Share |

Despre dezinhibiţiile de pe scena politică

  Am ajuns la concluzia că pentru a mă amuza nu trebuie să mai deschid revistele tabloide, ci e suficient să dau drumul la ştiri şi să urmăresc evenimentele politice. Evenimente care în ultimul timp nu se mai axează pe faptul în sine şi consecinţele lui pentru naţiune, căci personajul politic şi ale sale îndeletniciri acaparează  întreaga atenţie. Cei care ne alcătuiesc „agenda informativă“ par a ne suspecta de prostie, ignorând voit faptul că publicul din România ar putea consuma şi altceva.

  Iar în acest context, trebuie să fii foarte naiv să nu exploatezi la maxim slabiciunea românului pentru picanterii, bârfuliţe, intrigi sau tot ce înseamnă “tabu” în general. Românul iubeşte să vadă persoane publice care “se dezbracă” de caracter în direct dar mai ales, persoane publice care se dezbracă la propriu. Si pentru că teoria cu fructul interzis chiar funcţionează, cel mai mult interes pentru public îl stârnesc adesea persoanele forţate la o atitudine sobră prin natura poziţiei pe care o ocupă în societate. Românului din faţa televizorului i se stârneşte imaginaţia chiar şi când urmăreşte ştirile. Este vorba despre inevitabilul impact pe care vizualul îl are asupra minţii noastre.Pentru că înainte să asculţi, priveşti. După ce priveşti, judeci rapid acea persoană după prima imagine oferită iar abia după aceea, asculţi sau nu. Că imaginea te promovează sau te discreditează în faţa publicului, au înţeles de mult timp şi oamenii politici. Iar în timp ce unii dintre ei îşi analizează atent orice gest pentru a nu cadea în dizgraţia publicului, evitând să provoace orice reacţie, alţii sunt mult mai curajoşi şi îşi folosesc orice armă din dotare pentru a se asigura că sunt ultra prezenţi în peisajul autohton.
   Pentru că, de prea mult bine, politicienii se plictisesc. Si atunci ce pot să facă decât să se tachineze, să se hârjonească sau să iasă în faţă cu o “altă faţă”, cred ei, mai pe placul tuturor.
Dacă faci o incursiune prin viaţa politică , observi că poate fi asemănată cu un album plin cu fotografii. Si pe lângă ipocrizia sau duplicitatea care vine la pachet cu meseria de politician, găsim: oameni interesanţi si mai puţin interesanţi, amuzanţi sau plicticoşi, frumoşi sau urâţi, inhibaţi sau dezinhibaţi. Si dacă tot ne place tot ce e”tabu”, răsfoim curioşi şi cea mai recentă parte din acest album politic.Si peste ce dăm?
Peste ministrul Turismului, Elena Udrea, răsfăţându-se pe coperta unei reviste pentru femei şi arătând –într-o fustă mini de piele mulată şi zgardă- că autoritatea unei femei poate fi concepută şi la un alt nivel decât cel politic, şi anume unul provocator, mult mai agreat de partea masculină. Si îşi justifică acest gest prin încrederea pe care a dobândit-o cu timpul în propriile aptitudini politice.Bucurându-se deci de succes politic, îşi poate permite acum să dea în cap misoginilor cu nişte poze “tabu” .Pentru că acum, zice ea, îşi permite luxul de a nu-i mai păsa.Cam acesta este mesajul. Nu pot şi nu vreau să judec dezinhibiţia acestei “doamne de fier” din politica românească, ci mă rezum la a spune doar că România actuală nu este populată de oameni care îşi permit să gândească liber, să se descătuşeze o dată pentru totdeauna de prejudecăţi şi de clişee.De ce zic asta?  Pentru că în România, femeia este văzută în primul rând ca mamă, casnică, fiinţă supusă familiei. Din păcate, românii se numără printre cei mai tradiţionalişti europeni, iar misoginismul vine din  situaţia în care aşteptarea  ca bărbatul să deţină puterea este ameninţată. Românii sunt mai săraci, mai religioşi şi mai puţin educaţi decât locuitorii ţărilor occidentale şi ca atare, la acest nivel, un asemenea pictorial nu este prea inspirat, reuşind doar să le alimenteze şi mai mult misoginismul, într-un moment în care se obişnuiseră parţial cu ideea că mai există şi femei care pot ocupa cu brio funcţii de conducere.

    De asemenea, în acelaşi album, cautăm o fotografie cu preşedintele ţării noastre, care să fie încărcată de simboluri, capabilă să transceadă istoria şi o găsim pe cea mai recentă dintre ele, care a făcut furori pe Internet: preşedintele Traian Băsescu râzând cu gura până la urechi, în mijlocul unui grup de mitropoliţi, veseli şi ei, în hainele aurite de ceremonie. Memorabil, nu?

  Şi, ca o surpriză plăcută pentru doamne şi domnişoare, îl avem pe Radu Mazăre, în chip de Napoleon, tolănit între trei domnişoare goale şi fumând trabuc, pe coperta revistei Playboy. Ce-i drept, nu suntem surprinşi, domnia sa ne-a obişnuit deja cu dezinhibiţia de macho al litoralului. Asta nu a împiedicat însă reacţiile publice, pe care dl Mazăre le aştepta vanitos. Toată lumea a repetat obsesiv întrebarea: ca personaje reprezentative ale Puterii şi Opoziţiei, Elena Udrea şi Radu Mazăre,  pe când un pictorial împreună?

    Nu de alta, dar dacă-i vorba de ipostaze tabu,  românul întodeauna vrea mai mult. Nu degeaba suntem aşa mari devoratori de cancan-uri, în detrimentul a orice altceva. Dacă la noi, politica e acel ceva asupra carora cu toţii ne-am înţeles tacit că e cauză pierdută, de ce nu ne-am delecta cu frumosul/frumoasa din spatele unei funcţii importante ?

    Dacă nu sunteţi convinşi, să mai răsfoim o pagină a acestui album pestriţ. Ce-am găsit? Păi pe parlamentarii PD-L storcându-şi creierii cum să facă să nu dezbată legea lui Cezar Preda (aceea în care ofiţerii SRI devin organe de cercetare penală ), ci s-o adopte tacit. Pe opozanţi ameninţând că se leagă de tribună, ca să le pună piedică. Pe Crin Antonescu pârându-l pe Geoană, lui Victor Ponta, că se dă mare şmecher, vizitând, ca şef politic, America, înaintea lor. Pe Mircea Geoană visând, după ce i-a fost amfitrion regelui, că ar putea ajunge, din nou, candidatul PSD la preşedinţie. Pe Cabinetul Boc revizuind, zilnic, prognozele şi kilometrii de autostradă, şi inaugurând, în cele din urmă, atâtea săli de sport că vom deveni o naţie de atleţi.
   Atâtea fleacuri consumă puţina energie a vieţii politice autohtone, încât te întrebi debusolat dacă România mai e şi ea membră a Uniunii Europene, dacă se consumă şi ea vreun pic din cauza crizei actuale sau a instabilităţii din Grecia? Evoluţiile dramatice de la Atena nu reuşesc să clintească nici măcar o frunză pe bulevardul Kiseleff, dar consecinţele negative le vom simţi  cu siguranţă pe pielea noastră. Nu e hilar?

     Aşadar, între misoginism şi dezinhibiţia politică, stau adevăratele dileme cu care se confruntă ţărişoara noastre. Dar acestea sunt atât de infime, atât de strivite acolo în interior, între aceste extreme ultra savuroase pentru public, încât uităm adesea care sunt cu adevărat problemele importante pentru noi şi pentru spaţiul în care trăim, alegând se ne delectăm cu ceva “tabu”, ceva mai relaxant. Este asta oare o formă de a-ţi îneca amarul, o expresie a ignoranţei generale sau un viciu naţional ?

Your rating: Nimic Average: 4.8 (21 votes)