de bunăstare materială (măsurabilă prin aspectele cantitative și nespecifice ale calității vieții), și dimensiunea de bunăstare sufletească („bună-ființare” sau, preluând sintagma engleză, wellbeing), definită de capacitatea unei societăți de a-și valorifica activele intangibile. Un popor poate să aibă bunăstare materială (adică un standard de viață materială ridicat) dar nu și „bunăstare sufletească” („bună-ființare”: wellbeing), etalând, altfel spus, un standard de viață spirituală scăzut, ceea ce îl face nefericit. Și tot astfel, un popor poate fi situat jos pe scara bunăstării materiale, dar sus pe scara bunăstării sufletești (bunei-ființări)”[13], cum s-a întâmplat, de pildă, cu poporul evreu în perioada Exodului, și atunci putem spune că el este fericit. Credem că toată dramaturgia exodului este inteligibilă prin această alternare între cele două polarizări și atracții: spre bunăstare materială (nostalgia castraveților Egiptului) și spre bunăstare sufletească (buna-ființare, atractul ascendent, spre lumină și spiritualitate, care-l face fericit și pe cel mai sărac ca și pe cel mai bogat).

Puterea spirituală a societății (și deci a popoarelor) sporește atunci când profilul conducătorilor este pozitiv (acesta induce activarea a 14 regiuni cerebrale la cei ce beneficiază de asemenea conducători). Liderii rezonanți (conducătorii slujitori) „stimulează centrul atenției (i.e., anterior cingulate cortex), rețelele sociale (i.e. right inferior frontal gyrus), sistemul de oglindire (mirror system i.e., the right inferior parietal lobe), și alte regiuni associate cu abordarea relațională (i.e., the right putamen and bilateral insula). Liderii disonanți dezactivează sistemele implicate în rețelele sociale ori deficitare (i.e., the posterior cingulate cortex), sistemele de oglindire (i.e., the left inferior frontal gyrus), și activează acele regiuni associate cu îngustarea atenției (i.e., bilateral anterior cingulate cortex), și a celor associate cu mai puțină compasiune (i.e., left posterior cingulate cortex), cu emoții negative (i.e., posterior inferior frontal gyrus)”.[14] Conducătorii poartă, iată, răspunderea în istorie pentru averea spirituală a popoarelor, pentru stocul funcțional de latențe sufletești în și prin care individul și marea colectivitate pot să-și înmulțească avuția spirituală și să-și domine soarta. Fenomenul acesta se petrece la scara popoarelor când acestea fac amara experiență a unor conducători/lideri disonanți. Asemenea elite și astfel de conducătorii poartă, așadar, răspunderea nu numai pentru distrugerea proprietăților economice ale popoarelor (avuția națională), ci și pentru distrugerea capitalului lor intelectual și social, deci inclusiv pentru efectul deosebit de grav al distrugerii stocului funcțional de inteligență și sensibilitate națională. Dictatorii, demagogii, viclenii, insensibilii (liderii mediocrii moral, adică lipsiți de iubire față de popor și de țară) contribuie la distrugerea propriilor popoare, adică a stocurilor lor de avuție spirituală, de inteligența activă, de sensibilitatea și receptivitate, a capacității de concentrare și deopotrivă de deschidere, de acces la idei noi și deci la comportamente inovatoare etc. Am văzut care sunt centrele de interes și deci stocurile de inteligență și de latențe sufletești activate de conducătorii slujitori sau, cu termenul lui Boyatzis, resonanți (care-și iubesc țara și poporul, se mobilizează pentru căutarea soluțiilor la crize, sunt sinceri în fața poporului, dețin competențe reale de conducere etc.). Ori de câte ori ajung în fruntea popoarelor elite mediocre moral, fără de caractere, viclene și egoiste, efectul spiritual (noologic) asupra acelor popoare este unul dezastruos. Ele sunt împiedicate de la sporirea puterii lor spirituale, de la acumularea singurei avuții care ar schimba cu adevărat soarta unui popor. Elitele desăvârșesc lucrarea unui popor, purtând-o spre sporirea puterii sale spirituale ori spre debilitarea ființei sale spirituale (wellbeig) afectându-i puterea de înaintare pe drumul spre mântuire.

Revenind la situația din România, suntem nevoiți să sesizăm, de pildă, că atâta vreme cât, în spațiul comunicării și al politicilor culturii, partidele sunt folosite ca vehicule pentru ascensiunea unor lideri de opinie disonanți cu valorile de bază ale poporului român se menține riscul dezactivării populare față de partidele care se vor lăsa astfel folosite. Orice întârziere a deciziei anulării alianțelor dintre clasa politică și grupurile intelectuale care compun elita disonantă va conduce la escaladarea dezastrului politic al țării și va perpetua fenomenul distrugerii de capital spiritual românesc,. Prelungire inerțială a înclinației spre asemenea alianțe cu lideri de opinie disonanți va agrava și fenomenul „idiotizării induse” asupra unor largi categorii de populație (ca să nu extrapolăm neapărat). Așadar, nu Miorița este vinovată pentru inapetența românilor față de schimbări și de înnoiri, ci această alianță, explozia grupurilor intelectuale disonante și graba clasei politice de a se alia cu acești „intelectuali” care se fac răspunzători de promovarea emoțiilor identitare negative, cu efectul dezactivării a 60% din numărul regiunilor cerebrale active ale creierului (centrele de interes din creier). Un asemenea fenomen bizar și persistența sa pot fi explicate printr-o anumită filosofie socială asupra modernizării. Una dintre prejudecățile falsificatoare ale teoriei modernizării a fost derivată din credința, falsă și ea, că succesul unei societăți ar depinde de distrugerea „obstacolelor spirituale” din calea modernizării, adică a valorilor tradiționale, a religiei ortodoxe (orientale în genere), a valorilor specificului național etc. O asemenea concepție a fost generată de ideea că modernitatea este pozitivă istoricește și tradiționalismul este negativ. În realitate, așa cum ne dovedesc experimental noile cercetări dedicate lidershipului și efectelor acestuia asupra sistemelor neuronale, o modernizare acompaniată de distrugerea valorilor bazale ale unui popor – efect sigur al conversiunii sistemice deviate – aduce după sine distrugerea stocului de inteligență funcțională al acelui popor și deci compromite baza decolării capitaliste a societății respective. Fenomenul a fost de timpuriu dezvăluit de inteligența ofensivă a unor savanți români la startul modernității prin teoria formelor fără fond. Cel care a dus la vârf cercetarea fenomenului a fost C Rădulescu Motru prin celebra lucrare, pe deplin actuală, ”Cultura română și politicianismul”, apărută în 1904. Credem că această lucrarea pote fi socotită totodată și volumul de debut al unui tratat de patologie politică răsăriteană și totodată al seriei studiilor dedicate conversiilor sistemice capabile să devieze un sistem de la linia lui firească și să denatureze viața însăși.

Cercetarea formelor fără fond a revenit în studiul mangementului prin studiile dedicate fenomenului de „nepotrivire culturală” (mis-fit in culture[15]) care apare în procesele de fuziune a unor companii. Oamenii companiei care se află în impas împărtășesc convingerea că salvarea propriei companii ar putea să vină de la cea care tocmai te-a „înghițit”, care poartă aura succeselor anterioare. Ca urmare, accelerarea procesului de salvare a companiei vechi ar depinde, se sugerează, de gradul ieșirii sale din propriile maniere de a fi, a gândi și a acționa, adică din propriile ei scheme mentale. Soluția salvatoare ar depinde, altfel spus, de graba distrugerii culturii companiei vechi (tocmai preluată de noul proprietar). Teoria „nepotrivirii culturale” are un fond teoretic comun cu teoria modernizării. Teoria sau ideologia modernizării a împărtășit și a difuzat teza că de vreme ce societățile apusene au înregistrat succese în afirmarea capitalistă este suficient ca noii intrați în modernizare să-și părăsească tradițiile și valorile proprii și să împrumute forme și instituții din centrele apusene pentru a dobândi mecanic aceleași succese. Experimentul desfășurat la una dintre companiile de testare a vaselor navigabile care a recurs la fuziune pentru a ieși din impas s-a bazat pe ipoteza schimbării induse prin „distrugere capitalistă”, cum o numesc experții, operațiune extinsă asupra culturii vechii companii printr-o masivă deconstrucție a modului de viață și deci a manierelor și valorilor firești ale angajaților, în frunte cu modul de raportare la sexul opus. În acest sens expertul schimbării a adoptat o nouă semantică, bazată pe folosirea de „aluzii sexuale, ironii grosolane și invective care au șocat oamenii din toată compania”[16]; acesta este un exemplu de semantică deconstructivistă și deci de conversiune sistemică. Tehnicile de fasonare a unui mediu prin masive deconstrucții și deci prin turbulențe (efectele în cascadă ale unor asemenea procese) se referă și la inducția (în popor) a unui „stil explicativ pesimist”[17] care va infecta apoi întregul porces de autodefinire identitară. După decembrie 89 au fost selectați în elita politică facțiuni care au indus un asemenea stil explicativ în autodefinirea identitară a românilor astfel că întregul dinamism mental a fost „infectat” (Boyatzis). Conversia sistemică a fost împinsă spre procese de masivă denaturare și de alterare identitară la scara întregului popor român. Fenomenul n-a fost încă cercetat în toată amploarea lui și cu toată paleta sa de stricăciuni sufletești.

Conducătorii disonanți reduc energia cerebrală cu 60%

Inducția identităților autorepresive

A sosit momentul să ne întrebăm dacă unele segmente ale celor ce-au condus poporul român în ultimii 23 de ani nu se încadrează cumva mai degrabă în profilul conducătorilor disonanți, cu toate efectele subsecvente ale unui asemenea profil[18], decât al conducătorilor slujitori („rezonanți”, cu termenul lui Boyatzis). Din capul locului trebuie spus că intervalul care-a urmat schimbărilor din 1989 a fost unul de turbulențe cronice. Practic, după căderea regimului anterior (indiferent cum îl denumim, el avea într-adevăr un amestec de orientare națională și de ideologie comunistă) nu s-a mai ieșit din turbulență. În astfel de perioade sunt necesari lideri, manageri, conducători cu un tip special de abilități pe care teoria haosului (chaotics) le-a denumit „abilități de gestionare a situațiilor de turbulență”. În general, dacă organizațiile obișnuite sunt marcate de lipsa unor asemenea abilități ele trebuie compensate prin afirmarea unui altfel de leadership, a unor lideri noi care să posede asemenea abilități.

Turbulența, ca fațetă a conversiunii sistemice în era globală, a atras în mediul ei totul și instituțiile și economia și mentalitățile și valorile și starea de spirit astfel că în scurtă vreme s-a petrecut ceva neașteptat. În loc să se aleagă lideri cu abilități de gestionare a turbulențelor s-au ales lideri care au accentuat turbulența, inculcând în populație emoționalități negative, stări de spirit autorepresive, un fenomen pe care experții îl încadrează în ceea ce denumesc „proces de contagiune a emoțiilor negative”. Orice reflexie identitară a fost în chip viclean atrasă, în tot intervalul ultimilor 23 de ani, să îmbrace veșmântul autorepresiv al unor emoții identitare negative. Bucuria de a fi român (emoție identitară pozitivă), fericirea cu felul identitar de a fi, au fost abil preschimbate în rușinea de a fi român (emoție identitară negativă), în neîncredere și, adeseori, în dispreț al identității. Așa s-a născut și se explică acel tip de război stupid împotriva Mioriței, oița oraculară din cel mai frumos poem apofatic al culturii tradiționale românești. Încet, încet au fost induse ideea și emoțiile otrăvite conform cărora lucrurile merg prost nu din cauza turbulențelor și a liderilor (managerilor) lipsiți de abilitatea de a gestiona turbulențele, respectiv a unor contraelite intelectuale viclene, depravate și ticăloșite, ci din cauza „mioritismului poporului român”. „Totul merge prost, ni se injectează (sugerează) abil, fiindcă românul este mioritic”, fiindcă românul se lasă legănat de mituri, prin care și-ar drapa o istorie lipsită de eroi și o biserică lipsită de martiri și de sfinți. Aceasta a fost judecata care a traversat nestânjenită acest interval de turbulență generalizată, iar uneori agresorul s-a insinuat în purificator al memoriei istorice, certând statul român pentru denumirea străzilor, pentru ridicarea statuilor, adică pentru „impertinența” de a-și organiza în chip autonom spațiul mental și amintirile colective. Să examinăm fenomenul mai în adâncime. Primul lucru pe care trebuie să-l recapitulăm din cercetările de profil asupra unor asemenea stări dominate de turbulență și introiecție identitară compulsivă, autorepresivă, se referă la fenomenul contagiunii cu emoții negative (expresie severă a conversiei sistemice în planul psihomoralității) și la faptul că un asemenea fenomen limitează, în chip fatal, „învățarea”[19]. Efectele emoțiilor negative se propagă în cascadă, la fel cum se propagă și efectele emoțiilor pozitive; absența acestora din urmă induce, precum s-a precizat deja, inhibiția a circa 60% din totalul stărilor mentale pozitive dat fiind că liderii disonanți „infectează” mintea cu emoții negative și provoacă dezactivarea a 11 regiuni ale creierului, activând doar 6 dintre cele 14 regiuni cerebrale activate de liderii rezonanți. Conducătorii disonanți reduc stocul spiritual activ al popoarelor la 40% în raport cu totalul energiilor cerebrale pozitive, inhibând restul de 60%. „A contagion of positive emotions seems to arouse the Parasympathetic Nervous System, which stimulates adult neurogenesis, i.e., (growth of new neurons)…., a sense of well being, better immune system functioning, and cognitive, emotional, and perceptual openness (McEwen, 1998; Janig and Habler, 1999; Boyatzis, Jack, Cesaro, Passarelli, & Khawaja, 2010)”.[20] Prin urmare, costul ascensiunii unei elite compusă din lideri disonanți atât în clasa politică de guvernare cât și în clasa intelectuală, care a transpus o asemenea politică în cultură, s-a dovedit a fi unul dezastruos. Aceștia au provocat o scădere (inhibare și chiar dezactivare) a „sentimentului bunăstării generale”, au diminuat funcționalitatea „sistemului de autoapărare”, au micșorat raza „deschiderii emoționale, cognitive, perceptuale” în mentalul individual și colectiv. Războiul cu mioritismul și cu așa numitele mituri ale istoriei românilor s-a dovedit a fi un episod al mediocrității agresive, suprainduse prin mecanismul infestării minții românești cu emoții negative. Asocierea dintre clasa politică inabilă să gestioneze un mediu și un interval marcate de turbulență și o asemenea pseudoelită intelectuală s-a dovedit a fi una dintre cauzele masivului eșec al reformelor de după 89. O asemenea asociere ni se descoperă acum drept o fațetă a maladiei timpului postdecembrist și o culoare a patologiei politice (polisului) a acestui interval. Riscul ca o asemenea patologie să se instaleze durabil este foarte mare, dovadă atacurile persistente la sistemele de valori care ar putea reface prestigiul și deci prețuirea de sine a românilor, adică ar putea redeschide activarea regiunilor cerebrale în și prin care pot fi accesate energiile recuperării, ale anagajamentului colectiv în procesele de schimbare, ale inovației sociale, ale antreprenoriatului românesc etc. Activarea comportamentelor pozitive depinde hotărâtor de înlocuirea segmentelor disonante ale elitelor conducătoare și a ideologilor antiromânismului, antiortodoxismului și ai celorlalte forme de anticreștinism. Aceasta este singura condiție a ieșirii din criză și totodată singura modalitate de restaurare a „puterii reale a poporului, adică a democrației fondului nu doar a formelor”. Elitele disonante nu pot, sub nici o formă, să garanteze funcționarea regimurilor democratice autentice. În treacăt, vom sesiza că aceasta este esența crizei geoculturale din nordul Africii după așa numita „primăvară arabă”. Aceiași este esența crizei geoculturale a întregului Răsărit. În realitate, în asemenea zone s-a intrat într-o stare de turbulență durabilă, și termenul de tranziție se dovedește amăgitor dacă nu cumva deliberat inventat, pentru a camufla fenomenul real, care constă în combinarea stării de turbulență cu elite disonante, rupte, altfel spus, de valorile de bază ale popoarelor respective spre a sluji, în schimb, consolidării unor procese de conversiune sistemică de mare putere. Nici aici nu s-a instaurat o democrație a fondului, ci doar una a formelor. Problema aceasta este generală pentru toate țările în tranziție, indiferent de spațiul lor geopolitic. Peste tot a eșuat democrația fondului, mecanismul și formele democratice slujind doar păturilor superpuse nu și poporului. Am denumit acest sindrom „democrație a formelor” subliniind că adevărata democrație este aceea a fondului, adică o democrație pusă în slujba poporului nu doar în serviciul claselor ocârmuitoare. Fenomenul acesta pe care teoreticienii români de la sfârșitul veacului al XIX-lea l-au denumit prin cunoscuta sintagmă a „formelor fără fond” este definitoriu pentru conversiunile sistemice de orice fel, dar mai ales pentru conversiunile induse de elite disonante, rupte de popoare peste care superfetează. Prin falsificarea formelor, fondul suportă el însuși o depotențare ceea ce induce debilitarea întregului. Distanța aceasta dintre fond și forme (care, în plan politic măsoară discrepanța dintre democrația formală și cea de fond, adică progresul demagogiei) este cel mai semnificativ indicator al conversiunilor sistemice și deci al efectelor denaturante ale acestora în ciclul modern și postmodern al expansiunii sistemului mondial. Putem spune că marea conversiune modernistă a adus după sine o desubstanțializare variabilă și deci o de-naturare. Procesul acesta a fost și este de regulă mijlocit și agravat ori de câte ori la cârma popoarelor răzbat elite necreative, fără de suflet, disonante. Asemenea elite sunt agenții conversiunilor sistemice de-naturante, care provoacă fenomenul tragic al dezactivării unor însemnate „regiuni de interes din sfera cerebrală”, idotizând masele și deci debilitând spre anihilare funcțiile activ-creatoare ale popoarelor. La conversiunile sistemice ale economiei de ciclu modern și postmodern, care, prin efectele lor, reduc omul la funcția de producție și de consum, despiritualizându-l și deci debilitându-l, se adaugă conversia vicariantă provocată de elitele disonante, fenomen devoalat de ultimele cercetări ale lui Boyatzis și ale colaboratorilor săi la care ne-am referit aici in extenso.

Ilie Bădescu – Universitatea Emaus

via Sociologia Azi si Ziaristi Online

[1] Studiu publicat în revista Clipa și revăzut de autor

[2] Neuroscience and Leadership: the Promise of Insightsin Ivey Business Journal,by Richard Boyatzis (2011)http://www.iveybusinessjournal.com/topics/leadership/neuroscience-and-leadership-the-promise-of-nsights#.Ugn3UXbfoqQ)

[3]„În lucrările anterioare, Primal Leadership (Goleman, Boyatzis & McKee, 2002) și Resonant Leadership (Boyatzis & McKee, 2005), am sintetizat rezultatele unor cercetări ample pentru a dovedi că liderii adevărați construiesc relații armonioase cu cei din jur. În acealși timp, liderii mai puțin eficienți sau unilaterali par să genereze relații disonante. Ne-am decis să explorăm această ipoteză într-un studiu de scanare a rezonanțelor funcțional magnetice ale creierului(fMRI study)”(„Leaders need to build relationships that inspire and motivate others to do their best, innovate and adapt. In our earlier work, Primal Leadership (Goleman, Boyatzis & McKee, 2002) and Resonant Leadership (Boyatzis & McKee, 2005), we synthesized a great deal of research to support the idea that effective leaders build resonant relationships with those around them. At the same time, less effective leaders or those that are more one-sided seem to create dissonant relationships. We decided to explore this in one fMRI study.”) In Ibidem

[4] „In Primal Leadership,Resonant Leadership, and a more recent article in Harvard Business Review (Goleman & Boyatzis, 2008), we offered many examples of leaders who build resonant relationships with others around them — many others around them. And dissonant leaders who seem to turn people off, alienate them, and lose their motivation. The neuroscience findings emerging suggest a basic reason why inspiring and supportive relationships are important — they help activate openness to new ideas and a more social orientation to others” Ibidem.

[5] În viața grupurilor omenești pot interveni, iată, factori de blocare a latențelor sufletești astfel că un individ virtualmente inteligent poate să pară lipsit de inteligență în anumite condiții. În temeiul acestei distincții nu trebuie să ne grăbim să calificăm o persoană drept neinteligentă pornind de la stângăciile ei. Un om potențial inteligent poate dovedi totuși multă stângăcie în situațiile inhibitorii, lăsând impresia că este lipsit de inteligență. Altfel spus, nu este corect să judecăm indivizii și colectivitățile după inteligența sau sensibilitatea lor situațională, fiindcă atât inteligența cât și sensibilitatea pot fi inhibate prin efectele unor experiențe anterioare nefericite, dar mai ales prin acele tipuri de experiențe negative induse de elite fără de suflet și neslujitoare.

[6] „In this exploratory study, preliminary observations revealed that recalling specific experiences with resonant leaders significantly activated 14 regions of interest in the brain, while dissonant leaders activated 6 and deactivated 11 regions. Experiences with resonant leaders activated neural systems involved in arousing attention (i.e., anterior cingulate cortex) , the social or default network (i.e. right inferior frontal gyrus), mirror system (i.e., the right inferior parietal lobe), and other regions associated with approach relationships (i.e., the right putamen and bilateral insula). Meanwhile, dissonant leaders deactivated systems involved in social or default networks (i.e., the posterior cingulate cortex), the mirror system (i.e., the left inferior frontal gyrus), and activated those regions associated with narrowing attention (i.e., bilateral anterior cingulate cortex), and those associated with less compassion (i.e., left posterior cingulate cortex), more negative emotions (i.e., posterior inferior frontal gyrus)”Ibidem

[7] Acest subcapitol a fost re-elaborat, în colaborare, valorificând contribuțiile lui I Ciprian Bădescu în elaborarea indicelui rentei identitare care, în câmpul teoriei economice generale este tot una cu un indice al cvasirentei. Cf I Ciprian Bădescu, The Vertical Boundaries of the Firm, ASLA Press, 2008

[8] „Our unconscious emotional states are arousing emotions in those with whom we interact before we or they know it. And it spreads from these interactions to others” Ibidem.

[9] Actualizarea acestor latențe variază proporțional cu numărul total de cadre spirituale în și prin care se poate împlini efectiv această actualizare. Asemenea cadre sunt echivalentul, prin analogie, al cadrelor familiale în domeniul natalității și deci al dinamicii populațiilor. Numărul de familii și, în planul sufletesc, numărul de cadre spirituale activate sunt un bun indicator pentru evaluarea dinamicii vitalității popoarelor. Pentru a da o expresie operațională a acestui maxim al vitalității lor în domeniul sufletesc sau spiritual se poate alcătui un fel de „nomenclator spiritual” al poporului (prin analogie cu nomenclatorul social al lui Henri de Thourville). Rubricile acestui nomenclator ar putea sluji ca indicatori ai stocului funcțional de latențe sufletești, adică de capacități actualizate în și prin mijlocirea cadrelor spirituale universale: religiozitatea, sărbătorile neamului, sfinții și eroii poporului, lectura cărților, familia ca realitate spirituală, țara exprimabilă spiritual prin iubirea de neam etc.).

[10] I Ciprian Bădescu,..Some Cosiderations on a New Typology of Welfare Regimes. The Well Being Equation”. În Zamfir, Elena, Maggino Filomena, (coordonatori), „The Right to Happiness. The Relation Between Happiness and the Quality of Life”.( Selected papers from an International Conference: Romania, Bucharest); Cambridge Scholars Publishing, 2013

[11] Ibidem

[12] I Ciprian Bădescu,..Some Cosiderations on a New Typology of Welfare Regimes. The Well Being Equation”. În Zamfir, Elena, Maggino Filomena, (coordonatori), „The Right to Happiness. The Relation Between Happiness and the Quality of Life”.( Selected papers from an International Conference: Romania, Bucharest); Cambridge Scholars Publishing, 2013

[13] Ibidem

[14]„inspiring and supportive relationships are important — they help activate openness to new ideas and a more social orientation to others”. Ibidem

[15] Wes Balda, CLS and Synthetic Crises, in: http://managing-turbulence.org/2010/11/01/cls-and-synthetic-crises/

[16] Wes Balda, CLS and Synthetic Crises, in: http://managing-turbulence.org/2010/11/01/cls-and-synthetic-crises/

[17]October 6, 2010 by Wes Balda, „That fatal 1/3 of a second – leadership and learned helplessness” in: http:// managing-turbulence.org/2010/10/06/that-fatal-13-of-a-second-leadership-and-learned-helplessness/

[18]Pentru a încercui răspunsul la această întrebare vom efectua o analiză secundară a barometrelor de opinie privind atitudinea românilor față de conducătorii lor și față de instituțiile pe care aceștia le ocupă și le-au gestionat în decursul celor 20 de ani.

[19] „Research has suggested that negative emotions are stronger than positive emotions (Baumeister, Bratslavsky, Finkenauer, & Vohs, 2001). As a result, we would suspect that the contagion of negative emotion would ignite a stronger neural sequence than positive emotions. This may serve evolutionary functions but, paradoxically, it may limit learning. Arousal of strong negative emotions stimulates the Sympathetic Nervous System, which inhibits access to existing neural circuits and invokes cognitive, emotional, and perceptual impairment (Sapolsky, 2004; Schulkin, 1999; Dickerson and Kemeny, 2004).”. Ibidem

[20] Ibidem

Categorii: ziaristi_online